Oglinda cu două fețe

Spițeria Oglinda cu două fețe era o dugheană mică din lemn înghesuită între două clădiri impunătoare din piatră. Făcea o notă evident discordantă cu toate clădirile de pe uliță, nu numai cu cea din stânga și cea din dreapta. În timp ce casele din jur erau construite din piatră, moderne,  cu două caturi, cu ferestre mari și lumini sclipitoare înăuntru, spițeria era mică și strâmtă de parcă timpul o ascunsese într-un buzunar uitat și o acoperise cu vremuri noi. Nu arăta nicidecum așa cum îmi imaginasem când pornisem s-o caut și nici un pic așa cum îi era faima. 

Când am intrat, clopoțelul agățat deasupra ușii a dat de știre stăpânului ca are un mușteriu nou. Nu era nevoie, căci Akar era chiar la tejghea, la doi metri în fata ușii, amestecând cu ajutorul unei spatule de fier prafuri din diverse recipiente mici de sticlă, într-un mojar de bronz. Akar era exact așa cum mi-l descrisese Osano, bine făcut, cu părul tot îngrămădit în vârful capului, cu ochi de vultur părând să înghită tot ce cuprind și cu mișcări sigure ce păreau a spune în fiece clipă „știu ce fac și sunt întotdeauna în control”. Fiindcă el nu a ridicat ochii, am apucat să privesc rapid împrejurul. În afara peretelui ce dădea înspre drum, de care era lipită o măsuță mică cu trei picioare și era agățată o oglindă, ceilalți trei erau acoperiți de sus și până jos de borcănele din sticlă de diverse dimensiuni, de vase de ceramică mai mari sau mai mici, de cutii de tablă și de punguțe de hârtie așezate pe rafturile aliniate la o palmă unul de altul pe înălțime, până-n tavan. Tejgheaua era de asemenea plină de diverse recipiente mai mici, precum și de câteva vase mari de sticlă în care odihneau rădăcini de plante variate. Fiecare recipient avea o etichetă la vedere, iar încăperea mirosea ca un rai al gâzelor, miresme de tot felul împletindu-se într-un buchet uriaș. Oglinda cu două fețe, cea care dădea numele locului, era departe de a fi obiectul care să fure privirile. Nimic din strălucirea oglinzilor din marile saloane ale Europei, nici măcar un colț de ramă aurită, nici un pic de luciu de-argint în care să-ți piepteni mustața, mai degrabă o bucată de sticlă îmbătrânită, a cărei mătuire părea să se cufunde tot mai adânc înlăuntrul său. Apropiindu-mă de ea am constatat însă că îmi reflecta mulțumitor de bine chipul, deși acesta părea a se multiplica în cel puțin două imagini suprapuse, dacă nu mai multe. Știam însă că nu de aici îi vine numele, multiplele imagini fiind mai degrabă un defect al oglinzii, decât o calitate. Nu! Numele îi venea de la faptul că odată întoarsă oglinda pe cealaltă față, ea arata exact ca prima, adică te puteai lesne oglindi în ea, iar sticla îți reflecta chipul, o dată sau de mai multe ori, exact ca atunci când te-ai privit în prima ei față. Dar ceea ce o făcea cu adevărat faimoasă, era faptul că întorcând-o pe cealaltă față, nu-ți vedeai reflecția propriului chip așa cum apare în orice oglindă, ochiul stâng în fața ochiului stâng și umărul drept în fața umărului drept, ci ea apărea răsucită, ca și cum nu era de fapt o reflecție a imaginii tale, ci o prelungire de pe partea cealaltă a sticlei a primei reflecții, de pe fața dintâi.  

- Domnul...?! – a ridicat capul Akar, dregându-și vocea.  

- Sunt doctorul Atmakap. Mi s-a spus că aici pot găsi ceva prafuri și pomezi.

Akar m-a privit lung, apoi mi-a răspuns aspru.

- De bună seamă că poți găsi, atâta vreme ce tabla aninată de zidul de-afară spune că aici e o spițerie. Și pot ști cine anume v-a trimis până la mine? Chipul nu mi-i cunoscut și nici graiul, deci bag sama că veniți de departe. 

Ochii lui Akar! Erau exact așa cum îmi spusese Osano. Nu scăpau nimic, pătrundeau în adânc,  sfredeleau în trecut.

- Nu cred că persoana respectivă e cineva care să fi rămas în gândurile voastre – am început eu politicos, dar Akar m-a fixat cu o asemenea privire de gheață, încât practic mi-a scos vorbele împotriva voinței mele. 

- Osano îi e numele. Osano Kasati. E doctor ca și mine. El locuiește în Owlma, eu în Wolkura, sunt la vreo trei zile de mers...

Imediat ce am rostit cuvintele “sunt doctorul Atmakap” aș fi putut jura că am auzit pe cineva rostind în batjocură „doctor pe dracu”. Dar nu mai era altă persoană în încăpere în afara de noi doi. În spatele tejghelei, în dulapul cu rafturi, era tăiată o ușă mică, pe care nu puteai intra decât aplecându-te, probabil că era un mic depozit în spate unde erau stivuite alte seturi de recipiente, cutii sau pungi, însă vocea venise de undeva din încăperea unde ne aflam, aș fi putut spune chiar cu oarecare precizie că venea din celălalt capăt al tejghelei față de locul unde se afla Akar.   

- Știu, știu unde e Owlma – mi-a retezat-o el. Îl știu și pe doctorul Osano, de bună seamă. A trecut pe aici acum vreun an jumate. A luat un sac de rădăcină de symphytum officinale. Numai bună pentru răni și arsuri, vindecarea și regenerarea trupului și alinarea durerilor. Bag seama că-ți sunt de mare trebuință ierburile dumitale, dac-ai bătut atâta amar de drum până aici.   

Am rămas încremenit. N-aș fi crezut una ca asta. Îl văzuse pe Osano o singură dată printre atâtea sute de mușterii, pentru mai puțin de-un ceas și totuși știa când venise și ce cumpărase.

- Iar dumneata? 

Am așteptat să continue, dar nu a făcut-o. Pentru câteva clipe am tăcut amândoi, apoi mi-am dat seama că mă întreabă pentru ce am venit. Un pic m-am speriat. 

- Eu vreau câte zece uncii de banisteriopsis caapi, psychotria viridi și salvia divinorum și treizeci de uncii de peyote. 

Cât am vorbit i-am urmărit atent ochii și degetele, Nicio tresărire, niciun tremur de pleoapă, nicio mișcare necontrolată a mâinii. După câteva clipe de tăcere, timp în care și-a isprăvit treburile începute, Akar a lăsat din mână spatula și recipientul, a încetat orice mișcare și m-a privit fix în ochi de parc-ar fi vrut să mă toarne în bronz. Îi simțeam privirea învârtindu-se în globul meu ocular ca o gâză rătăcită în globul lămpii, coborând pe nervul optic până în interior, scormonind, căutând, întorcând pe-o parte și alta ficatul, rinichii, plămânii, ca și cum ai răscoli pietrele de râu căutând ceva ce nu-i de găsit, ceva ce probabil s-a dus cu apa și oprindu-se în final stăruitor asupra inimii.    

Deși fusesem pus în gardă că Akar nu e un om obișnuit, simțeam cum legătura lui cu pământul din care s-a plămădit nu se rupsese, cum degetele lui răscoleau firesc glodul și vorbeau cu rădăcinile ierburilor și ale copacilor, cu moșii, cu viermii și cu toate lighioanele ascunse dincolo de verde.

- Zece uncii de banisteriopsis caapi, psychotria viridi și salvia divinorum și treizeci de uncii de peyote – a repetat el rece, cu privirea înfiptă în organele mele, în trecutul meu, în oamenii care-mi sunt aproape și-n gânduri. Să vii în două treceri de lună, pe la pătrarul zilei. Am să tocmesc să fie gata tot ce-ți dorești.   

Și deși mă așteptasem să mă întrebe pentru ce-mi trebuie, ce vreau să fac cu prafurile și eram pregătit să-i vând povești despre vracii de la țară care îmbină cunoștințele medicale cu puterea minții, nu ca doftorii adevărați de la oraș cu ustensilele, spitalele și aparatele lor pricepute, n-a făcut-o. Fiindcă știa! Avusesem oarece îndoieli și icnisem într-o parte și alta ca un scrânciob înțepenit până când a rostit „am să tocmesc să fie gata tot ce-ți dorești”. Atunci am știut că a aflat adevărul și că sunt un cufăr desfăcut în fața lui, deși încuietorile sunt intacte, că „tot ce-ți dorești” nu se referă la ierburile în sine, ci mai încolo la ceea ce voiam de fapt să fac cu ele. 

- Ți-ai aranjat să dormi? Să nu tragi la Măgarul dezlegat, e plin de păduchi. Mai degrabă ieși din sat spre miazăzi și-ai să găsești la zece salturi de galop un han cumsecade, La becața amețită. E curat și nu-i deloc scump. Și-apoi vinul e bun și neîndoit, de-aia se și amețesc toate becațele care-i trec pragul – a mai adăugat și un surâs fin ca zâmbetul de soare ce se ivește din mare, s-a întins ușor peste față.

Am zâmbit la rândul-mi amar la gândul că va trebui să-i cer hangiului de la Măgarul dezlegat să-mi înapoieze banii și că va trebui să-mi iau catrafusele pentru a le muta dincolo.   

                                                                    ***

Când a sosit vremea, m-am întors la Oglinda cu două fețe. De data aceasta m-am oprit lângă ușă. Deși prima dată nu-i dădusem atenție, așa cum spusese Akar, de peretele din dreapta ușii atârna o firmă ca un scut de viteaz luptător pe care era desenat un mojar și-un pistil, în jurul lor fiind scris cu litere de-un deget: ”Spițerie – Oglinda cu două fețe”. Tabla era mâncată de vreme, culorile aproape șterse, dar literele păreau să învingă timpul și să se lipească de retinele trecătorilor. Înainte să apăs clanța am auzit glasurile. Primul îi aparținea cu siguranță lui Akar, celălalt unui alt bărbat. Am tras un pic cu urechea. Păreau a se certa pe niscai prafuri. În mod curios, a doua voce aducea foarte mult cu cea care spusese „doctor pe dracu” cu două zile în urmă. Când am intrat, glasurile au tăcut, iar bărbații s-au privit un pic buimăciți. 

- Dumnealui e maestrul Raka, asociatul meu – a rostit Akar fără să mă privească. 

Am înclinat ușor din cap, în timp ce Raka a continuat să-și vadă de treaba printre rafturi, cocoțat pe o scăriță de lemn. Scria etichete pe care le lipea apoi pe diversele vase cu ierburi, prafuri și pomezi.

Era ciudat bărbatul ce mi se înfățișa. Cu cât încercam să-l fixez mai tare, cu atât îmi părea că trăsăturile sale îmi fug. Ba îmi părea că seamănă cu Akar, ba nu prea, îmi părea înalt, dar nu prea, îmi părea vânjos, dar nu prea, îmi părea chipeș, dar nu prea, îmi părea că are părul bogat, dar nu prea, sau că are ochii ca două săgeți. Dar nu prea. Așa ceva nu mi întâmplase în toată viața. Și nu fusese scurtă. Aș fi vrut tare mult să-l fac să vorbească și să-mi confirm că el fusese în aceeași încăpere cu noi cu două zile în urmă, deși nu-l văzusem, deci într-un fel sau altul se ascunsese privirii mele. 

- Maestrul Raka, de bună seamă, se ocupă în egală măsură de treburile spițeriei, ca și domnia voastră – am încercat eu marea cu degetul. 

- Da – a răspuns Akar cu același ton rece care îndemna la retragere.  

- Iar asta de câtă vreme se întâmpla, dacă nu mi-e cu supărare? – am insistat eu. 

- Chiar de pe la începuturi... – a răspuns tot Akar, cu același ton rece, în timp ce asociatul său nu prea părea să fie interesat deloc de dialogul pe care încercam să-l urnesc. 

- Curios, Osano n-a pomenit nimic despre asta – am încercat eu să-l prind, dar Akar a fandat ușor și a parat lovitura. 

- Maestrul Raka era plecat după ierburi când doctorul Osano a trecut pe la noi. 

Știam că Akar minte. De ce mințea, nu aveam însă niciun indiciu. Osano nu-mi spusese nimic despre existența sau inexistența lui Raka, dar modul abrupt în care-mi fusese livrat răspunsul, precum și motivul facil pe care mi-l înmânase împăturit erau semne clare ale minciunii. 

Raka tot nu voia să scoată nicio vorbă. Însă privindu-l cu coada ochiului și încercând să-i conturez profilul am avut surpriza să constat că nu era vorba doar de o meteahnă a pupilei, ci într-adevăr trupul lui Raka părea să se deformeze ca un nor ce luneca ușor pe albastru. 

Cu celălalt ochi am privit pachetele de pe tejghea. Mă așteptau. Am ezitat câteva secunde între a le apuca, a dispărea pe ușă și a mă face nevăzut, ceea ce ar fi încheiat înainte de a începe orice neplăcută conversație privind motivul apariției mele la Oglinda cu două fețe și a încerca să desfac cele două fețe ale oglinzii pentru a privi înăuntru, inițiativă deopotrivă periculoasă și deloc prietenoasă. Deși nu sunt un aventurier și îmi plac lucrurile clare și bine făcute, am decis brusc să merg pe a doua variantă. Așa că am apucat o etichetă găsita pe un colț al măsuței aflată chiar în dreapta intrării și ridicând-o lui Raka i-am spus cu glas puternic. 

- Maestre, v-a căzut aceasta eticheta. 

Raka s-a aplecat a luat-o dintre degetele mele și a cercetat-o atent. 

- Mulțumesc! - apoi a adăugat imediat - Nu cred că mi-e de trebuință acum – și i-a dat drumul să cadă pe podea.  

Neîndoielnic, glasul era același. Și cum de nu-l văzusem? Ce mister învăluia spițeria Oglinda cu două fețe? Deși îmi tremura tot trupul, mi-am luat inima în dinți și am spus la fel de impetuos. 

- Maestre Raka, cred că acum două zile ați fost aici, în aceasta încăpere, împreună cu mine și maestrul Akar. Cum de nu v-am văzut? 

Raka s-a oprit din lipit etichete și m-a privit o secundă mirat. Apoi privirile sale s-au mutat pe chipul lui Akar și au așteptat acolo cuminți. Akar a zâmbit larg, dar nu a scos niciun cuvânt. A fost rândul meu să-l privesc fix în ochi și să-i spun dezinvolt.

- Vă voi dezvălui adevăratul motiv al trecerii mele, daca veți avea bunăvoința de a-mi explica ce se întâmpla aici. 

Akar a zâmbit iar. 

- Sau putem trece peste prima dezvăluire, atâta timp cât domnia voastră cunoaște foarte bine deja motivul venirii mele. 

De data asta Akar a pufnit scurt în râs, în timp ce chipul lui Raka a rămas fix, lipsit de orice însuflețire, ca al unei statui. Apoi Akar a părut a se adânci în sine, așa cum se adâncise în lăuntrul meu cu două zile în urmă. Părea să răscolească fiece piatră a trecerii sale, să alunece în fugă printre oamenii pe care îi întâlnise de-a lungul vieții, să le cerceteze dialogurile și gândurile. Când în fine și-a așezat în ordine informațiile culese, a pornit a vorbi cu voce molcomă, complet diferită de cea cu care mă obișnuise. 

- M-am născut cu meteahna de a cerceta. De a cerceta în adâncul lucrurilor, în adâncul cuvintelor, în miezul întâmplărilor. Nu pot trece pe lângă oamenii, pe lângă lucrurile, pe lângă evenimentele care-mi sunt aproape fără a mă apleca asupra lor. Să nu crezi că e un dar minunat, e o corvoadă. Căci mintea mea nu stă o clipă locului. Mi-e greu să-mi ridic gândul cufundat în adâncuri și să-l plimb peste suprafața netedă a lucrurilor, mi-e adesea greu să adorm, mi-e imposibil să cunosc liniștea. Nestarea aceasta a făcut imposibilă apropierea de oameni în general și de femei în special. Oricât mi-am dorit să-mi găsesc o pereche și să mă așez la casa mea, nu m-am putut lipi de niciuna. Nu m-am putut opri în a le analiza, a le cerceta în cele mai intime detalii, a le răvăși gândurile și simțirile cu trecerea mea. Și niciuna nu m-a dorit așa. E dureros. 

Așa a fost întreaga mea viață de când am căpătat conștiința trăirii. Un chin. În timp ce oamenii obișnuiți trăiesc o viață normală, eu trăiesc două vieți nebunești, una exterioară, bogată în întâmplări și alta interioară, agitată și plină de răscoliri, de cuvinte nerostite, de trăiri zbuciumate. În ultimii ani tot înlăuntrul ăsta de gânduri și trăiri a crescut atât de mult încât n-a mai avut loc în trup și s-a vrut în afară, un organism independent.   

Aici Akar s-a oprit și l-a privit pe Raka, apoi a continuat. 

- Deși pare o nebunie, asta m-a ajutat să trăiesc. Altfel probabil că aș fi ajuns să-mi pierd mințile. Nu știi ce înseamnă să gândești în continuu, să despici în patru toate firele care-ți ies în cale, să analizezi, să calculezi. E o fierbere ca cea din soare. Așa, îi las lui toate emoțiile mele. Și îmi răscumpăr liniștea. Conviețuim fără probleme ca doi oameni foarte apropiați, ne ajutăm unul pe altul, ne mai certăm din când, așa cum fost adineauri înainte să intri. Și mai e ceva. Noi oamenii suntem încătușați în barierele conveniențelor sociale. De exemplu nu ar părea deloc cuviincios să mergi pe stradă și să te oprești în fața unei domnițe spunându-i cât se poate de sincer „vai, dar ce gleznă fină aveti, îmi permiteți s-o acopăr c-o sărutare?”, așa cum nu poți înjura când birjarul a manevrat prost vagonul și a fost gata-gata să îl doboare dimpreună cu toți călătorii, sau nu poți pocni vreun dobitoc beat care te-a lovit pe stradă din nebăgare de seamă. Nimic din toate astea nu poate face un gentilom care se vrea apreciat de semeni. Dar el poate - mai spuse Akar și arătă înspre Raka. Pot să-i transmit lui tot ceea ce eu nu-mi permit a face. Căci el poate – repetă Akar și am simțit în cuvintele sale o ușoară undă de satisfacție scrâșnită. 

Am rămas complet uluit. La orice m-aș fi putut gândi, la un frate ascuns, la o dublură făcută în creuzetul vracilor, la un extraterestru poate, dar nu la asta. L-am privit pe Akar cu ochii mari uitând să mai clipesc. 

- Nu te uita așa. Nu sunt primul care a făcut asta. Și, desigur, nici ultimul. Primul de care știm a fost probabil chiar regele Arthur. A iubit-o atât de mult pe Excalibur și i-a transmis atât de mult din înlăuntrul său, vitejia, gândurile, dorințele, încât Excalibur a devenit o sabie cuvântătoare. Comunicau adesea, mai ales în timpul luptelor, dar și imediat după aceea. Și tot cam prin aceeași perioadă au fost preoții kamonis. Ei își trimiteau cu totul sufletele copacilor, pentru a le feri de păcatele lumești și trăiau în simplitate și deplină decență. Sigur, apoi au fost tot mai mulți. Iar printre ei, eu azi, aici...

Am tăcut toți trei vreme îndelungată. Apoi tot Akar a revenit. 

- Cât despre tainele scrierii, eu nu mă prea pricep. Și nici nu știu a-ți spune cum e mai bine. Sunt taine ascunse sufletelor obișnuite și nu-s aceleași pentru a fi dăltuite în piatră, ci se schimbă de la un timp la altul și de la un om la altul, așa cum se schimbă chipul lui Raka de la o stare la alta. Poate că prafurile ce le vrei care aduc halucinații sunt bune pentru că te trimit în lumi unde altfel ar fi greu de intrat. Sau poate că nu-s, atât timp cât nu știi cum e lumea aceea de primitoare. Dar vei afla în curând, bag seama – a mai spus Akar apăsând palma peste pungile pregătite pe tejghea.

- Voi afla cât de curând – am repetat eu. Și dacă lumea aceea e primitoare, vei știi. Te vei trezi într-o zi la poartă c-o mână de povești – am adăugat eu și-am ieșit zâmbind.