O zi de poveste

Cea mai frumoasă zi din viața mea a fost când a fost ziua lu domnu Arturăscu, vecinu de peste drum. Io nu voiam să mă duc, că mă jucam în curte de-a cimitiru, smulsesem aripile la niște muște și le făcusem ciocli și le pusesem pe umeri o molie prinsă cu borcanu de muștar, pe care trebuiau s-o ducă la groapă, da mama nu și nu c-am făcut plăcintă să-i duci c-așa-i frumos între vecini, așa că m-a îmbrăcat cu cămașa a bună și pantalonii cu dungă, m-a ținut de umeri până la poartă să nu fug, mi-a deschis-o, iar tata mi-a zis să mă port frumos și mi-a tras un șut în fund de-am aterizat direct pe partea ailaltă în fața porții lu Arturăscu. A ieșit doamna, soția, că vai ce băiețel frumos avem noi aici și ce cămașă înflorată are, da mie îmi venea s-o pocnesc cu tava în cap că io nu eram pudel cu fundă roșie, iar cămașă era în carouri nu înflorată, da ea mi-a luat-o din mână imediat cum am intrat pe poartă și mi-a zis stai un pic drăgălașule să-ți aduc o bomboană, da eu știam dinainte de care, d-aia numai zahăr din care zice mama să nu pun gura că are carii, învelită în poleială, de-mi dă la fel și când vin cu sorcova iarna și a urcat în antreu, cum au ei un fel de bucătărie de vară înainte să intri în casa mare și atunci m-a pus dracu de-am strănutat, că eu strănut ca tata, tare ca vijelia și doamna Arturăscu s-a speriat, a scăpat plăcinta, s-a împiedicat de tavă și a intrat cu capul în dulapul dinainte în care țin ei vesela, de-au început alea să cadă de ziceai că-i foc de artificii, ba farfuriile de felul doi, ba alea adânci, ba alea de desert, ba ceștile de cafea care nu s-au spart din prima fiindcă au căzut peste pătura de cioburi de dedesubt și-au coborât de-a vale pe treptele pe care urcase doamna Arturăscu și s-au spart acolo, până au ajuns jos, da cel mai grozav a fost când a căzut fripteuza care era chiar sus pe dulap, care s-a dus de-a rostogolul poc-poc-poc-poc de-a lungul treptelor până jos, apoi iar de-a rostogolul poc-poc-poc pe treptele spre pivnița pe care o au în curte și pe urmă s-a auzit zbaaaag, cu un ecou lung de parcă izbise marele zid chinezesc, apoi a fost o vreme tăcere, doar câte o ceașcă mai picura din dulap pic-pic și se făcea țandări și pe urmă s-a auzit așa un scârțâit ca și cum s-ar deschide o ușă cu toporu și pe urmă buuum, precum un butoi crăpat care ar fi explodat într-o pivniță împrăștiind tot vinul dinăuntru și pe urmă iar buuum și iar buuum și iar buuum, că cine i-o fi pus să țină butoaiele alea unul lângă altul nu știu și pe urmă biiing, biiing, biiing, mai subțirel, de parcă s-ar fi spart niște damigene de sticlă cu țuică, chestie care mi-a fost confirmată imediat de nasul meu sensibil. Dulapul din antreu s-a mai clătinat cât s-a mai clătinat și zdrang s-a prăbușit de-al lungul antreului lângă doamna Arturăscu, cu un zgomot vesel de tacâmuri metalice ascunse în sertare, că imediat a apărut în viteză și domnul Arturăscu să vadă ce se întâmplă, la mulți ani i-am strigat eu din curte și cu ochii la mine a alunecat pe plăcintă și-a căzut cât era de lung peste rafturile cu dulcețuri, cu gemuri, cu zacuște, cu compoturi, cu vinete coapte și cu alte bunătăți pe care le fac ei toamna în curte ca să nu murdărească în casă că se face mizerie mare și le țin o vreme acolo în antreu până vine gerul și trebuie să le bage înăuntru ca să nu crape, ping-pong-plâng-pung-peng-trosc s-au auzit vreo zece minute borcanele cu bunătăți plesnind și tocmai când credeam că s-au oprit, gata, booooom s-a auzit tare din fundu curții unde fiisu, Niculaie, rămăsese cu privirea la pocinogu de dincoace și mâna înțepenită pe furtunul de la compresoru cu care umfla roata la tractor și aia n-a mai suportat atâta presiune și-a explodat, s-a răsucit în aer de două ori ca zburătoru la trapez și a căzut peste casă, a spart țiglele, acoperișul, mobila, bibelourile și ce-o fi mai spart el pe acolo, că eu deja trecusem strada, intrasem la noi în curte și încă mai auzeam țiglele căzând de pe acoperiș prin dormitorul de sus, prin plafon, direct în farfuriile pline cu ciorbă de pe masa de stejar din sufrageria de la parter, pic-pic-pic ca picurii de ploaie în ligheanul din bătătură.

Am mai strigat o dată din curte la mulți ani domnu Arturăscu și m-am dus înapoi la muștele mele.