Umbra

Domnul Avramescu a văzut umbra pentru prima dată într-o joi. Fevronia dormea pe latura dinspre perete a patului, iar domnul Avramescu, spre margine, ținea ochii deschiși. Așa a văzut ca ușa care dă înspre hol se deschide singură. Poate că n-ar fi observat, dar holul are un geam mic prin care intră lumina de la felinarul de pe stradă, așa că umbra s-a profilat foarte clar în deschiderea ușii. Era fără îndoială umbra unui bărbat, căci nu avea nici fustă și nici pieptul rotunjit. Ba domnului Avramescu i se păru chiar că are un început de chelie. Pe urmă ușa dormitorului s-a închis, umbra a trecut prin dreptul ferestrei, a deschis ușa dinspre dressing, a intrat înăuntru și a tras ușa după ea. Degeaba a așteptat domnul Avramescu toată noaptea ca umbra să deschidă ușa de la dressing, să treacă prin dreptul ferestrei înapoi, să deschidă ușa de la hol și să dispară de unde a venit, că asta nu s-a întâmplat. Dimineață, când a mers în dressing ca să verifice dacă umbra mai este acolo, a constatat că aceasta dispăruse cu totul, deși dressingul nu avea nicio fereastră spre în afară și n-ar fi avut cum să plece decât trecând prin fața ferestrei din dormitor.

A doua oară când a văzut umbra a fost în ziua a patra zi a lui mai. Vremea începuse să se încălzească și fereastra dormitorului era deschisă. Însă degeaba era deschisă fereastra, că umbra tot pe ușă a intrat. A închis-o în urma sa, apoi s-a așezat pe scaunul de la măsuța de toaletă. A stat o vreme așa înțepenit pe scaunul măsuței de toaletă, apoi s-a ridicat, a luat o carte de pe raftul de deasupra ei, domnul Avramescu nu și-a dat seama dacă era chiar o carte sau doar umbra unei cărți și a început să o răsfoiască. S-a oprit la un moment dat, găsind probabil un paragraf care l-a încântat și s-a adâncit în citit. Domnul Avramescu nu-și mai aduce aminte să se fi ridicat și să fi plecat, a părut doar că se topește odată cu negura nopții, căci dimineață, pe scaunul de toaletă nu ședea nimeni și toate cărțile erau la locul lor pe raft, deși Dumnezeul lucrurilor mărunte era un pic ieșită în față și ar fi putut jura că fusese aliniată cu celelalte cu o seară înainte. 

Cu timpul, aparițiile umbrei s-au îndesit, ajungând să îl viziteze aproape în fiecare seară. În mod neașteptat, domnul Avramescu nu s-a speriat nici prima dată când a văzut umbra, nici a doua oară, nici mai apoi. Deși nu i se părea firesc ca umbrele să umble brambura prin casă, a considerat că într-o oarecare măsură era de așteptat, ba chiar firesc. Era prea multă liniște în cartierul său, prea multă nemișcare, casa era mult prea goală. Nu i-a fost teamă nicio clipă că umbra are intenții  nepotrivite, nu știa să-și explice de ce simțea asta, dar era un afect adânc, venit parcă dintr-o altă lume, o lume de dinainte de a se naște, ca și cum el și umbra s-ar mai fi întâlnit cândva demult, într-o viață anterioară. Singurul gând care îl măcina de domnul Avramescu era legat de nevoile umbrei. De ce venea, ce căuta? De cele mai multe ori se așeza pe scăunelul de la măsuța de toaletă, singurul scaun din dormitor de altfel și stătea acolo nemișcat. Din când în când întorcea privirea spre pat, ca și cum ar fi căutat să se asigure că nu e singur, apoi revenea și își adâncea privirea în poală. Domnul Avramescu își imaginase multe, dar gândul care se ițea deasupra celorlalte, ridicându-se ca fasolea lui Jack, rămurindu-se, îndesindu-se, era legat de strămoșii săi. Era aproape convins că umbra este a unuia dintre moșii moșilor săi, a cărui liniște fusese tulburată de un eveniment actual căruia domnul Avramescu nu se pricepea să-i dea de urmă. Însă gândul acesta avea să i se schimbe curând și să se răstoarne în drum ca o căruță prost meșteșugită.

Într-o noapte în care doamna Fevronia dormea adânc pe latura dinspre perete a patului, ca de obicei, iar domnul Avramescu era întins spre margine, ținând ochii deschiși, umbra a intrat pe ușa dinspre hol, a închis-o în urmă, apoi a rămas așa, în picioare, în mijlocul camerei ca un stâlp înalt care susține cortul cel mare în care are loc spectacolul circului. Umbra a stat așa mult timp, clătinându-se din cand în cand în stânga și-n dreapta, de parcă ar fi fost tentată să lase circul și să fugă, să se topească într-o dimineață călduță, dar pe de altă parte nici n-ar fi vrut să lase cortul să se prăbușească și să văduvească lumea de spectacol. În cele din urmă umbra a venit până la noptiera domnului Avramescu, atât de aproape încât dumnealui i-a simțit în nări mirosul de vânt, s-a aplecat pe vine, a deschis sertarul de jos, a scormonit până în fundul lui, de unde a scos un pachet de țigări, sau poate doar umbra unui pachet de țigări, domnul Avramescu nu și-a dat seama, apoi a deschis fereastra și a fumat așa, scrumând în afară, cu coatele rezemate pe pervaz și cu privirea risipită peste dealurile și munții care nu se vedeau în zare. Umbra s-a tot subțiat cu fiece ceas curgând spre dimineață, până când domnul Avramescu a simțit frigul și a văzut fereastra deschisă. A coborât din pat și a închis-o zgribulit, apoi s-a băgat iarăși sub pătură. Toamna coborâse peste târg și domnul Avramescu a simțit în nări mirosul de lemne arse. A tras din nou aer în nări. Da, da, era sigur că-i miros de lemne arse, nicicum de țigară. Și totuși, când s-a răsucit înspre stânga, a zărit pe noptieră pachetul de țigări. Atunci a înlemnit. Se lăsase de fumat de mai bine de zece ani. Pachetul acela de Gauloises din care lipsea o singură țigară și care fusese adus din Franța la delegația lui cea din urmă, era ultimul pe care-l cumpărase și din care nu trăsese încă niciun fum. Îl aruncase în noptieră ca o nadă întinsă înspre perseverența sa. Putea ajunge oricând la el, doar că nu voia să-și surpe încrederea în sine. Domnul Avramescu a realizat îngrijorat nu numai că el însuși uitase de pachetul aruncat în urmă cu zece ani în fundul sertarului, dar și că nimeni altcineva din lumea largă nu mai știa că țigările sunt acolo în afară de el.  

În noaptea următoare domnul Avramescu nici nu s-a mai străduit să închidă ochii. Simțea cum îl furnică tot înlăuntrul, de parcă gânduri neastâmpărate pătrunseseră pe sub gulerul cămășii, găsiseră locul unde pielea se subțiază din cauza frecării cu cârpa și îi intraseră în carne. Simțea furnicăturile în palme, pe spinare, în creier, în stomac. Când umbra a deschis ușa și a intrat, domnul Avramescu s-a întors pe o parte și s-a sprijinit într-un cot. Umbra a trecut prin dreptul ferestrei și s-a așezat pe scaunul măsuței de toaletă, ca de obicei. Atunci domnul Avramescu s-a ridicat în fund și a cercetat-o cu atenție. Era la fel ca în prima zi, o umbră de bărbat, nici prea înaltă, nici prea scundă, nici prea grasă, nici prea slabă și căreia dumnealui îi părea chiar că are un ușor început de chelie. Îi semăna destul de mult. Nu s-a grăbit, avea tot timpul din lume, a continuat să privească umbra, iar umbra a privit înspre dânsul de mai multe ori, rămânând în cele din urmă cu privirile fixate pe el. Atunci domnul Avramescu s-a dat jos din pat, și-a căutat pe bâjbâite papucii și după ce i-a încălțat, s-a dus spre scaunul măsuței de toaletă. S-a așezat, trecând prin umbră așa cum trece pasărea prin nori. A privit în stânga, a privit în dreapta umerii umbrei, în jos mijlocul și picioarele, apoi a îmbrăcat-o. I se potrivea perfect. 

De atunci domnul Avramescu nu a mai văzut umbra trecând prin dormitor. Și nici n-a mai avut insomnii.