Jucau mata. Era jocul care le plăcea cel mai mult. Se adunau cinci, șase, șapte lângă o margine de potecă, scotea fiecare câte un ochi din tășcuța legată la brâu, îl freca cu o frunză de lau-veveti și îi așezau apoi unul lângă altul. Ochii puteau fi ai oricărui animal, dar cei mai căutați erau ochii de om pentru că în ei găseau imaginile cele mai spectaculoase. Orice tiapolo știa că ființelor vii le rămâne pe retină ultima imagine dinaintea morții. Frecându-i temeinic cu frunza catifelată de lau-veveti, acoperită cu un puf moale argintiu, nu făceau decât să le inducă un dram de electricitate statică, suficientă ca imaginea ascunsă sub iris să se proiecteze pentru câteva clipe în aer. Toți ochii, fără rezervă, emiteau pentru câteva clipe o imagine colorată, aproape vie, care se tulbura încet, se desfăcea în bucăți mărunte, pentru ca în final să dispară în noapte ca un foc stins de artificii. Imaginile ochilor puși la bătaie se suprapuneau una peste alta, ca atunci când fotografiezi de exemplu călușeii reflectați în vitrina unui restaurant și imaginile se combină, caii de lemn aleargă printre mesele aliniate, cu fețe scrobite și tacâmuri strălucitoare, copiii râd cocoțați pe scaunele înalte, ținându-se cu mâna încleștată de furculițele sau de cuțitele cu mâner auriu. Iar câștigător era cel al cărui ochi emitea imaginea care le acoperea pe celelalte.
Cel mai adesea imaginile conțineau un pat, sau o cameră albă, sau un chip aplecat îngrijorat. Acestea nu erau pe placul tiapolocilor. Lor le plăceau acelea în care ochiul era înconjurat de o pajiște cu flori, sau de pădure, sau de ape. Rar, rar de tot, erau imagini în mișcare. Sau cel puțin așa le păreau lor. Oameni care săreau dintr-o lume în alta și planeta se răsucea în jurul lor, sau cădea brusc cum cade Luna în adâncul cerului ziua.
Tiapolo nu aveau ochi. Ei priveau cu podul palmelor. Oamenii le spuneau când vorbeau între ei, draci. De fapt erau din neamul maimuțelor. Mici, complet negre, cu mers caraghios, bălăbănit, nesigur, preferând să se cațere în copaci sau să se agațe de liane decât să pășească. În lumea lor era întotdeauna întuneric și de aceea, negre fiind, nici nu puteau fi văzute. Cu excepția cazurilor în care jucau mata. Atunci lumina ochilor se răspândea în dejurîmprejur și prindea ca într-un târboc trupurile lor subțiri. În noaptea aceea erau doar cinci. Își scoaseră ochii din tășcuță, îi frecară cu frunza de lau-veveti și ochii prinseră a străluci. Era o noapte fericită, toate imaginile era viu colorate. Și dintr-o dată izbucni larma. Săriră cu toatele în sus. Cea mai vie dintre imagini arăta cinci tiapolo care jucau mata. Ședeau pe vine la marginea cărării, își scoseseră fiecare ochiul din tășcuță, îl frecase bine cu frunza de lau-veveti și acum priveau încântați imaginile, dintre care una înfățișa cinci tiapolo șezând pe vine la marginea cărării. Începură să țipe și să alerge care-încotro, lovindu-se cu palmele în cap, izbind cu picioarele pietrele de pe marginea potecii și scoțând sunete ascuțite și ample. Cineva, cineva viu pătrunsese în lumea lor. Sau lumea lor fusese adusă în lumea celor vii. Oricum ar fi fost știau că sunt în mare pericol.
Deși li se spusese să nu se apropie niciodată de fereastra acoperită cu vopsea, una câte una se lipiră cu nasul de ea. Începură să râcâie cu unghiile mari, tot mai viguros, tot mai sălbatec și deși vopseaua era groasă și uscată, lumina pătrunse în cele din urmă prin șanțurile lăsate de unghii. Strigătele se amplificară și mai mult și tiapolo reîncepură să alerge speriate către colțurile îndepărtate ale lumii.
Bărbatul clipi de câteva ori și maimuțele negre se prefăcură în cenușă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu