Domnul Georgescu s-a mutat de curând într-un sat de sub munte. E încântat de viața pe care o duce. E o pace și-o liniște de parcă șinele pe care alunecă lumea s-ar cufunda în pământ în capătul satului și lumea ar înainta tăcută și invizibilă pe sub el. Deasupra rămân copacii și iarba și florile și păsările de care dejurîmprejurul e plin. Domnul Georgescu preferă să asculte vântul și păsările în locul oamenilor. Să vadă și să miroasă pădurea și florile. În fiecare zi o mierlă se așază în mesteacănul din grădină și începe să cânte. Nu-i întâmplare mai frumoasă, crede el. Când mierla își începe trilurile, domnul Georgescu lasă jos ce are în mână, oprește ceea ce are de făcut și iese în colțul casei de unde se vede mesteacănul, trilurile ca un set de văluri colorate de borangic și niciodată mierla. El știe că e absurd, dar poate să jure că vede mătasea subțire alunecând din vârful copacului printre ramuri, peste iarbă, printre florile nenumărate din grădină, oprindu-se undeva în colțul gardului și dispărând acolo subit. Într-o zi i-a făcut mierlei o casă din lemn, ca de păpuși și a bătut-o într-un cui de mesteacăn. Nu știe dacă mierla a intrat vreodată în casă, dar a surprins-o adesea pe prispă, curățându-și penajul sau făcând vocalize în șoaptă.
Apoi, dintr-o dată, mierla nu s-a mai auzit. Domnul Georgescu a ieșit speriat din casă căutând-o. Dar nu era nici în casa de păpuși, nici în mesteacăn, nici în grădină. Nu i-a trebuit mult s-o descopere în curtea vecinului. Domnul Georgescu a privit peste gard. Mierla ședea pe o tavă cu grăunțe și părea a cânta. Dar nu se auzea nimic. A privit-o atent. Mierla își deschidea ciocul, își rotea capul, își înfoia penele, dar nici un tril nu cobora în iarbă. Și atunci l-a văzut. Era un burlan simplu, din tablă zincată, așezat chiar sub mierlă și care ducea până în casă. Și a înțeles, cântecul păsării cădea greu în gura burlanului, aluneca pe acesta și intra în casa cu cărămidă roșie, fără ca vreun sunet să răzbată în afară.
Tare s-a mai necăjit domnul Georgescu și tare nemulțumit a fost de mersul cântecului. S-a tot gândit și s-a răzgândit și nimic n-a găsit. Nicio soluție să aducă cântecul mierlei înapoi. Și brusc i-a venit un gând. A găsit într-o cutie veche Adagietto din simfonia a cincea a lui Mahler, peste care a tras inelul de aur al lui Fărâmiță Lambru, Billie Jeanul lui Michael și o bucată din Adrian Copilu Minune, a zgâlțâit bine cutia cu muzică să se amestece sunetele și a vărsat-o pe burlan. Ce nebunie a fost! Sunetele au început la alunece înghesuindu-se unele în altele, înghiontindu-se, grăbindu-se unul în fața altuia. Și rezultatul nu putea fi decât unul, înfundarea burlanului, care a avut un efect exploziv. Toată curtea s-a umplut de bălți de fărâmiță, prin copaci atârnau fâșii din mahler, pe zidul casei alunecau cleioase urme de minune, în timp ce în burlan bolborosea în continuare Billie Jean.
Mierla s-a speriat, a trecut gardul înapoi și s-a ascuns în căsuță. Abia după o săptămână a scos capul și a început iarăși să cânte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu