Avantajul de a fi mic, urât și cu pielea mai închisă la culoare decât a majorității concetățenilor, conduce automat la o altă trăsătură minunată, aceea de a fi invizibil.
- Bună ziua doamnă Pokorná, bună ziua domnule Pokorná.
Niciun răspuns. La noi pe scară sunt câte un apartament și o garsonieră la parter, un apartament și o garsonieră la etajul întâi și tot așa la fiecare dintre cele trei etaje. Familia Pokorná locuiește la etajul doi. Sunt niște oameni minunați. Ea este profesoară de matematică la liceul din apropiere, el contabil la nu știu ce firmă importantă. Amândoi sunt aproape de pensie.
Am studiat o vreme subiectul și vă pot spune cu mâna pe inimă că atunci când trei caracteristici ale unui individ, urâțenia, micimea și pielea cenușie, se adună împreună, aceasta conduce la o reacție aparent chimică și la producerea așa numitei mătase de păianjen, un amestec de proteine bogate în aminoacizi ca alanina, serina, prolina, glicina și acidul glutamic. Firele acestea învelesc corpul individului ca folia de plastic geamantanele la aeroport. Specificitatea lor constă în faptul că sunt transparente și în același timp reflectă foarte bine lumina. Astfel, omul dinăuntrul coconului de mătase nu vede firele pentru că îi sunt strâns înfășurate în jurul trupului și lipite de ochi, pentru el fiind complet transparente și văzând perfect dincolo de ele. Pe de altă parte, în cazul observatorului aflat la oarecare depărtare, reflexia luminii face ca atât coconul, cât și ceea ce e în interiorul său, să dispară pur și simplu, exact ca la avioanele stealth. Dacă un ochi mai atent s-ar apropia însă un pic mai mult, ar constata că lumina e reflectată diferit de exemplu de două plăci apropiate de gresie din holul blocului cu trei etaje din piața Dolní náměstí, 7. Prima gresie e perfect clară, se văd ciupiturile de la obiectele grele scăpate peste ea, precum și fisurile încă neexpandate, în timp ce a doua e un pic, un pic de tot cețoasă, ca o fotografie unde mâna fotografului a tremurat imperceptibil la apăsarea butonului. Și asta fiindcă acolo stau eu, ținând cu o mână bicicleta și în cealaltă cheile de la garsonieră.
- Bună ziua doamnă Dvořáková, bună ziua domnule Dvořáková, ce zi minunată este astăzi.
Niciun răspuns. Familia Dvořáková stă la etajul întâi. Amândoi sunt pensionari. Au lucrat ceva în domeniul artelor plastice. Nu știu precis și nici nu întreb, dar îi aud mai mereu cum amintesc de saloanele unde au expus de-a lungul vieții și de lucrările care s-au evaporat pe nimic, în timp ce ei au rămas atât de strâmtorați. Nu e vorba de tablouri pentru că o dată sau de două ori pe an îi văd dimineața coborând cu câte un obiect de formă rotundă, învelit bine în hârtie de ziar, din care mai iese uneori câte o margine de ceramică, pentru ca la amiază să se întoarcă cu zâmbetul pe buze, amândoi îmbătați de lumină ca doi fluturi roind în jurul globului de lampă.
Acum o săptămână a murit vecina de pe partea cealaltă a holului, doamna Nováková. Locuia singură și era foarte bătrână. O mai ajutam eu cu cele de-ale gurii, de fiecare dată când mergeam la cumpărături aducându-i și dumneaei cele trebuincioase. După ce i-am spus de vreo zece ori să nu-mi mai spună „mulțumesc mult, Tomáš, ești un băiat de nădejde”, căci pe mine nu mă cheamă Tomáš, nu sunt fiul ei și nici măcar nu am cetățenie, am renunțat să mai lupt. Măcar doamna Nováková avea Alzheimer.
Deși zeii noștri nu prea s-au întâlnit pe tărâmurile cele de sus, mi-am spus că ar fi frumos să-mi prezint condoleanțele familiei doamnei Nováková, așa că m-am prezentat pe la 12 la ușa vecinei cu câteva flori.
- Dumneata? Stai la noi în bloc sau ești ruda cu doamna Nováková? – m-a întrebat domnul Svobodová de la trei, fost polițist, măsurându-mă de sus și până jos și strecurându-și cu greu privirea printre firele de proteine bogate în aminoacizi. Mă simt ca Oedip care trebuie să răspundă corect ghicitorii spuse de Sfinxul din Teba, altfel având mari șanse să-mi pierd capul.
- Euuu... locuiesc alături, aici la parter – spun tremurat și bag seama că nu-i răspunsul corect, căci domnul Svobodová începe să clatine energic întâi din cap, apoi să dea din umeri, din brațe și din picioare, ca un bolnav de epilepsie. Pun degrabă florile la picioarele moartei și dau s-o șterg pe dată, căci țin mai mult la gâtul meu decât la niște obieciuri de înmormântare pe care de altfel nici nu le sufăr.
- Aici? – întinde domnul Svobodová brațul spre ușa garsonierei mele, blocându-mi ieșirea și ridică sprâncenele ca doi cocoși de munte care sunt gata să se înfrupte unul din altul. Hai nu vorbi! De când? În locul domnișoarei Veselá? Foarte curios. Ești sigur că stai la 1, că nu te-am mai văzut niciodată? – turuie domnul Svobodová, în timp ce eu n-am timp să-i răspund, ci apuc doar să dau din cap precum vestitul cățel din lunetă. Doar la ultima întrebare apuc să spun da și mă furișez pe lângă Sfinx ca Oedip după ce a răspuns „omul”.
- Bună ziua doamnă Zeman, bună ziua domnule Zeman. Ce ocazie tristă să ne întâlnim astăzi – spun eu, în timp ce familia Zeman trece pe lângă mine fără să bage de seamă costumul meu cenușiu, vechi, dar proaspăt călcat.
Capacitatea de a deveni invizibil creează mai multe avantaje decât dezavantaje după părerea mea. Desigur, vorbești singur de fiecare dată când te întâlnești în scara blocului cu locatarii clădirii, dar nu participi la ședințele periodice de bloc, nu ești chemat la micile bârfe din fața ușii liftului, nu trebuie să te entuziasmezi când echipa de fotbal a orașului a câștigat și nici să te prefaci bolnav de durere când aceasta a pierdut, nu e nevoie să răspunzi „așa e” atunci când vreunul dintre bărbații din bloc țipă în gura mare pe casa scărilor „ce porcărie dom’le, politica asta e o curvă și toți politicienii niște curvari” și așa mai departe.
Credința mea în privința mătăsii de păianjen care te face invizibil a fost puternic zdruncinată azi dimineață. Nici nu se luminase de ziuă când am auzit un țipăt ascuțit de femeie. A fost întâi unul scurt și foarte ascuțit ca lama unei săbii de Toledo, urmat de o pauză mică și de unul lung și egal ca un voal de prințesă ținut de o sută de domnișoare de onoare. Imediat ce-a început al doilea țipăt, i s-au alăturat și altele, unele bărbătești, altele de femeie. Am ieșit pe hol în boxeri, așa cum dormisem. Lumina era aprinsă la toate etajele și ici, colo se vedeau printre barele balustradei capetele vecinilor mei. Nici n-am apucat bine să mă dezmeticesc, când domnul Veselý s-a prăbușit peste mine din înălțimea scărilor, prinzându-mă în brațe. Sau în fine, eu prinzându-l pe dumnealui.
- Domnule... domnule... – a încercat el să stabilească degrabă o punte de legătură peste care să-și treacă apoi în siguranță vorbele îngrijorate.
- Harish, Harish Chandra – îi răspund eu teribil de emoționat, pentru că de trei ani de zile e prima dată când numele meu răsună între pereții reci ai imobilului din piața Dolní náměstí, 7.
- Domnule Chandra, veniți repede vă rog, domnul Pospíšil s-a spânzurat.
Urc degrabă scările până la doi, sărind treptele din două în două. Imaginea ce mi se înfățișează privirii e îngrozitoare. Înșfac din mers un cuțit din bucătărie, ridic masa dărâmată de picioarele domnului Pospíšil înapoi sub lampă, sprijin cu greu trupul bărbatului cu un braț și tai funia cu cealaltă mână. Apoi las corpul pe masă, îi scot lațul din jurul gâtului, mă aplec peste el și încerc să-i fac respirație artificială și masaj cardiac. O dată, de două ori, de cinci ori, de zece ori, de douăzeci de ori. Cu ochii din ceafă zăresc în ușa familia Pokorná de la doi, familia Dvořáková, de la unu, pe domnul Svobodová de la trei, familia Zeman de la trei, pe domnul Veselý de la unu. În fine domnul Pospíšil tușește și începe apoi să respire cu guri mari ca un rătăcit în deșert care descoperă lacul din inima oazei. Deschide ochii mari și speriați și dă să se ridice.
- Dumneata? – susură el printre buzele vineții.
- Harish, Harish Chandra de la parter – îi răspund încântat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu