Iluzionistul

Domnul Procházka nu ajunsese încă la ușă, când fu oprit de o domnișoară cu părul blond strâns într-o coadă de cal, acoperit cu sclipici, cu fața fardată strident și învelită într-un pardesiu bărbătesc mai lung decât ea, de sub care se ițea o rochie aurie cu paiete strălucitoare. 

- Domnule, dacă vreți să mă ascultați doar jumătate de minut. V-aș fi foarte recunoscătoare dacă la spectacolul de magie din seara asta ați ridica mâna atunci când iluzionistul va invita un spectator pe scenă pentru ultimul număr. Apoi nu trebuie să faceți decât ceea ce vă spune el. Să nu vă fie teamă, nu veți păți absolut nimic. Suntem oameni serioși și cu frica lui Dumnezeu. De altfel dumneavoastră veți rămâne pe scenă timp de câteva minute în poziția pe care singur v-ați ales-o. Nimeni nu se apropie de dumneavoastră, nimeni și nimic nu vă atinge.

Domnul Procházka ezită. 

Era un om singur, cu tabieturi de om singur, nu-l încânta socializarea și nici apropierea oamenilor. Singura cu care mai ținea legătura era bătrâna lui mamă, care plecase demult dintre vii. Preferase mereu să evite interacțiunea cu necunoscuții, care într-un fel sau altul l-ar fi băgat în final în bucluc. Considera că viața este și așa destul de complicată, ca să mai fie nevoie să te bagi și singur în rahat. De cele mai multe ori nici nu-l lăsa pe interlocutor să îi prezinte oferta sau să-i solicite cine știe ce informații și îl expedia politicos: „mulțumesc, nu mă interesează”, ceea ce stârnea adesea reacția nervoasă a unora dintre ei „domnule, dar nici nu am apucat să vorbesc, de unde știți dumneavoastră dacă vă trebuie sau nu?”. Domnul Procházka închidea însă telefonul sau se rotea pe călcâie înainte ca interlocutorul să apuce să se rățoiască mai abitir. Când privi însă în ochii mici și strălucitori ai domnișoarei cu coada blondă și descoperi luminița scânteietoare din inima lor, semănând cu o stea clipind în lac la miez de noapte, se înmuie. 

- Nimeni nu se apropie de mine și nimeni nu mă atinge... – murmură el.

- Exact, domnule! Garantez pentru asta.

Domnul Procházka zâmbi. Fata era un ghemotoc de om învelit într-un morman de paiete aurii, își spuseseră două vorbe la intrarea în club într-o seară oarecare și mai mult ca sigur nu aveau să se mai întâlnească vreodată. Cum ar fi putut ea să îi garanteze ceva? 

Accepta însă. Nici nu știa că există un număr de magie. El venise în club doar ca să bea două, trei pahare de Borovička și să-i asculte pe nebunii de la Skincare de care era îndrăgostit. Aruncă un ochi pe afiș, da era un număr de magie înaintea spectacolului muzical. Își găsi repede un scaun la o masă de doi într-un colț îndepărtat, chemă chelnerul și ceru un pahar de tărie. Aruncă ochii peste cele trei flyere risipite în mai multe exemplare pe masă. O firmă de închirieri mașini, un salon de masaj și un cazinou. Fiecare afișând câte o tânără fermecătoare pe prima față.  

În boxe se auzea un pic prea tare un rock clasic, Iron Maden, The Trooper, când își făcu apariția pe mica scenă, de fapt o bucățică de sală înălțată cu circa douăzeci de centimetri față de rest, fata de mai devreme. Își dăduse jos pardesiul bărbătesc și acum rochia scurtă din paiete aurii, ce abia îi trecea o palma peste fund, sclipiciul din păr și fardurile ce-i acopereau fața, făceau ca sala să se lumineze brusc. Începu să aranjeze cele câteva obiecte de recuzită, o masă simplă de lemn negru, un joben, o cutie de pantofi, un coș gol, aduse toate pe ușa din spatele scenei, apoi se opri lângă masă, așteptând cuminte ca prezentatorul să îi faciliteze intrarea.

- Doamnelor și domnilor, în pregătire pentru marele spectacol rock, avem plăcerea de a vă prezenta un număr de magie cu inegalabilul Max și asistenta sa, Michelle. 

Urmară câteva aplauze anemice strecurate printre alune excesiv de sărate și pahare pline pe jumătate, în timp ce două reflectoare se fixară pe trupul fetei și pe cel al bărbatului ce își făcuse apariția pe scenă, în timp ce toate celelalte lumini din sală se stinseră. 

Domnul Procházka urmări deloc impresionat numerele de magie clasice, iepurele care iese din joben și dispare apoi dintr-o cutie, pentru ca ulterior să reapară sub forma unui șoarece, eșarfele care sunt scoase pe gură și nu se mai termină, buchetul de flori scos de pe mâneca smokingului, alegerea unui cuvânt oarecare dintr-o carte pentru ca tocmai acel cuvânt să fie ulterior descoperit sub scaunul celui care l-a ales și în fine altele asemenea. Tocmai când domnul Procházka era convins că are să adoarmă, tobele începură să răpăie și prezentatorul anunță ceremonios.

- Urmează acum numărul forte de astăzi. Pentru acesta o să rugam o persoană din public să poftească pe scenă.  

Domnul Procházka aproape că uitase discuția avută cu fata și privea vag amețit de băutură cum ochii asistentei marelui iluzionist baleiază peste capetele aplecate, trec peste două, trei mâini ridicate și găsesc în cele din urma ceea ce căutau. Tresări. Ridică la rândul său mâna și asistenta Michelle îl pofti pe scenă, întinzându-i brațul să se sprijine și șoptindu-i să aibă grijă la treaptă. 

Lucrurile se întâmplară exact așa cum i se spusese. Max îl rugă să se așeze în picioare în centrul scenei și să rămână nemișcat. Apoi, în răpăitul tobelor, începu să presare deasupra capului său ceva ce la început îi păru nisip, însă pe măsură ce acesta se prelingea de-a lungul trupului, se volatiliza transformându-se într-un abur dens ce începu să se înfășoare strâns în jurul corpului. Și în timp ce aburul îl înconjura complet, în sală se pogorî o liniște stranie. Nu se mai auzeau nici murmurul clienților, nici clinchetul paharelor, nici tobele, nici muzica, nici mașinile ce treceau prin fața localului, nici ventilatoarele ce împingeau afară aerul îmbibat de tutun și de vorbe deșarte. Nimic, doar o liniște de sfârșit de lume. Domnul Procházka deveni puțin nervos. Zgomotele n-aveau cum să înceteze cu totul, aburul nu era un izolator fonic. Ceva ar mai fi trebuit să se audă, ceva, oricât de palid, o șoaptă, un suspin. Deschise ochii, pe care până atunci îi ținuse strânși din cauza aburului dens și se trezi in desert. Cât vezi cu ochii, deșert. Doar nisip și înainte și înapoi și în stânga și în dreapta. Iar în centrul acestui pustiu, el. În costum bleumarin, cămașă muștar, cravată cu dungi colorate și pantofi de lac. Făcu câțiva pași și zări căsuța. O cunoștea. Deschise ușa și intră. Miroase a supă de ceapă caramelizată, cu smântână și cimbru. O femeie în vârstă, care amesteca în cratiță, ridică lingura de lemn în dreptul buzelor, gustă și dădu mulțumită din cap. Când auzi ușa trântindu-se, se răsuci, îl privi și zâmbi larg. 

- Nu era vorba să vii azi. Nu te așteptam.

Fiindcă bărbatul nu apucase să scoată niciun cuvânt, femeia încercă să repare cele spuse mai devreme.

- Nu mă gândeam că ai sa vii astăzi. Altfel ești binevenit oricând, știi bine. 

Apoi, fără să aștepte un răspuns, se apucă să întindă masa. 

- Am și plăcintă de care-ți place ție, cu brânză și ceapă verde – adaugă ea în timp ce turna tăria într-un țoi de-un deget. 

Bărbatul o privi cu ochi blânzi. O căldură îl cuprindea din tălpi de fiecare dată când se întâlneau și urca prin tot trupul până în vârful țestei, arzându-i măruntaiele și vârfurile urechilor. 

- Sărut mâna, mamă. 

Mancă pe îndelete, fără să se grăbească, savurând fiecare dumicat. La sfârșit, apăsă degetul mare peste cele câteva firimituri de brânză până când acestea se lipiră de el și le culese cu vârful limbii, lăsând farfuria curată. Goli țoiul până la fund și zâmbi mulțumit. După o mică pauză în care rămase încremenit, oftă larg, se ridică, prinse capul bătrânei în palme, îi sărută creștetul și aruncă pe scaun ștergarul pe care-l ținuse în poală. 

- Sărut mâna pentru masă. A fost grozavă. Ca întotdeauna! 

Apoi porni cu pași hotărâți către ușă. O deschise, ieși și o închise în urma-i privind cu atenție clanța și marginea netedă, de parcă ar fi vrut să se asigure că muchiile celor două lumi se lipesc cu precizie la loc.

Atunci se porniră uralele. Sala era în delir, oamenii țipau ca disperații. Era înapoi în club, doar că acum nu mai era în mijlocul scenei, ci intra pe ușa din spate, ușa de unde se strecurase și fata cu coada blondă când adusese recuzita. Se simți rușinat. Era ca un papagal căruia stăpânul îi cere insistent să-și spună numele și să-l înjure pe vecinul de la șapte, apoi îl laudă. Îi trecu însă repede când fata cu rochie cu paiete aurii veni lângă el, îl luă de mână și îl prezentă publicului.

- Doamnelor și domnilor vă rugăm să nu vă stăviliți aplauzele pentru invitatul special din seara aceasta, our guest star, Jiriii Procházka. Apoi se ridică pe vârfuri și îl sărută pe obraz.

Înlemnit, domnul Procházka voi să reacționeze și să ceară socoteală celor doi, căci nicidecum nu aveau cum să-i știe numele fără să-l fi urmărit zile în șir înaintea spectacolului, ceea ce nu se face într-o lume civilizată, dar înainte de a deschide gura, marele Max se apropie de el zâmbind cu gura până la urechi și-i întinse portofelul, apoi se îndepărtă, pentru a se întoarce imediat și a-i întinde și cartea de identitate. Publicul izbucni din nou în urale și râsete zgomotoase sparseră ferestrele prăvălindu-se în stradă. 

Deși acum era clar de unde îi știa fata numele, domnul Procházka era în continuare ferm convins că ori ea, ori bărbatul, îl urmărise cu mult înainte ca el să își dorească măcar să vină în club și să-i asculte pe cei de la Skincare. Altfel de unde știau de casa din deșert? De unde știau că se întâlnește adesea cu doamna Procházka și că rămâne la ea o vreme ca să servească masa, timp în care ar fi putut foarte bine să lipsească din club? 

Și poate că toată povestea ar fi rămas așa cum își imaginase. Ghemotocul acela de fată, cu care schimbase doar câteva cuvinte în Lucerna Music Bar, avea să dispară și să nu o mai vadă niciodată. Asta dacă într-o zi nu avea să treacă iar pe la buna sa mamă și să facă o descoperire ciudată. 

- Nu mă gândeam că ai să vii astăzi. Altfel ești binevenit oricând, știi bine – îi spuse ea zâmbind și îl îmbrățișă. 

Mirosea minunat. Domnul Procházka ridică capacul oalei ce clocotea pe foc și zâmbi. Koleno, ciolan de porc în sos de bere neagră. Deschise și cuptorul și vântură aerul împingând aromele către nările sale. 

- Bramborák, plăcinte cum îți plac ție – zâmbi femeia și prinse a așterne masa. 

Bărbatul o privea cu ochi hulpavi de parcă ar fi vrut să-și lipească pe retină trupul ei subțire ca o coală de hârtie. Și atunci se petrecu întâmplarea. Dincolo de umărul mamei, printr-un colt îngust al ferestrei, domnul Procházka zări trupul unei tinere femei. Sări în picioare, se repezi la fereastră și topi sticla cu nerăbdarea-i fierbinte. Fata tocmai ieșea din casa de alături și se îndrepta spre stația de autobuz. O recunoscu. Dar nu era cu putință. 

- Cine e? Cine e fata aia și ce caută aici? – bolborosi el, adunându-și cu greu cuvintele. 

Bătrâna privi afară pe sub brațul lui ridicat. 

- Oh, Karolína! E nepoata doamnei Kovar. Trebuie s-o ții minte de când locuiam în Malá Strana. Era o copilă pe atunci. Bătrâna doamna Kovar din capul străzii. Înaltă, uscată, avea fața ridată încă de tânără. Greutățile vieții. Bărbatul s-a dus imediat ce s-a măritat. A durut tare. S-au dus și ea și fiică-sa, a rămas nepoata, Karolína. Trece din când în când pe la ele să le salute și să mănânce o dulceață de caise cu sâmburi amărui.  

Contrar presupunerilor sale inițiale, domnul Procházka avea să o mai întâlnească pe domnișoara Karolína de nenumărate ori de-a lungul vieții, de câteva ori chiar lângă casa mamei sale din deșert, apoi în clubul Lucerna Music Bar unde s-a prezentat cu flori și o cutie mare de bomboane de ciocolată cu nuga și marțipan și în fine în propria sa garsonieră, ba chiar și în propriul său pat.