Genie from the șanț (basm modern)

Nea Gică Crocodil, Pavel Pălălaie și Nică Trandafir sunt muncitori în echipa 14 a RADET-ului. Înarmați cu două lopeți și un târnăcop (li s-a promis și a treia lopată, dar n-a fost buget anul ăsta), sapă șanțuri. Nea Gică Crocodil e de fapt maistru și e șeful echipei. Pavel Pălălaie e omul lui de încredere, în el se bazează cu toate, și când trebuie să aleagă direcția șanțului și când trebuie să aleagă sticla cu tărie și când trebuie să stabilească pauzele de somn. Nică Trandafir e nou venit în echipă, l-a înlocuit pe Vasilică Cârmâz peste care a căzut malul de pământ și l-a îngropat. De fapt el nici nu e oficial parte din echipă, deocamdată muncește la negru. Cei trei au tras din greu la o sticlă de șliboviță și acum echipa se apucă de săpat. De fapt vorba vine echipa, doar Nică Trandafir sapă, ceilalți doi ocupându-se cu organizarea. Nici n-apucă Nică să înainteze un metru când lopata lovește ceva tare. Se oprește, se opintește și înfige iar. Nimic, cevaul nu vrea să se spargă și nici să iasă la iveală. Nică lasă lopata și coboară în groapă. Dezgroapă cevaul cu mâinile goale, bucățică cu bucățică, centimetru cu centimetru și când ajunge la capătul cevaului îl pufnește râsul. 

- Ce-i mă acolo? – se răstește Nea Gică Crocodil de pe marginea gropii.

- O sticlă – îi răspunde Nică Trandafir încă pufnind a râs. De răchie. Cred că e de la echipa 13 de îngropară anu trecut conducta pe care o dezgropăm noi acu. 

Maistru Crocodil ia sticla și o întoarce pe toate părțile. E goală. I-o pasează lui Pavel Pălălaie care o răsucește și el pe toate părțile. E goală. Baaa, parcă ar mai fi ceva pe fund. Dă s-o deschidă și imediat sticla se umple de un abur alb, dens, care iese cu viteză pe gura îngustă. 

- Gazeee – țipă Gică Crocodil – ieșiți degrabă din groapă.

- Nu-s gaze, Nea Gică, sunt eu, Genie from the bottle - grăiește capul de călău turc care se întrupează din aburul dens ce iese din sticlă.  

- Ce zice ăsta, mă? – se întoarce Nea Gică spre ceilalți doi.

- Hi! Ăsta a Genie! Nu știi mata? Din Aladin! – încearcă Nică Trandafir să-i lămurească pe seniori, dar nu-i neam. 

- Duhul din sticlă - încearcă iar Nică privind fețele drepte și netede ca gardul de cărămidă care a căzut peste Dumitru Panglică atunci când echipa 24 a săpat prea aproape de case - ăla de îndeplinește orice dorință, mata chiar n-ai văzut Aladin? 

Aladin o fi fost nou angajat, l-or fi dat la echipele alea cu numere mari, de la cincizeci încolo, nu-i știe chiar pe toți ăștia noi, dar cuvântul dorință îi aprinde degrabă un fitil în țeastă. Fitil care arde. 

- Zău mă? Tu îndeplinești dorințe? 

- Cum mă vezi și cum te văd, Mărite Stăpân – îi răspunde duhul cuprinzându-i pe toți trei într-o singură privire, ca să nu pară că-l lasă pe vreunul în afara „măritului stăpân”. Nu mai vreau în sticlă, vă rog. Vreau și eu o viață a mea, vreau o casă, o femeie, duhuri mici care să zburde prin curte, un foișor unde să fac mici la grătar și să beau bere cu prietenii. Dacă mă lăsați liber vă voi îndeplini orice dorință - s-a căinat duhul.

În fine, flacăra fitilului a ajuns la batonul de dinamită și zbaaang, creierul lui Nea Gică a explodat.

- Așa deci?! Poți să-mi îndeplinești orice dorință? Orice dorință – repetă el apăsând pe ultimul cuvânt.

- Desigur! Care ar fi dorința ta, Mărite Stăpân? 

- Să fiu bogat – a rânjit Nea Gică cu gura deschisă larg până la ceafă. 

- S-a făcut! – a confirmat duhul și a scos din sticlă o geantă diplomat pe care a deschis-o cu mare dexteritate, arătând conținutul echipei 14 a RADET-ului. Era plină cu bani.

Nea Gică Crocodil s-a înmuiat dintr-o dată. Și-a șters mâinile pe salopetă, a dat să apuce geanta, și-a tras mâinile înapoi, le-a șters iar, de data asta una de alta și iar le-a întins apucând cu grijă geanta diplomat. 

- A mea? Chiar e a mea? – a întrebat el bâlbâindu-se. 

- Absolut. Și nu numai conținutul care se vede e al tău, dar orice ai scoate din ea va fi imediat înlocuit, astfel încât geanta va rămâne mereu plină – a pufnit duhul cu emfază.

Nea Gică a luat geanta, a privit-o cu atenția unui burghiu de 14 cu cap vidia și a leșinat. 

- Mărite Stăpân, tu ce îți dorești? – a întrebat duhul, răsucindu-se spre Pavel Pălălaie. 

- Să fiu fericit – a răspuns acesta imediat, ca și cum vorbele i-ar fi stat pe limbă, iar el nu ar fi făcut altceva decât să deschidă gura pentru ca vorbele să iasă și să alerge în viteză spre urechile interlocutorului. 

- Așa să fie! – a răspuns duhul și nu s-a întâmplat nimic. Și ce-ar fi putut să se întâmple dacă schimbarea nu s-a petrecut în afară, ci înăuntru, în sufletul lui Pavel Pălălaie?! Iar acesta chiar a simțit imediat un val de căldură care l-a luat de pe la subsuori și a urcat spre creștet. A simțit cum îi cresc aripi și începe să plutească, cum lumea se umple de flori și de zâmbete și de căldură. Era în al nouălea cer, deși lui Nică Trandafir, singurul rămas pe pământ, nu i se părea nimic deosebit, cu excepția zâmbetului a la Jerry Lewis, care i se lipise de față ca un afiș luat de vânt de pe panoul de afișaj de alături. 

- Ei bine, și tu Mărite Stăpân, ce dorință ai? – s-a întors duhul spre ultimul membru al echipei 14 a RADET-ului.

Nică Trandafir s-a strâmbat, și-a răsucit mințile, și-a scormonit creierii și n-a putut veni cu nicio propunere.

- Hai, una cât de mică, orice, orice-ți trece prin cap, o nevastă mișto ca alea de la fashiontv, picioare până la gât, țâțe rotunde, coapse de viespe. Sau poate o mașină ca a lui Becali, un Rolls Royce, un Maybach, un Bugatti, un Maserati. Hai, hai, zi ceva, că tare aș vrea să închid taraba și s-o șterg – tropăi înfierbântat duhul cu ochii la Rolexul înfășurat pe brațul stâng. 

Lui Nică Trandafir chiar nu-i trecea nimic prin cap. Chiar nimic! Slujba la RADET i se păruse mană cerească, viață era frumoasă, ziua era însorită. Ce putea să-și mai dorească?! 

- Hai, hai că trece timpul și uite șanțul ăsta rămâne nesăpat. Sincer, eu ca duh care îndeplinește orice dorință nu pot să-ți bag nimic pe gât, ar fi un conflict de interese, dar pot să-ți sugerez câte ceva - așa că duhul scoase din sticlă un album imens și începu să-i răsfoiască filele. Lui Nică Trandafir i se păru că seamănă al naibii de mult cu ăl de îl văzuse la tanti Frusina, rămas de pe vremea lu nea Nicu, pe care-l frunzărise tot cartierul, ba încă vreo trei, patru din jur, plus neamurile risipite prin țară, numai cu poze faine și cu tot felul de bunătăți, haine, scule, electronice, mâncare, jucării. Nechezman parcă-i zicea. Ar fi tânjit la o bomboană de ciocolată, dar ce să facă doar cu una, să-și murdărească cerul gurii și tânjeala?! Așa că se hotărî. Știa sigur acum ce vrea să-i ceară duhului. 

- Să nu-mi doresc niciodată nimic!

- Ce zici? – murmură duhul vizibil tulburat. 

- Să nu-mi doresc niciodată nimic, asta îmi doresc! 

- Pă Sfântul Duh, dacă am auzit vreodată în viața mea de duh așa ceva! Cum adică, eu îți spun că pot să îți îndeplinesc orice dorință, îți arăt că i-am umplut pe ăștia doi, pe unul de bogăție și pe altul de fericire și tu îmi ceri să nu-ți dorești niciodată nimic?

- Da – răspunse Nică Trandafir dând stingher din umeri. 

- Așa să fie atunci. Stăpânul nostru, clientul nostru. Nu pot să mă opun și nici să încerc să-ți schimb dorința. Regulile jocului. Aș reformula un pic doar ca să dea bine acolo sus „să nu am așteptări”, ceea ce înseamnă exact același lucru, nu-ți fă griji. Gata, ai obținut exact ceea ce ți-ai dorit! – exclamă duhul încă uluit.

Apoi băgă catalogul înapoi în sticlă, scoase dinăuntru un geamantan bej, o imitație idioată și fără pretenții de piele de crocodil, din care ieșeau tot felul de capete de boarfe, închise dopul sticlei și dispăru.  

 

Nea Gică Crocodil a mai trăit încă șapte ani de la întâmplare. A fost cel mai bogat om din Romania, dar și cel mai nefericit. A fost mult mai bogat și decât Becali și decât Tiriac, chiar și decât frații Pavăl sau Daniel Daneș. S-a certat întruna cu rudele, cu prietenii, cu oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată înainte. A fost prădat de cincizeci și șapte de ori, împușcat de paișpe, a fost înșelat de partenerii de afaceri, a făcut de trei ori pușcărie, a fost bătut, umilit, furat. A murit când șifonierul din dormitor, plin tot cu lingouri de aur, s-a prăbușit peste el. 

Pavel Pălălaie a fost toată viața, care nu i-a fost nici lui lungă, fericit. A fost fericit și când nevasta l-a făcut pe la spate cu altul, apoi cu alții, și când prietenii l-au furat, și când necunoscuții l-au furat, și când copiii i-au luat casa și au vândut-o ca să aibă bani să plece din țară și când a rămas sărac lipit pământului și când a fost internat la azil pe banii statului, în timp ce toți ai lui se stabiliseră definitiv în Canada și-l lăsaseră singur cuc și când a murit, încă verde, dar ros pe dinăuntru ca un brad drept mâncat de cari mici și nesățioase.  

Nică Trandafir mai trăiește și azi. Sapă șanțuri în echipa 5 a RADET-ului. Cu contract de muncă. Echipa are trei muncitori, trei lopeți și un târnăcop. Maistrul Ilie Sfârâială e foarte mulțumit de el, deși nu mai e tânăr. Și el e mulțumit de viață. De soare, de sticla de șliboviță, de pauza de somn, de parizerul afumat cu chifle albe și de ultimii metri săpați. N-a mai găsit nicio sticlă îngropată de atunci.