Cum să ucizi fluturele din lampă

Katerina n-a suferit niciodată bărbații. Nu avea nicio explicație pentru asta și înțelegea foarte bine că simțirea aceasta o ținea în afara tiparului normal al femeii. Dar se obișnuise. Nu era vorba că n-o atrăgeau bărbații ca masculi, sau că nu-i plăcea să facă sex cu ei, nici măcar nu încercase, nu, nu-i plăceau pur și simplu, din creștet și până în tălpi. Nu simțea nevoia să îi aibă în preajmă, nu le înțelegea felul de a gândi și de a vorbi, felul în care-și stabileau prioritățile, valorile. Nu-i plăceau mirosul lor, pielea lor aspră și obrajii înțepători, ochii pierduți, buzele lipsite de formă, nasul borcănat. Simțea că se raportează la bărbați așa cum se raportează la peștii din acvariu. Îi vedea cum deschid buzele groase părând a bea din apa bazinului, deși nu avusese niciodată certitudinea că fac asta, apoi cum se uită prin sticlă cu ochii așezați straniu de-o parte și alta a capului fără a părea că leagă ce vede ochiul de pe o parte cu ceea ce vede celălalt, pentru a-i privi în cele din urmă cum se depărtează printre algele dese dând alene din coadă, mereu în același ritm, niciodată mai repede sau mai încet, pentru a se pierde în final într-o lume veșnic fluidă.

Avusese o singură relație în facultate, prinsă în vârtejul iubirilor virgine alături de celelalte colege, dar primele atingeri ale palmelor lui de pulpele-i fierbinți și de sânii cruzi o făcuse să se chircească de groază în scaun și în cele din urmă să părăsească cinematograful înainte să se termine filmul. Iar când o ademenise în camera de cămin și văzuse pentru prima dată în viață un bărbat complet gol, o apucase o greață îngrozitoare, o greață pe care încă o mai simțea uneori, atunci când bărbații își dezveleau înlăuntrul. Relația lor se încheiase chiar atunci, după ce vărsase în baie și ieșise să își adune fusta și bluza aruncate pe podea, fără nicio explicație din partea niciunuia dintre ei. 

Fetele n-o interesau nici ele. Nu era lesbiana, se cercetase pe sine și era convinsă de asta. Era pur și simplu altfel.

În schimb pe Anna o iubise mult. O iubise mult dinainte de a se naște, chiar dinainte de a avea un nume, de pe când era doar un gând subțire ca o panglică roz la bereta unei domnișoare melancolice ieșită la plimbare în Letna. Se gândise mult, și înainte și după nașterea ei, de ce o dorise atât de mult. Maică-sa o înțepase și îi spusese că nu voia un copil ci doar o copie a ei, o copie care să rămână, să stea undeva într-o bibliotecă de copii unde ea ar fi avut oricând acces gratuit. Dar maică-sa avusese tot timpul limba ascuțită, de aceea nici nu lua de bun ce-i spunea, doar că sufletul părea să îi dea un dram de dreptate. Se simțise adesea singură. Deși spunea că nu are nevoie de nimeni, și chiar se descurca de minune fără niciun ajutor, se simțea singură de multe ori. Mai ales seara, în lunile de iarnă, când luminile se aprindeau în apartamentele blocului de vizavi și îi vedea pe locatari vânzolindu-se prin casele lor, pregătind cina, iubindu-se, jucându-se, certându-se, ajutându-i pe copii să-și pregătească temele. Atunci, întinsă pe canapea, strângând în brațe perna decorativă, simțea cum se pierde, cum capul începe să-i vâjâie, cum trupul se prinde într-un vârtej rotindu-se la început încet, apoi mai repede, din ce în ce mai repede, cum greața revine. Lumea, așa cum o știa, se curba, se îndoia precum copacii sub vânt, se topea ca vopselurile pe o pânză tocmai terminată peste care coboară ploaia și dispărea fiind înlocuită de un amestec de culori fără formă.

Nu suferea bărbații, nu simțea nevoia apropierii de oameni, nu iubea nici câinii și nici pisicile, nici vorbă să-și ia una ca să-și aline sufletul. Un copil era tot ce-și dorea.

Anna n-a avut tata. A fost concepută la o clinică de fertilizare folosind lichidul seminal al unui bărbat oarecare, nu știa nici măcar din ce țară e. Un bărbat caucazian, perfect sănătos, șaten, cu ochii albaștri, înalt de unu optzeci și având optzeci și unu de kilograme la data colectării seminței. Asta scria în catalog. A cerut ca nici ea și nici Anna să nu poată afla vreodată cine fusese donatorul. Datele trebuiau complet distruse după inseminare. Asta ceruse și semnase numai după ce citise urmărind literele cu degetul pe contract și se convinsese că ceea ce dorise era acolo, cuvânt cu cuvânt. Zece mililitri de lichid din lăuntrul său nu i-ar fi dat dreptul în veci să se numească tată și cu atât mai puțin să aibă vreun drept în ceea ce le privea. Urmaseră nouă luni în care urcase treaptă cu treaptă spre cer, oprindu-se ici-colo la câte un view-point, unde putuse să vadă trupul încovoiat ca o nucă în cochilie, apoi inima, mânuțele și mișcările buzelor de parcă i-ar fi vorbit. Nu strâmbase din nas nicio clipă, nu jelise, nu bodogănise, acceptase cu stoicism și greața și amețelile și greutatea ce-i apăsa trupul și vergeturile. 

O iubise nebunește din prima clipă. Nu-și putuse explica de ce și mai ales de ce atât de intens. I se păruse că cerul se despicase și eliberase jumătate de lume care stătuse până atunci ascunsă vederii, așa cum se întâmplă când deschizi unul câte unul obloanele de lemn vechi ale dormitorului. Îi cumpărase cele mai frumoase hăinuțe, o îngropase sub o grămadă de jucării, o împodobea cu bentițe colorate, cu flori artificiale, cu broșe aurite, cu mărgele strălucitoare. Avea grijă să nu-i lipsească nimic. 

- Așa, mami? – o întrebă pe Anna, trântită pe covor lângă ea și privind-o cum se joacă, serioasă ca un om mare. Era o dulceață de copil. Râdea mult, se supăra rar, însă atunci când o făcea chiar nu mai știa cum s-o împace. 

Anna se opri, ridică capul și o privi cu zâmbetul ei dulce, de copil fără griji, care știe iubit si protejat. Katerina îi zâmbi la rândul ei.

- Ești cel mai frumos copil din lumea – mai adăugă Katerina și o sărută pe obraz. Anna se opri o clipă din aranjatul farfuriilor, o privi fără să mai zâmbească, își șterse obrazul cu mâneca cămășii și continuă să toarne ceai în ceșcuțe. 

Dintre toate jucăriile îi plăceau cel mai mult păpușile Barbie și casa. Avea două păpuși, o mașină decapotabilă cu două locuri, un cal, o bicicletă și o mulțime de haine pentru ele. Casa nu era de dimensiunea păpușilor Barbie, era mult mai mică, dar arăta exact ca o casă normală. Clădirea propriu-zisă, adică cei patru pereți și acoperișul, se puteau da la o parte pentru a-și dezveli înlăuntrul unde erau doua încăperi, sufrageria și bucătăria și toate mobilele și ustensilele necesare într-o casă de oameni. 

- Canapeaua nu stă în bucătărie, mami. Canapeaua trebuie să stea în sufragerie - spuse Katerina și lua piesa de plastic din mâna micuței pentru a o așeza cu grijă în sufragerie, între comoda cea mică și comoda cea mare. 

- Nici lampadarul, mami, nu stă în bucătărie, el trebuie să stea lângă canapea pentru ca mama să poată citi revista preferată seara, când se odihnește – și Katerina culese firava piesă din plastic așezând-o lângă canapeaua proaspăt instalată. 

Se gândise adesea la ceea ce-i spuseseră prietenele, maică-sa, șefii. „Tu faci totul numai cum vrei tu. Nu accepți nicio părere de la ceilalți. Asta nu-i bine!”. Poate că nu era foarte bine, dar era viața ei, munca ei, copilul ei. De ce ar fi acceptat ca altcineva să-i spună cum să-și aranjeze viața?! Sau casa. Sau cum să-și crească copilul. Erau destule cărți, destule saituri unde putea să găsească informații. O viață numai pentru studiu să fi avut și tot nu i-ar fi ajuns să treacă prin toate. Se lovise de oameni și învățase să ia de la ei ceea ce-i era de trebuință. Voia ca Anna să crească înconjurată de dragoste și să nu-i lipsească nimic. Nu așa cum crescuse ea, cu o mamă rigidă și rece și un tata... Dar avusese un tată? Scutură capul să alunge amintirile. Avusese tot ce îi trebuie în copilărie, ai ei proveneau dintr-o familie avută, doar dragoste nu găsise în casa părintească. Și da, în tot ce făcea era viziunea ei despre ce înseamnă iubire. Nu se îndoia că exista și altele, dar acelea nu o interesau.    

O privi iar pe Anna cum mută lucrurile prin casă dintr-o parte în alta.  

- Floarea asta ar fi bine să o punem aici, pe pervazul ferestrei, ca să aibă mai multă lumină – spuse și luă dintre degetele mici și rotunde ca niște cârnăciori ale fetiței micul ghiveci și îl așeză pe pervazul ferestrei de la bucătărie. 

- Cred că ar fi bine să punem și lucrurile în șifonier, ca să nu lăsăm atâta dezordine prin casă. Dacă vin musafiri?! – mai adaugă, începând să adune hainele de jucărie și să le înșire pe umerașele minuscule, privind cu coada ochiului spre Anna.

Avea uneori un zâmbet care o speria. Deși i se înfățișa ca un zâmbet dulce, avea senzația că sub pojghița subțire de deasupra, sub buzele moi ca piersicile din compot, sub privirea ca o candelă aprinsă sub icoană, descoperă unul cinic, un zâmbet crud care șoptește încet, abia auzit, „lasă că mă fac eu mare, vezi tu”. Dar alunga mereu senzația aceea neplăcută. „Probabil că e din cauza celor ce mă înconjoară și mă omoară cu părerile și cu sfaturile lor. Am căpătat o teamă de a fi mama propriului copil” își spunea și încerca tot mai mult să fie părintele pe care și-l dorise mereu. 

- Acum punem la locul lor măsuța cu scaunele, uite aici în colț ar sta cel mai bine, căci e ferit de trafic și e și destulă lumină. Radioul îl punem înapoi pe comoda cea mică, iar ceșcuțele de ceai cred că ar fi mai bine să le ducem în dulapul din bucătărie. Cărțile le punem înapoi în bibliotecă, iar televizorul nu-l putem lăsa pe jos, mami, îl punem pe comoda cea mare.  

Luându-se cu treaba nici nu-și dădu seama când se micșorase și se cufundase în căsuță. Era prea absorbită de muncă. Își puse sorțul de bucătărie și continuă.  

- Fiindcă e sâmbătă trebuie să dăm un pic cu aspiratorul, vai cât praf s-a strâns, mai ales pe la colțuri. Ștergem un pic și praful. Și ferestrele ar trebui un pic spălate, uite, au niște pete. Și așa avem puține, fiindcă e doar un singur perete – râse ea și continuă cu trebăluitul.  

Când casa fu în sfârșit lună privi iar înspre Anna. Doar că acum trebui să privească în sus și abia atunci înțelese grozăvia și se sperie. 

- Anna!

Copila o privea din nou cu zâmbetul acela poznaș, pe care nu reușise să-l descoasă, dar care o speria, fără să înțeleagă prea bine de ce. 

Își scoase sorțul, dădu drumul din mâini sprayului cu care spălase geamurile care căzu cu zgomot pe covorul de plastic aruncând în jur stropi de lichid albastru, scoase mânușile de cauciuc galben și le dădu și lor drumul, apoi se grăbi să iasă pe ușa din apropiere care dădea spre terasă. Încercă clanța, dar era încuiată. Se răsuci și un pic uimită de descoperire, se porni să iasă prin unul dintre cei trei pereți inexistenți. Dar casa coborî dintr-o dată peste podea și făcu clicul acela pe care-l știa pentru a fixa pereții de podea. Se îngrozi. Era înconjurată. Încercă ușa din față care dădea înspre stradă, dar era închisă. Nu mai exista nicio altă ieșire. Intră în panică. Trase aer în piept de câteva ori și încercă să se calmeze. Așa ceva nu putea exista decât într-un vis. Unul cenușiu. Nu era real ceea ce i se întâmpla, era clar. Dar nici nu putea sta cu mâinile în sân. Luă televizorul în brațe, nu era atât de greu cum și-ar fi imaginat și ridicându-l deasupra capului izbi cu el în fereastra din sufragerie. Nu se întâmplă nimic. Căsuța era fabricată dintr-un plastic dur, special conceput să nu se rupă ușor și să-i rănească pe copii. 

- Anna, dă-mi drumul te rog, asta nu-i joacă – strigă Katerina lipindu-și fața și mâinile de fereastră. Annaaaa... 

Anna însă zâmbea și nu spunea nimic. Se ridică, își puse sorțul și începu să deretice mai departe prin casă. Spălă tacâmurile și farfuriile, șterse cu o cârpă moale aragazul electric, așeză cuțitul mare în suportul din perete, aruncă hârtiile rămase de la cumpărăturile mai vechi în coșul de hârtii, apoi luă floarea de pe pervaz și o așeză înapoi pe blatul din material compozit. „Stă mai bine aici. Florile nu trebuie ținute în lumina directă a soarelui. Ai văzut bine că orhideea asta nu înflorește niciodată. Din cauză că o ții în plin soare. Ai să vezi că dacă o lăsăm aici, va înflori”. 

Anna era mare. Deși își păstrase chipul de copil, era cât ea de mare. În fine, cât fusese ea de mare înainte de a intra în căsuța Mattel.   

- Anna, nu mă poți lăsa aici. Dă-mi drumul. Ridică te rog capacul căsuței. Vezi că trebuie să tragi un pic într-o parte ca să eliberezi blocajul. Annaaa... Annaaa...

Dar Anna nu păru să o audă. Sau să vrea să o audă. Dispăru în dormitor. Se întinse pe pat, luă de pe noptieră ultimul număr al revistei Vogue și începu să o răsfoiască mușcând dintr-un biscuit cu ciocolată.  

* Letna este un parc în Praga