Buricul Pământului

Când hangiul Rhute i-a văzut pe centauri intrând, s-a oprit din ștergerea paharelor, a lăsat jos cârpa și a privit îngrijorat spre ceilalți meseni. Erau doar cinci munteni care beau tărie, trei bărbați zdraveni, în floarea vârstei, care vorbeau tare și râdeau zgomotos ca o cascadă înaltă, la o masă și câte unul, mai în vârstă, întinzând de paharul aproape gol cu ochii împăienjeniți, la alte două mese. Răsuflă ușurat. Niciunul nu părea în stare a-și dori să scormonească prin motivele neașteptatei apariții. Toți cinci îi priviră pe centauri cu mirarea pitulicei care vede cucul șezând în cuibul său și se întreabă al cui e de fapt. Însă curiozitatea lor se opri aici. Larma se poticni doar pentru câteva secunde, apoi reporni, fiecare mesean văzându-și de ale sale, cei trei de discuția lor zgomotoasă, iar ceilalți doi războindu-se în continuare cu bruma de licoare de pe fundul paharului.  

Rhute ieși de după tejghea și le făcu semn străinilor să poftească. Aceștia evitară să se așeze la vreo masă și se adunară lângă tejghea. Erau șase, cu trup de cal sprinten, având mușchii frumos profilați pe sub pielea fină, roib arămiu, ca luna pe sub pânza de nori și busturile de bărbați viguroși, puternici, acoperite în mare parte de păr, cu bărbi rotunde și stufoase și ochi acvilini. Vorbele le erau grele, colțuroase și dure, ca o rostogolire de bolovani. Rhute le aduse câte o butelcă de vin, câte o strachină de tocană și câte o jumătate de pâine.  

Nu era un obicei, dar la Papucul Azvârlit apăreau adesea ființe care nu apăreau în alte locuri ale Pământului. Rhute știa și de ce, din cauza casei de piatră dintre văi, căreia oamenii îi spuneau Buricul Pământului, tocmai datorita faptului că terenul, neted și de-o parte și de alta, se adâncea tocmai acolo, ca un vârtej într-un lac liniștit. Și mai era un motiv pentru care avea numele acesta, dar despre cel de-al doilea motiv nu știa nimeni nimic, cu excepția a două persoane, a unei fete tinere și a unui bătrân. Și parțial a lui Rhute, care avea oarecare bănuieli. 

Rhute se speriase prima dată când în hanul lui intrase un Balaur bondoc. Era răcit și când strănuta îi curgeau flăcări pe nări. Chiar prefăcuse în scrum prima masă de la intrare, așa că a trebuit de îndată să-l așeze la o alta, cu fața spre ușă și cu ușa larg deschisă. Nu s-a speriat de balaur, la câte văzuse și trăise la viața lui nu-i mai era teamă de nimic și de nimeni, ba chiar i se păruse simpatică arătarea. De oameni îi era cel mai teamă. Că au să se sperie și să întoarcă lumea cu fundul în sus. C-au să fugă și să umple satul de vorbe. Și-i mai era teamă că vorbele împrăștiate au să se întoarcă, ca stânci uriașe și găleți cu pucioasă și sulițe ascuțite, care să-i sfărâme hanul și să-l ucidă. Dar n-a fost așa. Cei trei oameni de la masă, doi bărbați și-o femeie, nu s-au sinchisit prea mult de prezența ultimului client. Au băut mult, iar când s-au trezit dimineață uitaseră aproape tot, iar fărâmele care mai rămăseseră clare le puseseră pe seama basmelor care circulau prin Valea Nălucilor. Circulau atât de multe basme în Vale, încât oricât ar fi stat vântul de cuminte și ploaia de uscată, tot se simțea pretutindeni și freamăt și șoaptă, chiar și-n cea mai limpede noapte.       

Hanul Papucul Azvârlit era doar la vreo jumătate de ceas călare de Buricul Pământului, având în jur câteva case modeste de oameni nevoiași. Alt han găseai abia la vreo 4-5 ore de mers călare spre nord, unde vremea se înverșuna deodată și la mai bine de șapte spre miazăzi, pentru cine se încumeta la drum lung prin pădure. 

Rhute era un bărbat trecut prin toate vâltorile vieții. Fusese soldat în slujba regelui, tâlhar la drumul mare, ținuse o crâșmă în oraș, omorâse un om, fugise, se predase, stătuse închis, încercase să evadeze, eșuase, izbândise. Oamenii nu-i știau numele adevărat și nici istoria, dar toți erau convinși că Rhute nu-i este numele real și de aceea îi spuneau Omul-cu-cicatrici, căci tot trupul îi era acoperit de răni închise, începând de la frunte, mai jos, pe față, pe gât, pe brațe. Sau îl strigau simplu, Hangiule!

- V-ați rătăcit? – l-a întrebat Rhute pe cel mai impozant dintre centauri, un exemplar cu adevărat maiestuos, care părea să fie căpetenia lor. 

- Da, ceva s-a întâmplat. Parcă drumul nostru s-a rupt, deși nu e prima dată când îl facem. Nu știu cum am ajuns aici, chiar nu știu. E evident o întâmplare nefericită. Nu seamănă deloc locul acesta cu lumea din care venim, deși îmi pare un loc primitor. 

Rhute zâmbi.

- Cum îți spune? 

- Chiron - răspunse centaurul greu, ca o poartă cu lanțuri căzând și închizând zidul cetății.

- Nici eu nu știu ce s-a întâmplat, Chiron, dar vă pot spune cine v-ar putea ajuta să lămuriți lucrurile. Bătrânul Veiviseren. Locuiește în Buricul Pământului, o casă de piatră la vreo jumătate de ceas de mers pentru voi, spre răsărit. Casa se află în vale imediat ce drumul se încovoaie. 

Centaurii au mulțumit, au plătit pentru masă și s-au dus.  

În tot acest timp, în cealaltă parte a Văii Nălucilor, Håp aerisise încăperea, dereticase, pregătise o tocană din cocoș de munte cu sos de smântână care mirosea amețitor de bine și se pregătea să se întindă un pic în pat, când a văzut valkiria zbătându-se în geam. Avea trup de femeie îmbrăcată în armuri și aripi largi ca de vultur, acoperind jumătate de fereastră. Nu era mai mare de-o palmă și era de-o frumusețe copleșitoare, cu părul blond, lung, care-i cădea dincolo de mijloc și cu o față de păpușă de porțelan. Håp îi citi spaima din priviri și deschise degrabă fereastra. Valkiria ocoli rama ei, ieși și se făcu nevăzută spre pădure. 

Ca și pentru Rhute de la Papucul Azvârlit, nici pentru Håp apariția unor ființe care nu se arătau niciunde altundeva în lume nu era ceva neobișnuit. Dar dacă în privința hangiului cauza era așezarea cârciumii la intersecția tuturor drumurilor posibile, în cazul lui Håp cauza erau ochii. Ochii fetei erau mult mai adânci decât ai oricărui alt pământean. Moștenise asta de la taică-su, care o moștenise de la bunică-su și tot așa, din spiță în spiță. Håp vedea clar ceea ce oamenii obișnuiți nu puteau lesne observa. 

Ceva nu-i bine, își spuse Håp îngrijorată. Azi valkiria, acum câteva zile driadele. Drumurile lumii erau adesea perturbate. Din cauze variate, războaie, furtuni apocaliptice, cutremure, luptători îndârjiți și viteji care tânjeau să-și supună semenii și să cucerească Pământul. Dar ele erau aranjate la loc de fiecare dată când se întâmpla câte o asemenea nenorocire, altfel încât ființele dintr-o lume să nu se scurgă în alta. Bunicul avea mereu grijă de asta. Și toți erau mulțumiți, nimeni n-avea a se plânge. Bunicul era însă bătrân și puterile i se topeau văzând cu ochii. Deși îi arătase de atâtea ori că știe cum se fac și se desfac lucrurile, Håp nu reușise să-l convingă că îi poate lua locul. Tu fată vezi de Căsuța din poiană și de lighioanele tale. Privitul ore în șir prin lentile, împinsul de pârghii și învârtitul de roți, nu-i treabă de femeie, mai ales una tânără și firavă ca tine, îi spunea bătrânul și ea punea ochii în pământ și scrâșnea din dinți până când zgomotul lor fărâmat ajungea la urechile moșului. Mai bine ai pune mâna pe-un flăcău bun și l-oi lua. Apoi l-om învăța pe el cum îi mersul, mai spunea moșul, dar Håp nici nu voia să audă. Avea tot ce-i trebuia și era în stare să ducă și singură lucrurile la capăt, și grâul la moară și fânu-n hambar, la ce mai era nevoie și de bărbat?!  

Trebuie să merg la Rhute! Dacă au început să se împletească drumurile, fremmenii trebuie să fi ajuns întâi la el înainte de orice alt loc, își spuse Håp și aruncă o haină pe umeri, apoi dispăru.

- Salut! 

- Salut! Ce vânt te aduce pe aici? 

Rhute știa că Håp e singura care nu tratase întâmplările de la Papucul Azvârlit ca pe niște vedenii, ca pe niște povesti. Ea era singura care știa că fremmenii care ajungeau acolo erau ființe în carne și oase, nu plăsmuiri din aburi și cuvinte. Cuvântul fremmeni, de altfel, îl inventaseră împreună pentru a se referi la neobișnuiții străini care-i vizitau. Asta ca să poată discuta despre ei nestingheriți în prezența oamenilor. Spre deosebire de fremmeni care luau lucrurile așa cum sunt, oamenii făceau din țânțar armăsar și nu știai niciodată unde o să ajungă faptele lor. Rhute era convins că Håp nu e o fată ca celelalte fete, dar nu reușise să-i afle secretele. Nici nu încercase. Însă experiența lui de viață îl ajuta să citească ușor oamenii. Era sigur că Håp ascunde un secret important, care desigur era legat de fremmeni. Poate că furase unul și îl creștea în bucătărie, sau poate că găsise unul din multele drumuri care-i duc și-i aduc și pășise o vreme de-a lungul lui, sau poate că doar se împrietenise cu unul din ei și acesta îi povestise în amănunt despre lumile celelalte. 

- Fremmenii! Fremmenii mă aduc! A mai trecut vreunul pe aici în ultima vreme? 

Rhute zâmbi. Håp știa tot, chiar tot. 

- Abia au plecat mai devreme. Dacă te grăbeai cu vreun ceas îi găseai aici. Se rătăciseră. 

Håp ridică o sprânceană.

- Centauri! Șase! Frumoase exemplare, toți unul și unul. Ar fi trebuit să-i vezi.

- Și ce le-ai spus?

- Să-l caute pe Veiviseren, că numai el îi poate ajuta. Le-am arătat și drumul spre Buricul Pământului. 

- Ai făcut bine – murmură Håp. Te-am întrebat asta pentru că abia ce-am eliberat o valkirie. Probabil că intrase în casă când am aerisit și n-a mai putut să iasă, rămânând captivă-n fereastră. Acum câteva zile am văzut niște driade la marginea pădurii. Și uite, acum centaurii. Ceva nu-i bine, drumurile au început să se întrepătrundă!

Rhute dădu din umeri. 

- Nu e! Dar ce-am putea să facem noi? O să te duci la Veiviseren, să stai de vorba cu el? Cred că doar el ar mai putea face ceva, nu-i așa? 

- Da, mă duc! Veiviseren trebuie să știe ce-i de făcut! – adaugă Håp cu gândul dus. Mă tem însă că... – mai șopti ea fără ca Rhute s-o mai audă. 

                                                           II

Inima lui Håp înghețase. Bunicul n-ar fi lăsat niciodată atâtea porți deschise dacă ar fi fost în putere. Faptul că atâția fremmeni umblau prin-mprejur indica clar că ceva se întâmplase cu bunul ei. Își înalță ruga spre cer pentru ca păsările stimfaliene să-i fi luat doar puterile, nu și viața. Își aminti plină de groază că așa pieriseră și ai săi. Bunicul îi lăsase singuri să se ocupe de Seră, iar el plecase cu treburi în sat. Din senin berserkerii năvăliseră peste ei și-i uciseseră cu sălbăticie. N-a înțeles niciodată cum de fuseseră atât de surprinși de atacul berserkerilor, cum de nu închiseseră Poarta, cum de nu se apăraseră, mai ales că stătuseră amândoi acolo, deci fuseseră patru ochi care priviseră prin Lentile, nu doar doi. 

Nici nu lungi zece stânjeni, când auzi două voci înăbușite, ca două peșteri înguste și adânci, una de femeie și alta de bărbat. Trupurile lor erau înconjurate de o mantie de întuneric, precum marea învelită în valuri când Luna i se-ascunde. 

- Ți-am spus să n-o luăm pe acolo că o să ajungem deasupra. Tu nu și nu... – spunea vocea feminină.

- De unde să știu că o să apară o asemenea greșeală în sistem. De la noi nu se poate ieși decât trecând Styxul, știi foarte bine. E singura cale. Faptul că am ajuns aici e o eroare rușinoasă a istoriei. E o scamă în mersul normal al lumii. Asta fie va crea un scandal monstru ce se va întinde pe mii de ani, fie va fi trecută complet sub tăcere, iar drumul acesta al nostru va fi șters definitiv din Timp – replică vocea masculină.

- Vorbești ca un filozof și când colo nu ești decât un amețit care ar dormi tot timpul. Sau i-ar pune pe alții s-o facă în locul lui. Și-acum ce-o să facem?

- O să-l căutăm pe Thanatos. Sunt sigur că și el ne caută. Cumva o să ne găsim. Printr-o membrană de apă, printr-o petală putrezită de floare, cumva umbrele noastre au să se vadă și vom putea trece. Cred...

Håp îi recunoscu pe Minthe și pe Hypnos, dar era prea grăbită ca să mai stea să-i ajute. Așa că mări pasul. Și nu mersese mai mult de-o aruncare de suliță când văzu un alt fremmen, un Vis. Visele apăreau foarte rar pe pământ, nu numai pentru că drumurile lor erau foarte largi, aproape ca niște insule uriașe și era greu să te pierzi în ele, dar și pentru că trăiau în Al Nouălea Cer, departe de iarbă, de păduri și de flori. În plusș Visele erau foarte sperioase, era de ajuns o deschidere de ușă, o respirație mai adâncă, sau o mișcare bruscă a trupului, ca ele să se sperie și să dispară. Fata se aplecă să-l privească de aproape, iar Visul nu se feri. Avea un trup firav, aproape transparent și o pereche de aripi ca două petale uscate de bougainville, acoperite cu un polen multicolor. Erau atât de fragile aripile, încât la fiecare bătaie a lor, lui Håp i se părea că au să se fărâme și să se-mprăștie-n aer, așa cum împrăștie vântul fumul flăcărilor ce mor. Se aplecă și așeză un deget în cale Visului. Acesta se agăță cu picioarele lui subțiri de deget și se strânse în jurul lui, aproape s-o-înțepe. Håp se încruntă. Visul se temea. Visul se temea de ceva și avea nevoie de-un suflet care să-i fie aproape. Știa să-i citească gesturile. Fiindcă nu avea prea mult timp la dispoziție, îl agăță de-un nasture al cămășii și-o rupse la fugă spre vale.  

Din depărtare căsuța din Buricul Pământului arăta că întotdeauna. Håp se apropie cu teamă, deschise ușa și pătrunse înăuntru. Îl văzu imediat pe bunic căzut lângă masă. Se așeză pe vine lângă el și-i măsură pulsul. Trăia. Îl ridică cu greu și-l târî până la pat. Apoi alergă spre sertarul cu prafuri și alese de acolo tinctura de untul pământului, crema de brusture, praful de arnică, tinctura de ghintură, câteva fărâme de spânz și le amestecă bine. Adaugă deasupra trei picături de venin de viperă și i-l dădu să bea. Apoi se așeză în genunchi lângă pat și așteptă. Nu după mult timp bătrânul începu să clipească, apoi să-și miște buzele. Erau uscate buzele bătrânului. Håp aduse degrabă o cană de apă rece și-i dădu să bea cu lingura. 

- Îmi pare rău – spuse bătrânul când își reveni. Îmi pare rău că nu te-am luat lângă mine să te împrietenești mai bine cu Sera. Dar mi-a fost teamă. Toata viața mi-a fost teamă de ziua asta. Mai mult ca orice...

Bătrânul își pierdea vorbele. Respiră adânc, încercă să adune înapoi câteva cuvinte risipite ca oile peste dealuri și continuă.

- Și taică-tu. Așa a crezut și el. Că știe cum merg lucrurile și cum se amestecă și cum se desfac drumurile. Și l-am crezut. Învârtea rotile și trăgea manetele așa cum o făcusem și eu în tinerețe. Dar privirea. Privirea nu-i era suficient de adâncă. Nu-și lăsa ochii să pătrundă miezul lucrurilor. Și asta n-am știut-o vedea. Era prea grăbit. Era grăbit să trăiască, era grăbit s-o iubească pe maică-ta, pe Jupiter cât a mai iubit-o, era grăbit să asculte mierla și iarba crescând. Iar privirea aia care ar fi trebuit să scormonească înlăuntrurile se oprea pe suprafața lor, sau intra puțin și ieșea doar privind, fără să vadă nimic. Nu ți-am spus niciodată, dar au murit fiindcă au greșit. N-au deschis ochii, n-au privit împrejur cu sufletul, au privit doar cu irisul. Berserkerii purtau blănuri de urs...

Bătrânul se opri din nou. Se vedea că îi e tot mai greu să vorbească.

- Taci Bunu, odihnește-te. Odihnește-te și-om vorbi mai pe urmă.

- Tu nu ești așa. Tu știi a privi în adânc. Și-n lucruri, și-n oameni. Dar tot mi-e teamă că nu destul de adânc și cândva berserkerii te vor păcăli și pe tine. Sau poate harpiile, de ele trebuie să te ferești cel mai tare. Au chip de femeie bătrână sub care-și ascund trupul de pasăre, cu aripi mari și gheare ascuțite ca foarfecii. Întâi au furat sufletele morților, dar acum vin să le ia pe-ale viilor. Să te ferești!

Pe fata bătrânului apărură câteva lacrimi.

- Taci bunule – oftă Håp.

- Nu-i vreme, Håp. Trebuie să mergi în Seră și să faci ceea ce trebuie făcut. Eu nu mai pot să te ajut. Trebuie să mergi degrabă. Porțile au rămas deschide și drumurile se-ntretaie. Fremmenii au ajuns aici, probabil i-ai văzut și tu venind încoace. Trebuie să așezi drumurile la loc cum au fost și să duci sufletele rătăcite fiecare spre locul său. Îmi pare rău, nu mai pot să te ajut. Dar tu trebuie să te duci și să repari ce s-a stricat, altfel are să fie rău, tare rău. Au să vină din ce în ce mai mulți, au să se amestece neamurile și nimeni nu-i pregătit pentru o asemenea schimbare. Își vor pierde cu toții mințile, căci așa ceva nu-i acum de înțeles, mai trebuie să ardă câteva veacuri – mai spuse bătrânul lăsându-și o mână ușoară ca pana pe umărul fetei. 

Håp trase aer în piept și ieși în grădină. Așeză Visul pe iarbă și intră în Seră. Trase dintr-o mișcare scurtă a brațului carpeta ce acoperea podeaua și dezveli mecanismele. Erau pârghii și roți nenumărate, fiecare etichetată cu câte un nume care nu-i mai spunea nimic: bøllenes verden, den niende himmel, maur rike, statuenes land. Dar avea să și le reamintească, nu-i era teamă. Își frecă palmele și își potrivi cu atenție Lentilele. Cele patru ferestre ale Serei erau de fapt patru lentile uriașe cercetând la 360 de grade de jur împrejurul. Folosind manetele și roțile, Făptuitorul putea vedea orice punct de pe planetă, focalizând mai mult sau mai puțin într-o numită direcție. Håp își fremătă degetele de câteva ori, apoi apucă prima pârghie și trase, învârti ușor de prima roată și o bucată din pajiștea din fața casei începu să urce către cer. Către Al Nouălea Cer. Håp văzu prin lentilă Visul care începu să bată din aripi pe loc. Apoi, încrezător, își luă zborul, la început încet, apoi tot mai repede și mai rotund, de parcă s-ar fi depărtat dansând.         

Håp oftă, urma partea cea mai complicată. Luă la rând fiecare lentila și cercetă cu atenție. Găsi toți fremmenii cărora drumul li se frânsese și se rătăciseră printre oameni. Înainte de toate îi prinse în cătare pe centauri. Goneau nebunește spre o destinație care cu siguranță le era necunoscută. Cel mai probabil ciocăniseră la ușa bunicului, nu le răspunsese nimeni și se grăbiseră să ajungă înainte de-a amurgi. Unde? Nici ei nu știau. Prinse de-un colț cărarea alergării lor, o ridică și o lipi de-o margine a Lumii Centaurilor și a Harpiilor, a Furiilor și a Minotaurului, a Medusei și a Cerberului cu trei capete, precum și a multor altora. Centaurii se opriră brusc din alergare. Priviră intrigați împrejur, pe urmă dincolo, apoi pășiră neîncrezători peste marginea albă. Când ajunseră în partea cealaltă se opriră iar și priviră din nou împrejur. De data asta zâmbind. Chiron privi adânc în zare și făcu o reverență înspre Seră, ca și cum ar fi știut că acolo se află cineva. Håp căută apoi valkiria. O găsi ascunsă în pădure sub o frunză de hoya latifolia, istovită și descurajată. Izbise cu spada toți copacii din jur sperând probabil că unul dintre ei păstrează o ușă care s-o întoarcă înapoi în Valhalla. Inima lui Håp se înmuie de tristețea valkiriței. O prinse într-un glob de albastru, pe care-l ridică cu grijă până la unul dintre balcoanele Valhallei. Așteptă până când valkirița sări sprintenă peste balustradă și dispăru înăuntru. Zâmbi fericită. Munca Făptuitorului nu era ușoară, dar bucuriile aduse de rezolvarea unor rătăciri nedorite erau fără de preț. 

Se odihni cât un clipit de pleoapă și reluă căutările. Minthe și Hypnos. Cu ei era mai simplu. Alese același petec de iarbă pe care-l folosise să trimită Visul în Al Nouălea Cer și îi urcă pe cei doi pe bucata de pământ. Cercetă prin lentilă Tărâmul Întunericului și trăgând de pârghii înainte și înapoi coborî petecul de iarbă sub pământ până când Minthe și Hypnos se treziră nas în nas cu Thanatos. 

Håp munci o zi întreagă. Abia spre seară, când luă la cercetat fiecare bucată de pământ și fiecare suflet viu, și constată că toți fremmenii fuseseră îndreptați înapoi către lumile lor, pocni din palme mulțumită și se lăsă moale în scaun. Însă exact atunci auzi ușa Buricului Pământului sărind spartă-n bucăți. 

- Nuuu – țipă Håp lung ca o jivină rănită și alergă degrabă înăuntru. 

Văzu prima harpie aplecată pese chipul bătrânului și o izbi cu scaunul în spinare, chiar între aripi. Recuperă piciorul rupt al scaunului și mânuindu-l ca pe un topor izbi deplin capul harpiei luată prin surprindere. Harpia se prăbuși și nu se mai ridică. Însă alte două intraseră înăuntru, în timp ce chipul hâd al celei de-a treia rămăsese în ușă ca un portret neterminat între rame. Håp ridică mâna dar de data aceasta harpia era în gardă. Își înfipse ciocul în brațul ei, iar Håp simți mușcătura ca o arsură până la os. Cealaltă harpie se repezi la rândul-i spre ochii săi. Îi văzu ghearele ascuțite din ce în ce mai aproape, la început ca pe niște lame ascuțite, apoi ca pe niște topoare, pentru ca în cele din urmă să mai vadă doar fierul încins acoperindu-i privirea. Bunicul avusese dreptate. Nici ochii ei nu fuseseră destul de adânci, nici ea nu se ridicase la nivelul așteptărilor. Într-o străfulgerare revăzu chipul mamei, Astrid. Era foarte frumoasă. Astrid avea în palmă un pui de pasăre ce părea mort și plângea. Își văzu apoi tatăl, pe Bjorn. Avea sabia ridicată asupra capului. Sabia sângera și se-ndoise de mijloc, ca și cum ea însăși ar fi fost rănită, în timp ce Bjorn suspina neputincios. Håp închise ochii. Unul câte unul, toți ochii aceia care supravegheaseră mulțimea de drumuri. Ar fi vrut ca măcar bunicul să scape...

                                                         III

Apoi, brusc, fâșia de fier care-i amenința privirea se frânse ca un băț de chibrit. Văzu topoarele îndepărtându-se, ghearele ascuțite coborând în pământ, harpia, cu săgeata înfiptă în piept, sângerând. Cealaltă harpie, cea care își înfipsese ciocul în brațul ei, avu și ea aceeași soartă, la fel și cea înțepenită în ușă, săgețile părând pornite deodată din aceeași mânuire de arc. Håp își strecură privirea printre trupurile căzând, încercând să afle cine-i e salvatorul, dar nu zări pe nimeni. Atinse cu degetele una dintre săgeți. Părea o săgeată veche de o mie de ani, venind din trecut, un trecut care-i era umbrit privirii. Avea un corp din lemn nefinisat, cu vârful de silex și capătul din pană de uliu. Lemnul era atât de vechi, încât ai fi spus că are să se fărâmițeze în palmă dacă ai vrea s-o ridici. Și atunci își aminti. Își aminti unde văzuse săgețile. Și arcul. Îi era limpede-n privire. Crezuse însă tot timpul că piesele acelea erau așezate pe perete ca obiecte de colecție, nicidecum ca niște arme în panoplie.  

Ieși în pragul ușii și aruncă ochii în zare. Îl văzu. Venea încet cu arcul pe umăr, părând că-și numără pașii. Nu putea crede că lovise harpiile de acolo. Niciun om n-ar fi putut. Cu atât mai puțin cu arcul și săgețile acelea. Când se apropie, cât să-l atingi cu suflarea, îi sari înainte și îl îmbrățișă.    

- Cum de-ai știut? 

Hangiul Rhute duse mâna la inimă și zâmbi fără să scoată vreun sunet. Håp se-îmbujoră. 

- Așa? - murmură ea.

- Așa! – confirmă Rhute cu glasul plin. Am bănuit că ești nepoata lui Veiviseren, chiar dacă tu te-ai ferit să nu aflu. Ați fost singurii oameni care s-au interesat vreodată de fremmeni. Și după ce treceați voi, fremmenii dispăreau vreme îndelungată. Mi-am dat seama că vă ocupați să legați drumurile înapoi, chiar dacă nu știam cum, iar asta-mi părea mai mult o muncă de vrăjitor decât o îndeletnicire lumească. Însă mi-era la fel de clar că asemenea ocupație nu aduce doar mulțumiri, ci și pericole. Am mai văzut o singură dată harpiile, să tot fie vreo trei-patru ani de atunci. Omorâseră o vacă și se înfruptau din ea. Niciodată n-am văzut ceva mai hidos. Am știut că trebuie să te apăr. Am plecat imediat după tine. Am venit încet cercetând fiecare petec de pământ, fiecare fir de iarbă, fiecare coroană de pom, fiecare suflet vânturându-se pe drum sau pe-alături de el.   

- Ai ajuns când trebuia – mulțumi Håp din priviri, apoi îl luă de mână și îl duse în Seră. Aici e căldarea cu fierturile vrăjitoarei – glumi ea. Uite, aici sunt Lentilele care văd toată lumea în cele mai mici detalii, iar de aici poți ridica și coborî orice petec de lume, poți lega sau dezlega drumuri, poți uni lumi, sau dimpotrivă, le poți îndepărta una de alta. Rhute se așeză în scaunul Făptuitorului, reglă Lentila pe drumul pe care venise și apropie tot mai mult, până când ochiul lentilei intră în casă. Atunci văzură clar hidoșenia. Rhute ridică apărătoarea și apăsă butonul. Ultima harpie explodă în bucăți, ca o roșie fiartă scapătă pe podea.

- Ne-a scăpat amândurora – oftă Rhute. Apoi adăugă – odată și-odată lumile astea au să se amestece, nu-i vom mai putea opri. 

Håp se apropie de obrazul lui mușcat de vânt și ros de vremi și îl sărută.

- Da, însă deocamdată nimeni nu-i pregătit. Trebuie să întârziem cât putem. Apoi vei vedea, fremmenii vor veni, se vor privi ochi în ochi cu oamenii și se vor întoarce așa cum au venit. Și nimeni nu se va mira. Iar oamenii vor face la fel, vor trece dincolo și se vor întoarce... – murmură vocea din ușă.   

- Domnule Veiviseren – icni Rhute.

- Bunule...– zâmbi Håp, apoi, după o mică pauză, arătând din ochi spre bărbatul din fața sa și spre puzderia de roți și manete continuă - cred c-am găsit ce căutai...