Lumea lui Ip

Matilda a plâns mult, cu sughițuri și suspine adânci ca văile marelui canion. Lacrimile s-au strâns în batistă precum albinele pe dulcea floare și s-au tot strâns până ce n-au mai încăput, iar Matilda a trebuit să caute una nouă. Când a terminat de plâns, a dat să-și șteargă ochii și să-și spele fața, însă imediat ce-a ridicat bucata de pânză a auzit un strigăt ascuțit ca un cuțit.

- Nuuu, să nu faci asta! 

Matilda s-a speriat. Tare s-a speriat, căci știa că este singură în camera ei. Și chiar de nu știa foarte bine, totuși nimeni n-ar fi trebuit să fie acolo la ora aceea. De aceea neliniștea Matildei era de înțeles. Așa că se ridica de pe pat și cu teamă se apucă să cerceteze încăperea. Înșfăcă cearceaful și-l azvârli la perete, ridică apoi de-un colț salteaua, cercetă temeinic printre rochiile din șifonier, deschise ușile biroului, căută printre cărțile de pe rafturile bibliotecii, dar nu descoperi nimic straniu. Tocmai când a crezut că a avut o halucinație, a auzit iarăși glasul. Același glas, putea să jure. 

- Poți să nu te mai zgâlțâi așa și să te așezi și tu ca tot omul pe scaun? O să se desprindă!

Matildei nu-i venea să creadă. Vocea nu numai că nu dispăruse, dar o mai și apostrofa. Era indubitabil o voce obraznică. Matilda repetă în gând in-du-bi-ta-bil și zâmbi. Era un cuvânt care îi plăcea grozav de mult. 

- Ce are să se desprindă? - întrebă ea suspinând ușor.

- Lacrima. Abia mai stă aninată de-o geană, ca un bondar de-o rază de soare. 

Matilda privi nedumerită în jur. 

- Dacă nu mă crezi privește singură în oglindă – reluă vocea pe același ton certăreț. 

Matilda se privi în oglinda și zări lacrima despre care vorbea vocea abia aninată de-o geană, așa cum i se spusese. 

- Și ție ce-ți pasă? Cine ești tu? – suspină ea.

- Eu sunt Ip și trăiesc în lacrima pe care o vezi. Dacă nu vrei să uiți cum mă cheamă te gândești la Pi, numărul ăla care începe cu trei, continuă după virgulă cu paișpe și mai apoi are o mulțime de cifre mărunte pe care nu le știe nimeni. În fine, cu excepția câtorva indivizi. Deci Pi, doar că invers. 

Tare s-a mai minunat Matilda să audă una ca asta. Și ca să se lămurească cum stă treaba, se aplecă spre oglindă și privi atentă lacrima aninată de-o geană a ochiului său stâng. 

- Tiii – țipă ea și se retrase degrabă înapoi.

- Eiii, ce faci, iar te zgâlțâi?

- Scuze – șopti Matilda și se apropie din nou de oglindă. 

Fără nicio urmă de îndoială, în interiorul lacrimii se vedea un băiat. Avea pantaloni scurți, o cămașă cu carouri în nuanțe de maro, părul scurt, cu un breton castron și avea ochii albaștri, foarte albaștri. Matilda ridică o mână și răsfiră degetele ca și cum ele ar fi fost din hârtie și un vânt șugubăț s-ar fi avântat printre ele. 

- Salut Ip. 

Ip răsfiră la rândul lui degetele în aceeași manieră, ca și cum vântul de dincoace trecuse dincolo. 

- Mă bucur să te cunosc – reluă Matilda. 

- Și eu – zâmbi Ip.

- Dar cum se face de ești atât de mic încât încapi într-o lacrimă? Tu nu crești niciodată mare? – întrebă fata.

Ip izbucni în râs. 

- Ți se pare ție că sunt mic. Suprafața lacrimii este concavă datorita formei sale și ea acționează ca o lentilă. Prin lentila formată chipurile de dincolo de ea se arată ochiului mult micșorate. În realitate ele sunt mai mari decât se văd cu ochiul prin lentila lacrimii. E ca la ochelarii bunicii dacă privești dinspre cartea pe care o ține în mână înspre ochii ei. Una peste alta sunt un băiat exact ca și tine. 

Matilda se scărpină în bărbie. Explicația lui Ip o încurca. Nici tehnic nu prea îi înțelegea sensul, dar nici nu-i venea să creadă că un băiețel captiv într-o lacrimă poate fi la fel de mare ca ea. 

- Și ce cauți acolo? 

- Aici locuiesc! Aici m-am născut și aici am să mor, la fel cum tu locuiești pe Pământ. 

Cert lucru, Ip vorbea în dodii. Nimic nu avea sens din ceea ce spunea. Cum poți trăi într-o lacrimă la fel cum trăiești într-o casă așezată pe pământ?!

- De aceea te-am și rugat să nu te mai clatini, căci dacă lacrima are să se desprindă de gene și are să cadă, sunt distrus. La propriu.

Matilda încremeni. Oricât i se părea de șui și de arogant micuțul Ip, clar n-ar fi vrut să-i curme viața printr-o clătinare nesăbuită a capului. Așa că se apropie din nou de oglindă, înclină capul și șopti. 

- Nu-ți fie teamă. Voi avea grijă de lacrima asta ca de ochii din cap. 

- Așa, așa, clatină iar – o muștrului Ip când lacrima se balansă la aplecarea capului. 

- Oops, scuze. Și apoi să știi că nu m-ai rugat să nu mai clatin capul, ci mi-ai cerut-o, ceea ce e cu totul și cu totul altceva. Ești puțin cam arogant pentru un băiat care locuiește într-o lacrimă. 

- Te rog să mă ierți, n-am vrut să fiu. Dar îmi tresare inima la fiecare clătinare mai bruscă a lacrimii. Cred că înțelegi cât de teamă mi-e să nu mă pierd.

Matilda oftă. Înțelegea. 

- Și acum? – întrebă ea grijulie, știindu-se fără experiență în privința oamenilor care trăiesc într-o lacrimă. 

- Și acum? – repetă Ip întrebarea, neînțelegând sensul ei. 

- Acum ce facem ca să te simți în largul tău? N-am avut niciodată prieteni care să locuiască într-o lacrimă. Am avut câțiva care au locuit în pod, unul care a dormit o noapte în căsuța din copac, alții care au locuit în vacanță în deltă, înconjurați de ape, dar niciunul care să locuiască chiar într-o lacrimă. 

- Cred că acum cel mai bine ar fi să plângi un pic. Dar un pic de tot. Fără suspine și fără sughițuri. Ca și cum lacrimile pe care le storci ar fi lacrimi de bucurie. În felul acesta lacrima ar crește în volum și ar căpăta rotunjime. S-ar putea agăța mai bine de lucrurile din jur și nu s-ar mai sparge la prima atingere. 

Matilda zâmbi. 

- Există o deosebire între lacrimile de bucurie și lacrimile de tristețe?

Fu rândul lui Ip să zâmbească. 

- Fără îndoială! Sunt o mulțime de tipuri de lacrimi, fiecare altfel, ca formă, consistență, culoare, miez. Sunt lacrimi din dragoste, de exemplu. Astea sunt roz, sunt cele mai moi, cam așa ca vata de zahăr, au o formă de lacrimă tulburată care seamănă cu o inimă și sunt fierbinți, te arzi dacă le atingi. Trebuie să le lași un pic să se răcească după ce cad. Sunt apoi lacrimile de fericire. Astea sunt galbene ca un soare, au consistența fânului strâns în căpițe și chiar miros ca florile de câmp, au formă rotundă ca pălăria florii-soarelui și când cad se lipesc de podea și se întind ca niște stropi de miere. Apoi lacrimile de tristețe. Astea sunt albastre și miros a fulger. Au gust metalic și formă de ploaie. Au înăuntru un răpăit continuu de tobe, nu tare, molcom, așa cum sunt cele din boleroul lui Ravel, tu-du-du-dum, tu-du-du-dum, tu-du-du-du-du-du-du-dum. O, desigur, mai sunt apoi o mulțime de alte feluri, lacrimi de deznădejde, lacrimi de jale, lacrimi de dor, astea chiar dor, lacrimi de îndepărtare sau de pierdere, lacrimi de regăsire, lacrimi iederă...

- Lacrimi iederă? Ce-s astea? – îl opri Matilda chițăind – de astea chiar n-am auzit niciodată. 

- Lacrimile iedera sunt lacrimi pe care să te cațări, lacrimi de speranță. Li se spune așa pentru că nu se desprind una de alta atunci când din alunecă de pe pleoape, rămân șirag, șirag care seamănă foarte mult cu o scară din iedera care urcă la cer. Sunt lacrimile cele mai tari, zici că sunt de sticlă. Astea sunt bleu ca marea și ca cerul. 

- Și ca ochii tăi – se repezi Matilda și nu avu timp să vadă că Ip a roșit și că ochii săi au căpătat o nuanță violacee. 

Matilda se apropie de oglindă și privi adânc în interiorul lacrimii, cercetând-o atentă. Era minunată lumea lui Ip. Și parcă nici el nu era așa arogant cum îi păruse la prima vedere. Nici prin vis nu-i trecuse că există atâtea feluri de lacrimi, dar acum, că Ip îi explicase pe îndelete, i se părea absolut normal să existe, cum de nu se gândise și singură?!   

- Și tu în ce fel de lacrimă locuiești?      

Ip zâmbi ca o fetișcană prinsă privind pe gaura cheii în dormitorul părinților și nu-i răspunse. Matilda acceptă. Știa că locuința lui Ip avea într-un fel sau altul de-a face cu ea. Cu simțirile ei, cu înlăuntrul ei.

- Ei, dar cum se face că nu te îneci locuind într-o lacrimă? – întrebă iar, dorind să treacă peste tăcerea stânjenitoare. 

Ip zâmbi

- Așa cum nici tu nu te îneci cu oxigen și azot trăind pe Pământ, iar Micul Print nu se îneacă cu nemărginire trăind pe asteroidului B-612. Fiecare lume are o bază a ei, al cărei miez oricât l-ai răscoli nu te duce înspre răspunsuri, ci spre și mai multe întrebări. Ăsta e un lucru cert.                 

Matildei nu-i mai ieșea din cap boleroul lui Ravel. Taaa... ta-ta-ta-ta-dim-ta-ta-raaam, ta-da-di-da-daaaam, spunea flautul, apoi veneau tobele răpăind ușor tu-du-du-dum, tu-du-du-dum, tu-du-du-du-du-du-du-dum... Și apoi flautul Ta-da-dip-tam-tam-daaaam. Brusc își aminti de cererea lui Ip și se gândi cum ar putea să scornească cel mai ușor niște lacrimi de fericire. Își răsfoi un pic amintirile și găsi. Abia făcuse câteva drumuri cu bicicleta. Nu i se putea cere să meargă bine doar după câteva zile. Nu văzuse piatra. Bicicleta se clătinase un pic, ea se speriase, trăsese într-o parte, rotile o luaseră razna și se trezise cu nasul în iarbă. Chiar cu nasul în iarbă. Mirosea grozav. Nu o să uite niciodată miresmele. Mirosea exact ca locul în care ajungi dacă rupi o păpădie, intri pe tija ei, aluneci până la capăt și apoi deschizi ușița de jos, din capăt. Atunci chiar ai ajuns în miezul pământului. Nu apucase să-și dea seama prea bine în ce lume a ajuns, când a simțit fluturele pe nas. Crezuse că nasul ei e o floare și se oprise să se odihnească acolo. Soarele îl încălzea, nasul nu avea nimic împotrivă, iar fluturele nu avea niciun chef să se dea dus. „Nu te mișca. Ai un fluture pe nas” strigau ai ei, dar ea se ridicase deja cu fluturele încă pe nas. 

- Bun! Și acum ce facem, că am mai plâns un pic de fericire.

- Acum lucrurile stau mult mai bine. Dar ca să fim siguri ar trebui să muți lacrima de pe genele tale într-un alt loc mai ferit. 

Matilda privi împrejur în căutarea unui loc ferit, dar nu-i venea nimic în minte din moment ce fiecare colțișor din cameră era dereticat temeinic în fiecare sâmbătă dimineața, perna și așternutul erau smotocite bine și puse la aerisit în fiecare zi, iar hainele și cărțile erau vânturate de ea însăși o dată la câteva zile. Rămase pe gânduri dezamăgită. Oare există și lacrimi din dezamăgire, se întrebă. Sigur că există, își răspunse tot ea, dar n-o să ajungem niciodată până acolo. Și atunci auzi cântecul greierului. Zâmbi. Știa cum se rezolvă problema. Deschise fereastra și băgă cântecul greierului înăuntru. Căută apoi un ac, își trecu acul ușor peste gene până când lacrima se agăță ca o furnică de marginea lui, apoi trecu în același fel lacrima de pe ac pe un cri domol.    

- Cred că ai făcut o treabă foarte bună – zâmbi la rândul său Ip. Acum știu sigur că lacrima n-are să se spargă prea ușor.  

Apoi, pentru o vreme îndelungată, între ei se așternu tăcerea. 

- Ip!

- Da.

- Ce mănâncă locuitorii lacrimilor? – întrebă Matilda cu teamă. Știa că întrebarea n-o să aibă un răspuns deloc simplu, așa cum întreaga lume a lui Ip nu era deloc una simplă. Și tocmai de aceea o rodea întrebarea și ar fi vrut un răspuns. 

- Depinde de lacrimă. Dar cel mai adesea locuitorii din lacrimi se hrănesc cu necazuri, cu griji, cu tristeți, cu dureri. Asta pentru ca oamenii să poată trai... Hei... Hei, ce-i cu tine... 

A știut! A știut că asta are să-i spună. Și a știut că n-are să-și poată stăvili lacrimile. 

- Hei, gata, nu mai plânge, te rog! Taman ți-am spus că noi ne hrănim cu tristeți. O să ți-o înghit pe toată. Noi nu ne băgăm în viețile oamenilor, dar uite, eu și cu tine, cum să zic, e ceva special... – se bâlbâi Ip.

Făcu o pauză să-și sufle nasul într-o batistă transparentă, apoi reveni. 

- Gata, ți-am oprit lacrimile. Deși ni s-a spus să stăm deoparte și să nu ne așezăm în drumul oamenilor modificându-le cursul vieții, noi avem aceasta putere, să știi. Putem opri lacrimile, sau putem să le dăm drumul să curgă, așa cum cerul dă drumul ploii mai tare sau mai încet, sau o oprește cu totul sub nori. Putem să aducem soarele mai aproape de pleoape, sau îl putem ascunde sub frunzele de brusture. Putem să aducem un fluture pe nas dacă e nevoie și să-l facem să bată din aripi...    

Matilda râse. Ip avea dreptate, locuitorii lacrimilor aveau această putere. Nu mai era nici urmă de lacrimi sau de tristeți. Ar fi vrut să-l strângă în brațe și să-l pupe pe obraz, dar nu știa daca se cuvine, până la urmă îl cunoscuse pe Ip abia de câteva ceasuri. Și nici nu știa dacă poți să-și săruți alesul prin pojghița unei lacrimi. 

- Bun! Și acum ce facem?

- Tot binele din lume, ce altceva să facem?!

- Cu tine. Cu tine ce facem, asta întrebam. Ești un tip foarte sensibil și n-aș vrea să te pierd. 

Deși Ip n-ar fi vrut, Matilda observă urma de tristețe care-i acoperise irisul pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Miezul inimii Matildei tresări și se făcu mic precum un sâmbure negru de pepene într-o mare de roșu.   

- Dacă mai poți plânge din când în când, mi-ar face bine. Nu mult, un pic, cât să fie lacrima asta de aici plină, iar eu să-mi văd de treburile mele. Desigur îți poți alege lacrimile pe care le dorești, nici vorbă să mai fie lacrimi de tristețe. Tiii... chiar așa, îți pot aduce un catalog de lacrimi. Ai acolo toate modelele, cu o mulțime de detalii despre fiecare, lungime, culoare, formă, material. Îți alegi ce crezi că și se potrivește mai bine.   

Un ochi al Matildei zâmbea, altul plângea. 

Au petrecut împreună zile minunate. Ip era un prieten nu doar amuzat, dar și foarte deștept. Știa o mulțime de lucruri despre lume și a învățat multe de la el. De exemplu știa unde se ascund nerăbdările, de ce nu pleacă emoțiile, cum să scapi de zbaterea de pleoapă, de ce au fluturii aripile acoperite de solzi și de ce absorb obiectele lumina din soare. Ea îi povestea în schimb întâmplări năstrușnice de când era doar o copilita, năzdrăvănii mai mari sau mai mici, iar lui Ip tare îi mai plăceau, râzând cu poftă de fiecare dată. 

Intr-o zi însă Matilda îi spuse îngrijorată lui Ip.

- Ip, știi ce, eu nu pot să mai plâng. M-am străduit azi noapte până-n zori. Zău dacă am mai putut stoarce vreo lacrima. Niciuna. Nici măcar una mică-mică, cât un vârf de unghie. 

Ip zâmbi. 

- Înseamnă că mi-am făcut treaba bine. Știi ce spun...

- Știu - suspină Matilda, dar nicio lacrimă nu se mai strecură printre pleoape în jos pe obraji.

- Ai să pleci, nu-i așa? – ofta ea.

- Da - ofta și Ic.

- Și unde-ai să te duci?

- Acolo unde se duc toți locuitorii lacrimilor când treaba lor s-a încheiat, în Cerul Lacrimilor Uscate. E un drum pe care îl cunoaștem de la un cap la altul de când ne naștem și de care suntem mândri. Somnul în Cerul Lacrimilor Uscate e unul al liniștii eterne. Dacă-l găsim, înseamnă că ne-am făcut bine treaba. 

Matilda și-a făcut curaj, l-a strâns în brațe și l-a sărutat pe obraji. A putut s-o facă fără opreliște. Nu mai exista nicio lacrimă între ei.