Uriaşul-sfarmă-linişte

- Uriaşule, de ce eşti atât de mare? - întrebă fetiţa uitându-se drept în sus ca la un copac foarte foarte înalt cu ramuri bogate şi puternice.
Uriaşul se scărpină dupa ureche, încercă să-şi adune puţinele gânduri răspândite care-ncotro, deshise gura să spună ceva, dar o uită aşa deschisă fără ca printre buzele sale mari ca două ciuperci roşii otrăvitoare să răzbată vre-un cuvânt.
- Uriaşule, dar de ce eşti atât de rău?! – întrebă fetiţa din nou după câteva minute de aşteptare, constatând că nu a primit nici un răspuns la prima întrebare. Fetiţa nu ar fi vrut să spună de fapt “rău” căci uriaşul nu se purtase niciodată urât cu ea. Ea ar fi vrut să spună mai degrabă grosolan, rudimentar, primitiv, dar cu siguranţă nu ştia sensul nici unuia dintre aceste cuvinte.
Uriaşul încercă încă o dată să se concentreze şi să caute un răspuns la întrebarea fetiţei. Însă cu cât se concentra mai tare cu atât gândurile se izbeau unul de altul cu o forţă mai mare isprăvind în frânturi de cuvânt fără înţeles. Ştia că este un uriaş rău, nu punea asta la îndoială, dar nu ştia nici în ruptul capului să explice de ce. Călcase la viaţa lui în picioare şi iarba şi florile şi copacii, ba chiar şi păsări şi oi şi cai şi suflete de oameni… Aşa se născuse şi nu-şi pusese niciodată problema că ar putea fi alfel. Nu se putea imagina altceva decât un uriaş crud şi brutal.
Fetiţa se încruntă, îşi puse mâinile în şold şi începu să bată uşor din picior. Uriaşul era extrem de nepoliticos. Hai, să nu fie în stare să răspundă la o întrebare mai înţelegea, dar să nu scoată nici un cuvânt nici măcar la a doua, asta era până peste poate. Fetiţa îşi ţuguie uşor gura, împinse cu limba bucata de gumă de mestecat printre buze, apoi începu să sufle. Guma se umflă într-un balon roz mare cât o minge de ping-pong, apoi cât una de tenis, apoi cât una de handbal şi ajunse mare cât o minge albastră cu care se joacă copiii pe plajă. Subţiată de atâta efort guma explodă în fâşii transparente care se împrăştiară peste obrajii fetiţei. Uriaşul tresări ca trezit din somn. Fetiţa îşi adună pe îndelete cu degetele grebla guma de pe faţă, o făcu cocoloş între degetul mare şi arătător şi o aruncă înapoi în gură.
- Uriaşuleeee, mă poţi ridica pe umărul tău?! – întrebă ea galeş.
Uriaşul zâmbi cu gura până la urechi. Ca o lună în ultimul pătrar zâmbea uriaşul. Se aplecă cu greu până spre talpa pantofului său stâng, o ridică pe fetiţă în palmă şi o aşeză apoi cu grijă pe umăr.
- Mulţumesc – îi spuse fetiţa, iar uriaşul dădu încântat din cap.
O bucată de vreme fu linişte. Apoi uriaşul privi în jos înspre vârful pantofilor căutând-o din ochi pe fetiţă. Nu o zări. Îşi aminti însă că a ridicat-o puţin mai devreme pe umăr şi ridică ochii spre cer. Cu colţul ochiului îi zări pantofiorii, ciorapii albi până la genunchi, fustiţa neagră dar nu-i putea zări chipul.
- Fe-ti-ţo-de-ce-eşti-a-tât-de-ma-re? – întrebă uriaşul silabisind cuvintele, iar fetiţa chicoti şi nu-i răspunse…

pictura de earthwalker