Era neomenesc ceea ce-i cereau. Zi de zi, douăsprezece ore, douăsprezece ore. Și ce primea în schimb? Un salariu bun, dar nu mare, siguranța unui job care depindea în mare măsură de numărul orelor suplimentare, o singură primă în zece ani și câteva teambuildinguri interesante, dar care nu se puteau compara nici pe departe cu ceea ce pierdea zilnic: tipul, sănătatea, familia. Nu se mai atinsese de o femeie de ani buni. Cum s-o atingă când căra în spinare o oboseală care-l năruia, o lehamite uriașă de viață, o lipsă de vlagă deprimantă. S-ar fi făcut cu siguranță de rușine într-o străfulgerare de amor fizic. Se ridică brusc de la birou dărâmând scaunul, închise furios dosarul, îl trânti peste celelalte, își luă jacheta din cuier și... se opri cu mâna în aer. Ar fi vrut să plece, dar nu putea. Nu își putea fizic trage piciorul. Un fir invizibil îl ținea legat de scaunul acela. Dosarul închis mârâia ca un câine rânjit printre zăbrelele gardului, trezindu-i și pe cei adormiți alături. „Nu, n-o să plec nici azi, dar mă duc peste ei. Azi mă duc peste ei. Direct la directorul cel mare merg” și-a spus, a lăsat jacheta să cadă pe mochetă și a pornit grăbit înspre hol. Nu știa ce vrea să facă la directorul cel mare. Să-l omoare, să-l plesnească peste obraz, să-i prindă degetele în întredeschiderea sertarului?! Nu mai conta, important era să ajungă față în față cu el. Să-i scuipe tot ce are pe suflet. Să-i umple obrajii cu durerile lui nedezvelite. Privi spre casa liftului. Toate mergeau până la zece. Dincolo de zece erau birourile conducerii, iar treisprezece era etajul lui. Știa că e acolo, deși era aproape nouă seara. Mereu era acolo, așteptând ca un cioban proptit în toiag să-i treacă toate oile strunga. Urcă în grabă scările cu nebunia omului care nu mai are nimic de pierdut. Cinci, șase, șapte, simțea oboseala în oase, în spinare, în creștet, dar nu pregetă, opt, nouă, zece. Scara se termina la zece, nu continua mai departe. „Undeva trebuie să mai fie un lift” își spuse și căută înfierbântat și-n stânga, și-n dreapta. Îl găsi în cele urmă. Numai oglinzi și un singur buton. Roșu. Era un lift mult mai mare decât cel pentru personal, sau poate că reflexiile oglinzilor îl făceau pe el mic și măreau spațiul către infinit. Când liftul încetini simți un gol în stomac, dar nu mai putea da înapoi. „Si acum?” se întrebă și păși hotărât peste prag. Deși era slab luminat pentru că începuse să se întunece, biroul îi păru imens. Și-n lung și-n lat și-n înalt. Era fabulos. Nu era un birou, era un Penthouse spre care probabil și Burj Al Arab s-ar fi uitat cu jind. Făcu câțiva pași și dădu cu capul de niște bare aurii. „S-a activat probabil sistemul de securitate” gândi și așteptă încordat ca alarma să sune din secundă în secundă. Se întoarse spre lift, dar se lovi de aceleași bare aurii. Se roti speriat de jur împrejur. Erau bare pretutindeni. Era captiv într-o cușcă de aur. Într-una din bare își zări reflectat chipul albit. Albiți îi erau însă și umerii și brațele și... Își privi de aproape brațele. Erau acoperite de un păr des, alb strălucitor. Își clătină îngrozit coada și începu să chițăie încet...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu