Pajiștea cu nădejdi

Mira tresări. Se ridică într-un cot și privi peste umăr încercând să deslușească prin tenebrele nopții dacă Alex doarme sau nu. Dar întunericul era neștirbit. Aprinse veioza și privi ceasul de pe noptieră. Patru și jumătate. Și era singură. Se ridică, își vârî picioarele în papuci și trase capotul peste pijama. 

În bucătărie, un fir de lumină cobora printre frunzele teiului din felinarul de la șosea și se zdrobea fără gâlceavă de podea. Trupul lui Alex, aplecat peste masă, era ca spinarea unui dinozaur, neagră, uriașă, înfricoșătoare. Aprinse lumina, dar bărbatul nici măcar nu tresări. Mira cuprinse dintr-o privire aragazul murdar de cafeaua care dăduse în foc, dulapul pe care zăceau cele două cutii vechi de metal, din care doi omuleți, unul de cafea și celălalt de zahăr, aburcaseră peste marginile lor, alergaseră în grabă înspre ibric, apoi se întorseseră târâindu-și picioarele îndărăt pentru a sări dintr-o singură încercare înapoi în casa lor, lăsând pe blatul cenușiu urmele tălpilor albe și negre. 

Mira își trase un scaun de partea cealaltă a mesei și se așeză. Cana de cafea, mare cât o halbă borțoasă de bere, odihnea sfârșită la cotul lui Alex. Scrumiera, făcută dintr-o cutie de sardine, arăta ca o stivă de lemne de foc ce tocmai a fost descărcată din camion, în timp ce chiștoace mici ca niște avortoni uscați și strâmbi înotau pe lângă ea. Fața lui Alex acoperea un colț al caietului de însemnări, smotocit și jumulit ca motoceii pisicii. Pixul părea pierdut undeva între degetele care-l răsuciseră și foaia de hârtie mâzgălită ca o schiță în creion a unei caricaturi lugubre. „Gata, nu mai fumez!” îi spunea el când înfloreau teii și lumea se umplea de miresme, iar fața lui era numai zâmbet, apoi arunca toate scrumierele de sticlă din casă pe care ea le cumpăra ca să protejeze mobila, fața de masă și perdelele. Veneau însă mai pe urmă toamna cu vântul ei nemilos, iarna cu frigul care macină oasele, primăvara cu nehotărârea ei dezarmantă și vara cu căldura toridă care topea acoperișurile de tablă lăsând picuri metalici peste trotuare și pietre. Și atunci el se apuca iar de fumat, de parcă nici nu s-ar oprit vreo secundă, căuta înnebunit scrumierele de sticlă și cum nu găsea niciuna, își meșterea una nouă dintr-o cutie de conserve, de legume sau pește. 

Mira îi privi degetele lungi ca ale unui pianist, îi plăcuseră degetele lui, cum îi mângâiau obrajii ca niște lujeri fragili de floare, de frezii gândea când închidea ochii, sau când se prelingeau ca șerpii jucăuși pe sub marginile rochiei și-i cuprindeau în înlănțuire de jar sânul înmugurind sau pulpele nerăbdătoare. Degetele lui nu mai erau demult ca niște lujeri de floare, erau galbene degetele și uscate și crăpate, ca buzele și ca frunzele obosite de viață alunecând clătinat spre pământ, așa cum chipul lui nu mai semăna deloc cu floarea soarelui, cu obrajii mereu arși de soare și buclele aurii care înnebuneau toate fetele. Chipul lui era acum nebărbierit, ochii păreau să nu mai privească spre înainte ci spre înapoi, cufundându-se îndărăt spre timpuri pe care numai el le înțelegea și le vedea, iar fața, deși încă tânără, era brăzdată de cute adânci de om obosit. 

În ochii Mirei apărură două lacrimi ce se opriră pe pleoape cercetând la rândul lor priveliștea ce li se înfățișa, aragazul murdar de zaț, blatul cu urme de zahăr și cafea, masa plină de foi mâzgălite. Ridicară din umerii lichizi și-și dădură drumul în jos pe obraji, urmate de altele. L-ar fi trezit chiar atunci, l-ar fi apucat de gulerele cămășii și ar fi urlat cât ar fi putut, să se audă până sus la patru, la tanti Anghelina: „De ce scrii, mă? De ce te înverșunezi să scrii? Nu vezi că nu iese nimic din toate astea? Nu vezi că-ți distrugi viața? Pe-a ta, pe-a mea, viitorul lui Mihai. De ce ești, mă, atât de prost?”. Dar nu mai avea putere s-o facă. Discutaseră de atâtea ori pe tema asta încât sufletul i se chircea ca un fetus râvnind siguranță și liniște numai când se gândea la subiect. El desigur că i-ar fi răspuns din nou, pentru a mia oara, că lumea scrisului e cea mai frumoasă dintre lumile posibile, că acolo se simte liber, că în lumea asta poți să-ți desenezi propria viață, propriul drum, poți să croșetezi ceea ce te înconjoară, poți să-ți aduci aproape tot ce te încântă, așa cum poți să scapi de tot ce-i urât. Știa că asta are să-i răspundă și de aceea nici nu l-a mai întrebat.    

Când îl cunoscuse, îi scria poezii, iar ei îi plăcuseră tare mult. Mai ales felul în care le spunea, ca un pui care se vâră sub aripa cloștii și de acolo începe să piuie zglobiu înspre cer. Au urmat apoi prozele scurte, romanul. Nimic mare, nimic care să zguduie lumea. Iar în ultimul timp el însuși își pierduse încrederea. „De ce să mai trimit? Unde să mai trimit? Tu nu vezi că ei îi publică numai pe ăștia din gașca lor, totul e numai pe cumetrii, pe lingușeli, pe relații?!”.

Mira apucă pachetul de țigări, scoase o țigară, o aruncă neglijent între buze, ca o coadă de mătură între ușă și toc ca s-o țină crăpată și o aprinse. Trase adânc și expiră deplin. Nu mai fumase de mai bine de zece ani. Își lăsă capul pe-un braț sprijinit în cot și ochii pe mâna stângă a lui Alex lipită de caiet. Își șterse lacrimile cu palma. Le șterse apoi și pe cele de pe masă și își uscă palma de poalele capotului. Trase din nou adânc, dar de data asta se înecă și tuși. Chipul lui Alex rămase încremenit. Mira fumă țigara până la capăt trăgând adânc fumul în piept și azvârlindu-l apoi cu furie în afară, de parcă erau propriile gânduri de care voia să se lepede. Strivi chiștocul deasupra mormanului deja clădit, apoi se lăsă pe spătarul scaunului, cu ochii ficși pe chipul lui Alex.   

Ca și cum s-ar fi simțit privit, bărbatul tresări brusc și deschise ochii mari. 

- Mira?! Cât e ceasul? De ce ești aici?

Ea privi ceasul ieftin din plastic agățat deasupra frigiderului. 

- E cinci și un sfert. Mai e puțin și se luminează. Hai, vino să te culci. Eu mă îmbrac să merg la muncă.

Bărbatul își ridică fruntea de pe masă și o privi încruntat. 

- Cum să mergi la muncă?! E sâmbătă azi. 

- Pe naiba. E vineri. 

- E sâmbătă, îți spun sigur. 

Mira zâmbi. Cu chipul ciufulit, cu aerul supărat, cu ochii abia crăpați, părea un pui de guguștiuc scăpat din cuib de părinții neatenți. Se ridică, dispăru în hol zece secunde, apoi se reîntoarse cu telefonul în mână. 

- La naiba! Aș fi putut să jur că e vineri. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Ai dreptate, e sâmbătă. 

- Nu doar că e sâmbătă, dar de azi viața noastră o să se schimbe complet – adăugă el întinzându-se. 

Mira zâmbi. Avea unele zile când era absolut adorabil. Doar că erau atât de rare.

- Cum așa?  

- Am găsit o poartă în canalul timpului de care nu știe nimeni – zâmbi el. Deja lucrurile s-au schimbat mult în bine, dar nu-ți dai tu seama. N-ai știut încotro să privești. 

- Ai visat frumos și acum vorbești în dodii, poetule. Și nu vreau s-o mai luam de la capăt. Tu trăiești acolo în lumea ta, în bula ta luminoasă și înmiresmată, din care nu vrei să privești realitatea care ne strivește. Ne strivește, Alex, ăsta e adevărul și nu mai putem merge așa înainte – spuse Mira pe un ton din ce în ce mai ridicat. 

- Ba e exact invers, tu te cufunzi în lumea asta cenușie, te lași dusă de val și nu vrei să ridici nici măcar un braț și să apuci marginea asta care să te salveze. Tu nu vezi că... – vru să mai adauge Alex, dar se opri când lacrimile Mirei începură să alunece din nou cu vitejie pe obraji.  

Se ridică din scaun, ocoli masa și se așeză în genunchi lângă scaunul ei. Îi înconjură capul cu brațul și îl trase la pieptul lui. 

- O să fie bine, ai să vezi. Îți promit. Nu plânge – îi șopti la ureche ca un îndrăgostit. 

Mira icni de câteva ori la pieptul lui, apoi ieși din încercuirea caldă, îl apucă cu brațul pe după ceafă, îl trase spre ea și își lipi fruntea de a lui. Îi atinse obrazul cu palma și o plimbă încet, foarte încet, în susul lui până la coada ochiului, acolo unde riduri mici se încrețeau ca valurile aproape de mal. 

- Promiți? – întrebă ea plângând viu, iar el confirmă clătinând de câteva ori din cap și înghițindu-și propriile lacrimi.   

- Acum du-te, strâng aici și vin și eu. 

Mira intră în dormitor și îl privi pe Mihai care dormea liniștit. Îl înveli, îl sărută pe obraz, apoi se întoarse în sufragerie. Se lumina. Se opri în dreptul ferestrei. Privi curtea cu iarba proaspăt tunsă, chiar dacă inegal, florile, liliacul, lăcrămioarele care-i plăceau atât de mult, băncuța, gardul negru din fier forjat. Dincolo de rândurile de case se vedeau munții cu crestele lor impunătoare precum colții de leu și norii împletindu-se în frunzișul pădurii ca funigeii în pletele codanelor. Își șterse ochii încă umezi. Pesemne din cauza asta vedea altceva decât trotuarul din fața blocului. Imaginea însă nu se schimbă nici după ce ochii se limpeziră. Întâi sâmbăta, acum pajiștea și munții... Își scutură capul de câteva ori, apoi se vârî în pat exact când Alex intră pe ușă și se ghemui lângă ea ca un pui de găină sub aripa cloștii.