De ce este cerul albastru

continuarea povestii de aici

Scara rulantă ocoli câţiva nori mov, apoi două păsări mari cu aripi lungi ca două planoare lunecând pe cristal şi se opri în cele din urma în buza cerului. Un capac dreptunghiular cu un mâner simplu ca cel de la uşa bucătăriei făcea legătura spre ultimul nivel. Fetiţa apăsă clanţa, împinse uşor capacul şi acesta se răsturnă în partea cealaltă cu zgomot. “Cerul ăsta nu diferă foarte mult de podul bunicii” – gândi fetiţa. Era doar un picuţ mai mare şi mai albastru. Fetiţa puse un genunchi jos, apoi îşi săltă trupul subţire peste marginea cerului. Dintr-o săritură pisicul Jill fu lângă ea.
- Au, ce-i cu apa asta?! – strigă ea în timp ce pantofiorii săi clipociră peste un strat subţire de apă.
Privi lung şi cât putea vedea cu ochii nu era decât un strat albastru de apă, ca un covor uriaş. Atât şi nimic altceva.
- Heeeeeei, e cineva pe aici?! – strigă ea ducându-şi mâinile pâlnie la gură.
Nici un răspuns. Mai aşteptă câteva minute, apoi strigă iar. De niciunde apăru un omuşor cu barbă albă, cu pantaloni bufanţi trei sferturi, strânşi sub genunchi cu o panglică roşie, şi o vestă portocalie peste cămaşa albă de in.
- Eiii, ce-i?! De ce trebuie să ţipi aşa? Crezi că n-am urechi de auzit?
Fetiţa îl privi atentă, apoi îşi muscă buza până la sânge. Ar fi fost tare nepoliticos să râdă, ştia bine asta de la bunica. Piticul tocmai terminase de umplut o stropitoare cât el de mare şi se străduia s-o târâie după dânsul spre un loc numai de el ştiut.
- Cine eşti tu? – întrebă ea.
Piticul se îndreptă de şale, îşi netezi vesta, apoi punându-şi o mână în şold rosti emfatic.
- Da tu cine crezi că sunt?!
- Habar n-am – răspunse sincer fetiţa după ce-l studie câteva secunde. Cred căăăă… un pitic.
- Ha, eu sunt grădinarul cerului – spuse mândru piticul, apoi se încruntă şi strâmbă din nas către fată. Nici atâta lucru nu eşti în stare să-ţi dai seama?!
Fetiţa înghiţi găluşca şi dădu fuga să-l ajute pe pitic să ridice stropitoarea. Era grea, teribil de grea.
- Ce faci cu stropitoarea? – întrebă ea icnind alături de pitic.
- Offf… eşti o fetiţă tare pisăloagă. Ce crezi că poate face un grădinar cu o stropitoare?
- Poate uda iarba şi florile.
- Exact.
- Dar nu văd nici un fel de flori. Şi nici un fir de iarbă!
- Pentru că nu au crescut încă, nu e cine ştie ce mare filozofie – făcu piticul morocănos.
Fetiţa tăcu. Raţionamentul piticului i se părea absolut corect. Din stropitoarea mai mult târâită picuri mari de apă se împrăştiau pretutindeni pe podeaua cerului. Acum ştia de unde vine apa. Ba mai mult, aflase şi de ce cerul e albastru! Chicoti de mândrie, căci nimeni altcineva nu aflase asta încă.
- Ce-i de râs? – se stropşi piticul spre ea.
- Nimic. Doar mă gândeam. Dacă ar ştii lumea de ce este cerul albastru…
- Offf….. ştiu, e doar vina mea. Dar să nu spui la nimeni. E atât de mare şi eu sunt unul singur. De dimineaţa până seara ud într-una şi iarba tot nu vrea să crească.
- Hmmm… ce vrei să spui? Că cerul ar trebui să fie verde?!
Piticul se opri, îşi puse mâinile în şolduri şi privi lung spre fetiţă.
- Dar cum ai vrea să fie?! Pământul vostru nu e verde?! Ce, e albastru?!
Fetiţa se îngrijoră de-a binelea. Câteva cute subţiri se iţiră deasupra sprâncenelor. Piticul părea a vorbi foarte serios. Ridică cu greu stropitoarea, apoi prefăcându-se că se împiedică o lăsă să se răstoarne pe podea.
- Vaiiii, ce-am făcut – se jeli ea. Îmi pare tare rău. Of, of, of, tare neîndemânatecă mai sunt. Haide te rog să te ajut să luăm alta – adăugă fetiţa privind fericită cum apa se scurge albastru către cele mai îndepărtate colţuri ale cerului. Privi în jos pe ferestruica mică ce se dechidea în dreptul cotului său. Undeva mai în nord, cam în dreptul casei bunicii, apa se revărsa peste marginea cerului şi se rostogolea pe pământ în fuioare subţiri.
- Plouăăăă – bătu ea din palme.
- Şi o să mai tot plouă dacă nu eşti atentă la stropitoarea aia, parcă eşti de mămăligă zău aşa – îi răspunse obraznic piticul şi se îndreptă agale spre robinet pentru a umple iar stropitoarea.
Fetiţa zambi. Avea de gând să mai rămână o vreme. Piticul avea tare mare nevoie de ajutorul său iar cerul de apă…

(Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată.)