Plopul cu umbre

Când îi văzu pe cei doi bărbați aplecați peste gard, țâncul căscă ochii mari cât roșul de ou, rămase o vreme cu respirația oprită, apoi dădu drumul din brațe puiului pe care-l capturase și care țâșni pentru a se ascunde între bârnele stivuite de-a lungul gardului și începu să răcnească cât îl țineau plămânii.

- Tușaaa... Tușaaa... Tușaaa...

- Ce-i mă, ce urli așa de parc-au luat foc cocenii – se auzi o voce din casă. 

Țâncul nu răspunse, în schimb continuă să țipe de mama focului și să arate cu degetul mare înspre poartă, în timp ce celălalt deget mare urmărea fără sorți de izbândă un muc obraznic ascuns printre pliurile nazale.  

O femeie ieși degrabă și vru să izbească cu vorbele în țânc, dar zări capetele celor doi bărbați spânzurate peste uluci și încremeni. Își șterse mâinile ude de poalele rochiei murdare, coborî de pe prispă și se apropie cu teamă. 

„Numai de n-ar fi de la politie” șopti femeia pentru sine cu gândul la omul ei. Habar n-avea ce învârte pe la oraș, dar din în când venea acasă cu câte ceva, ba c-o bucată de carne, ba cu o traistă de mere, ba una de cartofi, ba de castraveți. Bărbații aveau costum, cravată, cămașă albă și erau tunși scurt. Unul dintre ei avea ochelari de soare. 

- E proprietatea dumitale? – întrebă cel cu ochelari, privind înspre femeia care începu să se bâlbâie. 

- Eee... casaaa... adică e a mea. Și-a lu bărbati-miu. Da acum îi dus. Nu-i acasă. 

- Putem intra? – întrebă politicos celălalt bărbat și căută cu privirea poarta.

- Poftiți – suspină femeia și se grăbi să le deschidă. 

Poarta scârțâi lung, ca un tren care-și întoarce trupul rotund spre zările cernite și bărbații intrară în curte. Femeia simți imediat parfumul fin adiind în urma lor ca aburul în spatele locomotivei. Asta o sperie și mai tare. 

„Or vrea să-mi ia casa! Da pentru ce, Doamne iartă-mă?” gândi femeia, însă bărbații nu păreau deloc interesați de casa de paiantă înclinată într-o parte și având învelișul de pământ căzut pe latura dinspre grădină. Păreau mai degrabă interesați de curte. Cel mai înalt, cel fără ochelari, o măsură cu privirea de la uliță până la gardul din spate, apoi începu să scurme în țărână ici colo cu vârful pantofului negru de lac care se acoperi imediat de-un colb alb lipicios. Celălalt își scoase din buzunarul de la piept al sacoului un carnețel mic și un pix și mai mic din metal și începu să noteze ceva. 

Femeia măsură și ea curtea urmărind-o de-a lungul privirii bărbatului. Nu zări nimic care să merite atenția. Doar colb, câteva gropi făcute de găinile care-și aranjau culcuș ca se apere de căldură, câteva smocuri de iarbă pe lângă casă și pe lângă gard, ceva flori în capăt spre coana Vasilica și cam atât. A, și plopul. Era singurul copac înalt din sat. Era chiar foarte înalt. În rest, ce să crească în vipia Bărăganului?! În tot satul erau doar câțiva salcâmi subțiri cu țepi mari cât dinții pieptenului și câțiva meri ai căror fructe creșteau mici cât nucile și se scuturau înainte să se coacă. 

Bărbatul cel scund își scoase ochelarii și se aplecă pe vine apucând în pumn o mână de țărână. Își deschise apoi palma și cercetă atent grăunții de glod mărunți ca firele de praf. Le dădu drumul și costumul său se umplu pe dată de alb. Bărbatul vru să-și șteargă palma întâi pe turul pantalonilor, apoi își dădu seama cât de murdară este și căută din ochi o cârpă sau ceva care ar fi putut să-l ajute să se curețe. Femeia observă mișcările de animal hăituit ale ochilor și alergă pe prispă de unde înhăță o cârpă cenușie pusă la uscat, o rămășiță dintr-un maieu bărbătesc și o întinse străinului. Acesta mulțumi, își șterse palmele și îi întinse cârpa înapoi. 

„Dacă ar fi de la poliție ar fi trebuit să vină cu domn plutonier, dar el n-a venit. Înseamnă că nu-s”, încercă femeia să se liniștească singură. Dar tot nu înțelegea ce căutau. Nu păreau a se înverșuna asupra a ceva anume, deși mișcările lor erau precise și atenția țintită. 

Bărbatul mai înalt ridică ochii spre plop si întrebă șuierat.

- Al dumitale?

Femeia ezită. Crezu întâi că de bărbat întreabă și vrut s-o ia de la capăt cu explicațiile, dar omul reveni.

- Plopul. E al dumitale?

- Ah, da! Doamne păzește, al nostru e. Că eu vrusei să îl tăiem și să-l punem pe foc, că lemnele-s scumpe și acilea e mulțime de lemn, da omul meu nu vru, că de ce să-l tăiem, că n-are nimeni în sat așa copac înalt și că e bun de-a face umbră și...

Apoi se opri căci bărbatul îi făcu un semn discret și deloc limpede, dar pe care ea îl interpretă ca unul ce solicită tăcerea. 

- Trebuie să vină acum și primarul. Mă mir că n-a sosit – spuse celălalt și își privi nemulțumit ceasul mare cât potcoava calului, apoi se concentră pe măsuratul umbrei pe care-o făcea plopul. Măsură întâi cu pasul, apoi se aplecă pe vine și măsură cu deschiderea palmei. Când ajunse în vârful plopului, desfăcu iar carnețelul și notă ceva scurt, apoi îl închise, anină de marginea lui pixul metalic subțire ca o scobitoare și le baga pe amândouă în buzunarul de la piept al sacoului. 

Celălalt se apropie la rândul său de marginea umbrei și împreună prinseră a-i cerceta înlăuntrul, ca și cum ar fi căutat pești într-un lac puțin adânc și cu apa curată. Își spuseră unul altuia câteva vorbe, dar acum erau prea departe și vorbele prea în șoaptă ca să-i mai audă.

Femeia se încruntă și îi privi cu atenție. O clipă îi trecut prin minte că erau doi zăluzi scăpați din cine știe ce chingi. Părerea îi fu întărită când unul din bărbați scoase din geanta pe care o căra pe umeri un fel de aparat de fotografiat cum erau pe vremuri cu bliț mare cât roata de cașcaval și prinse a pătrunde miezul umbrei. Femeia se închină și își agăță privirile de marginile ulucilor în așteptarea primarului. Doar el putea lămuri ce caută oamenii aceia străini în curtea sa. Dacă nu avea să vină curând, ea avea de gând să meargă în șopronul din spatele casei, să apuce furca și să-i ușuie ca pe găini. Nu peste mult timp zări însă trupul mătăhălos al primarului apropiindu-se pe ulița prăfuită, clătinându-se într-o parte și alta ca un tractor prin brazda adâncă, așa că se scutură de gând și se liniști. 

- Ăsta e! – arătă bărbatul cel înalt înspre plop, ca și cum ar mai fi existat un alt plop în sat, iar el ar fi vrut să-l identifice pe cel corect. 

Primarul dădu din cap cu înțelegere. 

- Și asta-i umbra – arătă bărbatul cel mititel spre umbra ce se lungea pe pământ ca un crocodil imens încercând să evadeze dintre gratiile zilei toride și să se ascundă într-o crăpătură a întunericului. 

Primarul dădu din umeri.   

- Și uite, aici sunt toți, și Nae a lu Scurtu, și Ion a Vădanii, și Iorgu a lu Pleșniță, și Ioana a Popii, și Nică Cucuruz, și Gogu Puscălungă, și Vica Coasteaspre, și Marin a lu Pupăză...

Femeia căscă ochii mari când spre omul care vorbea, când spre primar. Toți cei spuși erau oameni din sat care muriseră în ultimii ani. Cum de-i știa străinul? Și ce cătau oamenii ceia în curtea ei, când cimitirul era taman șapte case mai spre vale? Și de ce primarul tăcea și nu spunea nimic?      

Cel din urmă se aplecă cu greu și cercetă la rândul-i atent umbra, dar nu descoperi nimic deosebit. Bărbatul mai scund îl bătu pe umăr și-i făcu semn cu mâna să aștepte, apoi scoase mașinăria ca un aparat de fotografiat vechi cu un bliț mare cât roata de cașcaval și apăsă un buton. O lumină metalică bleu-strălucitor se răspândi pe pământ, peste petecul de umbră. Bărbatul mai înalt arătă cu degetul contururile care se profilau în miezul umbrei unduind ușor ca plăticile proaspete înghesuite în juvelnic.  

Primarul tresari și se trase speriat înapoi.

- Nu-și găsesc liniștea, primarule. Umbra plopului îi suge ca o seringă uriașă. Ca o țâță a pământului răsturnat atârnă umbra asta în lumea de dincolo. Și ei cad în ea și se cufundă și sunt striviți acolo unul peste altul și rămân prizonieri până când soarele trece dincolo de marginea pământului și punga asta se desface. Apoi, a doua zi iar – explică bărbatul mai înalt.  

- De-aia se aud gemetele la marginea cimitirului?

Bărbatul cel înalt înclină din cap de câteva ori. 

- Și ce-i de făcut? Ce putem să facem ca să le aducem iar liniștea și să înceteze cu bocetele? – întrebă primarul îngrijorat. 

- Simplu, tăiem plopul. Și umbra. Asta dacă doamna e de acord. 

Cei trei bărbați își întoarseră privirile spre femeie și o țintuiră insistent, așteptând ca ea să-și dea acceptul, însă aceasta rămăsese cu gura deschisă și ochii ficși pe buzele bărbatului cel înalt. 

- Mărie! Tăiem plopul? – întrebă aspru primarul.

- Da, cum nu! – murmură femeia încă confuză după cele ce se vorbiseră în preajma-i. 

Apoi urmărindu-i cu coada ochiului pe bărbații cei noi și cu teama că voiau cu totul altceva decât arătaseră, mai adăugă pe un ton certăreț.

- Și cu plopul ce-are să fie? 

- Rămâne aici. Îl pui pe foc cum ai vrut – o liniști bărbatul cel mărunțel și vârî mașinăria ca un aparat de fotografiat vechi, înapoi în geantă.