Pentru el timpul s-a spart ca o vază Rosenthal și s-a împrăștiat în sute de bucăți. De acum mersul lui înainte se face doar pe cioburi. A trăit cea mai mare dezamăgire a vieții și s-ar coborî în gaură de șarpe pentru a se ascunde acolo de oameni, de păsări, de soare, de cer. Tot ceea ce îl înconjoară îi amintește de lupta pierdută, canapeaua din sufragerie, biroul, patul, oglinda, oh, mai ales oglinda. Se rotește de câteva ori ca nebun prin casă, apoi iese pe ușa din spate și se aruncă peste băncuța lipită de zid. Închide ochii. Îi deschide. Îi închide iar și iar îi deschide. Privește în jur strada, casele, copacii, oamenii care trec. Îi sunt departe, ca într-un vis, deși ar putea oricând să îi atingă. E ceva ciudat, îi par vii și în același timp de sticlă, de parcă orice atingere i-ar putea prăvăli în nisip. Se ridică și se plimbă printre ei, ferindu-se de ochii oamenilor și de crengile copacilor. Are senzația că tot ceea ce întâlnește se apleacă când el se apropie, se apleacă să-i facă loc, să-l lase să respire. Și asta îi face bine, ba chiar schițează un început de zâmbet în colțul buzelor. Îi place, chiar îi place. Bântuie străzile, mângâie cu privirea casele, își umple plămânii cu mireasma florilor și ochii de culori. Se întunecă. Îl încântă orașul și noaptea. Parcă e o pictură a lui Van Gogh, „Noapte înstelată peste Rhône”, cu lumini galbene azvârlite din vârful pensulei pe fundalul bleumarin, cu pătrate mari, cenușii, împunse ici colo de ferestre luminate ca bulinele negre pe spatele roșu al buburuzei, cu liniștea adâncă în care te-ai putea cufunda ca într-o baie de aburi. Se face zi și el n-a obosit, merge mai departe, caută marginile orașului, dar ele încă nu i se arată. Și abia dimineață înțelege. Deși nu-și poate explica de ce, oamenii nu-l văd. Niciunul nu-l privește, niciunul nu-i vorbește, își văd de-ale lor ca și cum el n-ar exista. Dar asta e bine, e mulțumit de felul în care arată totul în jur, de aceea și continuă să umble. Se face iar seară, iar noapte, nu s-ar mai întoarce. Oscilează. Ar vrea să rămână, ar vrea și să se întoarcă. Două lumi diferite, de una ar fi fugi, de cealaltă îi e teamă, chiar dacă îl încântă.
Se oprește în părculețul din spatele casei. Pe bancă stă o fată. Citește. Se apleacă să vadă titlul cărții din mâinile fetei: „Marile speranțe”. Fata nu-l privește. El însă îi zâmbește sfios și-i șoptește încet la ureche. „Mă bucur că m-ați primit aici. Aveam nevoie de asta. De timpul ăsta. Îl iau doar cu împrumut. Promit să ți-l aduc înapoi. Nu știu încă cum. Poate că mă voi apuca să scriu un roman. Acolo voi creiona o viață efervescentă. Voi lua cu o lingură din ea și voi pune timpul înapoi. Fata citește mai departe. Nu l-a auzit. Sau poate că da, dar nu poate să o arate.
Deschide ușa, intră în casă și o închide în urma-i. Imediat ce a luat mâna de pe clanță, ușa dispare. Lucrul ăsta nu-l miră, deși orice om normal ar fi fost îngrozit. De fapt, dacă stă bine să se gândească, nici n-a fost vreodată o ușă în spatele casei. Merge în hol și privește calendarul. Zâmbește. 28 august. Tot 28 august, ca și ieri, ca și alaltăieri, deși a petrecut pe străzi două nopți pline.
Ăsta poate fi un început de roman. Ăsta poate fi un nou început.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu