Totul a început ieri pe la amiazǎ de la un simplu strǎnut. Nu era prea frig dar bǎtea vântul şi la un moment dat “hapciuuu…” am strǎnutat. Politicos, am dus mâna la gurǎ, sau cel puţin asta am crezut eu. Dar când m-am uitat mai atent la ea am constatat cǎ mâna mea dreaptǎ stǎ liniştitǎ pe genunchi, cuprinzând rotula acestuia cu degetele rǎsfirate ca o ghearǎ.
Şi ǎsta a fost doar începutul. Pe la douǎ mǎ asez la birou şi dau sǎ termin hârtiile pe care le mai aveam de pregǎtit. Scot hârtiile, pregǎtesc stiloul şi mǎ apuc de treabǎ. Mâna mea dreaptǎ nu. Rostogoleşte între degete stiloul preţ de câteva minute, apoi îl lasǎ jos peste teancul de foi, se lipeşte uşor de muchia lucioasǎ a biroului şi începe sǎ batǎ încet şi ritmat darabana. Mǎ uit la ea şi nu-mi vine sǎ cred. Ce-i asta, grevǎ?! Îi înfig din nou stiloul între degete nervos şi nedispus la prostii din astea hibernale şi dau sǎ scriu primul rând. De data asta fǎrǎ nici o avertizare îmi aruncǎ stiloul jos pe covor, coboarǎ pe muchia rotundǎ a biroului şi mângâind-o uşor alunecǎ spre colţul din dreapta ca un copil obraznic care a fǎcut un pocinog şi acum se ascunde cu faţa la perete.
Am privit strâmbând din nas stropii de cernealǎ de pe covor, am ţuguiat buzele într-un oftat prelung şi… am decis sǎ schimb foaia. Aşa cǎ am tras spre mine tastatura şi am purces la elaborarea electronicǎ a documentelor în cauzǎ. Mâna mea dreaptǎ tot nu. Eu dau sǎ deschid “my documents-business”, ea deschide “my documents-music” eu dau pe word, ea pe winamp. Degeaba am încercat s-o conving sǎ ia literele alea la rând într-o ordine logicǎ. Ea ţopǎia ca un copil şotronul, sǎrind dintr-o tastǎ în alta fǎrǎ absolut nici un criteiu. A fost o luptǎ inegalǎ şi total absurdǎ. Pânǎ la urmǎ m-a enervat atât de tare încât am lovit-o de tǎblia mesei. Mi-a pǎrut rǎu pe urmǎ. Ea a fugit din nou în colţul din dreapta al biroului şi nu s-a mai clintit de acolo oricât m-am strǎduit s-o înduplec. Am încercat şi cu frumosul şi cu forţa. Ba chiar am avut impresia cǎ şi stânga dǎ sǎ se coolizeze cu ea, aşa cǎ am abandonat lupta. M-am declarat învins.
Obosit, enervat si maimultdecâtmirat m-am dus sǎ mǎ întind un pic.
Când m-am trezit, surprizǎ. Ia dreapta de unde nu-i. Bineînţeles cǎ m-am speriat grozav. Ştiam cǎ existǎ o crizǎ a vârstelor când lucrurile o iau razna, când acţiunile nu mai au sens, când lumile paralele se împletesc cu cea realǎ atât de mult încât trecerea dintr-una într-alta se face fǎrǎ sǎ mai atingi pragul. Dar asta la oameni, nu la mâinile drepte. Am cǎutat-o peste tot în casǎ, am cǎutat-o în grǎdinǎ, am cǎutat-o în jurul casei…. Nimic. Am gǎsit-o aproape întâmplǎtor pe malul mǎrii rǎsfirând nisipul… Bineînţeles cǎ nu i-am zis nimic, am luat-o acasǎ şi cel puţin pânǎ seara ne-am purtat ca cei mai buni prieteni. Dupǎ ce a adormit m-am dus s-o descos pe stânga. S-a codit ce s-a codit şi pânǎ la urmǎ mi-a spus motivul supǎrǎrii lu dreapta: “s-a sǎturat de hârtii şi de prostii, nu mai vrea decât sǎ mângâie un obraz fierbinte”.
Auzi motiv! Ohhh…. mâna mea dreaptǎ a luat-o razna de tot.
marți, 16 decembrie 2008
luni, 15 decembrie 2008
Întâlnire cu Moş Crǎciun
Recunosc cǎ ideea unei întâlniri cu Moş Crǎciun nu mi-a venit nicidecum de la aproprierea sǎrbǎtorile de iarnǎ. Pe la Constanţa nu prea miroase a iarnǎ, mai degrabǎ a furtunǎ în Pacific. Totul e negru, învolburat, pretutindeni sunt nori cenuşii ce se rotesc deasupra capetelor ca vulturii de pradǎ, vântul scurmǎ în miezul zilei ca valul în malul de nisip, marea spumegǎ şi se izbeşte nervos de ţǎrmuri ca şi cum n-ar mai încǎpea între maluri.
Cred cǎ ideea mi-a venit mai degrabǎ de la însemarea lui Beatrice (earthwalker.roua.org/?p=495) despre apusul idealismului, despre uciderea altruismului de cǎtre un necunoscut în scara blocului, despre o lume care coboarǎ în spiralǎ pe un Mountain Rousse uriaş din ce în ce mai repede încât te intrebi dacǎ totul mai este sub control şi urmǎreşti cu spaimǎ apropierea fiecǎrei curbe ce va sǎ vinǎ.
În fine, motivul e mai puţin important, cert e cǎ mi-am pus în cap sǎ merg la Moşu, sǎ ne aşezǎm faţǎ în faţǎ şi sǎ-l întreb aşa ca-ntre moşi “Care-i treaba?!” sau vorba lui Puck “Care-i faza?!”. Am dat un search pe net, am gǎsit o adresǎ, i-am scris, ne-am înţeles sǎ ne întâlnim şi am purces la drum. Asta sâmbǎtǎ. Recunosc cǎ m-a mirat de la început faptul cǎ avea adresǎ în România, undeva mai sus de Sibiu prin munţi. Acum fie vorba între noi m-am şi bucurat cǎ dacǎ era sǎ merg prin Norvegia sau Danemarca dupǎ el proiectul ar fi murit în faşǎ. Ce mai tura-vura, am ajuns relativ repede, drumul bunicel, dar bineînţeles cǎ m-am înecat ca ţiganu la malu de zǎpadǎ tocmai la capatul drumului. Hmmm….. mi-am zis în barbǎ zâmbind doar pentru mine: “doar nu era sǎ ajung la casa Moşului şi sǎ mǎ înec în noroaie”. Recunosc cǎ pe-acolo am cam încurcat drumul şi a trebuit sǎ mǎ opresc sǎ întreb pe cineva. Primul care mi-a ieşit în cale a fost un puşti de vreo 6-7 ani cu mucii şiroindu-i pe faţǎ, cu o hǎinuţǎ veche şi peticitǎ peste tot de nu mai ştiai ce e hainǎ şi ce e petec şi cu un fes deşirat în cap din care se desfǎceau firele de lânǎ de ziceai cǎ are pe creştet un castron cu macaroane, nu cǎciulǎ. Cobor geamul la maşinǎ şi-l întreb:
- Puştiule, ştii mǎ unde stǎ Moş Crǎciun?
Puştiul se codeşte, îşi înfige bǎrbia în hǎinuţǎ, îşi coboarǎ privirea în pǎmânt şi dǎ sǎ se roteascǎ pe cǎlcâie.
- Heeei, zi mǎ puştiule, ştii?
- A murit! – rǎspunde el cu juma de glas, nu ştiu dacǎ mâhnit de moartea moşului sau de faptul cǎ nu va mai ajunge niciodatǎ la el; apoi adaugǎ sfârşit - mi-o zis maica.
Ooops… e clar cǎ primul contact nu e deloc fericit. Nu pot sǎ cred cǎ ǎsta e adevǎrul adevǎrat dar recunosc cǎ e foarte posibil sǎ n-o ducǎ prea bine. Trebuie neapǎrat sǎ mai vorbesc şi cu altcineva. N-aştept prea mult şi în faţǎ îmi apare un om cu un vraf de lemne în spinare.
- Bunǎ ziua omule, îmi poţi spune te rog unde stǎ Moş Crǎciun?
Omul se opreşte în dreptul meu, îşi coboarǎ lemnele de pe umǎr, îşi şterge cu mâneca hainei sudoarea de pe frunte şi îmi aratǎ spre vârful muntelui.
- Nea Crǎciun?! Mai în sus un pic. Mergi dumneata vreo juma de orǎ pe cǎrǎruie şi dupǎ poieniţǎ o iei la dreapta. Vezi casa imediat.
Strâmb din nas în mod prea evident, aşa cǎ omul se simte obligat sǎ adauge:
- Maşina o laşi aici.
Zis şi fǎcut. Încui şi-o iau pieptiş. Peisajul de vis. Totul alb, brazii încǎrcaţi cu zǎpadǎ ca într-un basm. Ici colo câte un coş eliberând spre cer fuioare de negru ca nişte gheare sprijind de albastru casele de turtǎ dulce. Printre nori îşi face loc soarele, întâi timid ca puştiul de adineauri, apoi din ce în ce mai îndrǎzneţ. Nici nu ştiu când am ajuns. Omul mi-a explicat perfect şi din poianǎ zǎresc casa micǎ de munte îngropatǎ pe jumǎtate în zapadǎ. Un bǎrbat trebǎluieşte primprejur.
- Bunǎ ziua!
- Bunǎ sǎ-ţi fie inima!
- Moş Crǎciun aici stǎ?
- Aici.
- Şi ştiţi unde îl gǎsesc?
- Eu sunt!
Mǎ pufneşte râsul. La orice mǎ aşteptam numai la asta nu. Omul din faţa mea are vreo 55-60 de ani, poate mai mult dar aratǎ bine. E înalt, bine fǎcut, om de munte în adevǎratul sens al cuvântului. Are faţa asprǎ, nebǎrbieritǎ. Privirea încruntatǎ dar seninǎ se strecoarǎ pe sub o pereche de sprâncene negre negre şi dese. Pǎrul aproapedeloccǎrunt e tuns scurt şi nu aduce deloc, dar chiar deloc, cu buclele blonde atârnând peste obrajii bucǎlaţi şi roşii ale moşilor pe care i-am vǎzut eu prin reviste. Omul meştereşte la o motocicletǎ cu ataş, ce seamǎnǎ foarte bine cu Ijurile alea ruseşti. E veche dar bine întreţinutǎ. E clar cǎ mi-am greşit omul. Şi-am bǎtut atâta drum degeaba. Îmi zâmbesc iar în barbǎ, gândindu-mǎ ce faţǎ aş fi fǎcut dacǎ alegeam o adresǎ din Norvegia.
- Da’ cu ce treabǎ p-aici?! - mǎ întreabǎ omul vǎzându-mǎ cum stau nedumerit în mijlocul drumului.
- Pǎǎǎǎiiii… voiam sǎ vorbesc ceva cu Moş Crǎciun. Daaa…. se pare cǎ am greşit adresa.
- Zi bǎiete dacǎ ai ceva de zis – se scuturǎ bǎtrânul spre mine – dacǎ nu, sǎ ai o zi frumoasǎ. Ţi-am spus cǎ eu sunt Moş Crǎciun - şi se apucǎ iar de meşterit la motocicletǎ.
- Pǎi….. eu îl cǎutam pe Moş Crǎciun ǎla cu reni, cu barbǎ albǎ şi cadouri…. – zic amǎrât şi dau sǎ plec
- Eu sunt. Reni nu mai am cǎ nu prea se simţeau bine aici, cam nǎduşeau vara. I-am schimbat pe douǎ perechi de cai frumoşi, armǎsari adevǎraţi. Dar sunt greu de întreţinut. Cu asta merge mai uşor – şi îmi aratǎ din ochi motocicleta cu ataş. Pǎ criza astaaa… Da’ barbǎ albǎ şi cadouri am – îmi zice zâmbind pe sub mustaţa care nu existǎ.
Nu mǎ pot abţine şi izbucnesc în râs. Nu de rǎspunsul omului ci îmi imaginez ce figurǎ ar face fiţoşii de la mallul din Constanţa când moşul ǎsta ar aparea pe motocicleta lui ruseascǎ, cu ochelarii de schior pe nas şi un sac plin de cadouri în ataş. Omul tuşeşte uşor dar grav şi zâmbetul îmi îngheaţǎ pe buze.
- Nu prea-ţi vine a crede, aşa-i?! – şi vǎzând zâmbetul care continuǎ sǎ se lǎţeascǎ pe faţa mea, lasǎ jos şurubelniţa şi gresorul şi îmi face semn din cap. Îl urmez în casuţa micǎ dar cochetǎ. Îmi aratǎ o laviţǎ pe care sǎ şed şi dispare într-o altǎ încǎpere trǎgând uşa dupǎ el. Doar n-am bǎtut drumul pânǎ aici ca sǎ vǎd uşa groasǎ de brad, aşa cǎ o crǎp uşurel. Cu spatele omul meu scotoceşte într-un dulap mare şi aruncǎ în mijlocul camerei una dupǎ alta o pereche de obraji roşii şi bucǎlaţi, o minunǎţie de plete blonde, o barbǎ albǎ şi lungǎ, un costum roşu, o pereche de cizme mari şi negre. Apoi începe sǎ se echipeze. În mai puţin de cinci minute e gata şi sǎ fiu al naibii dacǎ nu seamǎnǎ leit, dar leit cu Moşii ǎia din filmele americane, dar ǎia adevǎraţi, nu ǎia cu plete din poliester şi barbǎ lipitǎ cu scoci. Închid repede uşa şi mǎ asez cuminte pe laviţǎ. Când intrǎ sǎ-mi pice ochii nu alta. E alt om. Sau cel puţin aşa aş fi crezut dacǎ nu l-aş fi vǎzut cu ochii mei cum s-a transformat. Daaaar…… îi lipseşte ceva, sigur îi lipseşte ceva. Nu apuc însǎ sǎ-i spun cǎ imediat scoate din buzunarul larg al mantiei roşii o chestie aşa ca o pungǎ de plastic de Carrefour un pic mai mare, sufla în ea sǎ se desfacǎ oleacǎ şi îmi zice:
- Pune-ţi o dorinţǎ….. – apoi vǎzând cǎ ezit revine imperativ – spune o dorinţǎ repede….
- Pǎǎǎi…….. vreau o maşinǎ – încep eu timid cu gândul la bǎieţelul de mai devreme – roşie, cu douǎ uşi în faţǎ care sǎ se deschidǎ, sǎ facǎ zgomot mult când porneşte…..
Nu apuc sǎ termin descrierea cǎ îl şi vǎd cum bagǎ mâna în pungǎ pânǎ la cot, mestecǎ ceva pe fundul ei şi scoate prin gura îngustǎ botul roşu imposibil de încurcat al unui Ferrari superb.
- Nuuuu… – ţip fǎrǎ sǎ vreau şi Moşu speriat scapǎ la loc în pungǎ Ferrariul. Nu, nu, nu….. m-ai înţeles greşit, eu nu vreau o maşinǎ, vreau o jucǎrie pentru un copil. Moşul zâmbeşte, e zâmbetul acela cald pe care îl ştiu toţi copiii şi scoate apoi cu douǎ degete o frumuseţe de maşinǎ roşie, cu uşile din faţǎ care se deschid, cu lumini în faţǎ şi în spate, cu scaune şi volan. O frec un pic de podea, apoi îi dau drumul. Maşina scoate un scrâşnet scurt apoi torcând ca un Ferrari o zbugheşte spre peretele din stânga mea. Ooops…. E clar cǎ e ceva ce nu pricep eu aici. Ba chiar mǎ nedumereşte profund…. Partea bunǎ este ca Moş Crǎciun n-a murit şi cǎ am dovada în mâna mea iar puştiul va afla asta în mai puţin de jumǎtate de orǎ. Partea mai puţin bunǎ e cǎ…….
Cine dracu înţelege ceva din chestia asta?! Nici nu mai ştiu ce am vrut sǎ întreb. Nu mai ştiu ce mi-era neclar. Sigur e cǎ Moşu existǎ, e viu şi binemersi şi are o tolbǎ magicǎ cu care poate face minuni… Offff….. da copiilor ǎstora sǎ nu le ziceţi nimic despre povestea asta, vǎ rog eu. Mai bine daţi un delete şi gata. De altfel e şi greu de crezut c-o sǎ accepte o asemena gogomǎnie…. Cǎ asta aş fi zis şi eu despre ea dacǎ n-aş fi trǎit-o pe bune sâmbǎta care a trecut.
Cred cǎ ideea mi-a venit mai degrabǎ de la însemarea lui Beatrice (earthwalker.roua.org/?p=495) despre apusul idealismului, despre uciderea altruismului de cǎtre un necunoscut în scara blocului, despre o lume care coboarǎ în spiralǎ pe un Mountain Rousse uriaş din ce în ce mai repede încât te intrebi dacǎ totul mai este sub control şi urmǎreşti cu spaimǎ apropierea fiecǎrei curbe ce va sǎ vinǎ.
În fine, motivul e mai puţin important, cert e cǎ mi-am pus în cap sǎ merg la Moşu, sǎ ne aşezǎm faţǎ în faţǎ şi sǎ-l întreb aşa ca-ntre moşi “Care-i treaba?!” sau vorba lui Puck “Care-i faza?!”. Am dat un search pe net, am gǎsit o adresǎ, i-am scris, ne-am înţeles sǎ ne întâlnim şi am purces la drum. Asta sâmbǎtǎ. Recunosc cǎ m-a mirat de la început faptul cǎ avea adresǎ în România, undeva mai sus de Sibiu prin munţi. Acum fie vorba între noi m-am şi bucurat cǎ dacǎ era sǎ merg prin Norvegia sau Danemarca dupǎ el proiectul ar fi murit în faşǎ. Ce mai tura-vura, am ajuns relativ repede, drumul bunicel, dar bineînţeles cǎ m-am înecat ca ţiganu la malu de zǎpadǎ tocmai la capatul drumului. Hmmm….. mi-am zis în barbǎ zâmbind doar pentru mine: “doar nu era sǎ ajung la casa Moşului şi sǎ mǎ înec în noroaie”. Recunosc cǎ pe-acolo am cam încurcat drumul şi a trebuit sǎ mǎ opresc sǎ întreb pe cineva. Primul care mi-a ieşit în cale a fost un puşti de vreo 6-7 ani cu mucii şiroindu-i pe faţǎ, cu o hǎinuţǎ veche şi peticitǎ peste tot de nu mai ştiai ce e hainǎ şi ce e petec şi cu un fes deşirat în cap din care se desfǎceau firele de lânǎ de ziceai cǎ are pe creştet un castron cu macaroane, nu cǎciulǎ. Cobor geamul la maşinǎ şi-l întreb:
- Puştiule, ştii mǎ unde stǎ Moş Crǎciun?
Puştiul se codeşte, îşi înfige bǎrbia în hǎinuţǎ, îşi coboarǎ privirea în pǎmânt şi dǎ sǎ se roteascǎ pe cǎlcâie.
- Heeei, zi mǎ puştiule, ştii?
- A murit! – rǎspunde el cu juma de glas, nu ştiu dacǎ mâhnit de moartea moşului sau de faptul cǎ nu va mai ajunge niciodatǎ la el; apoi adaugǎ sfârşit - mi-o zis maica.
Ooops… e clar cǎ primul contact nu e deloc fericit. Nu pot sǎ cred cǎ ǎsta e adevǎrul adevǎrat dar recunosc cǎ e foarte posibil sǎ n-o ducǎ prea bine. Trebuie neapǎrat sǎ mai vorbesc şi cu altcineva. N-aştept prea mult şi în faţǎ îmi apare un om cu un vraf de lemne în spinare.
- Bunǎ ziua omule, îmi poţi spune te rog unde stǎ Moş Crǎciun?
Omul se opreşte în dreptul meu, îşi coboarǎ lemnele de pe umǎr, îşi şterge cu mâneca hainei sudoarea de pe frunte şi îmi aratǎ spre vârful muntelui.
- Nea Crǎciun?! Mai în sus un pic. Mergi dumneata vreo juma de orǎ pe cǎrǎruie şi dupǎ poieniţǎ o iei la dreapta. Vezi casa imediat.
Strâmb din nas în mod prea evident, aşa cǎ omul se simte obligat sǎ adauge:
- Maşina o laşi aici.
Zis şi fǎcut. Încui şi-o iau pieptiş. Peisajul de vis. Totul alb, brazii încǎrcaţi cu zǎpadǎ ca într-un basm. Ici colo câte un coş eliberând spre cer fuioare de negru ca nişte gheare sprijind de albastru casele de turtǎ dulce. Printre nori îşi face loc soarele, întâi timid ca puştiul de adineauri, apoi din ce în ce mai îndrǎzneţ. Nici nu ştiu când am ajuns. Omul mi-a explicat perfect şi din poianǎ zǎresc casa micǎ de munte îngropatǎ pe jumǎtate în zapadǎ. Un bǎrbat trebǎluieşte primprejur.
- Bunǎ ziua!
- Bunǎ sǎ-ţi fie inima!
- Moş Crǎciun aici stǎ?
- Aici.
- Şi ştiţi unde îl gǎsesc?
- Eu sunt!
Mǎ pufneşte râsul. La orice mǎ aşteptam numai la asta nu. Omul din faţa mea are vreo 55-60 de ani, poate mai mult dar aratǎ bine. E înalt, bine fǎcut, om de munte în adevǎratul sens al cuvântului. Are faţa asprǎ, nebǎrbieritǎ. Privirea încruntatǎ dar seninǎ se strecoarǎ pe sub o pereche de sprâncene negre negre şi dese. Pǎrul aproapedeloccǎrunt e tuns scurt şi nu aduce deloc, dar chiar deloc, cu buclele blonde atârnând peste obrajii bucǎlaţi şi roşii ale moşilor pe care i-am vǎzut eu prin reviste. Omul meştereşte la o motocicletǎ cu ataş, ce seamǎnǎ foarte bine cu Ijurile alea ruseşti. E veche dar bine întreţinutǎ. E clar cǎ mi-am greşit omul. Şi-am bǎtut atâta drum degeaba. Îmi zâmbesc iar în barbǎ, gândindu-mǎ ce faţǎ aş fi fǎcut dacǎ alegeam o adresǎ din Norvegia.
- Da’ cu ce treabǎ p-aici?! - mǎ întreabǎ omul vǎzându-mǎ cum stau nedumerit în mijlocul drumului.
- Pǎǎǎǎiiii… voiam sǎ vorbesc ceva cu Moş Crǎciun. Daaa…. se pare cǎ am greşit adresa.
- Zi bǎiete dacǎ ai ceva de zis – se scuturǎ bǎtrânul spre mine – dacǎ nu, sǎ ai o zi frumoasǎ. Ţi-am spus cǎ eu sunt Moş Crǎciun - şi se apucǎ iar de meşterit la motocicletǎ.
- Pǎi….. eu îl cǎutam pe Moş Crǎciun ǎla cu reni, cu barbǎ albǎ şi cadouri…. – zic amǎrât şi dau sǎ plec
- Eu sunt. Reni nu mai am cǎ nu prea se simţeau bine aici, cam nǎduşeau vara. I-am schimbat pe douǎ perechi de cai frumoşi, armǎsari adevǎraţi. Dar sunt greu de întreţinut. Cu asta merge mai uşor – şi îmi aratǎ din ochi motocicleta cu ataş. Pǎ criza astaaa… Da’ barbǎ albǎ şi cadouri am – îmi zice zâmbind pe sub mustaţa care nu existǎ.
Nu mǎ pot abţine şi izbucnesc în râs. Nu de rǎspunsul omului ci îmi imaginez ce figurǎ ar face fiţoşii de la mallul din Constanţa când moşul ǎsta ar aparea pe motocicleta lui ruseascǎ, cu ochelarii de schior pe nas şi un sac plin de cadouri în ataş. Omul tuşeşte uşor dar grav şi zâmbetul îmi îngheaţǎ pe buze.
- Nu prea-ţi vine a crede, aşa-i?! – şi vǎzând zâmbetul care continuǎ sǎ se lǎţeascǎ pe faţa mea, lasǎ jos şurubelniţa şi gresorul şi îmi face semn din cap. Îl urmez în casuţa micǎ dar cochetǎ. Îmi aratǎ o laviţǎ pe care sǎ şed şi dispare într-o altǎ încǎpere trǎgând uşa dupǎ el. Doar n-am bǎtut drumul pânǎ aici ca sǎ vǎd uşa groasǎ de brad, aşa cǎ o crǎp uşurel. Cu spatele omul meu scotoceşte într-un dulap mare şi aruncǎ în mijlocul camerei una dupǎ alta o pereche de obraji roşii şi bucǎlaţi, o minunǎţie de plete blonde, o barbǎ albǎ şi lungǎ, un costum roşu, o pereche de cizme mari şi negre. Apoi începe sǎ se echipeze. În mai puţin de cinci minute e gata şi sǎ fiu al naibii dacǎ nu seamǎnǎ leit, dar leit cu Moşii ǎia din filmele americane, dar ǎia adevǎraţi, nu ǎia cu plete din poliester şi barbǎ lipitǎ cu scoci. Închid repede uşa şi mǎ asez cuminte pe laviţǎ. Când intrǎ sǎ-mi pice ochii nu alta. E alt om. Sau cel puţin aşa aş fi crezut dacǎ nu l-aş fi vǎzut cu ochii mei cum s-a transformat. Daaaar…… îi lipseşte ceva, sigur îi lipseşte ceva. Nu apuc însǎ sǎ-i spun cǎ imediat scoate din buzunarul larg al mantiei roşii o chestie aşa ca o pungǎ de plastic de Carrefour un pic mai mare, sufla în ea sǎ se desfacǎ oleacǎ şi îmi zice:
- Pune-ţi o dorinţǎ….. – apoi vǎzând cǎ ezit revine imperativ – spune o dorinţǎ repede….
- Pǎǎǎi…….. vreau o maşinǎ – încep eu timid cu gândul la bǎieţelul de mai devreme – roşie, cu douǎ uşi în faţǎ care sǎ se deschidǎ, sǎ facǎ zgomot mult când porneşte…..
Nu apuc sǎ termin descrierea cǎ îl şi vǎd cum bagǎ mâna în pungǎ pânǎ la cot, mestecǎ ceva pe fundul ei şi scoate prin gura îngustǎ botul roşu imposibil de încurcat al unui Ferrari superb.
- Nuuuu… – ţip fǎrǎ sǎ vreau şi Moşu speriat scapǎ la loc în pungǎ Ferrariul. Nu, nu, nu….. m-ai înţeles greşit, eu nu vreau o maşinǎ, vreau o jucǎrie pentru un copil. Moşul zâmbeşte, e zâmbetul acela cald pe care îl ştiu toţi copiii şi scoate apoi cu douǎ degete o frumuseţe de maşinǎ roşie, cu uşile din faţǎ care se deschid, cu lumini în faţǎ şi în spate, cu scaune şi volan. O frec un pic de podea, apoi îi dau drumul. Maşina scoate un scrâşnet scurt apoi torcând ca un Ferrari o zbugheşte spre peretele din stânga mea. Ooops…. E clar cǎ e ceva ce nu pricep eu aici. Ba chiar mǎ nedumereşte profund…. Partea bunǎ este ca Moş Crǎciun n-a murit şi cǎ am dovada în mâna mea iar puştiul va afla asta în mai puţin de jumǎtate de orǎ. Partea mai puţin bunǎ e cǎ…….
Cine dracu înţelege ceva din chestia asta?! Nici nu mai ştiu ce am vrut sǎ întreb. Nu mai ştiu ce mi-era neclar. Sigur e cǎ Moşu existǎ, e viu şi binemersi şi are o tolbǎ magicǎ cu care poate face minuni… Offff….. da copiilor ǎstora sǎ nu le ziceţi nimic despre povestea asta, vǎ rog eu. Mai bine daţi un delete şi gata. De altfel e şi greu de crezut c-o sǎ accepte o asemena gogomǎnie…. Cǎ asta aş fi zis şi eu despre ea dacǎ n-aş fi trǎit-o pe bune sâmbǎta care a trecut.
vineri, 21 noiembrie 2008
Becul
Fǎcând recent un comentariu pe însemnarea lui Sebastian Corn despre întâmplǎrile unui medic elveţian în spitalele româneşti mi-am amintit despre povestea unui bec. Şi nu a unui bec oarecare, ci a unuia cu totul şi cu totul special.
Era inainte de ‘89 în cea mai neagrǎ perioadǎ a istoriei moderne a României şi a comunismului în general. Neagrǎ şi la propriu şi la figurat. Viaţa era neagrǎ, pâinea era neagrǎ, ecranul televizorului era negru, noaptea era neagrǎ. Noaptea era neagrǎ pentru cǎ electricitatea era scumpǎ, toatǎ lumea fǎcea economie, iar iluminatul era folosit doar cât era necesar. Dacǎ citeai îţi aprindeai o veioza lângǎ fotoliu. Dacǎ ţi se fǎcea de dus la baie, stingeai veioza, aprindeai lumina în hol, treceai de hol, stingeai lumina pe hol, o aprindeai pe cea de la baie, îţi rezolvai treaba şi te întorceai înapoi pe acelasi traseu electric. Era perioada în care se fura en-detail (era cât pe ce sǎ scriu en-gros dar en-gros se furǎ acum), cǎ doar toate erau bunuri ale întregului popor, aşa cǎ o parte din populaţie a decis cǎ e cazul sǎ îşi ia mǎcar câteva din aceste bunuri acasǎ.
Aşa se fura de exemplu din personalul care fǎcea legǎtura între unul din oraşele mǎricele din ţarǎ, capitalǎ de judeţ şi localitǎţile alǎturate unde locuiau mare parte din angajaţii întreprinderilor oraşului. Trenul cu pricina nu mai avea aproape nimic înǎuntru deşi era aproape nou. Perdelele de la geamuri cu iniţialele chefereului şi vestitele aripi la roţile de fier erau întinse ca feţe de masǎ în multe locuinţe din judet. Barele de aluminiu pe care se puneau bagajele fuseserǎ demult smulse, ici colo rǎmânând câte un cadru metalic gol care amintea de ceea ce ar fi trebuit sǎ fie, cadru metalic care mai lua minţile unora ce încercau sǎ-şi caţere bagajele deasupra capului, iar acestea negǎsind nimic pe care sǎ se srijine îşi aminteau brusc de teoria gravitaţiei şi alunecau prin cadrul metalic gol înapoi în capul celor ce le ridicaserǎ. Scaunele fuseserǎ sfâşiate, diverşi întreprinzǎtori locali scoţând din acestea atât muşamaua de plastic care le acoperea cât şi buretele utilizat cu succes la fabricarea pernelor, astfel încât cei mai mulţi pasageri şedeau direct pe nişte bucǎţi de lemn care mai pǎstrau ici colo pe la colţuri urme cum cǎ ar fi fost cândva scaune de tren. Dar cel mai interesant era, mai ales noaptea, cǎ din tot trenul lipseau becurile. Pentru acestea nu îţi trebuia imaginaţie în a le utiliza, nu trebuia sǎ-ţi storci creierii sǎ le gǎseşti o întrebuinţare odatǎ ce le aveai în ogradǎ cum se întâmpla cu barele de aluminiu şi cu muşamaua. Becurile le demontai din tren şi le montai acasǎ. Simplu! Ceva mai complicat era cu becurile de veghe, nişte becuri micuţe aflate în acelaşi corp de iluminat cu cele normale, care atunci când iluminatul principal se oprea, se aprindeau automat şi rǎmâneau aprinse oricearfi fiind alimentate din baterii. Dar nici astea nu mai erau. Tot trenul era doar o cutie mare pe roti ca acelea cu care se transportǎ vitele.
Într-o searǎ de sfârşit de noiembrie înaintând cu greu prin mulţimea de navetişti şi prin franjurile luminǎ de la lanterne, aprinse ici colo ca sǎ-şi mai vadǎ câte unul ceasul sau vârful nasului zǎresc cu mirare o luminǎ. O luminǎ adevǎratǎ de la un bec adevǎrat. Unul mic, mic. Dar bec, nu jar de ţigarǎ, cǎci cel din urmǎ pǎrea sǎ fie pe lângǎ flashurile de lanternǎ singurul mijloc de a strâpunge întunericul dens din tren. Menţionez aici cǎ lanternele erau indispensabile oricǎrei persoane care vrea sǎ ajungǎ noaptea acasǎ indiferent de lungimea trasului, zonǎ, duratǎ.
Nu se auzea nici un glas. Toatǎ lumea gravita cu gândul în jurul becului aprins, precum gâzele nopţii în jurul corpurilor de iluminat stradal. Şi cald era. Cǎci lipit de mine în stânga era un domn corpolent care dupǎ miros trebuie sǎ fi fost fochist la una din centralele pe cǎrbune din zonǎ, iar celǎlalt din dreapta, oacheş şi subţirel, trebuie sǎ fi fost ceva… ceva… dupǎ care asuzi din greu. În fine, una peste alta toatǎ lumea era mulţumitǎ. Dar cum fericirea nu are picioare lungi la un moment dat, când toţi erau pierduţi în rotocoale de gânduri albastre, pac… s-a fǎcut întuneric. Dar întuneric adevǎrat, negru, negru, topind ca într-un cuptor de furnal siluete, forme, gânduri…. Domnul de lângǎ mine din stânga nu mai era corpolent iar cel din dreapta nu mai era oacheş…. Nu mai erau deloc…
- Pune becu la loc bǎ cretinule – se aude primul glas şoptind grav.
- Dobitocule, aprinde bǎ lumina – continuǎ altul, dupǎ care spiritele se încing.
- ‘Tu-ţi morţii mǎ-tii dǎ cretin……. – şi tot aşa, în aceeaşi tonalitate, pânǎ când trenul se opreşte brusc smucindu-se din toate încheieturile. Domnul din stânga, corpolent, mǎ loveşte cu capul în gurǎ, eu îl calc peste degetele de la picioare pe cel din dreapta, el îi rupe sacoşa celui de lângǎ el în încercarea disperatǎ de a gǎsi un punct de sprijin şi tot aşa…
Se face linişte. Nimeni nu ştie de ce s-a oprit trenul, sau cel puţin aşa mi se pare mie. Nu pare a fi staţie cǎci nu se zǎreşte nici o luminǎ afarǎ. Nimic. Beznǎ totalǎ. Trenul nu stǎ mult şi pleacǎ mai departe scrâşnind din toate încheieturile, dar de data aceasta suntem cu toţii pregǎtiţi, sprijiţi unul în altul, aşa cǎ doar ultimul se loveşte cu fruntea de tǎblia din capǎtul vagonului, noi toţi ceilalţi aterizând pe moale.
- Scoate bǎ becul, ‘te-n gurǎ dǎ idiot – reînnoadǎ un glas dogit lanţul recomandǎrilor.
- Care bec bǎ? S-a dus. Era becul omului. Şi l-a luat când a coborât. S-a dus, gata… - opreşte cineva, probabil un coleg de muncǎ, seria tânguielilor.
Se face din nou linişte. Pentru un timp. Apoi oamenii încep sǎ şuşoteascǎ iar despre Nea Nicu, despre copii, despre preţul la electricitate şi la salam.
- Da’ ǎsta cum de-a coborât aici, cǎ nu-i staţie – arunc eu spre dreapta dupǎ un timp de rumegare, ştiind cǎ întrebarea o sǎ cadǎ pânǎ la urmǎ peste unul de-al casei.
- Pai dacǎ aici stǎ! Douǎ case peste câmp – îmi rǎspunde imediat un glas din neant – a tras semnalul şi gata.
- Şi nu vine nimeni sǎ verifice de ce-a tras semnalul? – întreb mirat atât de mecanismul folosit pentru debarcare cât şi de rapiditatea cu care s-au mişcat mecanicii.
- Pǎi nu ţi-am spus dom’le cǎ aici stǎ. S-a dus acasǎ. Ce dracu vrei sǎ mai verifice?! Ce, ei nu ştie?! Ştie domn’le tot ǎştia!
Şi recunosc cǎ întrebarea mi se pare şi mie deplasatǎ. Mai ales cǎ nu trec nici cinci minute şi trenul se opreşte din nou brusc aruncându-ne unul peste altul. Afarǎ beznǎ. Stǎ un pic şi pleacǎ iar, ca un mamut negru opintindu-se greoi pe picioarele din spate. Zâmbesc. De-acum ştiu. A mai coborât cineva. Locuieşte aici, douǎ case peste câmp…
Era inainte de ‘89 în cea mai neagrǎ perioadǎ a istoriei moderne a României şi a comunismului în general. Neagrǎ şi la propriu şi la figurat. Viaţa era neagrǎ, pâinea era neagrǎ, ecranul televizorului era negru, noaptea era neagrǎ. Noaptea era neagrǎ pentru cǎ electricitatea era scumpǎ, toatǎ lumea fǎcea economie, iar iluminatul era folosit doar cât era necesar. Dacǎ citeai îţi aprindeai o veioza lângǎ fotoliu. Dacǎ ţi se fǎcea de dus la baie, stingeai veioza, aprindeai lumina în hol, treceai de hol, stingeai lumina pe hol, o aprindeai pe cea de la baie, îţi rezolvai treaba şi te întorceai înapoi pe acelasi traseu electric. Era perioada în care se fura en-detail (era cât pe ce sǎ scriu en-gros dar en-gros se furǎ acum), cǎ doar toate erau bunuri ale întregului popor, aşa cǎ o parte din populaţie a decis cǎ e cazul sǎ îşi ia mǎcar câteva din aceste bunuri acasǎ.
Aşa se fura de exemplu din personalul care fǎcea legǎtura între unul din oraşele mǎricele din ţarǎ, capitalǎ de judeţ şi localitǎţile alǎturate unde locuiau mare parte din angajaţii întreprinderilor oraşului. Trenul cu pricina nu mai avea aproape nimic înǎuntru deşi era aproape nou. Perdelele de la geamuri cu iniţialele chefereului şi vestitele aripi la roţile de fier erau întinse ca feţe de masǎ în multe locuinţe din judet. Barele de aluminiu pe care se puneau bagajele fuseserǎ demult smulse, ici colo rǎmânând câte un cadru metalic gol care amintea de ceea ce ar fi trebuit sǎ fie, cadru metalic care mai lua minţile unora ce încercau sǎ-şi caţere bagajele deasupra capului, iar acestea negǎsind nimic pe care sǎ se srijine îşi aminteau brusc de teoria gravitaţiei şi alunecau prin cadrul metalic gol înapoi în capul celor ce le ridicaserǎ. Scaunele fuseserǎ sfâşiate, diverşi întreprinzǎtori locali scoţând din acestea atât muşamaua de plastic care le acoperea cât şi buretele utilizat cu succes la fabricarea pernelor, astfel încât cei mai mulţi pasageri şedeau direct pe nişte bucǎţi de lemn care mai pǎstrau ici colo pe la colţuri urme cum cǎ ar fi fost cândva scaune de tren. Dar cel mai interesant era, mai ales noaptea, cǎ din tot trenul lipseau becurile. Pentru acestea nu îţi trebuia imaginaţie în a le utiliza, nu trebuia sǎ-ţi storci creierii sǎ le gǎseşti o întrebuinţare odatǎ ce le aveai în ogradǎ cum se întâmpla cu barele de aluminiu şi cu muşamaua. Becurile le demontai din tren şi le montai acasǎ. Simplu! Ceva mai complicat era cu becurile de veghe, nişte becuri micuţe aflate în acelaşi corp de iluminat cu cele normale, care atunci când iluminatul principal se oprea, se aprindeau automat şi rǎmâneau aprinse oricearfi fiind alimentate din baterii. Dar nici astea nu mai erau. Tot trenul era doar o cutie mare pe roti ca acelea cu care se transportǎ vitele.
Într-o searǎ de sfârşit de noiembrie înaintând cu greu prin mulţimea de navetişti şi prin franjurile luminǎ de la lanterne, aprinse ici colo ca sǎ-şi mai vadǎ câte unul ceasul sau vârful nasului zǎresc cu mirare o luminǎ. O luminǎ adevǎratǎ de la un bec adevǎrat. Unul mic, mic. Dar bec, nu jar de ţigarǎ, cǎci cel din urmǎ pǎrea sǎ fie pe lângǎ flashurile de lanternǎ singurul mijloc de a strâpunge întunericul dens din tren. Menţionez aici cǎ lanternele erau indispensabile oricǎrei persoane care vrea sǎ ajungǎ noaptea acasǎ indiferent de lungimea trasului, zonǎ, duratǎ.
Nu se auzea nici un glas. Toatǎ lumea gravita cu gândul în jurul becului aprins, precum gâzele nopţii în jurul corpurilor de iluminat stradal. Şi cald era. Cǎci lipit de mine în stânga era un domn corpolent care dupǎ miros trebuie sǎ fi fost fochist la una din centralele pe cǎrbune din zonǎ, iar celǎlalt din dreapta, oacheş şi subţirel, trebuie sǎ fi fost ceva… ceva… dupǎ care asuzi din greu. În fine, una peste alta toatǎ lumea era mulţumitǎ. Dar cum fericirea nu are picioare lungi la un moment dat, când toţi erau pierduţi în rotocoale de gânduri albastre, pac… s-a fǎcut întuneric. Dar întuneric adevǎrat, negru, negru, topind ca într-un cuptor de furnal siluete, forme, gânduri…. Domnul de lângǎ mine din stânga nu mai era corpolent iar cel din dreapta nu mai era oacheş…. Nu mai erau deloc…
- Pune becu la loc bǎ cretinule – se aude primul glas şoptind grav.
- Dobitocule, aprinde bǎ lumina – continuǎ altul, dupǎ care spiritele se încing.
- ‘Tu-ţi morţii mǎ-tii dǎ cretin……. – şi tot aşa, în aceeaşi tonalitate, pânǎ când trenul se opreşte brusc smucindu-se din toate încheieturile. Domnul din stânga, corpolent, mǎ loveşte cu capul în gurǎ, eu îl calc peste degetele de la picioare pe cel din dreapta, el îi rupe sacoşa celui de lângǎ el în încercarea disperatǎ de a gǎsi un punct de sprijin şi tot aşa…
Se face linişte. Nimeni nu ştie de ce s-a oprit trenul, sau cel puţin aşa mi se pare mie. Nu pare a fi staţie cǎci nu se zǎreşte nici o luminǎ afarǎ. Nimic. Beznǎ totalǎ. Trenul nu stǎ mult şi pleacǎ mai departe scrâşnind din toate încheieturile, dar de data aceasta suntem cu toţii pregǎtiţi, sprijiţi unul în altul, aşa cǎ doar ultimul se loveşte cu fruntea de tǎblia din capǎtul vagonului, noi toţi ceilalţi aterizând pe moale.
- Scoate bǎ becul, ‘te-n gurǎ dǎ idiot – reînnoadǎ un glas dogit lanţul recomandǎrilor.
- Care bec bǎ? S-a dus. Era becul omului. Şi l-a luat când a coborât. S-a dus, gata… - opreşte cineva, probabil un coleg de muncǎ, seria tânguielilor.
Se face din nou linişte. Pentru un timp. Apoi oamenii încep sǎ şuşoteascǎ iar despre Nea Nicu, despre copii, despre preţul la electricitate şi la salam.
- Da’ ǎsta cum de-a coborât aici, cǎ nu-i staţie – arunc eu spre dreapta dupǎ un timp de rumegare, ştiind cǎ întrebarea o sǎ cadǎ pânǎ la urmǎ peste unul de-al casei.
- Pai dacǎ aici stǎ! Douǎ case peste câmp – îmi rǎspunde imediat un glas din neant – a tras semnalul şi gata.
- Şi nu vine nimeni sǎ verifice de ce-a tras semnalul? – întreb mirat atât de mecanismul folosit pentru debarcare cât şi de rapiditatea cu care s-au mişcat mecanicii.
- Pǎi nu ţi-am spus dom’le cǎ aici stǎ. S-a dus acasǎ. Ce dracu vrei sǎ mai verifice?! Ce, ei nu ştie?! Ştie domn’le tot ǎştia!
Şi recunosc cǎ întrebarea mi se pare şi mie deplasatǎ. Mai ales cǎ nu trec nici cinci minute şi trenul se opreşte din nou brusc aruncându-ne unul peste altul. Afarǎ beznǎ. Stǎ un pic şi pleacǎ iar, ca un mamut negru opintindu-se greoi pe picioarele din spate. Zâmbesc. De-acum ştiu. A mai coborât cineva. Locuieşte aici, douǎ case peste câmp…
joi, 13 noiembrie 2008
Un vis ciudat
Am avut un vis ciudat
Se fǎcea cǎ mergeam pe o şosea luuungǎ şi laaaargǎ cum numai în America de Nord sunt. Nu era nimeni pe şosea, doar eu. Iar cu mine în maşinǎ mai era cineva. Nu ştiu cine. Îl zǎream cu coada ochiului ca pe o umbrǎ. Când întorceam însǎ capul sǎ-l privesc în ochi apǎrea mereu altceva care sǎ-mi distragǎ atenţia în altǎ parte şi niciodatǎ nu reuşeam sǎ-i zǎresc faţa. La un moment dat aflându-ne în apropierea unei pǎduri vǎd în ultimul moment cǎ din dreapta dau sǎ traverseze drumul doi lupi. Slabi, urâţi şi complet lipsiţi de pǎr. Amândoi tremurau de ţi se fǎcea milǎ de ei. “Unde stǎ Becali?” – mǎ întreabǎ cel ce ar fi trebuit sǎ aibǎ blana cenuşie. Am rǎmas mascǎ şi neştiind nici mǎcar pe ce lume sunt, am evitat un rǎspuns tranşant. “Da’ ce-ai cu Becali?” - îl întreb. Celǎlat lup, cel ce ar fi trebuit sǎ fie sur, mârâie încetişor şi ridicǎ colţul de sus al buzei îndeajuns încât sǎ vǎd un colţ de canin albverzui uşor tocit. Amândoi se uitǎ chiorâş la mine, dupǎ care se rǎsucesc pe cǎlcâie şi dispar peste şosea fǎrǎ nici un cuvânt. Dupǎ ce m-am depǎrtat mi-a pǎrut rǎu cǎ nu le-am lǎsat canadiana mea îmblǎnitǎ. Lor le-ar fi fost de ajutor iar mie în maşinǎ nu-mi folosea deloc.
Nu apuc sǎ merg prea mult şi dintr-un copac se rostogoleşte pur simplu în faţa mea un cocoş de munte. Nici ǎsta nu prea avea penele la el dar îşi trǎsese o helanca din supraelastic maro cu fermoar la gât şi nu prea se vedea cǎ îi lipseşte învelitoarea. Doar fundul era gol. Acolo unde ar fi trebuit sǎ fie fudulia oricǎrui cocoş de munte era un imens… gol. De altfel nu arǎta deloc bine de fel. Era nebǎrbierit, uşor adus de spate, cu ochii înfundaţi în orbite şi foarte foarte trist. Iar aripile erau ferfeniţǎ şi complet inutilizabile. Mi s-a fǎcut o milǎ teribilǎ de bietul cocoş aşa cǎ l-am întrebat unde merge, apoi l-am invitat sǎ-şi continue drumul alǎturi de mine. M-a refuzat politicos, mi-a spus cǎ îl aşteaptǎ nevestele şi cǎ oricum e mai bine sǎ-şi vadǎ fiecare de gǎinile lui (chestie pe care n-am înţeles-o) şi a plecat şontâc-şontâc pe marginea soselei cǎtre puicuţele lui…..
Recunosc cǎ nici nu-mi revenisem bine din mirare şi brusc sunt nevoit sǎ calc cu putere frâna. Pe mijlocul şoselei un şarpe. Cobor din maşinǎ, mǎ uit mai atent şi vǎd cǎ de fapt e o întreagǎ coloanǎ de şerpi. Constat însǎ cu uimire cǎ în loc sǎ facǎ nişte S-uri şerpuite pe şosea, ei merg în colţuri cam ca o manivelǎ de maşinǎ. Ba mai mult, la fiecare mişcare bruscǎ mi se pare cǎ aud şi un scârţâit ascuţit. Scos din minţi de atâtea întâmplǎri ciudate mǎ reped spre şarpele de lângǎ mine pregǎtit sǎ-l împroşc cu întrebarea “Ce dracu se întâmplǎ aici Şarpe?”. Înainte însǎ ca fraza sǎ-mi alunece de pe buze, şarpele beleşte doi ochi imenşi spre mine şi ducându-şi degetul la buze mǎ pune la punct “Şttttt…..”. Rǎmân ca hipnotizat în mijocului drumului cu o mânǎ pe portierǎ şi cu cealaltǎ ciupind-o pe prima.
Şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, când mǎ reaşez la volan constat cǎ s-a aprins lampa de nivel minim la benzinǎ. N-am altceva de fǎcut decât sǎ îmi aleg o vitezǎ de croazierǎ economicǎ şi sǎ-i dau bice. Îmi continui drumul decis sǎ nu mai opresc pentru nimic în lume, nici dacǎ ar mai apǎrea vreo lebǎdǎ în costum de baie. Dupǎ vreo jumǎtate de orǎ rǎbdarea îmi este rǎsplǎtitǎ şi în zare apare silueta unei clǎdiri ce seamǎnǎ perfect cu o staţie de benzinǎ. La momentul oportun cǎci maşina începuse deja sǎ tuşeascǎ nesǎnǎtos. Cobor cu sufletul la gurǎ şi-i cer proprietarului care iese cu greu din ghereta lui sǎ-mi facǎ plinul. E unsuros, negru şi are un rânjet obraznic pe faţǎ ca un mecanic auto de pe la servisurile de-acasǎ. “Cu ce?” mǎ întreabǎ ca în filmele cu proşti. “Cu benzinǎ” – îi rǎspund galeş şi-i zâmbesc frumos. Dar rǎspunsul meu pare sǎ-l amuze peste mǎsurǎ cǎci începe sǎ râdǎ ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ. Dupǎ cinci minute de râs sǎnǎtos se opreşte, îşi şterge lacrimile cu degetul mare murdar de ulei şi nasul cu mâneca murdarǎ de vaselinǎ apoi o ia de la capǎt. Nu mai sunt dispus sǎ asist la o nouǎ reprizǎ aşa cǎ îl opresc zgâlţâindu-l de umǎr. “De ce râzi?”. Îmi stǎ pe limbǎ sǎ adaug şi un “idiotule” dar înghit trei sferturi din cuvânt în ultimul moment. “De pe ce planetǎ vii?” – se rǎsteşte el privindu-mǎ ca pe o omidǎ pǎroasǎ; şi apoi continuǎ – nu mai existǎ benzinǎ pe planeta asta de mai bine de douǎzeci de ani”. E rândul meu sǎ-l privesc ca pe un marţian şi cu coada ochiului privesc spre pompele de benzinǎ. Deşi seamǎnǎ aproape perfect cu pompele de benzinǎ pe care le cunosc eu, cele ale marţianului nu au furtun de benzinǎ, în schimb au o prizǎ asemǎnǎtoare cu cele în care îmi înfig eu calculatorul atunci când scriu despre visele mele şi alte asemenea prostii. “Îhi” – rânjeşte muntele de om – e cu curent”. Confirmarea lui nu mǎ lamureşte deloc cǎci nu am vǎzut nici o linie de tensiune în drumul meu şi deci nu îmi imaginez cum sunt alimentate pompele. Îi expun nedumerirea mea soliduţului, iar el îşi sprijinǎ prieteneşte o mânǎ pe umǎrul meu , din pǎcate cea cu vaselinǎ, mǎ duce spre dosul magaziei, deschide o uşǎ şi…….
Nu-mi vine sǎ-mi cred ochilor. Înǎuntru, aşezate pe patru biciclete ca aceea folositǎ de nevastǎ-mea sǎ dea jos şuncile, pedaleazǎ patru marmote. Pe fiecare bicicletǎ existǎ un dinam care transformǎ energia cineticǎ în energie electricǎ, care la rândul ei e stocatǎ în bateriile aflate sub ceea ce am crezut eu cǎ sunt pompele de benzinǎ. “Astea suuunt….???” – apuc eu sǎ îngaim, recunoscându-le pe marmote. “Îhî” – rânjeşte iar micuţul şi îmi aratǎ din ochi un teanc de ciocolate Milka pe colţul mesei. “Le-am reprofilat da’ au rǎmas dependente de ciocolatǎ. Aşa cǎ eu le dau ciocolatǎ şi ele dau la pedale”. Nu mǎ pot abţine şi dau sǎ-l întreb şi deeee… dar el îmi ia vorba din gurǎ şi deschizând o altǎ uşǎ îmi spune: “Da, l-am luat şi pe el” - şi aruncându-mi privirea înǎuntru îl zǎresc şi pe urs, care culcat pe spate învârte cu cele patru labe o roatǎ uriaşǎ conectatǎ separat la un alt dinam. “Pompa cealaltǎ” – mǎ lǎmureşte micuţul. Sunt complet nǎucit şi nu mai vreau sǎ mǎ mai învârt nici o secundǎ prin visul ǎsta absurd, aşa cǎ fǎrǎ sǎ-l mai salut pe micuţ fac stânga-împrejur şi mǎ reped spre ieşire. “Unde pleci?” – îl aud ţipând în spatele meu. “La maşinǎ; şi apoi oriunde, numai sǎ scap de aici” - îi arunc peste umǎr, dar el începe iar sǎ râdǎ. De data aceasta atât de tare încât geamurile şandramalei încep sǎ se cutremure, zornǎind înfricoşǎtor aşa cum zornǎiau geamurile de la locuinţa mea când trecea un câte camion pe sub fereastrǎ. Ştiu cǎ râsul acesta nu e de bun augur aşa cǎ mǎ opresc, mǎ rǎsucesc spre el şi aştept. “Care maşinǎ?” – reuşeşte sǎ rostogoleascǎ el printre hohotele de râs, apoi geamurile încep din nou sǎ zornǎie furibund… Întorc privirea spre maşinǎ şi constat cǎ… nu mai e… Mǎ uit înapoi, nimic…. Mǎ uit înainte…. Înainte, nu foarte departe, se vede o patǎ coloratǎ foarte asemǎnǎtoare cu maşina mea. Şi în spatele ei, împingând de zor, o haitǎ de hiene. Fǎrǎ sǎ stau nici o clipǎ pe gânduri o iau la fugǎ dupǎ ele. Mǎ vǎd şi încep sǎ chiţǎie ca nişte sobolani. Sunt atât de nervos încât sunt decis sǎ fac crimǎ de… hienǎ. Terci le fac când le-ajung. Alerg cât mǎ ţin puterile şi distanţa dintre noi se micşoreazǎ vǎzând cu ochii. Hienele chiţǎie din ce în ce mai tare. Le vǎd deja boturile urâte, chipurile schimonosite, le simt mirosul pǎtrunzǎtor de crematoriu. Mai am caţiva metri. De fricǎ au început sǎ intre în maşinǎ una dupǎ alta. Mai împing doar douǎ. Dar înainte sǎ le ajung sar şi ele în maşinǎ, iar maşina……… Ahhhh…. Maşina începe sǎ alunece, întâi uşor, apoi mai repede, apoi din ce în ce mai repede. Ajung în locul în care cu câteva secunde înainte era maşina iar sub ochii mei se întinde impunǎtoare o vale laaaargǎ…. Maşina aleargǎ singurǎ nebuneşte. Hienele chiţǎie fericite…
Mǎ prind cu mâinile de pǎr şi înainte sǎ apuc sǎ mi-l zmulg… mǎ trezesc.
Tiiii…. tare ciudat visul ǎsta, zǎu aşa….. Nu ştiu cum se descifreazǎ dar cred cǎ…. vin vremuri grele……..
Se fǎcea cǎ mergeam pe o şosea luuungǎ şi laaaargǎ cum numai în America de Nord sunt. Nu era nimeni pe şosea, doar eu. Iar cu mine în maşinǎ mai era cineva. Nu ştiu cine. Îl zǎream cu coada ochiului ca pe o umbrǎ. Când întorceam însǎ capul sǎ-l privesc în ochi apǎrea mereu altceva care sǎ-mi distragǎ atenţia în altǎ parte şi niciodatǎ nu reuşeam sǎ-i zǎresc faţa. La un moment dat aflându-ne în apropierea unei pǎduri vǎd în ultimul moment cǎ din dreapta dau sǎ traverseze drumul doi lupi. Slabi, urâţi şi complet lipsiţi de pǎr. Amândoi tremurau de ţi se fǎcea milǎ de ei. “Unde stǎ Becali?” – mǎ întreabǎ cel ce ar fi trebuit sǎ aibǎ blana cenuşie. Am rǎmas mascǎ şi neştiind nici mǎcar pe ce lume sunt, am evitat un rǎspuns tranşant. “Da’ ce-ai cu Becali?” - îl întreb. Celǎlat lup, cel ce ar fi trebuit sǎ fie sur, mârâie încetişor şi ridicǎ colţul de sus al buzei îndeajuns încât sǎ vǎd un colţ de canin albverzui uşor tocit. Amândoi se uitǎ chiorâş la mine, dupǎ care se rǎsucesc pe cǎlcâie şi dispar peste şosea fǎrǎ nici un cuvânt. Dupǎ ce m-am depǎrtat mi-a pǎrut rǎu cǎ nu le-am lǎsat canadiana mea îmblǎnitǎ. Lor le-ar fi fost de ajutor iar mie în maşinǎ nu-mi folosea deloc.
Nu apuc sǎ merg prea mult şi dintr-un copac se rostogoleşte pur simplu în faţa mea un cocoş de munte. Nici ǎsta nu prea avea penele la el dar îşi trǎsese o helanca din supraelastic maro cu fermoar la gât şi nu prea se vedea cǎ îi lipseşte învelitoarea. Doar fundul era gol. Acolo unde ar fi trebuit sǎ fie fudulia oricǎrui cocoş de munte era un imens… gol. De altfel nu arǎta deloc bine de fel. Era nebǎrbierit, uşor adus de spate, cu ochii înfundaţi în orbite şi foarte foarte trist. Iar aripile erau ferfeniţǎ şi complet inutilizabile. Mi s-a fǎcut o milǎ teribilǎ de bietul cocoş aşa cǎ l-am întrebat unde merge, apoi l-am invitat sǎ-şi continue drumul alǎturi de mine. M-a refuzat politicos, mi-a spus cǎ îl aşteaptǎ nevestele şi cǎ oricum e mai bine sǎ-şi vadǎ fiecare de gǎinile lui (chestie pe care n-am înţeles-o) şi a plecat şontâc-şontâc pe marginea soselei cǎtre puicuţele lui…..
Recunosc cǎ nici nu-mi revenisem bine din mirare şi brusc sunt nevoit sǎ calc cu putere frâna. Pe mijlocul şoselei un şarpe. Cobor din maşinǎ, mǎ uit mai atent şi vǎd cǎ de fapt e o întreagǎ coloanǎ de şerpi. Constat însǎ cu uimire cǎ în loc sǎ facǎ nişte S-uri şerpuite pe şosea, ei merg în colţuri cam ca o manivelǎ de maşinǎ. Ba mai mult, la fiecare mişcare bruscǎ mi se pare cǎ aud şi un scârţâit ascuţit. Scos din minţi de atâtea întâmplǎri ciudate mǎ reped spre şarpele de lângǎ mine pregǎtit sǎ-l împroşc cu întrebarea “Ce dracu se întâmplǎ aici Şarpe?”. Înainte însǎ ca fraza sǎ-mi alunece de pe buze, şarpele beleşte doi ochi imenşi spre mine şi ducându-şi degetul la buze mǎ pune la punct “Şttttt…..”. Rǎmân ca hipnotizat în mijocului drumului cu o mânǎ pe portierǎ şi cu cealaltǎ ciupind-o pe prima.
Şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, când mǎ reaşez la volan constat cǎ s-a aprins lampa de nivel minim la benzinǎ. N-am altceva de fǎcut decât sǎ îmi aleg o vitezǎ de croazierǎ economicǎ şi sǎ-i dau bice. Îmi continui drumul decis sǎ nu mai opresc pentru nimic în lume, nici dacǎ ar mai apǎrea vreo lebǎdǎ în costum de baie. Dupǎ vreo jumǎtate de orǎ rǎbdarea îmi este rǎsplǎtitǎ şi în zare apare silueta unei clǎdiri ce seamǎnǎ perfect cu o staţie de benzinǎ. La momentul oportun cǎci maşina începuse deja sǎ tuşeascǎ nesǎnǎtos. Cobor cu sufletul la gurǎ şi-i cer proprietarului care iese cu greu din ghereta lui sǎ-mi facǎ plinul. E unsuros, negru şi are un rânjet obraznic pe faţǎ ca un mecanic auto de pe la servisurile de-acasǎ. “Cu ce?” mǎ întreabǎ ca în filmele cu proşti. “Cu benzinǎ” – îi rǎspund galeş şi-i zâmbesc frumos. Dar rǎspunsul meu pare sǎ-l amuze peste mǎsurǎ cǎci începe sǎ râdǎ ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ. Dupǎ cinci minute de râs sǎnǎtos se opreşte, îşi şterge lacrimile cu degetul mare murdar de ulei şi nasul cu mâneca murdarǎ de vaselinǎ apoi o ia de la capǎt. Nu mai sunt dispus sǎ asist la o nouǎ reprizǎ aşa cǎ îl opresc zgâlţâindu-l de umǎr. “De ce râzi?”. Îmi stǎ pe limbǎ sǎ adaug şi un “idiotule” dar înghit trei sferturi din cuvânt în ultimul moment. “De pe ce planetǎ vii?” – se rǎsteşte el privindu-mǎ ca pe o omidǎ pǎroasǎ; şi apoi continuǎ – nu mai existǎ benzinǎ pe planeta asta de mai bine de douǎzeci de ani”. E rândul meu sǎ-l privesc ca pe un marţian şi cu coada ochiului privesc spre pompele de benzinǎ. Deşi seamǎnǎ aproape perfect cu pompele de benzinǎ pe care le cunosc eu, cele ale marţianului nu au furtun de benzinǎ, în schimb au o prizǎ asemǎnǎtoare cu cele în care îmi înfig eu calculatorul atunci când scriu despre visele mele şi alte asemenea prostii. “Îhi” – rânjeşte muntele de om – e cu curent”. Confirmarea lui nu mǎ lamureşte deloc cǎci nu am vǎzut nici o linie de tensiune în drumul meu şi deci nu îmi imaginez cum sunt alimentate pompele. Îi expun nedumerirea mea soliduţului, iar el îşi sprijinǎ prieteneşte o mânǎ pe umǎrul meu , din pǎcate cea cu vaselinǎ, mǎ duce spre dosul magaziei, deschide o uşǎ şi…….
Nu-mi vine sǎ-mi cred ochilor. Înǎuntru, aşezate pe patru biciclete ca aceea folositǎ de nevastǎ-mea sǎ dea jos şuncile, pedaleazǎ patru marmote. Pe fiecare bicicletǎ existǎ un dinam care transformǎ energia cineticǎ în energie electricǎ, care la rândul ei e stocatǎ în bateriile aflate sub ceea ce am crezut eu cǎ sunt pompele de benzinǎ. “Astea suuunt….???” – apuc eu sǎ îngaim, recunoscându-le pe marmote. “Îhî” – rânjeşte iar micuţul şi îmi aratǎ din ochi un teanc de ciocolate Milka pe colţul mesei. “Le-am reprofilat da’ au rǎmas dependente de ciocolatǎ. Aşa cǎ eu le dau ciocolatǎ şi ele dau la pedale”. Nu mǎ pot abţine şi dau sǎ-l întreb şi deeee… dar el îmi ia vorba din gurǎ şi deschizând o altǎ uşǎ îmi spune: “Da, l-am luat şi pe el” - şi aruncându-mi privirea înǎuntru îl zǎresc şi pe urs, care culcat pe spate învârte cu cele patru labe o roatǎ uriaşǎ conectatǎ separat la un alt dinam. “Pompa cealaltǎ” – mǎ lǎmureşte micuţul. Sunt complet nǎucit şi nu mai vreau sǎ mǎ mai învârt nici o secundǎ prin visul ǎsta absurd, aşa cǎ fǎrǎ sǎ-l mai salut pe micuţ fac stânga-împrejur şi mǎ reped spre ieşire. “Unde pleci?” – îl aud ţipând în spatele meu. “La maşinǎ; şi apoi oriunde, numai sǎ scap de aici” - îi arunc peste umǎr, dar el începe iar sǎ râdǎ. De data aceasta atât de tare încât geamurile şandramalei încep sǎ se cutremure, zornǎind înfricoşǎtor aşa cum zornǎiau geamurile de la locuinţa mea când trecea un câte camion pe sub fereastrǎ. Ştiu cǎ râsul acesta nu e de bun augur aşa cǎ mǎ opresc, mǎ rǎsucesc spre el şi aştept. “Care maşinǎ?” – reuşeşte sǎ rostogoleascǎ el printre hohotele de râs, apoi geamurile încep din nou sǎ zornǎie furibund… Întorc privirea spre maşinǎ şi constat cǎ… nu mai e… Mǎ uit înapoi, nimic…. Mǎ uit înainte…. Înainte, nu foarte departe, se vede o patǎ coloratǎ foarte asemǎnǎtoare cu maşina mea. Şi în spatele ei, împingând de zor, o haitǎ de hiene. Fǎrǎ sǎ stau nici o clipǎ pe gânduri o iau la fugǎ dupǎ ele. Mǎ vǎd şi încep sǎ chiţǎie ca nişte sobolani. Sunt atât de nervos încât sunt decis sǎ fac crimǎ de… hienǎ. Terci le fac când le-ajung. Alerg cât mǎ ţin puterile şi distanţa dintre noi se micşoreazǎ vǎzând cu ochii. Hienele chiţǎie din ce în ce mai tare. Le vǎd deja boturile urâte, chipurile schimonosite, le simt mirosul pǎtrunzǎtor de crematoriu. Mai am caţiva metri. De fricǎ au început sǎ intre în maşinǎ una dupǎ alta. Mai împing doar douǎ. Dar înainte sǎ le ajung sar şi ele în maşinǎ, iar maşina……… Ahhhh…. Maşina începe sǎ alunece, întâi uşor, apoi mai repede, apoi din ce în ce mai repede. Ajung în locul în care cu câteva secunde înainte era maşina iar sub ochii mei se întinde impunǎtoare o vale laaaargǎ…. Maşina aleargǎ singurǎ nebuneşte. Hienele chiţǎie fericite…
Mǎ prind cu mâinile de pǎr şi înainte sǎ apuc sǎ mi-l zmulg… mǎ trezesc.
Tiiii…. tare ciudat visul ǎsta, zǎu aşa….. Nu ştiu cum se descifreazǎ dar cred cǎ…. vin vremuri grele……..
duminică, 9 noiembrie 2008
Mimi şi criza mondialǎ
Mimi se teme. A aflat cǎ vine criza, e câteva strǎzi mai încolo dar vine. Mimi n-are de niciunele dar e tare îngrijoratǎ. Şi-a cumpǎrat cinci pachete de biscuiţi şi o sticlǎ mare de apǎ. De cinci litri. Sǎ fie acolo rezervǎ. Şi-ar fi luat de zece dar s-a gândit sǎ lase şi pentru ceilalţi. A auzit de la teveu cǎ vin nori negri peste economia mondialǎ, aşa cǎ a început sǎ strângǎ într-o cutie de Pringles stele. Azi una, mâine alta. Şi-a cumpǎrat şi douǎ coli de albastru pentru orice eventualitate. Ieri a scos din dulap umbrela cea mare sǎ o verifice. Merge. A primit-o cadou de la pǎpǎdiacarecreşteîntrozicâtalţiînşapte. Apoi a desenat cu creta un cerc pe parchet sǎ vadǎ câţi oameni ar încǎpea sub umbrela ei cea mare în caz de. E altruistǎ Mimi. A înţeles cǎ mai marii lumii sunt îngrijoraţi de economiile populaţiei. Ea are grijǎ singurǎ de ale ei. Şi de economia la electricitate şi de economia la cǎldurǎ şi de economia la apǎ. Doar la Pringles nu face economie. Cel mai mult o streseazǎ economia la hârtie. A auzit câţi copaci se taie pentru a face din ei hârtie. Lui Mimi îi e fricǎ sǎ nu ajungǎ economia sub fereastra ei cǎci nu vrea sǎ-l taie nimeni pe Plop. Plop e prietenul ei, stǎ tot timpul sub balconul lui Mimi şi în fiecare searǎ îşi şoptesc cuvinte dulci.
vineri, 7 noiembrie 2008
Sado-maso
Doi puşti tuciurii, amândoi în jurul vârstei de şapte ani, stau la ieşirea de la alimentara şi joacǎ fotbal cu o cutie de conserve de fasole cu carne de porc. Când unul dintre cetǎţenii care ies din magazin prezintǎ semne de inimǎ largǎ, se apropie de el şi cu glas mieros încep sǎ se roage “dǎ-mi şi mie nene un ban sǎ-mi iau o pâine; hai nenea îmi dai, cǎ mi-e şi mie foame”. Dacǎ largul la inimǎ dǎ semne de cumpǎnǎ cei doi îi dau o mânǎ de ajutor împingând balanţa cǎtre buzunarul omului “hai nene dǎ-mi un ban cǎ mata ai inimǎ bunǎ şi n-o sǎ laşi un copil amǎrât sǎ moarǎ de foame”. Ultima parte recunosc cǎ sunǎ a partiturǎ nouǎ semn cǎ pentru sezonul toamnǎ-iarnǎ 2008 s-a lansat un model îmbunǎtǎţit cu croialǎ avangardistǎ. Domnul în vârstǎ lasǎ din mâini cele douǎ sacoşe şi începe sǎ se caute în buzunare. Piticilor le sclipesc ochii. Bǎtrânul scoate un pumn de mǎrunţiş, alege cea mai mare monedǎ şi o întinde puştiului mai înalt. Colţurile buzelor amândurora coboarǎ brusc, jos, jos de tot, mult mai jos decât fuseserǎ vreodatǎ. "Şi mie nene?!" – se smiorcǎie cel mic. Bǎtrânul, care era pe picior de plecare, se opreşte, îl mǎsoarǎ din priviri pe mǎruntel, dǎ din cap oarecum nemulţumit de ceea ce va sǎ facǎ şi bagǎ iar mâna în buzunarul cu mǎrunţiş. Alege altǎ monedǎ din cele mari şi o întinde mǎrunţelului. Colţurile buzelor nu se ridicǎ nici mǎcar un milimetru. Cei doi aşteaptǎ ca bǎtrânul sǎ se intoarcǎ cu spatele şi sǎ-şi vadǎ de drum pentru a se reapuca de fotbal, de astǎ datǎ cu altǎ minge. Primul care acţioneazǎ e cel mare. Aruncǎ moneda primitǎ în sus, aceasta se rostogoleşte în aer preţ de câteva secunde ca într-un videoclip cu Ronaldinho şi cu un sut puternic o trimite undeva spre mijlocul strǎzii. "Gooool….." - urlǎ el, iar cel mic îi ţine isonul. "Bǎ, eu am marcat, nu tu" – îl potoleşte înǎltuţul. Cel mic nu se lasǎ mai prejos, aruncǎ şi el moneda în aer şi cu o execuţie demnǎ de urmaşul lui Robinho trimite moneda cam prin aceeaşi zonǎ ca şi predecesorul sǎu. "Gooool……." - tipǎ mǎrunţelul cât îl ţin bojogii şi urmǎreşte cu coada ochiului reacţia înǎltuţului. Şi replica acestuia nu întârzie sǎ aparǎ. Cu o mişcare bruscǎ de judoka, înaltuţul îl prinde pe mǎrunţel de încheietura mâinii drepte, i-o rǎsuceşte la spate şi apoi i-o ridicǎ deasupra capului obligându-l sǎ se apropie cu nasul de asfalt. Mǎrunţelul icneşte şi încearcǎ disperat sǎ se elibereze. "Asta-i sado-maso bǎ" – îi explicǎ înǎltuţul procedeul aplicat şi-i trimite un şut în coaste pentru a-şi întǎri explicaţia şi a fixa în memoria interlocutorului noua sintagmǎ. Complet nelǎmurit asupra procedeului dar şi de informatiilor suplimentare primite, mǎrunţelul începe sǎ urle. Convins cǎ totul a fost explicat ca la carte şi cǎ nu mai e loc de întors, înǎltuţul îi dǎ drumul, având grijǎ sǎ repete procedeul aplicat monezii pe fundul mǎrunţelului, care în urma şutului primit capǎtǎ un avans de un metru în faţa colegului sǎu. Ceea ce îi este oarecum folositor pentru cǎ odatǎ eliberat scoate printre dinţi un “sado-maso sǎ faci cu mǎ-ta bǎ” şi o ia la fugǎ mâncând pǎmântul.
duminică, 2 noiembrie 2008
De ce am blog
Totul a început acum câţiva ani. Era o searǎ de toamnǎ mohorâtǎ. Ploua mǎrunt, mǎrunt de tot, de nu ştiai dacǎ e doar ceaţǎ sau e ploaie deasǎ cu picuri moi. Cerul era jos, foarte jos, imediat deasupra creştetului iar frigul de afarǎ îţi intra pe sub manşeta cǎmǎşii şi a pantalonului, printre marginile prinse între nasturii minusculi ai cǎmǎşii pânǎ în oase. În autobuz nu era multǎ lume. Trecuse ora de vârf şi nu erau mulţi cǎlǎtori care sǎ se întoarcǎ atât de târziu de la servici. Mi-am aruncat ochii roatǎ prin maşinǎ apoi m-am prelins pe unul din scaune şi mi-am lǎsat capul pe spate topindu-mǎ peste muşamaua de vinilin. Stǎteam cu ochii ficşi spre niciunde, obosit dupǎ o zi lungǎ şi cu gândurile mestecând nervos secundele zgribulite. La un moment dat, dupǎ vreo cinci staţii, brusc, fǎrǎ absolut nici o avertizare, îl vǎd cǎ îşi întinde gâtul spre o doamnǎ elegantǎ aflatǎ vis-à-vis de mine dar un rând mai în faţǎ şi îi spune cu glas şoptit “Doamnǎ, aveţi o gambǎ atât de frumos arcuitǎ”. Vǎ daţi seama cǎ am rǎmas tablou. M-am înroşit pânǎ în vârful urechilor şi mi-am îndesat capul între umeri. Eu, om serios, la costum, cravatǎ, cu dunga pantalonului trasǎ cu aţa nu alta, pantofi strǎlucitori sǎ-ţi faci mustaţa în ei, sǎ mǎ fac de râs în felul ǎsta … Doamna şi-a aruncat privirea un pic peste umǎr, a privit pierdutǎ undeva în spate fǎrǎ sǎ-mi dau seama dacǎ spre noi sau aiurea, apoi a continuat sǎ citeascǎ. Am vrut sǎ-mi cer scuze pentru impoliteţe, dar felul în care a reacţionat m-a fǎcut sǎ cred cǎ nu auzise ceea ce-i spusese sau chiar dacǎ auzise ceva, nu auzise totul.
- Eşti tâmpit, ce te-a apucat?! – îl iau la rost înfuriat la culme – Ce-i cu tine?!
- Eiii, eiii… Ce-i? Care-i problema? Uitǎ-te şi tu ce gambǎ frumoasǎ are.
Iniţial nici n-am ştiut la ce sǎ mǎ uit. Gambǎ… gambǎ… trebuie sǎ fie partea aia a piciorului între gleznǎ şi genunchi. Mǎ uit cu coada ochiului spre femeie. Da, are dreptate. Doamna care citeşte pe scaunul din faţa mea, dar aşezat oblic faţǎ de mine peste culoar, are o fusta bej care abia îi atinge genunchii şi lasǎ dezvelit înspre mine un picior frumos cu o gleznǎ finǎ şi o gambǎ frumos arcuitǎ. Nimic de zis, are dreptate. Pantoful cu toc mediu dar ascuţit prins cu o bretea subţire peste laba piciorului şi ciorapul fin de mǎtase scot şi mai bine în evidenţǎ glezna subţire şi profilul unui picior absolut încântǎtor.
- O cunoşti? – îl întreb brutal.
- Nu
- Atunci cum îţi permiţi?!
- Dar ce-am fǎcut?! – se iritǎ şi el – am observat cǎ are un picior încântǎtor şi i-am spus-o
- Eşti un cretin, bine cǎ nu ţi-a ars vreo geantǎ în cap.
Asta a fost prima întâmplare care mi-a dat de gândit. Au urmat şi altele, din ce în ce mai dese şi din ce în ce mai supǎrǎtoare parcǎ.
Într-o zi mǎ trimite nevastǎ-mea la piaţǎ. Iau eu tot ce trebuie şi la întoarcere mǎ opresc în piaţǎ sǎ cumpǎr roşii. Roşii… la fiecare tarabǎ aproape. Frumoase ca la nekerman şi aliniate ca soldaţii la paradǎ. “Ce doreşte domnul?! Cu ce vǎ servim?!” Îmi rotesc ochii peste precupeţele gureşe şi peste tarabele pline încercând sǎ gǎsesc rapid roşiile cele mai frumoase şi cele mai ieftine, dar pânǎ sǎ apuc eu sǎ mǎ hotǎrǎsc îl vǎd cǎ pune mâna pe nişte roşii pipernicite şi o întreabǎ pe bǎbuţa din faţa mea “Cu cât dai roşiile mamaie?”. Când mǎ uit mai bine, cele mai urâte roşii din piaţǎ! Mici, pǎtate şi pe deasupra şi moi de-ţi scǎpa deştu-n ele. Da’ n-apuc sǎ zic ceva şi îl aud “Pune şi mie douǎ chile, mamaie!”
- Amice, eşti idiot?! Nu vezi cǎ sunt cele mai urâte roşii de pe planetǎ? De la baba asta ţi-ai gǎsit sǎ cumperi? – şi-i arǎt din ochi marea de roşii ce strǎlucesc ca nişte tingiri bine lustruite pe tarabele din jur. Nici mǎcar mai ieftine nu sunt!
- Ce, vrei sǎ luǎm de la ǎştia care cumpǎrǎ din angro roşii turceşti, mai pun douǎjdǎmii şi apoi le vând aici ca grǎdinari?! Bǎbuţa asta cred cǎ la are de la ea din curte. Şi chiar dacǎ nu-i aşa, are mai multǎ nevoie de-o sutǎ de mii decât ǎştia.
- Ptiu… pǎi noi am venit la piaţǎ sau la bal de caritate?! – îi zic înciudat, dar el îmi întorce spatele încǎrcând în sacoşǎ cele douǎ chile de roşii de la babǎ.
Altǎ datǎ era sǎ ne omoare de-a binelea. Veneam cu maşina de la cineva. Era searǎ. Conducea el. Îşi pusese la CD player un disc cu muzicǎ trasǎ de pe net. Ceva jazz…. Molcom, adormitor… Se tânguia fata aia de ziceai cǎ îşi trǎieşte ultimele clipe. A ascultat tot discul pierdut şi când s-a terminat l-a pus de la capǎt. La un moment dat, când mǎ uit la el, ochii închişi. Nu-mi vine sǎ cred. Îi dau un ghiont, pun o mânǎ pe volan ca sǎ ţin direcţia şi tip:
- Ce dracu faci?!
- Ei…. ce-i?!
- Ai adormit, ce dracu faci?!
- Nu, savuram muzica – îmi zice zâmbind pe sub mustaţǎ.
- Dacǎ vrei sǎ savurezi muzica închide-te la tine în dormitor şi savureaz-o cât vrei, nu pe şosea….
Altǎ datǎ tot cu o femeie. Stǎteam la coadǎ la bilete la teatru. În faţa mea o puştoaicǎ. Simpaticǎ. Era iarnǎ. Înǎuntru era cald, dar când se deschidea uşa, vântul îşi bǎga repede coada înǎuntru şi rostogolea câţiva fulgi de zǎpadǎ peste podeaua umedǎ. Nu ştiu dacǎ voiau bilete. Atunci toatǎ lumea îşi ridica umerii în jurul gâtului şi se auza un brrrr… general, ca un cor. Coada mergea greu de parcǎ se vindeau bibelouri şi trebuiau împachetate cu grijǎ. Mai aveam vreo douǎ persoane. Uşa tocmai se închisese şi toţi umerii aliniaţi coborau cǎtre poziţia iniţialǎ dupǎ ce încercaserǎ în zadar sǎ asigure un pic de protecţie gâturilor golaşe. Deodatǎ îl vǎd cǎ îşi ridicǎ uşor pe lângǎ corp mâna dreaptǎ şi cu gesturi de felinǎ prǎdalnicǎ o întinde spre obrazul fetei.
Jap, îi ard una peste degete la momentul potrivit ş îmi întorc privirea încruntatǎ cǎtre el.
- Ce naiba ai vrut sǎ faci?
Mǎ priveşte tâmp cu o figurǎ coborâtǎ din 1001 de nopţi şi un zâmbet mare lǎţit între cele douǎ urechi. Parcǎ e un şcolar prins cu fiţuica între buze în timp ce încearcǎ inutil s-o înghitǎ.
- Am vrut doar sǎ-i ating obrazul. Ai vǎzut ce obraz fin are?! De când ne-am aşezat la coadǎ îi privesc obrazul. Uite, vezi cum bate lumina şi cum cad umbrele?! Poţi sǎ juri cǎ este o jumǎtate de piersicǎ cu pieliţa subţire şi aproape transparentǎ. Şi nu-i poezie uitǎ-te şi tu! Şi sǎ vezi ce se întâmplǎ când se deschide uşa. Uite, uite, uite acum……. Vezi cum se încruntǎ pielea, cum îşi schimbǎ culoarea din portocaliu în roşu pârdalnic?! Şi uite sǎ vezi acuma dupǎ ce se închide uşa. Îi lumineazǎ obrazul de parcǎ ar fi fosforescent, pâlpâie roşul în el...
- Eşti un pachiderm bolnav, uitǎ-te la tine – îi spun decis sǎ închid cât mai repede subiectul – şi ai face bine sǎ îţi ţii degetele alea pe-acasǎ dacǎ nu vrei sǎ ţi le taie vre-una cu unghiera.
Întâmplarea care a pus însǎ capac la toate a avut loc cam acum un an. Era cam ca acum, o toamnǎ frumoasǎ, ceva mai friguroasǎ, dar îmi amintesc perfect cǎ ziua aceea fusese însoritǎ şi chiar cǎlduţǎ. Dupǎ multe zile înnorate dimineaţa fusese superbǎ iar ziua ce i-a urmat a fost la fel. Era o sedinţǎ importantǎ la servici, cu tot departamentul. Directorul mare, şefi, şefuţi….. schimbare de strategie, schimbǎri de organigramǎ, scheme, planuri… Rost şi de ceva avansǎri… La um moment dat, pe la mijlocul şedinţei, îl vǎd cǎ ridicǎ douǎ degete.
- Zi. Ce-i? – îl întreb în şoaptǎ.
- Fac pipi!
- Ei draci… Eşti cretin? Acum ţi-ai gǎsit? Nu poţi sǎ te mai ţii?
- Nu.
Accept cu greu situaţia, dar ne cerem scuze şi ne facem loc printre rânduri. În fine rezolvǎm problema şi… înainte sǎ ne întoarcem îmi zice:
- Hai sǎ mai luǎm o gurǎ de aer. Ia uite ce zi. Absolut magnificǎ.
Tind sǎ-i dau dreptate deşi exagereazǎ ca întotdeauna şi ne asezǎm pentru o secundǎ pe una din bǎncuţele din faţa institutului, pozitionatǎ cu faţa spre mare. Soarele se prelinge peste obraji ca o ciocolatǎ fierbinte, intrǎ pe sub reverele cǎmǎşii, pe lângǎ gât în jos, se rǎsuceşte în jurul mijlocului şi apoi, fǎrǎ sǎ-mi dau seama cum, pǎtrunde înlǎuntru. Îl simt în stomac, în piept, în obraji...
- Ei ce zici!? – îmi dǎ el cu cotul, vǎzând cu coada ochiului cum mǎ topesc ca untul la soare. Ştii, chestia cu “fac pipi” a fost doar un pretext…. – şi-l vǎd cum se relaxeazǎ pe spate, îşi lǎrgeste nodul la cravatǎ pentru ca apoi sǎ şi-o scoatǎ de tot şi în cele din urmǎ îşi mai descheie şi un nasture de la cǎmaşǎ la gât….
Ezit între a-l lǎuda pentru idee şi a-l înjura pentru decizie. Scap în cele din urmǎ printre dinţi un şuierat cu “eşti un tâmpit”, aşa ca-ntre amici şi hotǎrǎsc apoi cu glas tare:
- Hai sǎ ne întoarcem.
Dau sǎ mǎ ridic. El nimic. Trag dintr-o parte. El tot nimic. Mâna stângǎ încleştatǎ pe marginea de fontǎ a bǎncuţei ne ţine legaţi ca o pereche de cǎtuşe de ţǎrmul înspumat al mǎrii.
Nu vreau sǎ-mi mai amintesc niciodatǎ. M-am luptat mai bine de juma de orǎ sǎ-l urmesc de acolo. N-am reuşit. S-a dus şi şedinţa, s-a dus şi reorganizarea, s-a dus şi promovarea, s-a dus tot. Am rǎmas doar cu încruntarea şefului care nu s-a sfiit sǎ-mi arate, delicat e adevǎrat, cǎ o fǎcusem de oaie…..
Şi atunci am luat decizia. Am început sǎ pregǎtesc totul fǎrǎ sǎ ştie nimic. N-a avut nici o bǎnuialǎ. Am început sǎ studiez, sǎ caut materiale, sǎ mǎ interesez pe la amici. Şi i-am fǎcut-o. www.blogulluimosu.blogspot.com. Ia moşule aici. Scrie tu ce vrei, zi tu tot ce ţi se nǎzare, fǎ-le tu pe ale tale cele nefǎcute şi lasǎ-mǎ pe mine în plata Domnului. Şi din momentul în care i-am fǎcut blog e linişte. Eu cu ale mele, el cu ale lui….
Sper doar sǎ nu mai facǎ iar prostioare şi sǎ mai supere pe cineva. Oricum, dacǎ se poartǎ urât cu voi sǎ-mi daţi de stire aici şi mǎ ocup eu de el! Altfel sǎ auzim numai de bine!
Cu respect
M.B.
P.S. Aaaa…. Înca ceva. Dupǎ cum vedeţi moşu n-are nişte metehne tocmai sǎnǎtoase…… Sǎ rǎmânǎ între noi, vǎ rog!
- Eşti tâmpit, ce te-a apucat?! – îl iau la rost înfuriat la culme – Ce-i cu tine?!
- Eiii, eiii… Ce-i? Care-i problema? Uitǎ-te şi tu ce gambǎ frumoasǎ are.
Iniţial nici n-am ştiut la ce sǎ mǎ uit. Gambǎ… gambǎ… trebuie sǎ fie partea aia a piciorului între gleznǎ şi genunchi. Mǎ uit cu coada ochiului spre femeie. Da, are dreptate. Doamna care citeşte pe scaunul din faţa mea, dar aşezat oblic faţǎ de mine peste culoar, are o fusta bej care abia îi atinge genunchii şi lasǎ dezvelit înspre mine un picior frumos cu o gleznǎ finǎ şi o gambǎ frumos arcuitǎ. Nimic de zis, are dreptate. Pantoful cu toc mediu dar ascuţit prins cu o bretea subţire peste laba piciorului şi ciorapul fin de mǎtase scot şi mai bine în evidenţǎ glezna subţire şi profilul unui picior absolut încântǎtor.
- O cunoşti? – îl întreb brutal.
- Nu
- Atunci cum îţi permiţi?!
- Dar ce-am fǎcut?! – se iritǎ şi el – am observat cǎ are un picior încântǎtor şi i-am spus-o
- Eşti un cretin, bine cǎ nu ţi-a ars vreo geantǎ în cap.
Asta a fost prima întâmplare care mi-a dat de gândit. Au urmat şi altele, din ce în ce mai dese şi din ce în ce mai supǎrǎtoare parcǎ.
Într-o zi mǎ trimite nevastǎ-mea la piaţǎ. Iau eu tot ce trebuie şi la întoarcere mǎ opresc în piaţǎ sǎ cumpǎr roşii. Roşii… la fiecare tarabǎ aproape. Frumoase ca la nekerman şi aliniate ca soldaţii la paradǎ. “Ce doreşte domnul?! Cu ce vǎ servim?!” Îmi rotesc ochii peste precupeţele gureşe şi peste tarabele pline încercând sǎ gǎsesc rapid roşiile cele mai frumoase şi cele mai ieftine, dar pânǎ sǎ apuc eu sǎ mǎ hotǎrǎsc îl vǎd cǎ pune mâna pe nişte roşii pipernicite şi o întreabǎ pe bǎbuţa din faţa mea “Cu cât dai roşiile mamaie?”. Când mǎ uit mai bine, cele mai urâte roşii din piaţǎ! Mici, pǎtate şi pe deasupra şi moi de-ţi scǎpa deştu-n ele. Da’ n-apuc sǎ zic ceva şi îl aud “Pune şi mie douǎ chile, mamaie!”
- Amice, eşti idiot?! Nu vezi cǎ sunt cele mai urâte roşii de pe planetǎ? De la baba asta ţi-ai gǎsit sǎ cumperi? – şi-i arǎt din ochi marea de roşii ce strǎlucesc ca nişte tingiri bine lustruite pe tarabele din jur. Nici mǎcar mai ieftine nu sunt!
- Ce, vrei sǎ luǎm de la ǎştia care cumpǎrǎ din angro roşii turceşti, mai pun douǎjdǎmii şi apoi le vând aici ca grǎdinari?! Bǎbuţa asta cred cǎ la are de la ea din curte. Şi chiar dacǎ nu-i aşa, are mai multǎ nevoie de-o sutǎ de mii decât ǎştia.
- Ptiu… pǎi noi am venit la piaţǎ sau la bal de caritate?! – îi zic înciudat, dar el îmi întorce spatele încǎrcând în sacoşǎ cele douǎ chile de roşii de la babǎ.
Altǎ datǎ era sǎ ne omoare de-a binelea. Veneam cu maşina de la cineva. Era searǎ. Conducea el. Îşi pusese la CD player un disc cu muzicǎ trasǎ de pe net. Ceva jazz…. Molcom, adormitor… Se tânguia fata aia de ziceai cǎ îşi trǎieşte ultimele clipe. A ascultat tot discul pierdut şi când s-a terminat l-a pus de la capǎt. La un moment dat, când mǎ uit la el, ochii închişi. Nu-mi vine sǎ cred. Îi dau un ghiont, pun o mânǎ pe volan ca sǎ ţin direcţia şi tip:
- Ce dracu faci?!
- Ei…. ce-i?!
- Ai adormit, ce dracu faci?!
- Nu, savuram muzica – îmi zice zâmbind pe sub mustaţǎ.
- Dacǎ vrei sǎ savurezi muzica închide-te la tine în dormitor şi savureaz-o cât vrei, nu pe şosea….
Altǎ datǎ tot cu o femeie. Stǎteam la coadǎ la bilete la teatru. În faţa mea o puştoaicǎ. Simpaticǎ. Era iarnǎ. Înǎuntru era cald, dar când se deschidea uşa, vântul îşi bǎga repede coada înǎuntru şi rostogolea câţiva fulgi de zǎpadǎ peste podeaua umedǎ. Nu ştiu dacǎ voiau bilete. Atunci toatǎ lumea îşi ridica umerii în jurul gâtului şi se auza un brrrr… general, ca un cor. Coada mergea greu de parcǎ se vindeau bibelouri şi trebuiau împachetate cu grijǎ. Mai aveam vreo douǎ persoane. Uşa tocmai se închisese şi toţi umerii aliniaţi coborau cǎtre poziţia iniţialǎ dupǎ ce încercaserǎ în zadar sǎ asigure un pic de protecţie gâturilor golaşe. Deodatǎ îl vǎd cǎ îşi ridicǎ uşor pe lângǎ corp mâna dreaptǎ şi cu gesturi de felinǎ prǎdalnicǎ o întinde spre obrazul fetei.
Jap, îi ard una peste degete la momentul potrivit ş îmi întorc privirea încruntatǎ cǎtre el.
- Ce naiba ai vrut sǎ faci?
Mǎ priveşte tâmp cu o figurǎ coborâtǎ din 1001 de nopţi şi un zâmbet mare lǎţit între cele douǎ urechi. Parcǎ e un şcolar prins cu fiţuica între buze în timp ce încearcǎ inutil s-o înghitǎ.
- Am vrut doar sǎ-i ating obrazul. Ai vǎzut ce obraz fin are?! De când ne-am aşezat la coadǎ îi privesc obrazul. Uite, vezi cum bate lumina şi cum cad umbrele?! Poţi sǎ juri cǎ este o jumǎtate de piersicǎ cu pieliţa subţire şi aproape transparentǎ. Şi nu-i poezie uitǎ-te şi tu! Şi sǎ vezi ce se întâmplǎ când se deschide uşa. Uite, uite, uite acum……. Vezi cum se încruntǎ pielea, cum îşi schimbǎ culoarea din portocaliu în roşu pârdalnic?! Şi uite sǎ vezi acuma dupǎ ce se închide uşa. Îi lumineazǎ obrazul de parcǎ ar fi fosforescent, pâlpâie roşul în el...
- Eşti un pachiderm bolnav, uitǎ-te la tine – îi spun decis sǎ închid cât mai repede subiectul – şi ai face bine sǎ îţi ţii degetele alea pe-acasǎ dacǎ nu vrei sǎ ţi le taie vre-una cu unghiera.
Întâmplarea care a pus însǎ capac la toate a avut loc cam acum un an. Era cam ca acum, o toamnǎ frumoasǎ, ceva mai friguroasǎ, dar îmi amintesc perfect cǎ ziua aceea fusese însoritǎ şi chiar cǎlduţǎ. Dupǎ multe zile înnorate dimineaţa fusese superbǎ iar ziua ce i-a urmat a fost la fel. Era o sedinţǎ importantǎ la servici, cu tot departamentul. Directorul mare, şefi, şefuţi….. schimbare de strategie, schimbǎri de organigramǎ, scheme, planuri… Rost şi de ceva avansǎri… La um moment dat, pe la mijlocul şedinţei, îl vǎd cǎ ridicǎ douǎ degete.
- Zi. Ce-i? – îl întreb în şoaptǎ.
- Fac pipi!
- Ei draci… Eşti cretin? Acum ţi-ai gǎsit? Nu poţi sǎ te mai ţii?
- Nu.
Accept cu greu situaţia, dar ne cerem scuze şi ne facem loc printre rânduri. În fine rezolvǎm problema şi… înainte sǎ ne întoarcem îmi zice:
- Hai sǎ mai luǎm o gurǎ de aer. Ia uite ce zi. Absolut magnificǎ.
Tind sǎ-i dau dreptate deşi exagereazǎ ca întotdeauna şi ne asezǎm pentru o secundǎ pe una din bǎncuţele din faţa institutului, pozitionatǎ cu faţa spre mare. Soarele se prelinge peste obraji ca o ciocolatǎ fierbinte, intrǎ pe sub reverele cǎmǎşii, pe lângǎ gât în jos, se rǎsuceşte în jurul mijlocului şi apoi, fǎrǎ sǎ-mi dau seama cum, pǎtrunde înlǎuntru. Îl simt în stomac, în piept, în obraji...
- Ei ce zici!? – îmi dǎ el cu cotul, vǎzând cu coada ochiului cum mǎ topesc ca untul la soare. Ştii, chestia cu “fac pipi” a fost doar un pretext…. – şi-l vǎd cum se relaxeazǎ pe spate, îşi lǎrgeste nodul la cravatǎ pentru ca apoi sǎ şi-o scoatǎ de tot şi în cele din urmǎ îşi mai descheie şi un nasture de la cǎmaşǎ la gât….
Ezit între a-l lǎuda pentru idee şi a-l înjura pentru decizie. Scap în cele din urmǎ printre dinţi un şuierat cu “eşti un tâmpit”, aşa ca-ntre amici şi hotǎrǎsc apoi cu glas tare:
- Hai sǎ ne întoarcem.
Dau sǎ mǎ ridic. El nimic. Trag dintr-o parte. El tot nimic. Mâna stângǎ încleştatǎ pe marginea de fontǎ a bǎncuţei ne ţine legaţi ca o pereche de cǎtuşe de ţǎrmul înspumat al mǎrii.
Nu vreau sǎ-mi mai amintesc niciodatǎ. M-am luptat mai bine de juma de orǎ sǎ-l urmesc de acolo. N-am reuşit. S-a dus şi şedinţa, s-a dus şi reorganizarea, s-a dus şi promovarea, s-a dus tot. Am rǎmas doar cu încruntarea şefului care nu s-a sfiit sǎ-mi arate, delicat e adevǎrat, cǎ o fǎcusem de oaie…..
Şi atunci am luat decizia. Am început sǎ pregǎtesc totul fǎrǎ sǎ ştie nimic. N-a avut nici o bǎnuialǎ. Am început sǎ studiez, sǎ caut materiale, sǎ mǎ interesez pe la amici. Şi i-am fǎcut-o. www.blogulluimosu.blogspot.com. Ia moşule aici. Scrie tu ce vrei, zi tu tot ce ţi se nǎzare, fǎ-le tu pe ale tale cele nefǎcute şi lasǎ-mǎ pe mine în plata Domnului. Şi din momentul în care i-am fǎcut blog e linişte. Eu cu ale mele, el cu ale lui….
Sper doar sǎ nu mai facǎ iar prostioare şi sǎ mai supere pe cineva. Oricum, dacǎ se poartǎ urât cu voi sǎ-mi daţi de stire aici şi mǎ ocup eu de el! Altfel sǎ auzim numai de bine!
Cu respect
M.B.
P.S. Aaaa…. Înca ceva. Dupǎ cum vedeţi moşu n-are nişte metehne tocmai sǎnǎtoase…… Sǎ rǎmânǎ între noi, vǎ rog!
vineri, 10 octombrie 2008
Gând (4)
Ne pierdem din ce în ce mai mult în atingeri cu oglinzi şlefuite, ca polenul de pe aripi de flutur de petalele florii şi rǎmânem tot mai puţin noi înşine.
joi, 2 octombrie 2008
povestea pantofarului şi a prinţesei de habsburg
stǎ la ultima masǎ înspre geam; în colţ de tot; o mǎsuţǎ micǎ de douǎ persoane; e singur; a intrat doar ca sǎ mǎnânce un hotdog şi sǎ bea un suc; e cald, e prea cald; îşi scoate o ţigarǎ şi începe sǎ o rǎsuceascǎ între degetul mare şi arǎtǎtor; e ultima; strânge pachetul în pumn şi îl lasǎ sǎ alunece în scrumierǎ; cu gesturi mecanice îşi aprinde ţigara, trage fumul în piept, apoi îl aruncǎ afarǎ cu nerv ca şi cum ar încerca sǎ scape de toatǎ apǎsarea din suflet; degetele de la stânga alunecǎ singure spre pachetul de ţigǎri tocmai lepǎdat şi îl rostogolesc în scrumierǎ;
în stânga doi tineri se sǎrutǎ; nu li se vǎd feţele; sunt lipite aşa de vreo zece minute şi nu dau semne cǎ ar avea de gând sǎ se dezlipeascǎ; mai spre centru o mamǎ cu trei copii; puştii fac o hǎrmǎlaie grozavǎ; apoi doi oameni în vârstǎ; i-a zǎrit de cum au intrat, s-au dus glonţ la tabelul de preţuri, au şuşotit ceva, apoi au cerut o plǎcintǎ cu vişine şi o cafea; acum fac schimb, el ia jumǎtatea de plǎcintǎ rǎmasǎ şi ea cea de cafea; mai sunt câţiva tineri; sunt exuberanţi şi gǎlǎgioşi; din când în când izbucnesc în hohote de râs; doi dintre ei se ridicǎ şi pleacǎ; în spatele lor o femeie; ochii încearcǎ sǎ panorameze mai departe spre dreapta dar femeia nu-i lasǎ; cum de nu a vǎzut-o, e orbitor de frumoasǎ; nu e o puştoaicǎ, are probabil treizeci şi cinci, patruzeci de ani, poate chiar patruzeci şi cinci; dar are trǎsǎturi frumoase, o faţǎ delicatǎ, cu privirea sfioasǎ, gene lungi; nu are nici un fel de machiaj sau cel puţin aşa i se pare de la distanţa la care se aflǎ; la gât are un şirag de perle iar în urechi o pereche de cercei rotunzi de aur, având o perlǎ mare în mijloc; îşi îndreaptǎ spatele încercând sǎ se ridice cât mai sus pe spǎtarul scaunului pentru a-i vedea mâinile; are mâini frumoase, degete lungi şi un inel cu piatrǎ micǎ pe inelarul de la stânga; nu poartǎ verighetǎ; prin pǎrul unei puştoaice cu gura mare şi ciuful verde încearcǎ sǎ desluşeascǎ ce are în faţǎ; doar o cafea şi o prǎjiturǎ; i se pare cunoscutǎ figura, aşa inocentǎ şi delicatǎ; aaa…. îşi aminteşte, seamǎnǎ cu prinţesa diana, doar cǎ are un chip mai matur, mai puţin copilǎros; priveşte undeva departe şi din când în când iese din reverie, pleoapele îi tresar de douǎ trei ori, apoi apucǎ cu douǎ degete toarta ceşcuţei de cafea şi soarbe o gurǎ micǎ, ţuguindu-şi buzele ca un copil; lasǎ ceşcuţa, apucǎ şervetul, îl apasǎ de patru cinci ori pe buze, abia atingându-le apoi îl coboarǎ în poalǎ; sunt gesturi mici care dau contur unei frumuseţi desǎvârşite; o priveşte pierdut; are buze frumos conturate, roşii, roşu natural, fǎrǎ nici un pic de ruj neîndoielnic, nasul drept şi mic; la coada ochiului abia vizibile douǎ riduri subţiri; apoi privirea îi alunecǎ mai jos, pe gât; şi mai jos…; are un deux-piece de culoarea piersicii; sacoul acoperǎ o bluzǎ albǎ cu guler larg şi colţurile mari rǎsfrânte peste reverurile sacoului şi un sutien roz pal cu margine dantelatǎ; primul nasture al bluzei este deschis; şi al doilea; şi al treilea; pieptul îi tresaltǎ uşor în timp ce respirǎ;
încearcǎ sǎ-şi ascundǎ ochii în palme; printre degete cautǎ sǎ afle dacǎ l-a vǎzut cineva holbându-se la femeie; nu l-a zǎrit nimeni; tinerii de lângǎ masa sa se sǎrutǎ în continuare, oare or fi comandat ceva?!; doamna cu copiii încearcǎ sǎ-i împace pentru cǎ acum, dupǎ ce le-a luat tot ce şi-au dorit, fiecare pofteşte la porţia celuilalt; bǎtrânul şi bǎtrâna se ridicǎ sǎ plece strângând resturile rǎmase cǎtre un colţ al mesei; grupul de tineri s-a mǎrit fǎcând acum o gǎlǎgie infernalǎ; râd în valuri, mai ales fetele; strident, isteric…
ea nici nu clipeşte; are iar privirea pierdutǎ undeva în zare; poate se gândeşte la el, care e plecat departe; şi bine ar fi sǎ nu se mai întoarcǎ - îşi spune în gând; ar vrea sǎ-i vadǎ picioarele; e sigur cǎ are picioare superbe, înmǎnuşate în ciorapi de mǎtase de culoarea pielii; de altfel e înaltǎ, e probabil la fel de înaltǎ ca şi el; a terminat şi sucul dar nu poate sǎ plece pânǎ nu îi vede picioarele; simte o apǎsare mare în piept; nu, de data asta nu mai e din cauza dobitocului ǎla de şef, ştie cǎ e din cauza ei acum; simte cum îi se zvârcolesc înlǎuntrurile, cum îi zvâcnesc tâmplele; buza de sus începe sǎ i se zbatǎ; îşi priveşte degetul arǎtǎtor de la dreapta care nu vrea sǎ mai stea la locul lui şi umblǎ aiurea pe masǎ; nici piciorul nu mai vrea sǎ şadǎ unde l-a pus; se ridicǎ pe vârf şi bâţâie în sus şi în jos ca un carusel stricat; îşi apasǎ palma pe genunchi şi piciorul coboarǎ ascultǎtor pe podea domolindu-se; nu i s-a mai întâmplat niciodatǎ aşa ceva, o doamne, în oraş…; doar când se uita la filme porno sau în fine la femei uşoare… dar acum, pe femeia asta simte cum o doreşte nebuneşte; începe sǎ respire greu cu ochii risipiţi pe pieptul ei care se ridicǎ şi coboarǎ uşor ca un val pe o mare liniştitǎ;
l-a zǎrit; şi-a ridicat ochii exact spre el şi l-a privit fix ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna cǎ stǎ acolo şi o priveşte; apoi a zâmbit; respirǎ sacadat; ştie cǎ s-a înroşit pânǎ în vârful urechilor pentru cǎ simte cum toatǎ faţa îi arde vǎpǎi… sângele nǎvǎleşte vulcanic cǎtre toate extremitǎţile corpului; şi-a dezvelit doar puţin dantura dar are un zâmbet angelic cu dinţii mari şi albi albi…; femeia se ridicǎ; are într-adevǎr picioare superbe, lungi şi frumos arcuite; pantofii cu toc mediu îi îmbracǎ piciorul ca o cupǎ de cristal buchetul miresei; fusta îi cade un deget deasupra genunchiului; are coapse înguste, poate cǎ totuşi are mai puţin de patruzeci de ani; femeia îi face cu ochiul şi îşi imagineazǎ sau chiar vede cum face o mişcare imperceptibilǎ din cap, ca şi cum vrea sǎ spunǎ “vino”; se ridicǎ, apucǎ scaunul de spǎtar cu amândouǎ mâinile, îl împinge sub masa, apoi face doi paşi şi se întoarce privindu-l în ochi; de data asta e sigur; gestul acela spunea “vino” într-adevǎr, pentru cǎ este urmat de altul mult mai clar; se ridicǎ brusc, scaunul cade în urma sa; nu-i mai vede pe tinerii de lângǎ el, oare se mai sarutǎ?!; nici copiii nu se mai aud; i-a potolit – gândeşte trecând în vitezǎ pe lângǎ masa lor; o urmeazǎ cu ochii pironiţi pe fesele ei înghesuite în ţesǎtura finǎ si subţire a fustei; are ceva din mişcarea unui armǎsar, a unui cal de rasǎ; întinde fiecare picior ca un manechin pe podium, dar mult mai încet, mai puţin apǎsat; de parcǎ ar pluti, de parcǎ ar aluneca; în mod curios nu merge cǎtre ieşire; nu, sigur nu merge cǎtre ieşire; intrǎ în toaleta bǎrbaţilor, îl apucǎ de braţ, îl trage spre ea şi îl sǎrutǎ apǎsat pe gurǎ; el cade, cade pe un horn lung şi negru cu mâinile şi picioarele rǎsfirate ca un paraşutist; îi place la nebunie sǎ pluteascǎ aşa; sânii îi apasǎ pieptul, are sânii tari; miros a lǎcrǎmioare; limbile li se împleticesc; i-a muşcat buza, simte cu vârful limbii gustul fad, uşor acrişor al sângelui scurgându-se din ranǎ; încearcǎ sǎ îi cuprindǎ mijlocul dar femeia se fereşte; face un pas înapoi, apoi cu un gest aproape obscen îşi ridicǎ fusta; picioarele ei sunt mai lungi, mult mai lungi decât îşi imaginase; are ciorapii strânşi pe pulpǎ, culoarea piciorului cum bǎnuise; dar nu pentru ca sǎ-i admire el picioarele şi-a ridicat fusta, cǎci merge mai departe şi începe sǎ rostogoleascǎ în jos vǎlurile de mǎtase; gestul îl şocheazǎ; închide ochii; apoi brusc i se face rǎu, simte cum pǎmântul se învârte din ce în ce mai repede, stomacul s-a adunat tot în dreptul omuşorului, simte deja carnea de la hotdog chiar la rǎdǎcina limbii; caldǎ; sucul bolboroseşte în stomac; nu mai vrea s-o atingǎ, nu mai vrea s-o vadǎ, nu mai vrea sǎ audǎ de ea; se rǎsuceşte pe cǎlcâie şi se grǎbeşte spre uşǎ; podeaua e umedǎ însǎ, alunecǎ, se loveşte la cap; apoi totul începe sǎ se înceţoşeze, sǎ se închege în nemişcare; doar picioarele ei fine învelite în mǎtase, cu glezne subţiri şi pantofi bej cu vârfuri ascuţite, înfipte în pupilele lui; nu mai vede nimic, simte doar sângele cum i se scurge pe frumte, pe ochi, şi mai jos pe obraz şi aude un vuiet ca o alunecare pe un tobogan, lung, luuuung, pânǎ pe lumea cealaltǎ….
nu ştie cât a stat aşa în inconştienţǎ; îşi aminteşte doar de mâna bǎrbǎteascǎ apǎsându-l pe umǎr şi zguduindu-l zdravǎn în timp ce un glas grav de bariton îl strigǎ din ce în ce mai insistent:
- domnule, domnule, domnuleeee…. mai serviţi ceva sau aduc nota, cǎ închidem?!
în stânga doi tineri se sǎrutǎ; nu li se vǎd feţele; sunt lipite aşa de vreo zece minute şi nu dau semne cǎ ar avea de gând sǎ se dezlipeascǎ; mai spre centru o mamǎ cu trei copii; puştii fac o hǎrmǎlaie grozavǎ; apoi doi oameni în vârstǎ; i-a zǎrit de cum au intrat, s-au dus glonţ la tabelul de preţuri, au şuşotit ceva, apoi au cerut o plǎcintǎ cu vişine şi o cafea; acum fac schimb, el ia jumǎtatea de plǎcintǎ rǎmasǎ şi ea cea de cafea; mai sunt câţiva tineri; sunt exuberanţi şi gǎlǎgioşi; din când în când izbucnesc în hohote de râs; doi dintre ei se ridicǎ şi pleacǎ; în spatele lor o femeie; ochii încearcǎ sǎ panorameze mai departe spre dreapta dar femeia nu-i lasǎ; cum de nu a vǎzut-o, e orbitor de frumoasǎ; nu e o puştoaicǎ, are probabil treizeci şi cinci, patruzeci de ani, poate chiar patruzeci şi cinci; dar are trǎsǎturi frumoase, o faţǎ delicatǎ, cu privirea sfioasǎ, gene lungi; nu are nici un fel de machiaj sau cel puţin aşa i se pare de la distanţa la care se aflǎ; la gât are un şirag de perle iar în urechi o pereche de cercei rotunzi de aur, având o perlǎ mare în mijloc; îşi îndreaptǎ spatele încercând sǎ se ridice cât mai sus pe spǎtarul scaunului pentru a-i vedea mâinile; are mâini frumoase, degete lungi şi un inel cu piatrǎ micǎ pe inelarul de la stânga; nu poartǎ verighetǎ; prin pǎrul unei puştoaice cu gura mare şi ciuful verde încearcǎ sǎ desluşeascǎ ce are în faţǎ; doar o cafea şi o prǎjiturǎ; i se pare cunoscutǎ figura, aşa inocentǎ şi delicatǎ; aaa…. îşi aminteşte, seamǎnǎ cu prinţesa diana, doar cǎ are un chip mai matur, mai puţin copilǎros; priveşte undeva departe şi din când în când iese din reverie, pleoapele îi tresar de douǎ trei ori, apoi apucǎ cu douǎ degete toarta ceşcuţei de cafea şi soarbe o gurǎ micǎ, ţuguindu-şi buzele ca un copil; lasǎ ceşcuţa, apucǎ şervetul, îl apasǎ de patru cinci ori pe buze, abia atingându-le apoi îl coboarǎ în poalǎ; sunt gesturi mici care dau contur unei frumuseţi desǎvârşite; o priveşte pierdut; are buze frumos conturate, roşii, roşu natural, fǎrǎ nici un pic de ruj neîndoielnic, nasul drept şi mic; la coada ochiului abia vizibile douǎ riduri subţiri; apoi privirea îi alunecǎ mai jos, pe gât; şi mai jos…; are un deux-piece de culoarea piersicii; sacoul acoperǎ o bluzǎ albǎ cu guler larg şi colţurile mari rǎsfrânte peste reverurile sacoului şi un sutien roz pal cu margine dantelatǎ; primul nasture al bluzei este deschis; şi al doilea; şi al treilea; pieptul îi tresaltǎ uşor în timp ce respirǎ;
încearcǎ sǎ-şi ascundǎ ochii în palme; printre degete cautǎ sǎ afle dacǎ l-a vǎzut cineva holbându-se la femeie; nu l-a zǎrit nimeni; tinerii de lângǎ masa sa se sǎrutǎ în continuare, oare or fi comandat ceva?!; doamna cu copiii încearcǎ sǎ-i împace pentru cǎ acum, dupǎ ce le-a luat tot ce şi-au dorit, fiecare pofteşte la porţia celuilalt; bǎtrânul şi bǎtrâna se ridicǎ sǎ plece strângând resturile rǎmase cǎtre un colţ al mesei; grupul de tineri s-a mǎrit fǎcând acum o gǎlǎgie infernalǎ; râd în valuri, mai ales fetele; strident, isteric…
ea nici nu clipeşte; are iar privirea pierdutǎ undeva în zare; poate se gândeşte la el, care e plecat departe; şi bine ar fi sǎ nu se mai întoarcǎ - îşi spune în gând; ar vrea sǎ-i vadǎ picioarele; e sigur cǎ are picioare superbe, înmǎnuşate în ciorapi de mǎtase de culoarea pielii; de altfel e înaltǎ, e probabil la fel de înaltǎ ca şi el; a terminat şi sucul dar nu poate sǎ plece pânǎ nu îi vede picioarele; simte o apǎsare mare în piept; nu, de data asta nu mai e din cauza dobitocului ǎla de şef, ştie cǎ e din cauza ei acum; simte cum îi se zvârcolesc înlǎuntrurile, cum îi zvâcnesc tâmplele; buza de sus începe sǎ i se zbatǎ; îşi priveşte degetul arǎtǎtor de la dreapta care nu vrea sǎ mai stea la locul lui şi umblǎ aiurea pe masǎ; nici piciorul nu mai vrea sǎ şadǎ unde l-a pus; se ridicǎ pe vârf şi bâţâie în sus şi în jos ca un carusel stricat; îşi apasǎ palma pe genunchi şi piciorul coboarǎ ascultǎtor pe podea domolindu-se; nu i s-a mai întâmplat niciodatǎ aşa ceva, o doamne, în oraş…; doar când se uita la filme porno sau în fine la femei uşoare… dar acum, pe femeia asta simte cum o doreşte nebuneşte; începe sǎ respire greu cu ochii risipiţi pe pieptul ei care se ridicǎ şi coboarǎ uşor ca un val pe o mare liniştitǎ;
l-a zǎrit; şi-a ridicat ochii exact spre el şi l-a privit fix ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna cǎ stǎ acolo şi o priveşte; apoi a zâmbit; respirǎ sacadat; ştie cǎ s-a înroşit pânǎ în vârful urechilor pentru cǎ simte cum toatǎ faţa îi arde vǎpǎi… sângele nǎvǎleşte vulcanic cǎtre toate extremitǎţile corpului; şi-a dezvelit doar puţin dantura dar are un zâmbet angelic cu dinţii mari şi albi albi…; femeia se ridicǎ; are într-adevǎr picioare superbe, lungi şi frumos arcuite; pantofii cu toc mediu îi îmbracǎ piciorul ca o cupǎ de cristal buchetul miresei; fusta îi cade un deget deasupra genunchiului; are coapse înguste, poate cǎ totuşi are mai puţin de patruzeci de ani; femeia îi face cu ochiul şi îşi imagineazǎ sau chiar vede cum face o mişcare imperceptibilǎ din cap, ca şi cum vrea sǎ spunǎ “vino”; se ridicǎ, apucǎ scaunul de spǎtar cu amândouǎ mâinile, îl împinge sub masa, apoi face doi paşi şi se întoarce privindu-l în ochi; de data asta e sigur; gestul acela spunea “vino” într-adevǎr, pentru cǎ este urmat de altul mult mai clar; se ridicǎ brusc, scaunul cade în urma sa; nu-i mai vede pe tinerii de lângǎ el, oare se mai sarutǎ?!; nici copiii nu se mai aud; i-a potolit – gândeşte trecând în vitezǎ pe lângǎ masa lor; o urmeazǎ cu ochii pironiţi pe fesele ei înghesuite în ţesǎtura finǎ si subţire a fustei; are ceva din mişcarea unui armǎsar, a unui cal de rasǎ; întinde fiecare picior ca un manechin pe podium, dar mult mai încet, mai puţin apǎsat; de parcǎ ar pluti, de parcǎ ar aluneca; în mod curios nu merge cǎtre ieşire; nu, sigur nu merge cǎtre ieşire; intrǎ în toaleta bǎrbaţilor, îl apucǎ de braţ, îl trage spre ea şi îl sǎrutǎ apǎsat pe gurǎ; el cade, cade pe un horn lung şi negru cu mâinile şi picioarele rǎsfirate ca un paraşutist; îi place la nebunie sǎ pluteascǎ aşa; sânii îi apasǎ pieptul, are sânii tari; miros a lǎcrǎmioare; limbile li se împleticesc; i-a muşcat buza, simte cu vârful limbii gustul fad, uşor acrişor al sângelui scurgându-se din ranǎ; încearcǎ sǎ îi cuprindǎ mijlocul dar femeia se fereşte; face un pas înapoi, apoi cu un gest aproape obscen îşi ridicǎ fusta; picioarele ei sunt mai lungi, mult mai lungi decât îşi imaginase; are ciorapii strânşi pe pulpǎ, culoarea piciorului cum bǎnuise; dar nu pentru ca sǎ-i admire el picioarele şi-a ridicat fusta, cǎci merge mai departe şi începe sǎ rostogoleascǎ în jos vǎlurile de mǎtase; gestul îl şocheazǎ; închide ochii; apoi brusc i se face rǎu, simte cum pǎmântul se învârte din ce în ce mai repede, stomacul s-a adunat tot în dreptul omuşorului, simte deja carnea de la hotdog chiar la rǎdǎcina limbii; caldǎ; sucul bolboroseşte în stomac; nu mai vrea s-o atingǎ, nu mai vrea s-o vadǎ, nu mai vrea sǎ audǎ de ea; se rǎsuceşte pe cǎlcâie şi se grǎbeşte spre uşǎ; podeaua e umedǎ însǎ, alunecǎ, se loveşte la cap; apoi totul începe sǎ se înceţoşeze, sǎ se închege în nemişcare; doar picioarele ei fine învelite în mǎtase, cu glezne subţiri şi pantofi bej cu vârfuri ascuţite, înfipte în pupilele lui; nu mai vede nimic, simte doar sângele cum i se scurge pe frumte, pe ochi, şi mai jos pe obraz şi aude un vuiet ca o alunecare pe un tobogan, lung, luuuung, pânǎ pe lumea cealaltǎ….
nu ştie cât a stat aşa în inconştienţǎ; îşi aminteşte doar de mâna bǎrbǎteascǎ apǎsându-l pe umǎr şi zguduindu-l zdravǎn în timp ce un glas grav de bariton îl strigǎ din ce în ce mai insistent:
- domnule, domnule, domnuleeee…. mai serviţi ceva sau aduc nota, cǎ închidem?!
vineri, 26 septembrie 2008
băiatul de nisip
bǎrbatul îşi ridicǎ cu mişcǎri greoaie faţa din nisip; îl durea foarte tare ceafa iar capul greu ca o bilǎ de plumb pǎrea cǎ stǎ sǎ alunece în orice moment de pe umeri; din cauza durerii de cap şi a soarelui puternic nu vedea mai nimic, decât câteva contururi şterse; în genunchi îşi duse mâna streaşinǎ deasupra ochilor şi încercǎ sǎ priveascǎ roatǎ în jur; doar nisip; nu ştia unde este; îşi amintea vag de safariul cu jeepuri din deşert; apoi îşi mai aducea aminte cum se iscase din senin o furtunǎ de nisip care îl separase de ai lui; când furtuna se stinsese nu mai era de gǎsit nici unul; nici o urmǎ, nici mǎcar o urmǎ firavǎ….. doar nisip; rǎtǎcise mai multe zile, dar ştia cǎ nu poate fi prea departe de o asezare omeneascǎ; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ; era sigur cǎ prietenii dǎduserǎ deja alarma şi toatǎ lumea îl cautǎ; pe jos, cu maşinile, cu elicopterele; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ……..
când umbrele începurǎ sǎ îşi defineascǎ contururile constatǎ cǎ una din ele seamǎnǎ foarte bine cu un copil; închise ochii apoi îi deschide din nou şi încercǎ sǎ se concentreze pe silueta din faţa sa; era fǎrǎ îndoialǎ un copil, un pui de om de vreo şase şapte ani; era salvat; încercǎ sǎ se ridice dar era teribil de slǎbit şi acţiunea durǎ mai mult decât se aştepta; copilul îl privea fǎrǎ sǎ schiţeze vre-un gest; era îmbrǎcat cu o bucatǎ de pânzǎ ca un sac, ce fusese cândva albǎ, strânsǎ în jurul şoldurilor şi legatǎ cu o bucatǎ de frânghie; în mânǎ avea un toiag;
- cine eşti?
- eu sunt tu – rǎspunse bǎiatul fǎrǎ sǎ clipeascǎ
- cum adicǎ tu eşti eu, eu sunt eu!?
- nu, eu sunt tu – îl corectǎ bǎiatul
bǎrbatul zâmbi; parcǎ era într-un teatru al absurdului
- bine, fie ca tine; cum adicǎ eu sunt tu…
- pai aşa bine; aşa-mi spune tata; tu du-te şi adu apǎ, tu du-te şi paşte caprele; tu du-te şi ai grijǎ de frate-tǎu….
simţea cum durerea din ceafǎ începe sǎ urce spre frunte, cum îi cuprinde toatǎ ţeasta şi cum aceasta se umflǎ, se umflǎ, gata sǎ explodeze…..
- şi de unde vii tu?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar îndreptǎ un deget spre cer
- de acolo vii tu?
- da, în rest e numai nisip; de acolo vin toate; şi bune şi rele – îi explicǎ pe îndelete bǎiatul ca unui strǎin în ale nisipurilor
- hmm, n-o scot la capǎt cu ǎsta…. murmurǎ bǎrbatul şi schimbǎ tactica – dar mama ta unde stǎ?
- pe nisip ziua şi pe rogojinǎ noaptea, cǎ e frig
- eu te întreb unde e, nu pe ce stǎ – îşi pierdu rǎbdarea bǎrbatul
- e acasǎ – rǎspunse bǎiatul imperturbabil
- ok, asa n-o sǎ ne înţelegem niciodatǎ – concise bǎrbatul şi se ridicǎ, se scuturǎ de nisip, îl luǎ pe copil de mânǎ şi se hotǎrâ sǎ se îndrepte cǎtre est; era suficient de dimineaţǎ ca sǎ-şi dea seama încotro este estul dupǎ soare; iar spre est era marea, asta ştia sigur
- unde mergem? - întrebǎ bǎiatul
- niciunde – rǎspunse bǎrbatul ursuz
- şi încotro este niciundele
- nicǎieri
- dacǎ niciundele este nicǎieri atunci n-o sǎ ajungem niciodatǎ niciunde - hotǎrî copilul şi se opri brusc
bǎrbatul se opri şi el şi se scǎrpinǎ dupǎ ceafǎ
- ia spune, tu cum ai ajuns aici? de ce ai venit?
- am venit pe jos, sǎ vǎd dacǎ eşti mort - apoi dupǎ o scurtǎ pauzǎ ca şi cum ar fi oscilat dacǎ sǎ desconspire sau nu un secret mare, continuǎ - de acolo, de pe dealul ǎla am venit pe jos sǎ vǎd dacǎ eşti mort
- şi cât ai stat lângǎ mine? de când eşti aici?
bǎiatul îl privea fǎrǎ sǎ parǎ cǎ ar fi auzit ultima întrebare
- cât ai stat lângǎ mine? o orǎ, douǎ ore…..? de când sunt cǎzut acolo?
- ce este aceea orǎ?
- ora este o unitate de mǎsurǎ a timpului
- ce este acela timp?
bǎrbatul începu sǎ-şi frece nervos vârful nasului; apoi începu sǎ râdǎ, era un râs nervos, isteric, agresiv; când se opri din râs bǎiatul îl întrebǎ
- ce este aşa amuzant?
- tu – mormǎi bǎrbatul fǎrǎ sǎ îl priveascǎ dar continuând sǎ-şi frece nasul
- ce este acela timp? – îşi aminti bǎiatul
- pǎiii… este… nu ştiu sǎ-ti explic acum, e prea complicat pentru tine iar eu sunt nervos cǎ nu gǎsesc drumul cǎtre casǎ, înţelegi?! - îi rǎspunse bǎrbatul blând coborând în genunchi lângǎ el şi cuprinzându-i mâinile mici în palmele sale uriaşe
- dacǎ nu ştii sǎ-mi explici nici mǎcar ce e acela timp, atunci cum crezi cǎ ai gǎseşti drumul printre dune – întrebǎ bǎiatul teribil de mirat de neputinţa strǎinului
- bine, uite cum facem; eu o sǎ mǎ strǎdui sǎ-ţi explic cum ştiu eu mai bine ce e acela timp iar tu o sǎ-mi arǎţi drumul cǎtre casǎ; e bine?
- dar eu nu ştiu unde este casa ta
- cǎtre casa ta, cǎtre casa mǎtuşii, cǎtre casa oricui vrei tu, doar sǎ mǎ scoţi dintre dune, înţelegi?! – se înfurie bǎrbatul
- cum vrei tu sǎ ajungi acasǎ dacǎ nici mǎcar nu ştii care e casa la care vrei sǎ ajungi; aşa n-o ajungem niciodatǎ nicǎieri
- du-mǎ la casa mamei tale, bine?!
- da – concluzionǎ copilul apoi reveni - acum spune-mi ce-i acela timp
- timpul e o dimensiune a lumii în care trǎim; lumea în care trǎim se întinde pe patru dimensiuni, trei ale spaţiului, lungime, lǎţime şi înǎlţime şi timpul; uite aici sunt douǎzeci de centimetri – spuse bǎrbatul şi îi arǎtǎ diştanţa dintre degetul mare şi arǎtǎtor depǎrtate la maxim; cât despre timp…. uite eu fac un pas, doi trei… a durat un minut sǎ fac aceşti paşi; când m-am pregǎtit sǎ fac primul pas era cu un minut în urmǎ, dupǎ douǎzeci de secunde fǎcusem deja primul pas, dupǎ încǎ douǎzeci al doilea, dupǎ încǎ douǎzeci al treilea…. întelegi?
- nu – rǎspunse copilul ferm; dacǎ ştii unde stai tot aşa de bine cum ştii sǎ explici ce e acela timp nu o sǎ ajungi niciodatǎ acasǎ – murmura bǎieţelul; apoi accentuǎ silabisind – nici-o-da-tǎ….
bǎrbatul se încruntǎ deznǎdǎjduit; apoi îl prinse pe bǎiat de braţ şi îl zori
- hai sǎ mergem; eu am fǎcut tot ce am putut; tu te pricepi mai bine sǎ mǎ duci acasǎ sunt sigur; unde era dealul ǎla de unde ai coborât ca sǎ vezi dacǎ sunt mort?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar ridicǎ un braţ şi îi arǎtǎ ceea ce cǎuta; rǎtǎcirǎ mai bine de trei ore dupǎ calculele bǎrbatului între dunele de nisip fǎrǎ sa fie sigur cǎ merge pe un drum drept sau cǎ duna de nisip cǎtre care se îndreptau este mereu aceeaşi; mergeau amândoi tǎcuţi, cu paşi mǎrunţi şi apǎsaţi, luptându-se în fiece clipǎ cu cǎldura înfiorǎtoare; când în cele din urmǎ se apropie de ceea ce cǎutau era deja ferm convins cǎ greşiserǎ duna
- nu suntem la duna pe care mi-ai arǎtat-o la început; uite aia e – îi arǎtǎ bǎrbatul
fu rândul copilului sǎ izbucneascǎ în râs, un râs dulce ca un clinchet de clopoţel
- ba nu; aia care era acolo unde ţi-am arǎta eu e asta, dar s-a mutat mai spre soare rǎsare cu un braţ pentru cǎ a cǎrat-o vântul; aia care era acolo lânga ea e asta care s-a mutat spre soare apune cu douǎ braţe; aia de acolo e asta doar cǎ s-a rǎsucit de jur împrejur şi aratǎ mai mare; aia din spate unde stǎteam noi e aia de acolo; ailaltǎ…….
- stoooop……urlǎ bǎrbatul – gata, nu mai vreau sǎ aud nimic despre alergǎtura asta a dunelor; du-mǎ unde crezi tu, dar du-mǎ mai repede – îi ceru bǎrbatul nervos de-a binelea
- te grǎbesti? - întrebǎ bǎiatul candid
dacǎ nu ar fi fost singura lui legǎturǎ cu lumea şi dacǎ nu ar fi fost decât un copil l-ar fi strâns de gât demult
- nu
- dacǎ te grǎbesti poţi sǎ o iei înainte, eu trebuie sǎ mǎ hodinesc un pic – spuse copilul şi se lǎsǎ brusc pe vine ca pe un scǎunel şi închise ochii
bǎrbatul îşi muşcǎ buza de jos şi se aşezǎ jos lângǎ copil; îl privi lung preţ de câteva zeci de secunde, apoi izbucni
- mǎ, tu eşti fata morgana……
- nu, eu sunt bǎiat şi nu mǎ cheamǎ mograna – spuse prichindelul semeţindu-şi bǎrbia şi scuturând din cap ca şi cum morgana ar fi fost un nume înjositor
- pot sa te ciup? – întrebǎ bǎrbatul cât se poate de serios
- ce e aia ciup? - întrebǎ copilul şi pânǎ sa termine întrebarea bǎrbatul îl ciupi zdravǎn de obraz….
- auuu….. – ţipǎ copilul şi într-o fracţiune de secundǎ fu în picioare cu bǎţul în poziţie de atac
- gata, gata – îl linişti bǎrbatul şi apoi ca sǎ-l înduplece îi întinse şi el obrazul – poţi sǎ mǎ ciupi şi tu
- ciup şi eu? zâmbi copilul – ciup - şi îi zmulse bǎrbatului o bucatǎ de obraz…..
- pot sǎ mai ciup o datǎ? ciup, ciup… – chicoti bǎiatul vizibil înseninat
- o datǎ; uite de obrazul ǎstǎlalt – îi întinse bǎrbatul celǎlalt obraz plin de nisip
- ciup, ciup
- gata, acum mergem? - întrebǎ bǎrbatul ridincându-se
- încotro?
- nu începe iar cǎ nu ajungem nicǎieri dacǎ o iei aşa…..
- ba am ajunge nicǎieri dacǎ nu ai fi atât de nervos – îi rǎspunse prichindelul
- eu nu vreau sǎ ajung nicǎieri, eu vreu sǎ ajung la mama ta; întelegi?!; încotro e mama ta?
bǎiatul arǎtǎ din nou un deget spre cer
- acolo e?
- ţi-am spus doar cǎ de acolo vin şi acolo se duc toate – dǎdu bǎiatul din cap - acolo s-a dus şi mama, cu îngerii…
brusc bǎrbatul simţi în creier un pocnet puternic ca şi cum ar fi cedat conducta de la sistemul de frânǎ; privirea i se înroşi şi simţi cum i se taie respiraţia şi picioarele; încercǎ sǎ-l prindǎ pe bǎiat de mânǎ dar nu mai avea nici un pic de putere şi se prǎbuşi ca un sac de cartofi; trebuia doar sǎ supravieţuiascǎ şi nici mǎcar asta nu fusese în stare… nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic; simţea doar cum trece prin-un culoar întunecat rece şi lung, lung de tot; a cǎlǎtorit mult prin culoarul acela întunecat pânǎ când în celǎlalt capǎt a zǎrit o luminiţǎ, întâi ca un punct, apoi luminiţa s-a facut mai mare şi mai mare; atât de mare încât în mijlocul ei a desluşit o siluetǎ; o siluetǎ femininǎ; e mama lui tu - gândi el şi încercǎ sǎ deschidǎ ochii mari pentru a o vedea mai bine; femeia zâmbea
- offf… ce ne-aţi mai speriat domnule – murmurǎ femeia vizibil fericitǎ; şi apoi spre cei din jur – şi-a revenit - şi îi mai aruncǎ peste faţǎ o canǎ cu apǎ amestecatǎ cu ceva frunze frumos mirositoare
- hai dragǎ cǎ am tras o sperietura straşnicǎ…. credeam c-ai crǎpat; ţi-am zis sǎ nu mai stai în miezul zilei la plajǎ cǎ faci insolaţie; dacǎ dǎdeai ortul popii, ce mǎ fǎceam eu singurǎ aici?!; şi uite din cauza ta am pierdut şi afurisita aia de excursie cu jeepurile în deşert de mâine……
când deschise complet ochii o recunoscu imediat pe nevastǎ-sa, pe cei trei amici cu care venise în vacanţǎ, precum şi o mulţime de cunoscuţi din hotel strânşi în jurul şezlongului sǎu ca la circ; femeia cu ochii mari nu era mama lui tu ci asistenta de la cabinetul medical al hotelului, iar nisipul pe care stǎtea nu era în mijlocul deşertului ci fusese cǎrat pe marginea piscinei pentru a oferi clienţilor hotelului condiţii de plajǎ similare cu cele de la malul mǎrii; de la un metru distanţǎ îl privea cu ochii mari un puşti ce semǎna leit cu cel din vis doar cǎ puştiul de lânga piscinǎ nu avea pe el un sac legat în jurul soldurilor cu sfoarǎ ci un slip verde şmecheros pe care scria cu litere argintii “duna”
- cât e ceasul nenea? – îl întrebǎ puştiul ridicând din nisip un bǎţ lung de lemn cu care tocmai terminase de mestecat într-o groapǎ
- nu te mai intereseazǎ ce e acela timp, tu urâtule, cǎ m-ai omorât nu alta?! – îi rǎspunse bǎrbatul şi începu sǎ râda nestǎvilit ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ.
când umbrele începurǎ sǎ îşi defineascǎ contururile constatǎ cǎ una din ele seamǎnǎ foarte bine cu un copil; închise ochii apoi îi deschide din nou şi încercǎ sǎ se concentreze pe silueta din faţa sa; era fǎrǎ îndoialǎ un copil, un pui de om de vreo şase şapte ani; era salvat; încercǎ sǎ se ridice dar era teribil de slǎbit şi acţiunea durǎ mai mult decât se aştepta; copilul îl privea fǎrǎ sǎ schiţeze vre-un gest; era îmbrǎcat cu o bucatǎ de pânzǎ ca un sac, ce fusese cândva albǎ, strânsǎ în jurul şoldurilor şi legatǎ cu o bucatǎ de frânghie; în mânǎ avea un toiag;
- cine eşti?
- eu sunt tu – rǎspunse bǎiatul fǎrǎ sǎ clipeascǎ
- cum adicǎ tu eşti eu, eu sunt eu!?
- nu, eu sunt tu – îl corectǎ bǎiatul
bǎrbatul zâmbi; parcǎ era într-un teatru al absurdului
- bine, fie ca tine; cum adicǎ eu sunt tu…
- pai aşa bine; aşa-mi spune tata; tu du-te şi adu apǎ, tu du-te şi paşte caprele; tu du-te şi ai grijǎ de frate-tǎu….
simţea cum durerea din ceafǎ începe sǎ urce spre frunte, cum îi cuprinde toatǎ ţeasta şi cum aceasta se umflǎ, se umflǎ, gata sǎ explodeze…..
- şi de unde vii tu?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar îndreptǎ un deget spre cer
- de acolo vii tu?
- da, în rest e numai nisip; de acolo vin toate; şi bune şi rele – îi explicǎ pe îndelete bǎiatul ca unui strǎin în ale nisipurilor
- hmm, n-o scot la capǎt cu ǎsta…. murmurǎ bǎrbatul şi schimbǎ tactica – dar mama ta unde stǎ?
- pe nisip ziua şi pe rogojinǎ noaptea, cǎ e frig
- eu te întreb unde e, nu pe ce stǎ – îşi pierdu rǎbdarea bǎrbatul
- e acasǎ – rǎspunse bǎiatul imperturbabil
- ok, asa n-o sǎ ne înţelegem niciodatǎ – concise bǎrbatul şi se ridicǎ, se scuturǎ de nisip, îl luǎ pe copil de mânǎ şi se hotǎrâ sǎ se îndrepte cǎtre est; era suficient de dimineaţǎ ca sǎ-şi dea seama încotro este estul dupǎ soare; iar spre est era marea, asta ştia sigur
- unde mergem? - întrebǎ bǎiatul
- niciunde – rǎspunse bǎrbatul ursuz
- şi încotro este niciundele
- nicǎieri
- dacǎ niciundele este nicǎieri atunci n-o sǎ ajungem niciodatǎ niciunde - hotǎrî copilul şi se opri brusc
bǎrbatul se opri şi el şi se scǎrpinǎ dupǎ ceafǎ
- ia spune, tu cum ai ajuns aici? de ce ai venit?
- am venit pe jos, sǎ vǎd dacǎ eşti mort - apoi dupǎ o scurtǎ pauzǎ ca şi cum ar fi oscilat dacǎ sǎ desconspire sau nu un secret mare, continuǎ - de acolo, de pe dealul ǎla am venit pe jos sǎ vǎd dacǎ eşti mort
- şi cât ai stat lângǎ mine? de când eşti aici?
bǎiatul îl privea fǎrǎ sǎ parǎ cǎ ar fi auzit ultima întrebare
- cât ai stat lângǎ mine? o orǎ, douǎ ore…..? de când sunt cǎzut acolo?
- ce este aceea orǎ?
- ora este o unitate de mǎsurǎ a timpului
- ce este acela timp?
bǎrbatul începu sǎ-şi frece nervos vârful nasului; apoi începu sǎ râdǎ, era un râs nervos, isteric, agresiv; când se opri din râs bǎiatul îl întrebǎ
- ce este aşa amuzant?
- tu – mormǎi bǎrbatul fǎrǎ sǎ îl priveascǎ dar continuând sǎ-şi frece nasul
- ce este acela timp? – îşi aminti bǎiatul
- pǎiii… este… nu ştiu sǎ-ti explic acum, e prea complicat pentru tine iar eu sunt nervos cǎ nu gǎsesc drumul cǎtre casǎ, înţelegi?! - îi rǎspunse bǎrbatul blând coborând în genunchi lângǎ el şi cuprinzându-i mâinile mici în palmele sale uriaşe
- dacǎ nu ştii sǎ-mi explici nici mǎcar ce e acela timp, atunci cum crezi cǎ ai gǎseşti drumul printre dune – întrebǎ bǎiatul teribil de mirat de neputinţa strǎinului
- bine, uite cum facem; eu o sǎ mǎ strǎdui sǎ-ţi explic cum ştiu eu mai bine ce e acela timp iar tu o sǎ-mi arǎţi drumul cǎtre casǎ; e bine?
- dar eu nu ştiu unde este casa ta
- cǎtre casa ta, cǎtre casa mǎtuşii, cǎtre casa oricui vrei tu, doar sǎ mǎ scoţi dintre dune, înţelegi?! – se înfurie bǎrbatul
- cum vrei tu sǎ ajungi acasǎ dacǎ nici mǎcar nu ştii care e casa la care vrei sǎ ajungi; aşa n-o ajungem niciodatǎ nicǎieri
- du-mǎ la casa mamei tale, bine?!
- da – concluzionǎ copilul apoi reveni - acum spune-mi ce-i acela timp
- timpul e o dimensiune a lumii în care trǎim; lumea în care trǎim se întinde pe patru dimensiuni, trei ale spaţiului, lungime, lǎţime şi înǎlţime şi timpul; uite aici sunt douǎzeci de centimetri – spuse bǎrbatul şi îi arǎtǎ diştanţa dintre degetul mare şi arǎtǎtor depǎrtate la maxim; cât despre timp…. uite eu fac un pas, doi trei… a durat un minut sǎ fac aceşti paşi; când m-am pregǎtit sǎ fac primul pas era cu un minut în urmǎ, dupǎ douǎzeci de secunde fǎcusem deja primul pas, dupǎ încǎ douǎzeci al doilea, dupǎ încǎ douǎzeci al treilea…. întelegi?
- nu – rǎspunse copilul ferm; dacǎ ştii unde stai tot aşa de bine cum ştii sǎ explici ce e acela timp nu o sǎ ajungi niciodatǎ acasǎ – murmura bǎieţelul; apoi accentuǎ silabisind – nici-o-da-tǎ….
bǎrbatul se încruntǎ deznǎdǎjduit; apoi îl prinse pe bǎiat de braţ şi îl zori
- hai sǎ mergem; eu am fǎcut tot ce am putut; tu te pricepi mai bine sǎ mǎ duci acasǎ sunt sigur; unde era dealul ǎla de unde ai coborât ca sǎ vezi dacǎ sunt mort?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar ridicǎ un braţ şi îi arǎtǎ ceea ce cǎuta; rǎtǎcirǎ mai bine de trei ore dupǎ calculele bǎrbatului între dunele de nisip fǎrǎ sa fie sigur cǎ merge pe un drum drept sau cǎ duna de nisip cǎtre care se îndreptau este mereu aceeaşi; mergeau amândoi tǎcuţi, cu paşi mǎrunţi şi apǎsaţi, luptându-se în fiece clipǎ cu cǎldura înfiorǎtoare; când în cele din urmǎ se apropie de ceea ce cǎutau era deja ferm convins cǎ greşiserǎ duna
- nu suntem la duna pe care mi-ai arǎtat-o la început; uite aia e – îi arǎtǎ bǎrbatul
fu rândul copilului sǎ izbucneascǎ în râs, un râs dulce ca un clinchet de clopoţel
- ba nu; aia care era acolo unde ţi-am arǎta eu e asta, dar s-a mutat mai spre soare rǎsare cu un braţ pentru cǎ a cǎrat-o vântul; aia care era acolo lânga ea e asta care s-a mutat spre soare apune cu douǎ braţe; aia de acolo e asta doar cǎ s-a rǎsucit de jur împrejur şi aratǎ mai mare; aia din spate unde stǎteam noi e aia de acolo; ailaltǎ…….
- stoooop……urlǎ bǎrbatul – gata, nu mai vreau sǎ aud nimic despre alergǎtura asta a dunelor; du-mǎ unde crezi tu, dar du-mǎ mai repede – îi ceru bǎrbatul nervos de-a binelea
- te grǎbesti? - întrebǎ bǎiatul candid
dacǎ nu ar fi fost singura lui legǎturǎ cu lumea şi dacǎ nu ar fi fost decât un copil l-ar fi strâns de gât demult
- nu
- dacǎ te grǎbesti poţi sǎ o iei înainte, eu trebuie sǎ mǎ hodinesc un pic – spuse copilul şi se lǎsǎ brusc pe vine ca pe un scǎunel şi închise ochii
bǎrbatul îşi muşcǎ buza de jos şi se aşezǎ jos lângǎ copil; îl privi lung preţ de câteva zeci de secunde, apoi izbucni
- mǎ, tu eşti fata morgana……
- nu, eu sunt bǎiat şi nu mǎ cheamǎ mograna – spuse prichindelul semeţindu-şi bǎrbia şi scuturând din cap ca şi cum morgana ar fi fost un nume înjositor
- pot sa te ciup? – întrebǎ bǎrbatul cât se poate de serios
- ce e aia ciup? - întrebǎ copilul şi pânǎ sa termine întrebarea bǎrbatul îl ciupi zdravǎn de obraz….
- auuu….. – ţipǎ copilul şi într-o fracţiune de secundǎ fu în picioare cu bǎţul în poziţie de atac
- gata, gata – îl linişti bǎrbatul şi apoi ca sǎ-l înduplece îi întinse şi el obrazul – poţi sǎ mǎ ciupi şi tu
- ciup şi eu? zâmbi copilul – ciup - şi îi zmulse bǎrbatului o bucatǎ de obraz…..
- pot sǎ mai ciup o datǎ? ciup, ciup… – chicoti bǎiatul vizibil înseninat
- o datǎ; uite de obrazul ǎstǎlalt – îi întinse bǎrbatul celǎlalt obraz plin de nisip
- ciup, ciup
- gata, acum mergem? - întrebǎ bǎrbatul ridincându-se
- încotro?
- nu începe iar cǎ nu ajungem nicǎieri dacǎ o iei aşa…..
- ba am ajunge nicǎieri dacǎ nu ai fi atât de nervos – îi rǎspunse prichindelul
- eu nu vreau sǎ ajung nicǎieri, eu vreu sǎ ajung la mama ta; întelegi?!; încotro e mama ta?
bǎiatul arǎtǎ din nou un deget spre cer
- acolo e?
- ţi-am spus doar cǎ de acolo vin şi acolo se duc toate – dǎdu bǎiatul din cap - acolo s-a dus şi mama, cu îngerii…
brusc bǎrbatul simţi în creier un pocnet puternic ca şi cum ar fi cedat conducta de la sistemul de frânǎ; privirea i se înroşi şi simţi cum i se taie respiraţia şi picioarele; încercǎ sǎ-l prindǎ pe bǎiat de mânǎ dar nu mai avea nici un pic de putere şi se prǎbuşi ca un sac de cartofi; trebuia doar sǎ supravieţuiascǎ şi nici mǎcar asta nu fusese în stare… nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic; simţea doar cum trece prin-un culoar întunecat rece şi lung, lung de tot; a cǎlǎtorit mult prin culoarul acela întunecat pânǎ când în celǎlalt capǎt a zǎrit o luminiţǎ, întâi ca un punct, apoi luminiţa s-a facut mai mare şi mai mare; atât de mare încât în mijlocul ei a desluşit o siluetǎ; o siluetǎ femininǎ; e mama lui tu - gândi el şi încercǎ sǎ deschidǎ ochii mari pentru a o vedea mai bine; femeia zâmbea
- offf… ce ne-aţi mai speriat domnule – murmurǎ femeia vizibil fericitǎ; şi apoi spre cei din jur – şi-a revenit - şi îi mai aruncǎ peste faţǎ o canǎ cu apǎ amestecatǎ cu ceva frunze frumos mirositoare
- hai dragǎ cǎ am tras o sperietura straşnicǎ…. credeam c-ai crǎpat; ţi-am zis sǎ nu mai stai în miezul zilei la plajǎ cǎ faci insolaţie; dacǎ dǎdeai ortul popii, ce mǎ fǎceam eu singurǎ aici?!; şi uite din cauza ta am pierdut şi afurisita aia de excursie cu jeepurile în deşert de mâine……
când deschise complet ochii o recunoscu imediat pe nevastǎ-sa, pe cei trei amici cu care venise în vacanţǎ, precum şi o mulţime de cunoscuţi din hotel strânşi în jurul şezlongului sǎu ca la circ; femeia cu ochii mari nu era mama lui tu ci asistenta de la cabinetul medical al hotelului, iar nisipul pe care stǎtea nu era în mijlocul deşertului ci fusese cǎrat pe marginea piscinei pentru a oferi clienţilor hotelului condiţii de plajǎ similare cu cele de la malul mǎrii; de la un metru distanţǎ îl privea cu ochii mari un puşti ce semǎna leit cu cel din vis doar cǎ puştiul de lânga piscinǎ nu avea pe el un sac legat în jurul soldurilor cu sfoarǎ ci un slip verde şmecheros pe care scria cu litere argintii “duna”
- cât e ceasul nenea? – îl întrebǎ puştiul ridicând din nisip un bǎţ lung de lemn cu care tocmai terminase de mestecat într-o groapǎ
- nu te mai intereseazǎ ce e acela timp, tu urâtule, cǎ m-ai omorât nu alta?! – îi rǎspunse bǎrbatul şi începu sǎ râda nestǎvilit ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ.
miercuri, 24 septembrie 2008
de-mi-sol
existǎ o muzicǎ în tot ceea ce ne înconjoarǎ; existǎ inclusiv o muzicǎ a demisolului; ea a învǎţat-o pe dinafarǎ;
primele note le scoate femeia grǎbitǎ; pe ea nu o vede niciodatǎ; pleacǎ cu noaptea în cap şi se întoarce tot noaptea; îi aude însǎ paşii grei pe scǎri şi apoi pe asfalt; merge cǎtre o staţie undeva de unde ia o maşinǎ a întreprinderii; e micǎ şi dolofanǎ, cǎci are paşii mǎrunţi iar pǎmântul icneşte de fiecare datǎ când îl atinge; se grǎbeşte întotdeauna; are o familie numeroasǎ şi dimineaţa are grijǎ sǎ le lase totul pregǎtit; îşi scapǎ mereu cheile pe scǎri; le scapǎ din mâini în timp ce încearcǎ sǎ încuie uşa pe întuneric; are degetele boante şi mâinile neîndemanatice – îşi imagineazǎ ea;
apoi vine cântǎreţul; se bǎrbiereşte în fiecare dimineaţǎ şi cântǎ mereu în timp ce se bǎrbiereşte; nu e un bǎrbat tânǎr pentru cǎ bǎrbieritul lui dureazǎ o veşnicie; nici un bǎrbat tânǎr nu ar avea atâta rǎbdare; dar el are; îşi face întâi duşul, apoi dupǎ cincisprezece minute începe bǎrbieritul şi recitalul; în cap de listǎ este întotdeauna nunta lui figaro; nu are un repertoriu bogat dar cântǎ frumos; are probabil 50-60 de ani pentru cǎ glasul îi este încǎ plǎcut; şi sigur nu fumeazǎ; este însǎ un bǎrbat corpolent; coboarǎ scǎrile încet, parcǎ cu teamǎ şi tocurile sale izbesc treptele fǎcându-le sǎ scǎnceascǎ la fiecare pas; când îl aude atingând ultima treaptǎ fuge la fereastrǎ sǎ îl zǎreascǎ; îi place cântǎreţul; este cel mai vesel dintre prietenii sǎi; are doar douǎ perechi de pantofi, una cu care merge la lucru şi alta de sus; sunt mereu lustruiţi pantofii sǎi deşi sunt uzaţi şi vechi, poate de-o vârstǎ cu ea;
vine apoi puştoaica; ea coboarǎ scǎrile în fugǎ şi trânteşte întotdeauna uşa de la intrare; apoi scara exterioarǎ o coboarǎ din douǎ în douǎ trepte; nu e elevǎ, lucreazǎ undeva cǎci dupǎ nouǎ ore se aud iar tropǎituri pe scǎri şi uşa mare de la intrare trântindu-se; mestecǎ gumǎ în fiecare dimineaţǎ şi aruncǎ hârtia în dreptul ferestrei ei; vrea sǎ-i miroasǎ gura a mentǎ, s-o placǎ bǎrbaţii – crede ea;
cel mai interesant este domnul; pe domnul vine sǎ-l ia de acasǎ şoferul; este cu siguranţǎ un sefuleţ pe undeva, dar nu prea mare pentru cǎ este prea stresat; are şi el şefii lui; e sigurǎ cǎ are mâinile umede; maşina care vine sǎ-l ia nu scrâşneşte şi nu icneşte, zumzǎie; e singurul care îşi deschide umbrela de cum iese din casǎ chiar dacǎ este doar burniţǎ, ţac-juuuup; îi este fricǎ sǎ nu-i strice costumul - gândeşte ea; are întotdeauna servieta diplomat la el; pânǎ vine şoferul o deschide şi o închide de mai multe ori; este nervos, vrea sǎ se asigure cǎ şi-a luat înapoi la servici toate hârtiile pe care le adusese de cu searǎ pentru a le rezolva acasǎ;
apoi încep sǎ curgǎ la grǎmadǎ pantofi de damǎ, bǎrbǎteşti, de toate felurile, mǎrimile şi culorile…
pe la nouǎ iese dama de inima roşie; ea are tocuri cui, le aude ţǎcǎnind pe trepte; nu se grǎbeşte niciodatǎ; vorbesc probabil la telefon dimineaţa cǎci imediat ce pasul ei atinge ultima treaptǎ se aud roţile automobilului scrâşnind şi maşina opreşte brusc în faţa dumisale; atunci ea îşi ciuleşte urechile şi când e linişte îi aude zdrǎngǎnind brǎţǎrile, multe şi fǎrǎ îndoialǎ de aur, atunci când întinde mâna sǎ deschidǎ portiera; are un amant bogat cǎci maşina demareazǎ imediat muşcând asfaltul, lǎsând în urmǎ un miros puternic de cauciuc ars amestecat cu cel de benzinǎ nearsǎ; de multe ori se aude câte un claxon sau câte o înjurǎturǎ…..
ultimul vine el; îl aşteaptǎ întotdeauna cu geamurile deschise cǎci e mereu parfumat ca o cucoanǎ; dar îi place; are pantofi de lac eleganţi; pantaloni de stofǎ neagrǎ mereu la dungǎ; e singurul bǎrbat îmbrǎcat impecabil; fumeazǎ în fiecare dimineaţǎ; are nişte ţigarete curioase subţiri şi lungi, fiecare cu un porţigaret scurt, alb; ca sǎ nu-şi îngǎlbeneascǎ degetele şi buzele - gândeşte ea; vrea sǎ creadǎ cǎ este actor şi deşi nu l-a vǎzut mai sus de genunchi, este sigura cǎ este frumos de picǎ; într-o zi a scos mâna pe geam şi înainte ca el sǎ coboare scǎrile a pus în dreptul ferestrei un trandafir; a sperat cǎ el o sǎ îl vadǎ, o sǎ se aplece ca sǎ-l ridice, o sǎ-i vadǎ chipul luminos în geam şi o sǎ se îndrǎgosteascǎ de ea; dar el a pǎşit pe lângǎ trandafir ca şi cum nici n-ar fi fost acolo şi a dispǎrut ca în fiecare zi….. a plâns mult atunci…..
apoi ziua se linişteşte, dar prietenii ei continuǎ sǎ o viziteze; cel mai des vine profesorul; vine la ore cât se poate de ciudate, uneori de mai multe ori pe zi; nu ştie niciodatǎ ce face lângǎ fereastra ei dar îşi imagineazǎ cǎ citeşte; îl aude cum se reazǎmǎ cu spatele de perete, îşi ridicǎ un picior ca un cocostârc şi rǎsfoieşte ceva; nu stǎ foarte mult; o jumǎtate de orǎ; uneori şi mai mult; alteori mai puţin; bǎnuieşte cǎ este profesor sau scriitor pentru cǎ se ocupǎ de cǎrţi şi pentru cǎ nu are decât o singurǎ pereche de pantofi; şi de pantaloni; pantaloni de stofa maron cu manşetǎ mare rǎsucitǎ în sus ce a fost recondiţionatǎ de mai multe ori şi care continuǎ sǎ se uzeze cu o vitezǎ mult mai mare decât cea cu care trǎieşte proprietarul lor;
pe la zece se înfiinţeaza urâtul; el stǎ cel mai mult lângǎ fereastra ei, dar e singurul pe care nu-l poate suferi; apare pe la zece şi se fâţâie pe acolo pânǎ spre amiazǎ; mǎnâncǎ într-una seminţe şi aruncǎ cojile pe jos; dar cel mai tare o deranjeaza cǎ scuipǎ; una douǎ scuipǎ; brrrr…. o trec fiorii de fiecare datǎ; şi-l imagineazǎ cu figura lui fioroasǎ, cu faţa mâncatǎ de vǎrsat, cu o cicatrice mare şi hidoasǎ pe obrazul nebǎrbierit rǎmasǎ de la ultima încǎierare cu cuţitele, cu dinţii stricaţi şi buzele maronii de la tutun; vinde ceva probabil, pentru cǎ mereu se apropie cineva, discutǎ şoşotit şi apoi pleacǎ; mai toţi prietenii lui au blugi; murdari;
apoi apar porumbeii; vin întotdeauna amândoi; sunt probabil colegi de scoalǎ sau studenţi şi pleacǎ împreunǎ la ore; uneori gânguresc într-una ca nişte guguştiuci, alteori nu zic nimic, doar se sǎrutǎ; odatǎ au stat lipiţi de zid de dimineaţǎ şi pânǎ seara; ea are picioare lungi, frumoase şi fusta scurtǎ; uneori mâna lui apare în cadrul ferestrrei, îi atinge genunchiul ei, apoi urcǎ în sus pe pulpǎ şi se pierde dupǎ marginea de sus a geamului…. ea rǎmâne de multe ori într-un singur picior, în timp ce pe celǎlalt îl sprijinǎ pe zid; alteori dispar amândouǎ ca într-un numǎr de iluzionism; mai mereu însǎ picioarele lor sunt împletite; uneori apare şi mâna ei în dreptul ferestrei; cade pur şi simplu ca şi cum proprietara ar fi fost anesteziatǎ, apoi degetele se rǎsfirǎ şi mâna începe sǎ se crispeze, devine ca o ghearǎ cu unghiile lungi înfigându-se în perete; apoi pleacǎ…;
pe searǎ vine vampa; nu poate fi decât prostituatǎ – crede ea; apare de cum se însereazǎ şi rǎmâne acolo rǎsfoind bǎrbaţii, pânǎ când unul se îndurǎ de ea şi o ia cu maşina; are pantofi cu toc, ciorapi de mǎtase cu dungǎ la spate şi o fustǎ atât de scurtǎ încât de la fereastra ei nu se zǎreşte niciodatǎ; sunt urâţi pantofii ei, cândva au fost frumoşi, de lac, roşii, acum însǎ sunt jupuiţi, flecurile duse, iar strǎlucirea rǎzuitǎ de pereţii oraşului; are picioare plinuţe şi strâmbe, nu e deloc tânǎrǎ; probabil o face ca sǎ-şi creascǎ copiii; din când în când apare un bǎrbat cu care se ceartǎ, uneori se aude cum o pǎlmuieşte; plici-plici, douǎ palme scurte dar grele; alteori îl dovedeşte ea, îl drǎcuie şi-l porcǎie pânǎ când bǎrbatul începe sǎ râdǎ şi pleacǎ; nu e peştele ei, e probabil bǎrbatu-su; nu-i place nici vampa; fumeazǎ într-una; uneori când vremea e mai rea, se strâng mai multe şi fumeazǎ împreunǎ iar mormanul de chiştoace creşte ca un muşuroi de cârtiţǎ…
are mulţi prieteni ea; nu-i vede pe niciunul; doar îi aude; freamǎtul lor e însǎ ca un cântec, continuu, fǎrǎ pauze…. e un cântec molcom şi trist… cântecul demisolului…..
primele note le scoate femeia grǎbitǎ; pe ea nu o vede niciodatǎ; pleacǎ cu noaptea în cap şi se întoarce tot noaptea; îi aude însǎ paşii grei pe scǎri şi apoi pe asfalt; merge cǎtre o staţie undeva de unde ia o maşinǎ a întreprinderii; e micǎ şi dolofanǎ, cǎci are paşii mǎrunţi iar pǎmântul icneşte de fiecare datǎ când îl atinge; se grǎbeşte întotdeauna; are o familie numeroasǎ şi dimineaţa are grijǎ sǎ le lase totul pregǎtit; îşi scapǎ mereu cheile pe scǎri; le scapǎ din mâini în timp ce încearcǎ sǎ încuie uşa pe întuneric; are degetele boante şi mâinile neîndemanatice – îşi imagineazǎ ea;
apoi vine cântǎreţul; se bǎrbiereşte în fiecare dimineaţǎ şi cântǎ mereu în timp ce se bǎrbiereşte; nu e un bǎrbat tânǎr pentru cǎ bǎrbieritul lui dureazǎ o veşnicie; nici un bǎrbat tânǎr nu ar avea atâta rǎbdare; dar el are; îşi face întâi duşul, apoi dupǎ cincisprezece minute începe bǎrbieritul şi recitalul; în cap de listǎ este întotdeauna nunta lui figaro; nu are un repertoriu bogat dar cântǎ frumos; are probabil 50-60 de ani pentru cǎ glasul îi este încǎ plǎcut; şi sigur nu fumeazǎ; este însǎ un bǎrbat corpolent; coboarǎ scǎrile încet, parcǎ cu teamǎ şi tocurile sale izbesc treptele fǎcându-le sǎ scǎnceascǎ la fiecare pas; când îl aude atingând ultima treaptǎ fuge la fereastrǎ sǎ îl zǎreascǎ; îi place cântǎreţul; este cel mai vesel dintre prietenii sǎi; are doar douǎ perechi de pantofi, una cu care merge la lucru şi alta de sus; sunt mereu lustruiţi pantofii sǎi deşi sunt uzaţi şi vechi, poate de-o vârstǎ cu ea;
vine apoi puştoaica; ea coboarǎ scǎrile în fugǎ şi trânteşte întotdeauna uşa de la intrare; apoi scara exterioarǎ o coboarǎ din douǎ în douǎ trepte; nu e elevǎ, lucreazǎ undeva cǎci dupǎ nouǎ ore se aud iar tropǎituri pe scǎri şi uşa mare de la intrare trântindu-se; mestecǎ gumǎ în fiecare dimineaţǎ şi aruncǎ hârtia în dreptul ferestrei ei; vrea sǎ-i miroasǎ gura a mentǎ, s-o placǎ bǎrbaţii – crede ea;
cel mai interesant este domnul; pe domnul vine sǎ-l ia de acasǎ şoferul; este cu siguranţǎ un sefuleţ pe undeva, dar nu prea mare pentru cǎ este prea stresat; are şi el şefii lui; e sigurǎ cǎ are mâinile umede; maşina care vine sǎ-l ia nu scrâşneşte şi nu icneşte, zumzǎie; e singurul care îşi deschide umbrela de cum iese din casǎ chiar dacǎ este doar burniţǎ, ţac-juuuup; îi este fricǎ sǎ nu-i strice costumul - gândeşte ea; are întotdeauna servieta diplomat la el; pânǎ vine şoferul o deschide şi o închide de mai multe ori; este nervos, vrea sǎ se asigure cǎ şi-a luat înapoi la servici toate hârtiile pe care le adusese de cu searǎ pentru a le rezolva acasǎ;
apoi încep sǎ curgǎ la grǎmadǎ pantofi de damǎ, bǎrbǎteşti, de toate felurile, mǎrimile şi culorile…
pe la nouǎ iese dama de inima roşie; ea are tocuri cui, le aude ţǎcǎnind pe trepte; nu se grǎbeşte niciodatǎ; vorbesc probabil la telefon dimineaţa cǎci imediat ce pasul ei atinge ultima treaptǎ se aud roţile automobilului scrâşnind şi maşina opreşte brusc în faţa dumisale; atunci ea îşi ciuleşte urechile şi când e linişte îi aude zdrǎngǎnind brǎţǎrile, multe şi fǎrǎ îndoialǎ de aur, atunci când întinde mâna sǎ deschidǎ portiera; are un amant bogat cǎci maşina demareazǎ imediat muşcând asfaltul, lǎsând în urmǎ un miros puternic de cauciuc ars amestecat cu cel de benzinǎ nearsǎ; de multe ori se aude câte un claxon sau câte o înjurǎturǎ…..
ultimul vine el; îl aşteaptǎ întotdeauna cu geamurile deschise cǎci e mereu parfumat ca o cucoanǎ; dar îi place; are pantofi de lac eleganţi; pantaloni de stofǎ neagrǎ mereu la dungǎ; e singurul bǎrbat îmbrǎcat impecabil; fumeazǎ în fiecare dimineaţǎ; are nişte ţigarete curioase subţiri şi lungi, fiecare cu un porţigaret scurt, alb; ca sǎ nu-şi îngǎlbeneascǎ degetele şi buzele - gândeşte ea; vrea sǎ creadǎ cǎ este actor şi deşi nu l-a vǎzut mai sus de genunchi, este sigura cǎ este frumos de picǎ; într-o zi a scos mâna pe geam şi înainte ca el sǎ coboare scǎrile a pus în dreptul ferestrei un trandafir; a sperat cǎ el o sǎ îl vadǎ, o sǎ se aplece ca sǎ-l ridice, o sǎ-i vadǎ chipul luminos în geam şi o sǎ se îndrǎgosteascǎ de ea; dar el a pǎşit pe lângǎ trandafir ca şi cum nici n-ar fi fost acolo şi a dispǎrut ca în fiecare zi….. a plâns mult atunci…..
apoi ziua se linişteşte, dar prietenii ei continuǎ sǎ o viziteze; cel mai des vine profesorul; vine la ore cât se poate de ciudate, uneori de mai multe ori pe zi; nu ştie niciodatǎ ce face lângǎ fereastra ei dar îşi imagineazǎ cǎ citeşte; îl aude cum se reazǎmǎ cu spatele de perete, îşi ridicǎ un picior ca un cocostârc şi rǎsfoieşte ceva; nu stǎ foarte mult; o jumǎtate de orǎ; uneori şi mai mult; alteori mai puţin; bǎnuieşte cǎ este profesor sau scriitor pentru cǎ se ocupǎ de cǎrţi şi pentru cǎ nu are decât o singurǎ pereche de pantofi; şi de pantaloni; pantaloni de stofa maron cu manşetǎ mare rǎsucitǎ în sus ce a fost recondiţionatǎ de mai multe ori şi care continuǎ sǎ se uzeze cu o vitezǎ mult mai mare decât cea cu care trǎieşte proprietarul lor;
pe la zece se înfiinţeaza urâtul; el stǎ cel mai mult lângǎ fereastra ei, dar e singurul pe care nu-l poate suferi; apare pe la zece şi se fâţâie pe acolo pânǎ spre amiazǎ; mǎnâncǎ într-una seminţe şi aruncǎ cojile pe jos; dar cel mai tare o deranjeaza cǎ scuipǎ; una douǎ scuipǎ; brrrr…. o trec fiorii de fiecare datǎ; şi-l imagineazǎ cu figura lui fioroasǎ, cu faţa mâncatǎ de vǎrsat, cu o cicatrice mare şi hidoasǎ pe obrazul nebǎrbierit rǎmasǎ de la ultima încǎierare cu cuţitele, cu dinţii stricaţi şi buzele maronii de la tutun; vinde ceva probabil, pentru cǎ mereu se apropie cineva, discutǎ şoşotit şi apoi pleacǎ; mai toţi prietenii lui au blugi; murdari;
apoi apar porumbeii; vin întotdeauna amândoi; sunt probabil colegi de scoalǎ sau studenţi şi pleacǎ împreunǎ la ore; uneori gânguresc într-una ca nişte guguştiuci, alteori nu zic nimic, doar se sǎrutǎ; odatǎ au stat lipiţi de zid de dimineaţǎ şi pânǎ seara; ea are picioare lungi, frumoase şi fusta scurtǎ; uneori mâna lui apare în cadrul ferestrrei, îi atinge genunchiul ei, apoi urcǎ în sus pe pulpǎ şi se pierde dupǎ marginea de sus a geamului…. ea rǎmâne de multe ori într-un singur picior, în timp ce pe celǎlalt îl sprijinǎ pe zid; alteori dispar amândouǎ ca într-un numǎr de iluzionism; mai mereu însǎ picioarele lor sunt împletite; uneori apare şi mâna ei în dreptul ferestrei; cade pur şi simplu ca şi cum proprietara ar fi fost anesteziatǎ, apoi degetele se rǎsfirǎ şi mâna începe sǎ se crispeze, devine ca o ghearǎ cu unghiile lungi înfigându-se în perete; apoi pleacǎ…;
pe searǎ vine vampa; nu poate fi decât prostituatǎ – crede ea; apare de cum se însereazǎ şi rǎmâne acolo rǎsfoind bǎrbaţii, pânǎ când unul se îndurǎ de ea şi o ia cu maşina; are pantofi cu toc, ciorapi de mǎtase cu dungǎ la spate şi o fustǎ atât de scurtǎ încât de la fereastra ei nu se zǎreşte niciodatǎ; sunt urâţi pantofii ei, cândva au fost frumoşi, de lac, roşii, acum însǎ sunt jupuiţi, flecurile duse, iar strǎlucirea rǎzuitǎ de pereţii oraşului; are picioare plinuţe şi strâmbe, nu e deloc tânǎrǎ; probabil o face ca sǎ-şi creascǎ copiii; din când în când apare un bǎrbat cu care se ceartǎ, uneori se aude cum o pǎlmuieşte; plici-plici, douǎ palme scurte dar grele; alteori îl dovedeşte ea, îl drǎcuie şi-l porcǎie pânǎ când bǎrbatul începe sǎ râdǎ şi pleacǎ; nu e peştele ei, e probabil bǎrbatu-su; nu-i place nici vampa; fumeazǎ într-una; uneori când vremea e mai rea, se strâng mai multe şi fumeazǎ împreunǎ iar mormanul de chiştoace creşte ca un muşuroi de cârtiţǎ…
are mulţi prieteni ea; nu-i vede pe niciunul; doar îi aude; freamǎtul lor e însǎ ca un cântec, continuu, fǎrǎ pauze…. e un cântec molcom şi trist… cântecul demisolului…..
vineri, 19 septembrie 2008
duminică, 14 septembrie 2008
Personajul principal
Domnul D simţea ca prin vis cum cineva îl împunge în coaste cu un obiect ascuţit ca vârful unui stilou. Şi chiar aşa se întâmpla.
- Heeeei…. scoalǎ-te. Hai scoalǎ-te…. e târziu…….
Domnul D încercǎ sǎ îndepǎrteze stiloul cu mâna şi sǎ se întoarcǎ pe partea cealaltǎ.
- Dacǎ nu te trezeşti o sǎ ai o zi foarte aglomeratǎ. Trebuie sǎ treci astǎzi prin treizeci si douǎ de pagini.
Deşi era încǎ mahmur şi vedea totul ca prin ceaţǎ iar urechile pǎreau înfundate, vorbele din urmǎ îi mângâiarǎ tâmplele domnului D într-un mod nu tocmai plǎcut. Îşi aducea vag aminte cǎ este agent de bursǎ, nu scriitor.
- Ce naiba vrei? – se rǎsti domnul D la cel care îl împungea cu stiloul. Apoi aruncând ochii dincolo de marginea pǎturii descoperi cu uimire cǎ este singur în camerǎ. Offf ….. ce obosit sunt. Visez numai prostii – îşi spuse în barbǎ.
- Nu visezi nimic - se auzi o voce puternicǎ de bǎrbat de undeva din centrul tavanului.
- Cine naiba eşti? – întrebǎ domnul D cu mâinile în şold rotindu-şi ochii prin camerǎ, încercând sǎ gǎseascǎ locul unde se ascunsese vocea.
- Eu sunt povestitorul.
- Povestitorul…….. murmurǎ domnul D. Dacǎ tu eşti povestitorul, eu cine sunt?
- Personajul principal – rǎspunse povestitorul fǎrǎ ezitare ca şi cum lucrul acesta ar fi fost de la sine înţeles.
- Tu eşti povestitorul iar eu personajul principal – repetǎ domnul D ca un fonograf stricat şi izbucni într-un hohot de râs isteric care cutremurǎ ferestrele.
- Şi ce vrei de la mine?
- Nimic. Sǎ-ţi vezi de viaţǎ.
- Şi tu o sǎ stai în coasta mea sǎ notezi tot ce fac eu, aşa-i?
De data aceasta fu rândul povestitorului sǎ izbucneascǎ în râs.
- Cam aşa ceva….. Doar cǎ eu nu scriu nimic. Eu mǎ ocup doar de….. punerea în paginǎ sǎ spunem aşa….. sunt un fel de tehnoredactor. De scris o scrii tu. Fiecare îşi scrie propria poveste. Eu mai corectez pe ici, pe colo. Şi mǎ asigur cǎ ţii linia.
- Ce linie? – întrebǎ domnul D din ce în ce mai mirat.
- Linia vieţii desigur – rǎspunse povestitorul în acelaşi ton, ca şi cum lucrurile acestea ar fi trebuit sǎ fie demult lǎmurite şi înţelese. Contractul tǎu este pe un scenariu de 974 de pagini şi suntem abia la începutul capitolului paisprezece – îi explicǎ povestitorul pe îndelete ca unui copil.
- La dracu! Şi vrei sǎ trec azi prin treizeci si douǎ de pagini? Pǎi n-o sǎ ajung prea repede la final? – întrebǎ îngrijorat domnul D intrat în jocul povestitorului.
- Nu, pentru cǎ în urmǎtoarele douǎzeci – douǎzeci si cinci de pagini e mult dialog şi e superfluu. De sǎptǎmâna viitoare sǎ vezi ce se îndeasǎ. E numai acţiune.
- Ce acţiune?
- Asta trebuie sǎ-mi spui tu mie. Ce acţiune vrei. Sunt o mulţime de opţiuni – aici vocea fǎcu o pauzǎ şi domnul D auzi ceva foşnind ca şi cum povestitorul ar fi rǎsfoit prin hǎrtii – una din opţiuni ar fi sǎ-ţi iasǎ lipeala azi cu blonda aia focoasǎ şi sǎ vezi sǎptǎmâna viitoare acţiune – chicoti vocea.
- Sǎ fiu al naibii! De unde ştii de blondǎ?
- Pǎi nu ţi-am spus adineauri cǎ eu sunt povestitorul. Cum sǎ nu ştiu?! Ce, crezi cǎ sunt vre-un personaj secundar de mâna a doua?!
Vocea avea dreptate. Cu o searǎ înainte agaţase în barul din colt o blondǎ focoasǎ şi teribil de dulce. Puse mâna pe telefon, formǎ un numǎr pe care îl citi în palmǎ şi aşteptǎ…
- Bunǎ. Sunt D……..
Prima opţiune de pe lista povestitorului se dovedi câştigǎtoare….
***
Domnul D privi corpul plin dar armonios al blondei ce se îndrepta cu paşi molcomi spre baie. Ascultǎ cum dǎ drumul apei la duş apoi îşi aprinse o ţigarǎ, îşi aruncǎ un braţ sub cap şi ţintui cu privirea muchia dintre tavan şi peretele din faţa sa.
- Ai prins şi asta? – se adresǎ el unei persoane inexistente.
- Bineînţeles. Cu lux de amǎnunte prietene. Şi cu sonor – chicoti vocea.
- Moş libidinos…..
Apoi se fǎcu linişte. O perioadǎ nu se mai auzi decât şuieratul buzelor domnului D rostolind în aer ineluşe de fum.
- Auzi! Ştii ceva?! Ce hârtii învârţi tu acolo?! Te aud mereu fâşâind nişte foi.
- E schiţa ta de scenariu.
- A mea?! Cum adicǎ a mea?! Am fǎcut-o eu, ţi-am trimis-o eu?
- Nu. Asta e datǎ. Sunt frânturi de fraze de ici, de colo, mici întâmplǎri, evenimente, conexiuni cu personajele secundare…..
- Auzi, dar ia zi…. E cap coadǎ, sau progreseazǎ pe mǎsurǎ ce înaintǎm?
- Nu. O am pe toatǎ. Cap coadǎ.
- Adicǎ…….. ştii tot. Inclusiv cum se va termina.
- Îhî.
- Şi cum se va termina?
Povestitorul chicoti din nou.
- Ştii cǎ nu pot sǎ-ţi spun. De altfel cunoşti la fel de bine ca mine faptul ca eu nu adaug nimic, tu faci totul.
- Du-te dracului. O tot ţii pe asta cu “tu faci totul” şi când colo voi aveţi deja pregǎtit scenariul de la un cap la altul. Vǎ jucaţi cu vieţile oamenilor troglodiţilor. Eşti un împuţit, asta eşti.
- În linii foarte mari, nu chiar tot. Şi fǎrǎ jigniri te rog. Eu n-am zis nimic de blonda ta durdulie…
- Auzi mǎ. Dar ce crezi tu cǎ o se întâmple dacǎ mǎ arunc eu pe geam chiar acum şi îmi zdrobesc ţeasta de asfalt. Nu vǎ dau peste cap toate planurile? – întrebǎ domnul D ridicându-se din pat şi apropiindu-se de fereastra larg deschisǎ …..
- Hmmm…… trebuie sǎ recunosc cǎ asta n-a mai încercat nimeni pânǎ acum.
Câteva clipe nu se mai auzi decât duşul din baie şi fata îngânând un cântec cândva la modǎ…
“Baby, take off your coat
real slow.
Take off your shoes
I'u, take off your shoes.
Baby, take off your dress
yes, yes, yes.
You can leave your hat on”
- Ia zi mǎ pachidermǎ puchinoasǎ. N-ai sǎ mǎ rogi tu frumos sǎ renunţ? Cǎ nu mai bate deloc cu ce ai tu acolo. Cam iese din schemǎ, nu?! – întrebǎ domnul D decis sǎ-şi ducǎ planul pânǎ la capǎt şi ridicând un picior pe marginea ferestrei.
- Nu mai zici nimic, taci! – izbucni în hohote de râs isteric domnul D şi se ridicǎ în picioare pe marginea pervazului.
Jos oraşul vuia ca un furnicar. Vârtej de culoare. Multǎ mişcare. Maşini, claxoane, oameni ca nişte gângǎnii mici într-o rotire agonicǎ.
- Eşti un imbecil – murmurǎ vocea.
Ultimele cuvinte avurǎ darul sǎ-l îndârjeascǎ pe domnul D. Dacǎ pânǎ în acel moment oscilase între a glumi şi a-şi lua în serios propriile cuvinte, ultima frazǎ a povestitorului îl dezgustase. Pânǎ la urmǎ şi la urmǎ nu era posibil ca altcineva sǎ se joace cu viaţa lui. Îi aparţinea, iar cuvintele povestitorului nu erau decât un şantaj mârşav.
Îşi lipi degetele de la picioare de marginea ferestrei, apoi coborâ încet de pe pervazul de lemn pe muchia de piatrǎ a clǎdirii. Era rece iar el era gol. Vântul adia uşor. Îşi desprinse o mânǎ de marginea ferestrei, apoi unul câte unul degetele de la cealaltǎ mânǎ. Un singur deget îl mai lega de viaţǎ. Zâmbi şi îndreptǎ şi ultimul deget care susţinea ca un cârlig întreaga greutate a corpului. Dar chiar cu o sutime de secundǎ înainte sǎ facǎ acest gest, un ţipǎt înfiorǎtor se auzi din baie. Se rǎsuci în aer, prinse în ultimul moment marginea ferestrei şi sǎri înapoi în camerǎ. Alergǎ într-un suflet înspre baie. Uşa era încuiatǎ pe dinǎuntru. Ascultǎ o secundǎ. Nu se mai auzea nici un zgomot. Îşi propti umǎrul în uşǎ şi izbi cu putere. Încǎ o datǎ şi uşa cedǎ. Blonda era întinsǎ în mijlocul bǎii. Alunecase probabil şi se izbise cu capul de marginea cǎzii. Din tâmpla stângǎ un firicel subţire de sânge se scurgea cǎtre golirea de pardosealǎ. Se mai lovise în cǎdere la nas şi la buze. Se repezi înapoi în dormitor şi sunǎ la urgenţe. Apoi se întoarse şi se ocupǎ cu grijǎ de ea pânǎ la venirea ambulanţei. N-a durat mai mult de cincispreze minute dar i s-a pǎrut o veşnicie.
***
Salvarea demarǎ în trombǎ, stâlcind aerul între semnalele ascuţite ale sirenei. Domnul D îşi aprinse o nouǎ ţigarǎ şi îşi lǎsǎ corpul supus unui stres teribil în ultima jumǎtate de orǎ sǎ se destindǎ pe patul moale. Era tot gol, doar cu un prosop înfǎşurat în jurul şoldurilor. Privirea îi fugi din nou cǎtre muchea dreaptǎ a peretelui din faţa sa îmbinându-se perfect cu tavanul.
- O sǎ-şi revinǎ?
- Îhî
- A fost mâna ta, nu-i aşa?!
- Ţi-am spus cǎ am şi creion şi gumǎ – murmurǎ vocea din tavan ca şi cum şi-ar fi cerut scuze – nu puteam sǎ te las, trebuia sa pǎstrez linia…….
- Heeeei…. scoalǎ-te. Hai scoalǎ-te…. e târziu…….
Domnul D încercǎ sǎ îndepǎrteze stiloul cu mâna şi sǎ se întoarcǎ pe partea cealaltǎ.
- Dacǎ nu te trezeşti o sǎ ai o zi foarte aglomeratǎ. Trebuie sǎ treci astǎzi prin treizeci si douǎ de pagini.
Deşi era încǎ mahmur şi vedea totul ca prin ceaţǎ iar urechile pǎreau înfundate, vorbele din urmǎ îi mângâiarǎ tâmplele domnului D într-un mod nu tocmai plǎcut. Îşi aducea vag aminte cǎ este agent de bursǎ, nu scriitor.
- Ce naiba vrei? – se rǎsti domnul D la cel care îl împungea cu stiloul. Apoi aruncând ochii dincolo de marginea pǎturii descoperi cu uimire cǎ este singur în camerǎ. Offf ….. ce obosit sunt. Visez numai prostii – îşi spuse în barbǎ.
- Nu visezi nimic - se auzi o voce puternicǎ de bǎrbat de undeva din centrul tavanului.
- Cine naiba eşti? – întrebǎ domnul D cu mâinile în şold rotindu-şi ochii prin camerǎ, încercând sǎ gǎseascǎ locul unde se ascunsese vocea.
- Eu sunt povestitorul.
- Povestitorul…….. murmurǎ domnul D. Dacǎ tu eşti povestitorul, eu cine sunt?
- Personajul principal – rǎspunse povestitorul fǎrǎ ezitare ca şi cum lucrul acesta ar fi fost de la sine înţeles.
- Tu eşti povestitorul iar eu personajul principal – repetǎ domnul D ca un fonograf stricat şi izbucni într-un hohot de râs isteric care cutremurǎ ferestrele.
- Şi ce vrei de la mine?
- Nimic. Sǎ-ţi vezi de viaţǎ.
- Şi tu o sǎ stai în coasta mea sǎ notezi tot ce fac eu, aşa-i?
De data aceasta fu rândul povestitorului sǎ izbucneascǎ în râs.
- Cam aşa ceva….. Doar cǎ eu nu scriu nimic. Eu mǎ ocup doar de….. punerea în paginǎ sǎ spunem aşa….. sunt un fel de tehnoredactor. De scris o scrii tu. Fiecare îşi scrie propria poveste. Eu mai corectez pe ici, pe colo. Şi mǎ asigur cǎ ţii linia.
- Ce linie? – întrebǎ domnul D din ce în ce mai mirat.
- Linia vieţii desigur – rǎspunse povestitorul în acelaşi ton, ca şi cum lucrurile acestea ar fi trebuit sǎ fie demult lǎmurite şi înţelese. Contractul tǎu este pe un scenariu de 974 de pagini şi suntem abia la începutul capitolului paisprezece – îi explicǎ povestitorul pe îndelete ca unui copil.
- La dracu! Şi vrei sǎ trec azi prin treizeci si douǎ de pagini? Pǎi n-o sǎ ajung prea repede la final? – întrebǎ îngrijorat domnul D intrat în jocul povestitorului.
- Nu, pentru cǎ în urmǎtoarele douǎzeci – douǎzeci si cinci de pagini e mult dialog şi e superfluu. De sǎptǎmâna viitoare sǎ vezi ce se îndeasǎ. E numai acţiune.
- Ce acţiune?
- Asta trebuie sǎ-mi spui tu mie. Ce acţiune vrei. Sunt o mulţime de opţiuni – aici vocea fǎcu o pauzǎ şi domnul D auzi ceva foşnind ca şi cum povestitorul ar fi rǎsfoit prin hǎrtii – una din opţiuni ar fi sǎ-ţi iasǎ lipeala azi cu blonda aia focoasǎ şi sǎ vezi sǎptǎmâna viitoare acţiune – chicoti vocea.
- Sǎ fiu al naibii! De unde ştii de blondǎ?
- Pǎi nu ţi-am spus adineauri cǎ eu sunt povestitorul. Cum sǎ nu ştiu?! Ce, crezi cǎ sunt vre-un personaj secundar de mâna a doua?!
Vocea avea dreptate. Cu o searǎ înainte agaţase în barul din colt o blondǎ focoasǎ şi teribil de dulce. Puse mâna pe telefon, formǎ un numǎr pe care îl citi în palmǎ şi aşteptǎ…
- Bunǎ. Sunt D……..
Prima opţiune de pe lista povestitorului se dovedi câştigǎtoare….
***
Domnul D privi corpul plin dar armonios al blondei ce se îndrepta cu paşi molcomi spre baie. Ascultǎ cum dǎ drumul apei la duş apoi îşi aprinse o ţigarǎ, îşi aruncǎ un braţ sub cap şi ţintui cu privirea muchia dintre tavan şi peretele din faţa sa.
- Ai prins şi asta? – se adresǎ el unei persoane inexistente.
- Bineînţeles. Cu lux de amǎnunte prietene. Şi cu sonor – chicoti vocea.
- Moş libidinos…..
Apoi se fǎcu linişte. O perioadǎ nu se mai auzi decât şuieratul buzelor domnului D rostolind în aer ineluşe de fum.
- Auzi! Ştii ceva?! Ce hârtii învârţi tu acolo?! Te aud mereu fâşâind nişte foi.
- E schiţa ta de scenariu.
- A mea?! Cum adicǎ a mea?! Am fǎcut-o eu, ţi-am trimis-o eu?
- Nu. Asta e datǎ. Sunt frânturi de fraze de ici, de colo, mici întâmplǎri, evenimente, conexiuni cu personajele secundare…..
- Auzi, dar ia zi…. E cap coadǎ, sau progreseazǎ pe mǎsurǎ ce înaintǎm?
- Nu. O am pe toatǎ. Cap coadǎ.
- Adicǎ…….. ştii tot. Inclusiv cum se va termina.
- Îhî.
- Şi cum se va termina?
Povestitorul chicoti din nou.
- Ştii cǎ nu pot sǎ-ţi spun. De altfel cunoşti la fel de bine ca mine faptul ca eu nu adaug nimic, tu faci totul.
- Du-te dracului. O tot ţii pe asta cu “tu faci totul” şi când colo voi aveţi deja pregǎtit scenariul de la un cap la altul. Vǎ jucaţi cu vieţile oamenilor troglodiţilor. Eşti un împuţit, asta eşti.
- În linii foarte mari, nu chiar tot. Şi fǎrǎ jigniri te rog. Eu n-am zis nimic de blonda ta durdulie…
- Auzi mǎ. Dar ce crezi tu cǎ o se întâmple dacǎ mǎ arunc eu pe geam chiar acum şi îmi zdrobesc ţeasta de asfalt. Nu vǎ dau peste cap toate planurile? – întrebǎ domnul D ridicându-se din pat şi apropiindu-se de fereastra larg deschisǎ …..
- Hmmm…… trebuie sǎ recunosc cǎ asta n-a mai încercat nimeni pânǎ acum.
Câteva clipe nu se mai auzi decât duşul din baie şi fata îngânând un cântec cândva la modǎ…
“Baby, take off your coat
real slow.
Take off your shoes
I'u, take off your shoes.
Baby, take off your dress
yes, yes, yes.
You can leave your hat on”
- Ia zi mǎ pachidermǎ puchinoasǎ. N-ai sǎ mǎ rogi tu frumos sǎ renunţ? Cǎ nu mai bate deloc cu ce ai tu acolo. Cam iese din schemǎ, nu?! – întrebǎ domnul D decis sǎ-şi ducǎ planul pânǎ la capǎt şi ridicând un picior pe marginea ferestrei.
- Nu mai zici nimic, taci! – izbucni în hohote de râs isteric domnul D şi se ridicǎ în picioare pe marginea pervazului.
Jos oraşul vuia ca un furnicar. Vârtej de culoare. Multǎ mişcare. Maşini, claxoane, oameni ca nişte gângǎnii mici într-o rotire agonicǎ.
- Eşti un imbecil – murmurǎ vocea.
Ultimele cuvinte avurǎ darul sǎ-l îndârjeascǎ pe domnul D. Dacǎ pânǎ în acel moment oscilase între a glumi şi a-şi lua în serios propriile cuvinte, ultima frazǎ a povestitorului îl dezgustase. Pânǎ la urmǎ şi la urmǎ nu era posibil ca altcineva sǎ se joace cu viaţa lui. Îi aparţinea, iar cuvintele povestitorului nu erau decât un şantaj mârşav.
Îşi lipi degetele de la picioare de marginea ferestrei, apoi coborâ încet de pe pervazul de lemn pe muchia de piatrǎ a clǎdirii. Era rece iar el era gol. Vântul adia uşor. Îşi desprinse o mânǎ de marginea ferestrei, apoi unul câte unul degetele de la cealaltǎ mânǎ. Un singur deget îl mai lega de viaţǎ. Zâmbi şi îndreptǎ şi ultimul deget care susţinea ca un cârlig întreaga greutate a corpului. Dar chiar cu o sutime de secundǎ înainte sǎ facǎ acest gest, un ţipǎt înfiorǎtor se auzi din baie. Se rǎsuci în aer, prinse în ultimul moment marginea ferestrei şi sǎri înapoi în camerǎ. Alergǎ într-un suflet înspre baie. Uşa era încuiatǎ pe dinǎuntru. Ascultǎ o secundǎ. Nu se mai auzea nici un zgomot. Îşi propti umǎrul în uşǎ şi izbi cu putere. Încǎ o datǎ şi uşa cedǎ. Blonda era întinsǎ în mijlocul bǎii. Alunecase probabil şi se izbise cu capul de marginea cǎzii. Din tâmpla stângǎ un firicel subţire de sânge se scurgea cǎtre golirea de pardosealǎ. Se mai lovise în cǎdere la nas şi la buze. Se repezi înapoi în dormitor şi sunǎ la urgenţe. Apoi se întoarse şi se ocupǎ cu grijǎ de ea pânǎ la venirea ambulanţei. N-a durat mai mult de cincispreze minute dar i s-a pǎrut o veşnicie.
***
Salvarea demarǎ în trombǎ, stâlcind aerul între semnalele ascuţite ale sirenei. Domnul D îşi aprinse o nouǎ ţigarǎ şi îşi lǎsǎ corpul supus unui stres teribil în ultima jumǎtate de orǎ sǎ se destindǎ pe patul moale. Era tot gol, doar cu un prosop înfǎşurat în jurul şoldurilor. Privirea îi fugi din nou cǎtre muchea dreaptǎ a peretelui din faţa sa îmbinându-se perfect cu tavanul.
- O sǎ-şi revinǎ?
- Îhî
- A fost mâna ta, nu-i aşa?!
- Ţi-am spus cǎ am şi creion şi gumǎ – murmurǎ vocea din tavan ca şi cum şi-ar fi cerut scuze – nu puteam sǎ te las, trebuia sa pǎstrez linia…….
miercuri, 10 septembrie 2008
O ciudǎţienie mare, mare…
Vâjjjj….. baaaang……. s-a auzit deodatǎ şi întreg blocul s-a zguduit din temelii. Toatǎ lumea a crezut cǎ a cǎzut o bombǎ…. teoriştii lui Osama…. vreo torpilǎ rǎtǎcitǎ de ruşi în drum spre Georgia…… sau pur şi simplu un proiectil cu termenul de valabilitate expirat tras de-ai noştri. Prima a ieşit la fereastrǎ tanti Marioara de la unu. Ea avea şi cea mai bunǎ viziune întotdeauna. De data asta însǎ privirea îi era blocatǎ de un obiect neindentificat care cǎzuse peste copacul din faţa blocului, îi rupsese o cracǎ uriaşǎ, care la rândul ei intrase în balcon, cǎzuse peste borcanele proaspete cu castraveciori şi produsese un dezastru.
- Marineeeeee… - s-a auzit glasul lu tanti Marioara spintecând liniştea îmbâcsitǎ de manele a unei dupǎ-amieze cuminţi de început de septembrie. Marineeeeee…. – s-a auzit din nou sfâşietor, tragic, supraomenesc….
Într-o secundǎ toate ferestrele, de la parter şi pânǎ la patru, de la scara unu pânǎ la trei, s-au procopsit cu o scǎfârlie ameţitǎ între ramele albe de termopan. Timp de câteva minute nu s-a auzit nici musca.
Nimeni n-a ştiu niciodatǎ dacǎ strigǎtul lu tanti Marioara se datora castraveciorilor ce se zbǎteau în balcon printre cioburile de sticlǎ ca nişte peşti din acvariul lovit de gloanţele lu Al Capone sau s-a datorat priveliştii de sub geamul dumisale. Cert este cǎ “marineeeee….., marineeeee…..” au intrat în memoria locatarilor ca fiind cuvintele care au declansat isteria generalǎ. Peste ani, când cineva voia sǎ spunǎ povestea obiectului neidentificat cǎzut între blocurile din Drumul Taberei începea absolut obligatoriu cu “marineeeee….., marineeeee…..”.
Prima care s-a dezmeticit a fost madam Emilia de la patru care avea şi cea mai bunǎ perspectivǎ asupra obiectului. Nu putea sǎ doarmǎ dupǎmasa cǎ se incingea acoperişul de deasupra capului iar netotul de bǎrbatusu nu fusese niciodatǎ în stare sǎ ia problema în mânǎ şi sǎ se ocupe de mansardare, lucru care ar fi adus mai multǎ rǎcoare în dormitor şi mai multǎ linişte în familia lu madam Emilia.
- Vǎleu mumǎǎǎ….. ce-i asta??? – a strigat madam Emilia şi strigǎtul ei s-a auzit pânǎ la alimentara din colţ, lucru neacceptat iniţial de particpanţii la eveniment, dar care s-a dovedit ulterior a fi adevǎrat pentru cǎ pe lângǎ tanti Frusina şi tanti Vasilica, douǎ babe care se întorseserǎ în mare grabǎ de la coada la ouǎ, despre care oricum nu se ştia dacǎ sosesc sau nu, mai veniserǎ cu ele alte douǎ babe de la blocul vecin, una lungǎ, slabǎ şi chealǎ de la scara unu şi alta uscatǎ, adusǎ de spate dar cu gura mare şi dinţii rari şi ascuţiţi ca un piton de la doi, mişcare ce dǎduse o amploare planetarǎ evenimentului.
În mai puţin de un minut toatǎ lumea era jos, studiind obiectul cǎzut din senin, lucru confirmat de altfel, de senin vorbesc, de pozele fǎcute de nea Tase, care fusese ziarist amator şi ţinea întotdeauna dupǎ perdea un aparat de fotografiat performant cu focus 10x, aşa….. pentru orice eventualitate. Numa meşteru Gelu n-a coborât cǎ ieşise din tura de noapte şi deşi soarele se înǎlţase de şapte suliţi peste vârfurile plopilor din parcare, mai era încǎ mahmur dupǎ cele şase beri şi cele trei de-o sutǎ pe care le consumase cu bǎietii la birtu de la colţ, la ieşirea de la servici.
- Ce-i asta mâncaţi-aş!? - s-a încruntat domnu Georgescu cu o nedisimulatǎ uimire, studiind obiectul cu o mânǎ la spate şi cu alta rǎsucindu-şi mustaţa cu colţuri lunguieţe de semǎna cu piratul ǎla chior, care se bǎtea cu bǎiatul ǎla de zbura, de-o iubea pe fata aia micǎ cu mulţi frǎţiori, dîn desene animate….
- Trebuie sǎ fie un mutant – a intervenit nea Jean, sfios ca un soricel. Nea Jean fusese cercetǎtor şi acu era sarac. Toatǎ viaţa vorbise puţin şi scrisese mult. Noroc cu jumǎtatea lu nea Jean care era de trei ori cât el şi vorbea ea pentru amândoi. De altfel nici nu apucase bietul om sǎ închidǎ gura şi jumǎtatea îi şi aruncase o ocheadǎ cum cǎ “te bagi şi tu degraba ca musca-n lapte”.
- Mutant, nemutant, dar sǎ zboare!? Cine naiba l-a trimis p-ǎsta aici! Nu-i mânǎ curatǎ aicea vǎ spui io, p-ǎsta l-a trimis cineva – s-a bǎgat în vorba nea Marin, barbatu lu tanti Marioara, care lǎsase castravreciorii sǎ se zbatǎ pe balcon şi coborâse în grabǎ mare sǎ analizeze alǎturi de restul lumii comedia – ia uite are mustǎţile înghetate…
- O fi venind de pe Marte – încearcǎ si madam Dumitrescu marea cu degetul, dar domnul Georgescu i-o reteaza scurt.
- Mai taci coanǎ Dumitreasco, nu ştii cǎ pe Marte au fost ǎia… Amstrong şi Aldin şi nu era nici picior de marţian. Era pustiu ca dracu, doar nişte urme de şenilǎ de la maşinile rusilor care fuseserǎ deja acolo ai dracu. Mai pune şi dumneata mâna pe un ziar coanǎ Dumitreasco şi mai informeazǎ-te cǎ de-aia e ţara asta aşa cum e, ne ducem dracu de râpǎ, cǎ ne dǎm toţi cu presupusu fǎrǎ s-avem nimic în cap…
- Ei… gata, gata domnu Georgescu, a zis şi ea n-a dat cu parul – i-a luat apǎrarea bǎrbatusu, unul gras şi mare de semǎna exact cu un butoi de vin numa bun de dat cep, ca ǎla de-i prieten cu Asterisc, cu cosiţe galbene, tot dîn desene animate……
- O fi amantu lu tanti Magda - se bagǎ în vorbǎ şi nea Andrei sǎ mai destindǎ atmosfera încinsǎ şi la propriu şi la figura lu domn Georgescu. Tanti Mǎgduţa era croitoreasǎ. Moartea lu abuziv-împuşcatu o prinsese la Apaca. Ieşise şi ea cu fetele sǎ strige “nu vrem bani nu vrem valutǎ / vrem ca Roman sǎ ne futǎ”. Asta fusese revoluţia ei. Doar ca… meşteru Ion, bǎrbatsu, maistru la uzina de ţevi, o vǎzuse la teveu între colindǎtoare şi când s-a întors acasǎ i-a tras o chelfǎnealǎ s-o ţinǎ minte toatǎ viaţa. “La 150 de kile ale tale vrei sǎ te futǎ Roman fǎ, pǎi ce crezi cǎ se uitǎ ǎla la tine?”. Dupǎ pǎţania cu Roman şi cu meşteru Ion toatǎ lumea fǎcea glume pe seama lu tanti Mǎgduţa, femeie bunǎ la suflet de altfel şi îi gǎsea în fiecare dintre necunoscuţii ce intrau în bloc un potenţial amant.
Toatǎ lumea a început sǎ râdǎ, destinderea fiind completǎ ca o adiabatǎ perfecta din ciclu ǎla a lu Carnot.
- Sǎ ştiţi cǎ e un experiment american eşuat – concluzioneazǎ Ghiduşu cu glas tare şi apǎsat, apoi continuǎ explicaţia – e american sigur cǎ-i mult muuuult mai mare decât noi şi eşuat cǎ altfel ce cǎuta un american aici la noi în Drumul Taberei…….
N-a mai râs nimeni. Nu prea mai râdea nimeni la glumele lu Ghiduşu deşi era amuzant în felul lui. Fusese gestionar la aprozaru din colţ, îi mersese bine şi înainte de marea înghesuialǎ şi dupǎ. Mai ales cǎ fǎcuse ce fǎcuse şi cumpǎrase aprozaru numa pentru el. Doar cǎ pe fir intrasera neşte vecini interlopi cu ghiul şi zgardǎ babanǎ dǎ aur care voiau şi ei aprozaru. O vreme n-a mai auzit nimeni nimic de Ghiduşu pânǎ când l-a vǎzut al dǎ sub el cu trei falange de la dreapta retezate şi cu aprozaru vândut. De atunci glumele lu Ghiduşu se cam ofiliserǎ.
Deşi au fost multe alte pǎreri aşternute frumos pe hârtie de tanti Vasilica, cǎ tot avea lista cu ǎia de stǎteau la coadǎ la ouǎ, pânǎ la urmǎ concluzia lu Ghiduşu a rǎmas pe primul loc în topul preferinţelor locatarilor cu şaptşpe voturi urmatǎ la mare distanţǎ de pǎrerea lu nea Jean cel sfios. Problema mare nu era însǎ ce e ci mai degraba cum a ajuns acolo. De data asta Domnu Georgescu nu a mai lǎsat pe nimeni sǎ-şi bage nasul şi sǎ strice imaginea României şi a dat explicatii amǎnunţite despre experimentele americane de creştere a plantelor şi animelor în condiţii de imponderabilitate. Şi dupǎ un spici de vreo cinşpe minute a concluzionat:
- Ăsta a cǎzut dintr-un avion din ǎla imponderabil!
Nimeni nu a îndrǎznit sǎ îl contrazicǎ, aşa cǎ o perioadǎ de timp a fost linişte. Mai mulţi bǎrbaţi s-au apropiat cu curaj de uriaşul adormit sub balcoanele lu tanti Marioara şi au început sǎ-l înghioldeascǎ cu cotul, cu pumnul sau cu vârful pantofului. Uriaşul nu pǎrea sǎ se sinchiseascǎ de hǎrmǎlaia fǎcutǎ de femeile care cotcodǎceau ca nişte gǎini fericite pe un morman de ouǎ proapsete şi nici de ghionturile bǎrbaţilor şi sforǎia liniştit în continuare.
- Bǎ, dacǎ tot ie-aicea io zic sǎ-l punem sǎ ne facǎ izolatia termicǎ la bloc – a deschis nenea Iancu de la doi o nouǎ pistǎ pentru dat cu pǎrerea - ǎsta mare cum e ajunge pânǎ la patru fǎrǎ probleme şi la cât e de zdravǎn munceşte cât zece. În mai puţin de-o sǎptǎmânǎ e gata tot blocul. Noi îi aducem materiale şi de mâncare.
- Ba mai bine îl punem de strajǎ în faţa blocului sǎ ne apere de hoţi – s-a rǎţoit madam Emilia - cǎ iar mi-a dat un bagabond cu şutul în fund lu Bubulina. Sǎraca, îi dau cu alifie de trei zile şi nu-i mai trece. Pupaoarmama…
- Sub coadǎ – mârâie meşteru Ion.
- Ba mai bine sǎ refacem izolaţia la acoperiş cǎ iar vine toamna şi mie-mi plouǎ în casǎ de fiecare datǎ – zice domnul Darie vecinul lu tanti Emilia. Ăsta la cât e de mare poate fi folosit fǎrǎ probleme şi pe post de macara.
- Numa sǎ nu ridice braţele cǎ dacǎ se spalǎ cum te speli tu o sǎ murim cu toţii axfisiaţi – murmurǎ drǎguţa de Felicia de undeva din rândul doi oftând lung şi dezvelindu-şi pieptul plin acoperit doar de un halat subtire de mǎtase mov cu floricele galbene. Apoi ofteazǎ în cor bǎrbaţii……
Când am sosit eu lista cu opinii fǎcutǎ de tanti Vasilica, printre numele de la ouǎ şi pǎrerile cu privire la modul de aterizare, era la pozitia patruşapte şi nu se supusese încǎ la vot. În momentul în care l-am vazut am ştiut sigur cine e. Semǎna perfect. A trebuit însǎ s-o las pe madam Varvara sǎ-mi povesteascǎ tot de-a fir a pǎr, chestie care a durat mai bine de-o orǎ. Ulterior aveam sǎ aflu cǎ madam Varvara îmi povestise de trei ori mai mult decât ceea ce se întâmplase în realitate, cele douǎ treimi în plus fiind bineînţeles adǎugate de la ea. Dar de câte ori mǎ mai putea prinde madam Varvara la înghesuialǎ aşa sǎ-mi povesteascǎ ea mie tot tot tot……… Am aşteptat sǎ termine şi nu m-am putut abţine sǎ nu le spun tuturor adevarul:
- Ştiu cine e, ǎsta e uriaşul somnoros al lui Puck!
Apoi, pânǎ sǎ se dezmeticeascǎ ei, am dat fuga pânǎ sus la mine, am tastat repede http://puck.jubjub.ro/?page_id=587, am dat un print şi le-am dat sǎ citeascǎ. I-am întristat teribil. Tanti Vasilica de furie a rupt lista de la ouǎ în bucǎţele mici, mici, mici şi a început sǎ le mestece, domnul Darie a dat cu izolaţia de pǎmânt, madam Emilia a început sǎ plângǎ în hohote strângând-o pe Bubulina la piept, iar Domnul Georgrescu sǎ înjure. Noroc cǎ l-am tras de mânecǎ şi l-am abordat ca pe un profesionist, cel mai profesionist dintre profesionişti ş i-am dat o temǎ de gândire care nu putea fi rezolvatǎ decât de un profesionist.
- Domnu Georgescu, acu… ca-tre bǎrbaţi, sǎ ştii cǎ trebuie sǎ-l trimitem înapoi. Te gândeşti dumneata cum sǎ facem o praştie uite aşa mare, mare, mare, sǎ-l catapultǎm înapoi? Uite urc iar şi îţi aduc şi schiţele lu schitzuici…….
- Marineeeeee… - s-a auzit glasul lu tanti Marioara spintecând liniştea îmbâcsitǎ de manele a unei dupǎ-amieze cuminţi de început de septembrie. Marineeeeee…. – s-a auzit din nou sfâşietor, tragic, supraomenesc….
Într-o secundǎ toate ferestrele, de la parter şi pânǎ la patru, de la scara unu pânǎ la trei, s-au procopsit cu o scǎfârlie ameţitǎ între ramele albe de termopan. Timp de câteva minute nu s-a auzit nici musca.
Nimeni n-a ştiu niciodatǎ dacǎ strigǎtul lu tanti Marioara se datora castraveciorilor ce se zbǎteau în balcon printre cioburile de sticlǎ ca nişte peşti din acvariul lovit de gloanţele lu Al Capone sau s-a datorat priveliştii de sub geamul dumisale. Cert este cǎ “marineeeee….., marineeeee…..” au intrat în memoria locatarilor ca fiind cuvintele care au declansat isteria generalǎ. Peste ani, când cineva voia sǎ spunǎ povestea obiectului neidentificat cǎzut între blocurile din Drumul Taberei începea absolut obligatoriu cu “marineeeee….., marineeeee…..”.
Prima care s-a dezmeticit a fost madam Emilia de la patru care avea şi cea mai bunǎ perspectivǎ asupra obiectului. Nu putea sǎ doarmǎ dupǎmasa cǎ se incingea acoperişul de deasupra capului iar netotul de bǎrbatusu nu fusese niciodatǎ în stare sǎ ia problema în mânǎ şi sǎ se ocupe de mansardare, lucru care ar fi adus mai multǎ rǎcoare în dormitor şi mai multǎ linişte în familia lu madam Emilia.
- Vǎleu mumǎǎǎ….. ce-i asta??? – a strigat madam Emilia şi strigǎtul ei s-a auzit pânǎ la alimentara din colţ, lucru neacceptat iniţial de particpanţii la eveniment, dar care s-a dovedit ulterior a fi adevǎrat pentru cǎ pe lângǎ tanti Frusina şi tanti Vasilica, douǎ babe care se întorseserǎ în mare grabǎ de la coada la ouǎ, despre care oricum nu se ştia dacǎ sosesc sau nu, mai veniserǎ cu ele alte douǎ babe de la blocul vecin, una lungǎ, slabǎ şi chealǎ de la scara unu şi alta uscatǎ, adusǎ de spate dar cu gura mare şi dinţii rari şi ascuţiţi ca un piton de la doi, mişcare ce dǎduse o amploare planetarǎ evenimentului.
În mai puţin de un minut toatǎ lumea era jos, studiind obiectul cǎzut din senin, lucru confirmat de altfel, de senin vorbesc, de pozele fǎcute de nea Tase, care fusese ziarist amator şi ţinea întotdeauna dupǎ perdea un aparat de fotografiat performant cu focus 10x, aşa….. pentru orice eventualitate. Numa meşteru Gelu n-a coborât cǎ ieşise din tura de noapte şi deşi soarele se înǎlţase de şapte suliţi peste vârfurile plopilor din parcare, mai era încǎ mahmur dupǎ cele şase beri şi cele trei de-o sutǎ pe care le consumase cu bǎietii la birtu de la colţ, la ieşirea de la servici.
- Ce-i asta mâncaţi-aş!? - s-a încruntat domnu Georgescu cu o nedisimulatǎ uimire, studiind obiectul cu o mânǎ la spate şi cu alta rǎsucindu-şi mustaţa cu colţuri lunguieţe de semǎna cu piratul ǎla chior, care se bǎtea cu bǎiatul ǎla de zbura, de-o iubea pe fata aia micǎ cu mulţi frǎţiori, dîn desene animate….
- Trebuie sǎ fie un mutant – a intervenit nea Jean, sfios ca un soricel. Nea Jean fusese cercetǎtor şi acu era sarac. Toatǎ viaţa vorbise puţin şi scrisese mult. Noroc cu jumǎtatea lu nea Jean care era de trei ori cât el şi vorbea ea pentru amândoi. De altfel nici nu apucase bietul om sǎ închidǎ gura şi jumǎtatea îi şi aruncase o ocheadǎ cum cǎ “te bagi şi tu degraba ca musca-n lapte”.
- Mutant, nemutant, dar sǎ zboare!? Cine naiba l-a trimis p-ǎsta aici! Nu-i mânǎ curatǎ aicea vǎ spui io, p-ǎsta l-a trimis cineva – s-a bǎgat în vorba nea Marin, barbatu lu tanti Marioara, care lǎsase castravreciorii sǎ se zbatǎ pe balcon şi coborâse în grabǎ mare sǎ analizeze alǎturi de restul lumii comedia – ia uite are mustǎţile înghetate…
- O fi venind de pe Marte – încearcǎ si madam Dumitrescu marea cu degetul, dar domnul Georgescu i-o reteaza scurt.
- Mai taci coanǎ Dumitreasco, nu ştii cǎ pe Marte au fost ǎia… Amstrong şi Aldin şi nu era nici picior de marţian. Era pustiu ca dracu, doar nişte urme de şenilǎ de la maşinile rusilor care fuseserǎ deja acolo ai dracu. Mai pune şi dumneata mâna pe un ziar coanǎ Dumitreasco şi mai informeazǎ-te cǎ de-aia e ţara asta aşa cum e, ne ducem dracu de râpǎ, cǎ ne dǎm toţi cu presupusu fǎrǎ s-avem nimic în cap…
- Ei… gata, gata domnu Georgescu, a zis şi ea n-a dat cu parul – i-a luat apǎrarea bǎrbatusu, unul gras şi mare de semǎna exact cu un butoi de vin numa bun de dat cep, ca ǎla de-i prieten cu Asterisc, cu cosiţe galbene, tot dîn desene animate……
- O fi amantu lu tanti Magda - se bagǎ în vorbǎ şi nea Andrei sǎ mai destindǎ atmosfera încinsǎ şi la propriu şi la figura lu domn Georgescu. Tanti Mǎgduţa era croitoreasǎ. Moartea lu abuziv-împuşcatu o prinsese la Apaca. Ieşise şi ea cu fetele sǎ strige “nu vrem bani nu vrem valutǎ / vrem ca Roman sǎ ne futǎ”. Asta fusese revoluţia ei. Doar ca… meşteru Ion, bǎrbatsu, maistru la uzina de ţevi, o vǎzuse la teveu între colindǎtoare şi când s-a întors acasǎ i-a tras o chelfǎnealǎ s-o ţinǎ minte toatǎ viaţa. “La 150 de kile ale tale vrei sǎ te futǎ Roman fǎ, pǎi ce crezi cǎ se uitǎ ǎla la tine?”. Dupǎ pǎţania cu Roman şi cu meşteru Ion toatǎ lumea fǎcea glume pe seama lu tanti Mǎgduţa, femeie bunǎ la suflet de altfel şi îi gǎsea în fiecare dintre necunoscuţii ce intrau în bloc un potenţial amant.
Toatǎ lumea a început sǎ râdǎ, destinderea fiind completǎ ca o adiabatǎ perfecta din ciclu ǎla a lu Carnot.
- Sǎ ştiţi cǎ e un experiment american eşuat – concluzioneazǎ Ghiduşu cu glas tare şi apǎsat, apoi continuǎ explicaţia – e american sigur cǎ-i mult muuuult mai mare decât noi şi eşuat cǎ altfel ce cǎuta un american aici la noi în Drumul Taberei…….
N-a mai râs nimeni. Nu prea mai râdea nimeni la glumele lu Ghiduşu deşi era amuzant în felul lui. Fusese gestionar la aprozaru din colţ, îi mersese bine şi înainte de marea înghesuialǎ şi dupǎ. Mai ales cǎ fǎcuse ce fǎcuse şi cumpǎrase aprozaru numa pentru el. Doar cǎ pe fir intrasera neşte vecini interlopi cu ghiul şi zgardǎ babanǎ dǎ aur care voiau şi ei aprozaru. O vreme n-a mai auzit nimeni nimic de Ghiduşu pânǎ când l-a vǎzut al dǎ sub el cu trei falange de la dreapta retezate şi cu aprozaru vândut. De atunci glumele lu Ghiduşu se cam ofiliserǎ.
Deşi au fost multe alte pǎreri aşternute frumos pe hârtie de tanti Vasilica, cǎ tot avea lista cu ǎia de stǎteau la coadǎ la ouǎ, pânǎ la urmǎ concluzia lu Ghiduşu a rǎmas pe primul loc în topul preferinţelor locatarilor cu şaptşpe voturi urmatǎ la mare distanţǎ de pǎrerea lu nea Jean cel sfios. Problema mare nu era însǎ ce e ci mai degraba cum a ajuns acolo. De data asta Domnu Georgescu nu a mai lǎsat pe nimeni sǎ-şi bage nasul şi sǎ strice imaginea României şi a dat explicatii amǎnunţite despre experimentele americane de creştere a plantelor şi animelor în condiţii de imponderabilitate. Şi dupǎ un spici de vreo cinşpe minute a concluzionat:
- Ăsta a cǎzut dintr-un avion din ǎla imponderabil!
Nimeni nu a îndrǎznit sǎ îl contrazicǎ, aşa cǎ o perioadǎ de timp a fost linişte. Mai mulţi bǎrbaţi s-au apropiat cu curaj de uriaşul adormit sub balcoanele lu tanti Marioara şi au început sǎ-l înghioldeascǎ cu cotul, cu pumnul sau cu vârful pantofului. Uriaşul nu pǎrea sǎ se sinchiseascǎ de hǎrmǎlaia fǎcutǎ de femeile care cotcodǎceau ca nişte gǎini fericite pe un morman de ouǎ proapsete şi nici de ghionturile bǎrbaţilor şi sforǎia liniştit în continuare.
- Bǎ, dacǎ tot ie-aicea io zic sǎ-l punem sǎ ne facǎ izolatia termicǎ la bloc – a deschis nenea Iancu de la doi o nouǎ pistǎ pentru dat cu pǎrerea - ǎsta mare cum e ajunge pânǎ la patru fǎrǎ probleme şi la cât e de zdravǎn munceşte cât zece. În mai puţin de-o sǎptǎmânǎ e gata tot blocul. Noi îi aducem materiale şi de mâncare.
- Ba mai bine îl punem de strajǎ în faţa blocului sǎ ne apere de hoţi – s-a rǎţoit madam Emilia - cǎ iar mi-a dat un bagabond cu şutul în fund lu Bubulina. Sǎraca, îi dau cu alifie de trei zile şi nu-i mai trece. Pupaoarmama…
- Sub coadǎ – mârâie meşteru Ion.
- Ba mai bine sǎ refacem izolaţia la acoperiş cǎ iar vine toamna şi mie-mi plouǎ în casǎ de fiecare datǎ – zice domnul Darie vecinul lu tanti Emilia. Ăsta la cât e de mare poate fi folosit fǎrǎ probleme şi pe post de macara.
- Numa sǎ nu ridice braţele cǎ dacǎ se spalǎ cum te speli tu o sǎ murim cu toţii axfisiaţi – murmurǎ drǎguţa de Felicia de undeva din rândul doi oftând lung şi dezvelindu-şi pieptul plin acoperit doar de un halat subtire de mǎtase mov cu floricele galbene. Apoi ofteazǎ în cor bǎrbaţii……
Când am sosit eu lista cu opinii fǎcutǎ de tanti Vasilica, printre numele de la ouǎ şi pǎrerile cu privire la modul de aterizare, era la pozitia patruşapte şi nu se supusese încǎ la vot. În momentul în care l-am vazut am ştiut sigur cine e. Semǎna perfect. A trebuit însǎ s-o las pe madam Varvara sǎ-mi povesteascǎ tot de-a fir a pǎr, chestie care a durat mai bine de-o orǎ. Ulterior aveam sǎ aflu cǎ madam Varvara îmi povestise de trei ori mai mult decât ceea ce se întâmplase în realitate, cele douǎ treimi în plus fiind bineînţeles adǎugate de la ea. Dar de câte ori mǎ mai putea prinde madam Varvara la înghesuialǎ aşa sǎ-mi povesteascǎ ea mie tot tot tot……… Am aşteptat sǎ termine şi nu m-am putut abţine sǎ nu le spun tuturor adevarul:
- Ştiu cine e, ǎsta e uriaşul somnoros al lui Puck!
Apoi, pânǎ sǎ se dezmeticeascǎ ei, am dat fuga pânǎ sus la mine, am tastat repede http://puck.jubjub.ro/?page_id=587, am dat un print şi le-am dat sǎ citeascǎ. I-am întristat teribil. Tanti Vasilica de furie a rupt lista de la ouǎ în bucǎţele mici, mici, mici şi a început sǎ le mestece, domnul Darie a dat cu izolaţia de pǎmânt, madam Emilia a început sǎ plângǎ în hohote strângând-o pe Bubulina la piept, iar Domnul Georgrescu sǎ înjure. Noroc cǎ l-am tras de mânecǎ şi l-am abordat ca pe un profesionist, cel mai profesionist dintre profesionişti ş i-am dat o temǎ de gândire care nu putea fi rezolvatǎ decât de un profesionist.
- Domnu Georgescu, acu… ca-tre bǎrbaţi, sǎ ştii cǎ trebuie sǎ-l trimitem înapoi. Te gândeşti dumneata cum sǎ facem o praştie uite aşa mare, mare, mare, sǎ-l catapultǎm înapoi? Uite urc iar şi îţi aduc şi schiţele lu schitzuici…….
vineri, 22 august 2008
Aur la maraton
nu a ajuns încǎ la o treime din cursǎ şi deja are probleme; e în prima jumǎtate a plutonului, nici nu-şi doreşte mai mult, dar simte cum ceva se zbate în pântecul ei, fierbinte, acid; simte cum i se umflǎ, odata cu tǎlpile pe care deja nu le mai simte; nu e prima oarǎ, i s-a mai întâmplat la antrenamente, dar atunci era altceva, acum e în cursa cea mare, cursa de maraton a olimpiadei;
încearcǎ sǎ se gândeascǎ la altele ca sǎ nu mai simtǎ apǎsarea; dacǎ şi-ar fi luat gentuţa aia cu ştrasuri s-ar fi potrivit foarte bine cu chimonoul roşu cumpǎrat ieri; dar pitica cu ochii turtiţi n-a vrut cu nici un chip sǎ lase din preţ “sǎrti dolar… no, no les… sǎrti dolar, nais nais… sǎrti dolar” şi zâmbea într-una; asta o scotea din minţi; nici mǎcar nu putea s-o înjure şi sǎ plece;
e cald, e foarte cald; ar fi trebuit sǎ-şi asculte antrenorul; acum îi pare rǎu pentru ceea ce a facut înainte de cursǎ; n-a dat dovadǎ de profesionalism; un alt punct de hidratatre; apucǎ unul dintre paharele de pe marginea meselor; îl duce spre buze, apoi renunţǎ; ştie cǎ nu-i face bine; şi-l toarnǎ în cap;
strânge din dinţi şi mǎreşte pasul; sǎ ajungǎ odatǎ la capǎt; stadionul nici mǎcar nu se zǎreşte; nu-i vine sǎ se gândeascǎ cât mai e; încǎ atât cel puţin…;
şi canadianca, ce picioare strâmbe are; a stat în faţa ei pe linia de start; cum o putea doamne sǎ iasǎ din casǎ cu picioarele alea; poate doar în pantaloni; iar irlandeza…; sunt prietene vechi; a fǎcut burtǎ; probabil anul ǎsta se lasǎ, cǎ are o vârstǎ şi ea; mai bine pune mâna şi face un copil; sau altceva, nu mâna…;
senzaţia de disconfort, de durere se agraveazǎ; o clipǎ îi trece prin cap sǎ renunţe; dar ştie cǎ nu o poate face; o ţarǎ întreagǎ o priveşte la televizor, familia, prietenii; nu poate face asta; trebuie sǎ schimbe tactica; în locul paşilor mari cu arcuirea amplǎ a genunchilor, hotǎrǎşte sǎ treacǎ la paşi mǎrunţi şi deşi; îşi aduce aminte cǎ aşa alergaserǎ chinezoaicele cu opt ani in urma la Sydney; zâmbeşte; alergau ca nişte pǎpuşi de porţelan în chimonou, doar cǎ nu fǎceau plecǎciuni; acum sunt tari, au tehnicǎ, probabil o sǎ ia şi aici aurul;
iuţirea pe care şi-a impus-o a adus-o neaşteptat în primele cinci, departe de grosul plutonului; e puţin speriatǎ de asta; ştie cǎ ar trebui sǎ aplice acum toate sfaturile primite la şedinţele de pregǎtire tehnicǎ, dar simte cum îi vâjâie capul şi cum o arde pântecele; nu se mai poate aduna; trebuie doar sǎ alerge şi sǎ ajungǎ cât mai repede la stadion, la asta se concentreazǎ;
o doare; ar vrea sǎ-şi dea drumul undeva la marginea drumului, ca o cârpǎ aruncatǎ din care se scurg toate lǎturile lumii, nevǎzutǎ , neauzitǎ, nebǎgatǎ în seamǎ; dar nu poate, mai degrabǎ mai face un efort; parcǎ începe sǎ se vadǎ şi stadionul; ǎla o fi?!; ar fi trebuit sǎ-i facǎ şi ea o pozǎ sǎ ştie cum sǎ-l recunoascǎ; înǎuntru pǎrea mai mare; poate e doar foarte departe…;
strânge din dinţi; muschii picioarelor şi ai abdomenului sunt extrem de încordaţi; beton; dar a ajuns deja a doua; nici nu ştie cum; toate camerele de luat vederi sunt pe ea şi pe keniancǎ; “ruperi de ritm, ruperi de ritm” strigǎ cineva din mulţimea de chinezi de pe margine cu glas tare; “în mǎ-ta cu ruperile tale de ritm, acu ai cǎpǎtat glas, sǎ vǎd dacǎ ai fi în locul meu cum ai mai rupe ritmurile” murmurǎ printre buze recunoscându-l pe antrenor care o urmǎreşte de pe trotuar cu bicicleta;
dupǎ al doilea colţ zǎreşte stadionul şi asta îi dǎ mai multǎ putere; e imens; cât mai poate fi pânǎ acolo?! cinci şase minute şi a scǎpat de tot chinul; încearcǎ sǎ mǎreascǎ un pic pasul, apoi îşi aduce aminte cǎ a schimbat tactica în paşi mǎrunţi şi repezi din cauza problemei care o necǎjeşte nespus; nu mai vede în faţa sa decât steguleţe; nici o spinare de alergǎtoare cum era obisnuitǎ pânǎ acum, nici un picior strâmb, nici un fund cât o butie…; i se face pielea de gǎinǎ; nu ştie de ce;
a intrat pe stadion; se sperie, lumea face o hǎrmǎlaie grozavǎ; încǎ zece secunde, încǎ cinci, încǎ trei, douǎ, una…….gata a scǎpat; continuǎ însǎ alergarea ca şi cum cursa nu s-ar fi încheiat; a juns şi kenianca şi chinezoaica; uite cǎ n-a luat aurul… cautǎ din priviri pe cineva de la organizatori, o femeie;
aude în jurul ei numai “gold medal, congreciuleişǎns, congreciuleişǎns” dar nu mai are rǎbdare sǎ se mai intereseze cine a luat aurul; cineva îi dǎ un buchet mare de flori; altcineva un drapel tricolor;
îşi face loc cu greu printre braţele care o împresoarǎ ca nişte liane uriaşe, se apropie de o chinezoaicǎ micuţǎ ce pare a fi de la organizatori şi şopteşte cu glas sfârşit “toilet, toilet, please….. cǎ nu mai pot”…
încearcǎ sǎ se gândeascǎ la altele ca sǎ nu mai simtǎ apǎsarea; dacǎ şi-ar fi luat gentuţa aia cu ştrasuri s-ar fi potrivit foarte bine cu chimonoul roşu cumpǎrat ieri; dar pitica cu ochii turtiţi n-a vrut cu nici un chip sǎ lase din preţ “sǎrti dolar… no, no les… sǎrti dolar, nais nais… sǎrti dolar” şi zâmbea într-una; asta o scotea din minţi; nici mǎcar nu putea s-o înjure şi sǎ plece;
e cald, e foarte cald; ar fi trebuit sǎ-şi asculte antrenorul; acum îi pare rǎu pentru ceea ce a facut înainte de cursǎ; n-a dat dovadǎ de profesionalism; un alt punct de hidratatre; apucǎ unul dintre paharele de pe marginea meselor; îl duce spre buze, apoi renunţǎ; ştie cǎ nu-i face bine; şi-l toarnǎ în cap;
strânge din dinţi şi mǎreşte pasul; sǎ ajungǎ odatǎ la capǎt; stadionul nici mǎcar nu se zǎreşte; nu-i vine sǎ se gândeascǎ cât mai e; încǎ atât cel puţin…;
şi canadianca, ce picioare strâmbe are; a stat în faţa ei pe linia de start; cum o putea doamne sǎ iasǎ din casǎ cu picioarele alea; poate doar în pantaloni; iar irlandeza…; sunt prietene vechi; a fǎcut burtǎ; probabil anul ǎsta se lasǎ, cǎ are o vârstǎ şi ea; mai bine pune mâna şi face un copil; sau altceva, nu mâna…;
senzaţia de disconfort, de durere se agraveazǎ; o clipǎ îi trece prin cap sǎ renunţe; dar ştie cǎ nu o poate face; o ţarǎ întreagǎ o priveşte la televizor, familia, prietenii; nu poate face asta; trebuie sǎ schimbe tactica; în locul paşilor mari cu arcuirea amplǎ a genunchilor, hotǎrǎşte sǎ treacǎ la paşi mǎrunţi şi deşi; îşi aduce aminte cǎ aşa alergaserǎ chinezoaicele cu opt ani in urma la Sydney; zâmbeşte; alergau ca nişte pǎpuşi de porţelan în chimonou, doar cǎ nu fǎceau plecǎciuni; acum sunt tari, au tehnicǎ, probabil o sǎ ia şi aici aurul;
iuţirea pe care şi-a impus-o a adus-o neaşteptat în primele cinci, departe de grosul plutonului; e puţin speriatǎ de asta; ştie cǎ ar trebui sǎ aplice acum toate sfaturile primite la şedinţele de pregǎtire tehnicǎ, dar simte cum îi vâjâie capul şi cum o arde pântecele; nu se mai poate aduna; trebuie doar sǎ alerge şi sǎ ajungǎ cât mai repede la stadion, la asta se concentreazǎ;
o doare; ar vrea sǎ-şi dea drumul undeva la marginea drumului, ca o cârpǎ aruncatǎ din care se scurg toate lǎturile lumii, nevǎzutǎ , neauzitǎ, nebǎgatǎ în seamǎ; dar nu poate, mai degrabǎ mai face un efort; parcǎ începe sǎ se vadǎ şi stadionul; ǎla o fi?!; ar fi trebuit sǎ-i facǎ şi ea o pozǎ sǎ ştie cum sǎ-l recunoascǎ; înǎuntru pǎrea mai mare; poate e doar foarte departe…;
strânge din dinţi; muschii picioarelor şi ai abdomenului sunt extrem de încordaţi; beton; dar a ajuns deja a doua; nici nu ştie cum; toate camerele de luat vederi sunt pe ea şi pe keniancǎ; “ruperi de ritm, ruperi de ritm” strigǎ cineva din mulţimea de chinezi de pe margine cu glas tare; “în mǎ-ta cu ruperile tale de ritm, acu ai cǎpǎtat glas, sǎ vǎd dacǎ ai fi în locul meu cum ai mai rupe ritmurile” murmurǎ printre buze recunoscându-l pe antrenor care o urmǎreşte de pe trotuar cu bicicleta;
dupǎ al doilea colţ zǎreşte stadionul şi asta îi dǎ mai multǎ putere; e imens; cât mai poate fi pânǎ acolo?! cinci şase minute şi a scǎpat de tot chinul; încearcǎ sǎ mǎreascǎ un pic pasul, apoi îşi aduce aminte cǎ a schimbat tactica în paşi mǎrunţi şi repezi din cauza problemei care o necǎjeşte nespus; nu mai vede în faţa sa decât steguleţe; nici o spinare de alergǎtoare cum era obisnuitǎ pânǎ acum, nici un picior strâmb, nici un fund cât o butie…; i se face pielea de gǎinǎ; nu ştie de ce;
a intrat pe stadion; se sperie, lumea face o hǎrmǎlaie grozavǎ; încǎ zece secunde, încǎ cinci, încǎ trei, douǎ, una…….gata a scǎpat; continuǎ însǎ alergarea ca şi cum cursa nu s-ar fi încheiat; a juns şi kenianca şi chinezoaica; uite cǎ n-a luat aurul… cautǎ din priviri pe cineva de la organizatori, o femeie;
aude în jurul ei numai “gold medal, congreciuleişǎns, congreciuleişǎns” dar nu mai are rǎbdare sǎ se mai intereseze cine a luat aurul; cineva îi dǎ un buchet mare de flori; altcineva un drapel tricolor;
îşi face loc cu greu printre braţele care o împresoarǎ ca nişte liane uriaşe, se apropie de o chinezoaicǎ micuţǎ ce pare a fi de la organizatori şi şopteşte cu glas sfârşit “toilet, toilet, please….. cǎ nu mai pot”…
(disclaimar: prezentarea de faţǎ a cursei de maraton de la olimpiadǎ este doar o glumǎ şi nu are nici o legaturǎ cu întrecerea realǎ, performanţa Constantinei Tomescu Diţă fiind una cu adevǎrat extraordinarǎ ş fiind obţinutǎ prin cu totul alte mijloace)
marți, 19 august 2008
Mimi și calul
mimi scoate din poşetǎ cheia; o cheie de yalǎ pe un inel de inox; o prinde între degetul mare şi arǎtǎtor, o pipǎie ca şi cum ar analiza textura unei rochii, apoi îi dǎ drumul sǎ alunece pe curburǎ; închide ochii, alege altǎ cheie; ciuleşte urechile, nu urcǎ nimeni, e singurǎ; mai poate zǎbovi preţ de câteva secunde; altǎ cheie; mmm… asta trebuie sǎ fie cea de la birou, asta de la maşinǎ, astǎlaltǎ de la garaj…; în cele din urmǎ o gǎseşte pe cea care îi trebuie; descuie şi intrǎ; descalţǎ din mers pantofii cu toc cui, apoi îşi leapǎdǎ fusta cu un gest brusc ca şi cum ar vrea sǎ scape de o piele mult prea obositǎ;
înǎuntru miroase a cafea şi a tutun de pipǎ, amestec perfect dozat din tutun de Virginia, Cavendish şi Burley la care s-au adǎugat arome de portocalǎ, miere şi un strop de vanilie; ea bea cafea, el nu fumeazǎ tutun de pipǎ;
îşi dǎ drumul sǎ alunece pe canapea, apoi îşi descheie uşor, unul câte unul, al treilea, al patrulea şi al cincilea nasture de la bluza albǎ de mǎtase; primii doi sunt deja descheiaţi, suficient cât sǎ desfacǎ într-o cupǎ de crin marginea dantelatǎ a sutienului şi sânul mic şi rotund;
ceva nu-i în regulǎ; ridicǎ de jos, de lângǎ piciorul mǎsuţei cu blat de marmurǎ singurul pahar de cristal din casǎ şi îşi toarnǎ un deget de baileys; gheaţǎ;
zâmbeşte; o arde între degete cubul rece de gheaţǎ şi ezitǎ; ştie cǎ el ar fi ales alt loc, nu lângǎ baileys;
şi totuşi ceva nu e în regulǎ; îşi aruncǎ ochii de jur împrejur; lampadarul cu picior de bronz întruchipând o bacantǎ dǎnţuind este la locul lui lângǎ pat, sub geam gǎleata din plastic cu lalele galbene; pe masǎ paharul cu lapte pe jumǎtate plin şi punga goalǎ de chocapics; pe covor rǎvǎşite revistele;
şi totuşi…; se ridicǎ şi cautǎ din priviri; îl gǎseşte; un cap de cal; ascuns dupa uşǎ, pe taburet, jocul de şah cu piese din sticlǎ; lipseşte calul de negru al albului; partea de jos, rotundǎ ca o bute s-a rostogolit pânǎ la marginea cutiei şi atârnǎ doar de un vis; partea de sus înfǎţisând un cal nǎrǎvaş, jos pe covor; celelalte la locul lor, ca şi cum cineva ar fi vrut sǎ decapiteze intenţionat calul;
şi nebunii la locul lor; mimi a mizat întotdeauna pe nebuni, dar ştie cǎ ar fi trebuit sǎ mizeze pe turn; dacǎ ar fi fǎcut-o, calul nu ar fi mai ajuns probabil cu gâtul tǎiat şi sentimentul acesta cǎ ceva nu-i în regulǎ nu ar mai fi bântuit-o…
înǎuntru miroase a cafea şi a tutun de pipǎ, amestec perfect dozat din tutun de Virginia, Cavendish şi Burley la care s-au adǎugat arome de portocalǎ, miere şi un strop de vanilie; ea bea cafea, el nu fumeazǎ tutun de pipǎ;
îşi dǎ drumul sǎ alunece pe canapea, apoi îşi descheie uşor, unul câte unul, al treilea, al patrulea şi al cincilea nasture de la bluza albǎ de mǎtase; primii doi sunt deja descheiaţi, suficient cât sǎ desfacǎ într-o cupǎ de crin marginea dantelatǎ a sutienului şi sânul mic şi rotund;
ceva nu-i în regulǎ; ridicǎ de jos, de lângǎ piciorul mǎsuţei cu blat de marmurǎ singurul pahar de cristal din casǎ şi îşi toarnǎ un deget de baileys; gheaţǎ;
zâmbeşte; o arde între degete cubul rece de gheaţǎ şi ezitǎ; ştie cǎ el ar fi ales alt loc, nu lângǎ baileys;
şi totuşi ceva nu e în regulǎ; îşi aruncǎ ochii de jur împrejur; lampadarul cu picior de bronz întruchipând o bacantǎ dǎnţuind este la locul lui lângǎ pat, sub geam gǎleata din plastic cu lalele galbene; pe masǎ paharul cu lapte pe jumǎtate plin şi punga goalǎ de chocapics; pe covor rǎvǎşite revistele;
şi totuşi…; se ridicǎ şi cautǎ din priviri; îl gǎseşte; un cap de cal; ascuns dupa uşǎ, pe taburet, jocul de şah cu piese din sticlǎ; lipseşte calul de negru al albului; partea de jos, rotundǎ ca o bute s-a rostogolit pânǎ la marginea cutiei şi atârnǎ doar de un vis; partea de sus înfǎţisând un cal nǎrǎvaş, jos pe covor; celelalte la locul lor, ca şi cum cineva ar fi vrut sǎ decapiteze intenţionat calul;
şi nebunii la locul lor; mimi a mizat întotdeauna pe nebuni, dar ştie cǎ ar fi trebuit sǎ mizeze pe turn; dacǎ ar fi fǎcut-o, calul nu ar fi mai ajuns probabil cu gâtul tǎiat şi sentimentul acesta cǎ ceva nu-i în regulǎ nu ar mai fi bântuit-o…
miercuri, 23 iulie 2008
Mimi şi ploaia
Mimi a auzit cǎ vine ploaie mare dinspre Bucureşti şi a ieşit afarǎ sǎ pregǎteascǎ grǎdina. A luat sǎpǎliga cea micǎ şi a fǎcut şanţuri egale şi paralele la zece centrimetri unul de altul. Apoi cu coada de la lopǎţicǎ, tot din zece în zece centimetri a fǎcut gǎuri adânci de trei degete. Acum aşteaptǎ sǎ vinǎ norii şi sǎ verse în fiecare dintre ele sǎmânţǎ de ploaie. Din aceea de soi bun, cu bobul în formǎ de lacrimǎ.
Mimi zâmbeşte mulţumitǎ, o sǎ fie singura din cartier care o sǎ creascǎ în grǎdinǎ ploi.
Mimi zâmbeşte mulţumitǎ, o sǎ fie singura din cartier care o sǎ creascǎ în grǎdinǎ ploi.
sâmbătă, 19 iulie 2008
Gând (3)
Nu-mi place sǎ mǎ privesc în fotografii vechi. Ele ţes de tǎlpi alte umbre peste cea pe care deja o târǎsc, îngreunându-mi pasul...
sâmbătă, 12 iulie 2008
Băiatul cu calul
Pititǎ între frunzele nucului fetiţa îl privea cum urcǎ agale poteca spre vârful dealului. Arǎta ca un bǎieţel de şaşe şapte ani dar avea ceva de om matur în felul în care pǎşea şi mai ales în felul în care se oprea din când în când, îşi punea o mânǎ în şold şi alta streaşinǎ la ochi şi privea roatǎ peste dealurile din jur ca şi cum ar fi cǎutat din priviri pe cineva sau ceva. Avea pǎrul blond blond, aşa cum nu mai vǎzuse niciodatǎ la altcineva şi ochii albaştri strǎlucitori. Îl aşteptǎ sǎ se apropie şi când baieţelul ajunse sub nuc îşi fǎcu vânt şi sǎri drept în faţa sa. Rochiţa înfloratǎ acţionǎ ca o paraşutǎ şi codiţele împletite ca o elice iar aterizarea fu linǎ.
- Stai! Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? - întrebǎ fetiţa rǎstit.
- Off…… ce m-ai speriat – rǎspunse baieţelul vizibil intimidat de apariţia ei. De unde ai apǎrut, te-ai teleportat?!
- Aici eu întreb şi tu rǎspunzi. Şi ca sǎ-ţi treacǎ de sperieturǎ n-ai decât sǎ-ţi scuipi în sân. Dacǎ vrei îţi scuip eu. Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? – relua fetiţa.
- Eu sunt bǎiatulcucalul, vin de pe planeta narciselor şi merg înspre carul mare – rǎspunse bǎiatul ca la şcoalǎ pentru a evita sǎ intre în polemicǎ cu fata.
- Cum sǎ fii bǎiatul cu calul dacǎ nici mǎcar n-ai cal? – întrebǎ fetiţa îndulcind tonul, cu o undǎ de mirare în glas.
- Am cal, dar nu-l am acum cu mine. E o poveste lungǎ – îi rǎspunse bǎiatul şi dǎdu sǎ-şi continue drumul.
- Stai – îl opri fetiţa punându-i autoritar o mâna în piept – avem tot timpul din lume, ascult – îi mai spuse ea încolǎcindu-şi braţele la piept şi în colţul buzelor îi înflori un zâmbet.
Bǎiatul oscila între a încerca sǎ treacǎ mai departe şi a risca o disputǎ cu fetiţa sau a se opri şi a-i face pe plac. Dar era vizibil deranjat de cea de-a doua opţiune.
- Bine, uite cum facem. Eu o sǎ-ţi povestesc cum e cu calul dar dupǎ aceea tu o sǎ taci, o sǎ te dai la o parte şi o sǎ mǎ laşi sǎ merg la treaba mea - îi spuse bǎieţelul.
Fetiţa duse douǎ degete la buze, le umezi, apoi le ridicǎ în vânt şi şopti cuvintele magice “jur”.
- Dintotdeauna pe planeta mea au crescut doar narcise, mierle şi cai. Mama mi-a adus când eram mic un mânz şi eu l-am iubit tare mult. Cu timpul însǎ numǎrul cailor a crescut prea mult şi câmpurile cu narcise au început sǎ se micşoreze, aşa cǎ am ajuns în pericol sǎ nu ne mai ajungǎ hrana. Atunci s-a ţinut la noi o şedinta mare la care a participat toatǎ populaţia planetei şi s-a decis cǎ trebuie sǎ scǎpǎm de cai dacǎ vrem sǎ avem cu ce sǎ ne hrǎnim, pentru cǎ mâncau toate narcisele. Toatǎ lumea a fost de acord. Doar eu nu. Noaptea mi-am ascuns cǎluţul în spatele casei, între straturile de narcise. L-am ţinut ascuns mai multe luni dar azi dimineaţǎ mama l-a descoperit, m-a certat si m-a trimis sǎ-l duc pe altǎ planetǎ. N-am avut încotro. Am plecat şi pe drum am avut o panǎ de navetǎ şi am cǎzut aici la tine. Asta-i povestea în câteva cuvinte.
Fetiţa îl privi cu ochii mari. Îşi dǎdu capul uşor pe spate ca şi cum ar fi vrut sǎ se depǎrteze un pic de bǎiat şi îşi lǎsǎ greutatea corpului pe cǎlcâie. Pe faţa sa nu se mai citea nici autoritatea stǎpânului locului şi nici zâmbetul şǎgalnic al codanei, era doar uimire. Apoi brusc izbucni în râs. Era un râs nǎvalnic, cu sughiţuri şi lacrimi. Valuri valuri se rostogoleau hohotele de râs. Şi la fel lacrimile pe faţa ei înroşitǎ. Când vǎzu cǎ nu îşi poate stǎpâni râsul fetiţa îşi cuprinse burta cu palmele încercând sǎ mai domoleascǎ zgâlţâielile trupului.
- Aşa poveste amuzantǎ n-am mai auzit niciodatǎ – spuse ea printre lacrimi. Tiii… ce invenţie, nici bunica nu ştie sǎ inventeze poveşti din astea. Ea nu ştie decât din cele prǎfuite cu fata moşului şi fata babei… Eşti tare…
- Şi calul unde-i? – întrebǎ fetiţa într-o doarǎ dupǎ ce se mai potoli din râs.
Bǎiatul se codi sǎ-i rǎspundǎ. Era clar cǎ întrebǎrile deveneau prea personale şi un rǎspuns tranşant nu ar mai fi asigurat cale de întoarcere.
- Jos în navetǎ. Am ascuns-o la poalele dealului – îi rǎspunse el în cele din urmǎ sincer, gândindu-se cǎ fetiţa poate fi unica lui şansǎ.
- Mergem amândoi sǎ-l vedem? – întrebǎ ea întrezǎrind o aventurǎ extraordinarǎ pe care dimineaţa mofluzǎ de iulie nu o prevestea.
- Mergem dacǎ îmi promiţi cǎ mǎ ajuti sǎ plec de aici şi sǎ mǎ întorc la mine acasǎ.
- Bineînţeles - rǎspunse fetiţa prompt, frecându-şi bucuroasǎ palmele. Şi ce trebuie sǎ facem?
- Sǎ culegem multe multe narcise.
- La ce îţi trebuie atâtea narcise? Le duci mamei tale ca sǎ te ierte?
- Nu, e combustibil pentru navǎ.
- Aaa… - îngâimǎ fetiţa ducându-şi la gura degetul arǎtǎtor al mâinii drepte pe care începu sǎ-l muşte mǎrunt, neînţelegând deloc ce legǎturǎ poate sǎ existe între un buchet de narcise şi funcţionarea unei navete spaţiale. Chestii de bǎrbaţi! – bâigui ea.
- Câţi oameni trǎiesc pe planeta ta şi cât de mare e? – întrebǎ fetiţa mai mult ca sǎ schimbe vorba, temându-se ca el sǎ nu înceapǎ cu explicatiile despre motoarele supersonice şi zborurile intergalactice. Îi ştia pe bǎieţi, nu mai demult decât ieri Marinicǎ îi umpluse capul cu explicaţii referitoare la tehnologia de întindere a lanţului de bicicletǎ, în timp ce ea aşteptase sǎ îi facǎ o coroniţǎ din flori de câmp.
- Pǎi….noi trei, doi unchi, douǎ mǎtuşi, trei veri şi……cam atât… - numǎrǎ el pe degete. Şi de mareee… e cam cât de aici pânǎ acolo – arǎtǎ întinzând braţul spre dealul de peste apǎ.
- Atâta tot?
- Da.
- Mmmm….. e micǎ planeta ta. Şi nu sunt narcise cât sǎ mâncaţi cu toţii?
De data aceasta fu rândul bǎiatului sǎ izbucneascǎ în râs.
- De ce sǎ le mâncâm?
- Ca sǎ vǎ hrǎniţi, n-ai spus tu aşa?!
- Aaaa… Noi nu le înghiţim, ne hrǎnim cu mirosul lor. Şi cu cântecul mierlelor.
- Parcǎ ai fi micul prinţ cu floarea şi cu oaia – se hlizi fetiţa.
- E vecin cu noi, trei planete mai jos – rǎspunse serios bǎiatul, fǎrǎ sǎ bǎnuiascǎ cǎ ea încercase sǎ facǎ o glumǎ şi sǎ îşi etaleze cunoştinţele literare.
O bunǎ bucatǎ de timp tǎcurǎ amândoi, coborând încet pe potecǎ. De cum dǎdurǎ colţul dupǎ mesteceni o vǎzu, ascunsǎ în tufele de alun. Nu era ascunsǎ prea bine. Era o cutie mare de metal care arǎta cam aşa……ceva între hambarul bunicului, Trabantul unchiului Grigore şi gândacul de bucǎtǎrie. Bǎiatul îi fǎcu semn sǎ tacǎ şi pǎşind uşor se apropiarǎ împreunǎ de navǎ. Pe unul din hublouri, printre beculeţe luminoase îl zǎri. Era precum calul lui Fat Frumos din poveste. Minunat. Numai aripi nu avea.
- Pot sǎ-l mângâi? – se rugǎ fetiţa.
- Nu - îi rǎspunse el hotarat, apoi vǎzând cǎ ea îl priveste fix cu o mutriţǎ îmbufnatǎ şi cerşetoare, continuǎ - mi-e fricǎ sǎ nu-l scap.
De fapt bǎiatului îi era teamǎ cǎ dacǎ ar fi vǎzut-o, calul s-ar fi îndrǎgostit de fatǎ aşa cum pǎţise şi el şi nu ar mai fi putut sǎ-l controleze. O privi cu coada ochiului. Stǎtea sǎ plângǎ.
- Bineee…. Da’ numai o datǎ - îi spuse el şi deschise hubloul. Calul o vǎzu imediat şi îşi apropie botul umed de marginea nichelatǎ a navei. Fata i-l cuprinse cu braţele. Inevitabilul se produse. Acum nu mai era decât o speranţǎ…
- Unde spuneai cǎ sunt narcisele alea? - întrebǎ el brusc şi o trase de cot aproape smulgând-o de lângǎ navǎ. Fetiţa mai apucǎ sǎ îşi lipeascǎ palmele de buze apoi sǎ şi le culce deasupra nǎrilor calului ca un sǎrut lung şi pasional de adio.
- Aici, imediat mai la vale.
Bǎiatul avusese dreptate, fusese dragoste la prima vedere. În timp ce se depǎrtau auzirǎ amândoi nechezatul calului. Nici unul nici altul nu spuse însǎ nimic şi nici nu-şi ridicarǎ privirile din pǎmânt.
- De ce mergi cǎtre carul mare?
- Mǎ gândeam sǎ-l las acolo.Cine are car trebuie sǎ aibǎ nevoie şi de cal – rǎspunse bǎiatul abǎtut, apoi tǎcu adâncindu-se în gânduri.
O vreme vorbele i se tot rostogolirǎ ca nişte pietricele prin gurǎ, i se încurcarǎ în limbǎ, i se lipirǎ de mǎsele ca guma de mestecat, se împrǎştiarǎ ca un jet de abur fierbinte arzându-i cerul gurii, pentru ca în cele din urmǎ sǎ se reverse în afarǎ.
- Nu-l laşi aici cu mine?
Bǎiatul nu-şi ridicǎ privirea din pǎmânt şi nici un muşchi nu se clinti pe faţa sa.
- Promit sǎ am grijǎ de el. Acolo pe carul mare cine ştie… poate nu mai au nevoie de cai, poate au toţi maşini.
- Poate cǎ da – murmurǎ bǎiatul, dar fata nu îl auzi. Hai sǎ strângem mai repede cǎ ne prinde noaptea – o zori el.
Şi continuarǎ sǎ culeagǎ umǎr lângǎ umǎr. Când amândoi îşi umplurǎ braţele de narcise încât abia le puteau cuprinde se întoarserǎ la navetǎ. Bǎiatul le tǎie cupele şi le dǎdu drumul una cate una pe o ţeavǎ groasǎ ca stâlpul de la leagǎn pânǎ în rezervorul navei, rezervor care semǎna izbitor de mult cu un lighean mare mare cu apǎ. Când toatǎ suprafaţa lichidului s-a acoperit cu cupe de flori, un zumzet ca un zbârnâit de motor s-a auzit dinspre mijlocul navei.
- Merge - strigǎ bǎiatul bǎtând din palme.
Apoi îşi coborî iar capul în pǎmânt întristat şi îngrijorarea îşi fǎcu loc pe buzele sale.
- Esti sigurǎ cǎ poţi avea grijǎ de el? Tare mult îl iubesc!
Pe faţa fetei apǎru un zâmbet mare ce se lǎţi pânǎ la urechi, apoi peste pletele blonde pai şi mai jos peste umeri, peste rochiţa înfloratǎ, peste picioarele goale…
- O sǎ am grijǎ de el ca de ochii din cap - decretǎ ea solemn.
Bǎiatul o privi zâmbind şi întinse mâinile sǎ îşi ia la revedere de la cal. Îi cuprinse grumazul în braţe, apoi îşi culcǎ obrazul peste coama sa….. Lacrimile îl podidirǎ.
- Sǎ ai grijǎ de el. Şi… îţi mulţumesc pentru ajutor. E timpul sǎ plec, ai mei trebuie sǎ fie tare îngrijoraţi.
- La revedere – îi spuse fetiţa şi îi întinse mâna.
- La revedere - spuse şi bǎiatul şi îşi întinse nasul.
Fiecare înţelese imediat semnificaţia gestului aşa cǎ se grǎbirǎ sǎ îl salute pe celǎlalt pe înţelesul sǎu.
- La revedere - îi spuse din nou fetiţa şi întinse nasul.
- La revedere - spuse din nou şi bǎiatul şi îi întinse mâna.
Izbucnirǎ în râs. Apoi fetiţa îl înşfǎcǎ de braţ şi îl trase lângǎ ea. Îşi frecarǎ nasurile fericiţi.
- Îţi mulţumesc pentru tot – îi spuse bǎiatul strângând în braţe rezerva de combustibil şi pregǎtindu-se de plecare.
Fetiţa însǎ mai avea ceva de dǎruit strǎinului de pe planeta narciselor. Se rǎsuci pe cǎlcâie şi se apropie de el în vârful picioarelor ca şi cum n-ar fi vrut sǎ se facǎ simtitǎ, apoi fǎrǎ nici o avertizare îl sǎrutǎ pe obraz. Se depǎrta în fugǎ, cu vârfurile urechilor roşii şi ochii umezi.
- Asta ce a fost? – întrebǎ baiatulcucalul.
- O sǎ-ţi povestesc data viitoare. Va fi rândul meu sǎ-ţi spun poveşti – îi rǎspunse fetiţa cu ochii în lacrimi. Ştia cǎ nu va exista nici o data viitoare şi cǎ de mâine va trebui sǎ se întoarcǎ la poveştile prǎfuite ale bunicii cu fata moşului şi fata babei.
Ascuns între aluni calul lui Fǎt Frumos pǎstea liniştit narcise…
- Stai! Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? - întrebǎ fetiţa rǎstit.
- Off…… ce m-ai speriat – rǎspunse baieţelul vizibil intimidat de apariţia ei. De unde ai apǎrut, te-ai teleportat?!
- Aici eu întreb şi tu rǎspunzi. Şi ca sǎ-ţi treacǎ de sperieturǎ n-ai decât sǎ-ţi scuipi în sân. Dacǎ vrei îţi scuip eu. Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? – relua fetiţa.
- Eu sunt bǎiatulcucalul, vin de pe planeta narciselor şi merg înspre carul mare – rǎspunse bǎiatul ca la şcoalǎ pentru a evita sǎ intre în polemicǎ cu fata.
- Cum sǎ fii bǎiatul cu calul dacǎ nici mǎcar n-ai cal? – întrebǎ fetiţa îndulcind tonul, cu o undǎ de mirare în glas.
- Am cal, dar nu-l am acum cu mine. E o poveste lungǎ – îi rǎspunse bǎiatul şi dǎdu sǎ-şi continue drumul.
- Stai – îl opri fetiţa punându-i autoritar o mâna în piept – avem tot timpul din lume, ascult – îi mai spuse ea încolǎcindu-şi braţele la piept şi în colţul buzelor îi înflori un zâmbet.
Bǎiatul oscila între a încerca sǎ treacǎ mai departe şi a risca o disputǎ cu fetiţa sau a se opri şi a-i face pe plac. Dar era vizibil deranjat de cea de-a doua opţiune.
- Bine, uite cum facem. Eu o sǎ-ţi povestesc cum e cu calul dar dupǎ aceea tu o sǎ taci, o sǎ te dai la o parte şi o sǎ mǎ laşi sǎ merg la treaba mea - îi spuse bǎieţelul.
Fetiţa duse douǎ degete la buze, le umezi, apoi le ridicǎ în vânt şi şopti cuvintele magice “jur”.
- Dintotdeauna pe planeta mea au crescut doar narcise, mierle şi cai. Mama mi-a adus când eram mic un mânz şi eu l-am iubit tare mult. Cu timpul însǎ numǎrul cailor a crescut prea mult şi câmpurile cu narcise au început sǎ se micşoreze, aşa cǎ am ajuns în pericol sǎ nu ne mai ajungǎ hrana. Atunci s-a ţinut la noi o şedinta mare la care a participat toatǎ populaţia planetei şi s-a decis cǎ trebuie sǎ scǎpǎm de cai dacǎ vrem sǎ avem cu ce sǎ ne hrǎnim, pentru cǎ mâncau toate narcisele. Toatǎ lumea a fost de acord. Doar eu nu. Noaptea mi-am ascuns cǎluţul în spatele casei, între straturile de narcise. L-am ţinut ascuns mai multe luni dar azi dimineaţǎ mama l-a descoperit, m-a certat si m-a trimis sǎ-l duc pe altǎ planetǎ. N-am avut încotro. Am plecat şi pe drum am avut o panǎ de navetǎ şi am cǎzut aici la tine. Asta-i povestea în câteva cuvinte.
Fetiţa îl privi cu ochii mari. Îşi dǎdu capul uşor pe spate ca şi cum ar fi vrut sǎ se depǎrteze un pic de bǎiat şi îşi lǎsǎ greutatea corpului pe cǎlcâie. Pe faţa sa nu se mai citea nici autoritatea stǎpânului locului şi nici zâmbetul şǎgalnic al codanei, era doar uimire. Apoi brusc izbucni în râs. Era un râs nǎvalnic, cu sughiţuri şi lacrimi. Valuri valuri se rostogoleau hohotele de râs. Şi la fel lacrimile pe faţa ei înroşitǎ. Când vǎzu cǎ nu îşi poate stǎpâni râsul fetiţa îşi cuprinse burta cu palmele încercând sǎ mai domoleascǎ zgâlţâielile trupului.
- Aşa poveste amuzantǎ n-am mai auzit niciodatǎ – spuse ea printre lacrimi. Tiii… ce invenţie, nici bunica nu ştie sǎ inventeze poveşti din astea. Ea nu ştie decât din cele prǎfuite cu fata moşului şi fata babei… Eşti tare…
- Şi calul unde-i? – întrebǎ fetiţa într-o doarǎ dupǎ ce se mai potoli din râs.
Bǎiatul se codi sǎ-i rǎspundǎ. Era clar cǎ întrebǎrile deveneau prea personale şi un rǎspuns tranşant nu ar mai fi asigurat cale de întoarcere.
- Jos în navetǎ. Am ascuns-o la poalele dealului – îi rǎspunse el în cele din urmǎ sincer, gândindu-se cǎ fetiţa poate fi unica lui şansǎ.
- Mergem amândoi sǎ-l vedem? – întrebǎ ea întrezǎrind o aventurǎ extraordinarǎ pe care dimineaţa mofluzǎ de iulie nu o prevestea.
- Mergem dacǎ îmi promiţi cǎ mǎ ajuti sǎ plec de aici şi sǎ mǎ întorc la mine acasǎ.
- Bineînţeles - rǎspunse fetiţa prompt, frecându-şi bucuroasǎ palmele. Şi ce trebuie sǎ facem?
- Sǎ culegem multe multe narcise.
- La ce îţi trebuie atâtea narcise? Le duci mamei tale ca sǎ te ierte?
- Nu, e combustibil pentru navǎ.
- Aaa… - îngâimǎ fetiţa ducându-şi la gura degetul arǎtǎtor al mâinii drepte pe care începu sǎ-l muşte mǎrunt, neînţelegând deloc ce legǎturǎ poate sǎ existe între un buchet de narcise şi funcţionarea unei navete spaţiale. Chestii de bǎrbaţi! – bâigui ea.
- Câţi oameni trǎiesc pe planeta ta şi cât de mare e? – întrebǎ fetiţa mai mult ca sǎ schimbe vorba, temându-se ca el sǎ nu înceapǎ cu explicatiile despre motoarele supersonice şi zborurile intergalactice. Îi ştia pe bǎieţi, nu mai demult decât ieri Marinicǎ îi umpluse capul cu explicaţii referitoare la tehnologia de întindere a lanţului de bicicletǎ, în timp ce ea aşteptase sǎ îi facǎ o coroniţǎ din flori de câmp.
- Pǎi….noi trei, doi unchi, douǎ mǎtuşi, trei veri şi……cam atât… - numǎrǎ el pe degete. Şi de mareee… e cam cât de aici pânǎ acolo – arǎtǎ întinzând braţul spre dealul de peste apǎ.
- Atâta tot?
- Da.
- Mmmm….. e micǎ planeta ta. Şi nu sunt narcise cât sǎ mâncaţi cu toţii?
De data aceasta fu rândul bǎiatului sǎ izbucneascǎ în râs.
- De ce sǎ le mâncâm?
- Ca sǎ vǎ hrǎniţi, n-ai spus tu aşa?!
- Aaaa… Noi nu le înghiţim, ne hrǎnim cu mirosul lor. Şi cu cântecul mierlelor.
- Parcǎ ai fi micul prinţ cu floarea şi cu oaia – se hlizi fetiţa.
- E vecin cu noi, trei planete mai jos – rǎspunse serios bǎiatul, fǎrǎ sǎ bǎnuiascǎ cǎ ea încercase sǎ facǎ o glumǎ şi sǎ îşi etaleze cunoştinţele literare.
O bunǎ bucatǎ de timp tǎcurǎ amândoi, coborând încet pe potecǎ. De cum dǎdurǎ colţul dupǎ mesteceni o vǎzu, ascunsǎ în tufele de alun. Nu era ascunsǎ prea bine. Era o cutie mare de metal care arǎta cam aşa……ceva între hambarul bunicului, Trabantul unchiului Grigore şi gândacul de bucǎtǎrie. Bǎiatul îi fǎcu semn sǎ tacǎ şi pǎşind uşor se apropiarǎ împreunǎ de navǎ. Pe unul din hublouri, printre beculeţe luminoase îl zǎri. Era precum calul lui Fat Frumos din poveste. Minunat. Numai aripi nu avea.
- Pot sǎ-l mângâi? – se rugǎ fetiţa.
- Nu - îi rǎspunse el hotarat, apoi vǎzând cǎ ea îl priveste fix cu o mutriţǎ îmbufnatǎ şi cerşetoare, continuǎ - mi-e fricǎ sǎ nu-l scap.
De fapt bǎiatului îi era teamǎ cǎ dacǎ ar fi vǎzut-o, calul s-ar fi îndrǎgostit de fatǎ aşa cum pǎţise şi el şi nu ar mai fi putut sǎ-l controleze. O privi cu coada ochiului. Stǎtea sǎ plângǎ.
- Bineee…. Da’ numai o datǎ - îi spuse el şi deschise hubloul. Calul o vǎzu imediat şi îşi apropie botul umed de marginea nichelatǎ a navei. Fata i-l cuprinse cu braţele. Inevitabilul se produse. Acum nu mai era decât o speranţǎ…
- Unde spuneai cǎ sunt narcisele alea? - întrebǎ el brusc şi o trase de cot aproape smulgând-o de lângǎ navǎ. Fetiţa mai apucǎ sǎ îşi lipeascǎ palmele de buze apoi sǎ şi le culce deasupra nǎrilor calului ca un sǎrut lung şi pasional de adio.
- Aici, imediat mai la vale.
Bǎiatul avusese dreptate, fusese dragoste la prima vedere. În timp ce se depǎrtau auzirǎ amândoi nechezatul calului. Nici unul nici altul nu spuse însǎ nimic şi nici nu-şi ridicarǎ privirile din pǎmânt.
- De ce mergi cǎtre carul mare?
- Mǎ gândeam sǎ-l las acolo.Cine are car trebuie sǎ aibǎ nevoie şi de cal – rǎspunse bǎiatul abǎtut, apoi tǎcu adâncindu-se în gânduri.
O vreme vorbele i se tot rostogolirǎ ca nişte pietricele prin gurǎ, i se încurcarǎ în limbǎ, i se lipirǎ de mǎsele ca guma de mestecat, se împrǎştiarǎ ca un jet de abur fierbinte arzându-i cerul gurii, pentru ca în cele din urmǎ sǎ se reverse în afarǎ.
- Nu-l laşi aici cu mine?
Bǎiatul nu-şi ridicǎ privirea din pǎmânt şi nici un muşchi nu se clinti pe faţa sa.
- Promit sǎ am grijǎ de el. Acolo pe carul mare cine ştie… poate nu mai au nevoie de cai, poate au toţi maşini.
- Poate cǎ da – murmurǎ bǎiatul, dar fata nu îl auzi. Hai sǎ strângem mai repede cǎ ne prinde noaptea – o zori el.
Şi continuarǎ sǎ culeagǎ umǎr lângǎ umǎr. Când amândoi îşi umplurǎ braţele de narcise încât abia le puteau cuprinde se întoarserǎ la navetǎ. Bǎiatul le tǎie cupele şi le dǎdu drumul una cate una pe o ţeavǎ groasǎ ca stâlpul de la leagǎn pânǎ în rezervorul navei, rezervor care semǎna izbitor de mult cu un lighean mare mare cu apǎ. Când toatǎ suprafaţa lichidului s-a acoperit cu cupe de flori, un zumzet ca un zbârnâit de motor s-a auzit dinspre mijlocul navei.
- Merge - strigǎ bǎiatul bǎtând din palme.
Apoi îşi coborî iar capul în pǎmânt întristat şi îngrijorarea îşi fǎcu loc pe buzele sale.
- Esti sigurǎ cǎ poţi avea grijǎ de el? Tare mult îl iubesc!
Pe faţa fetei apǎru un zâmbet mare ce se lǎţi pânǎ la urechi, apoi peste pletele blonde pai şi mai jos peste umeri, peste rochiţa înfloratǎ, peste picioarele goale…
- O sǎ am grijǎ de el ca de ochii din cap - decretǎ ea solemn.
Bǎiatul o privi zâmbind şi întinse mâinile sǎ îşi ia la revedere de la cal. Îi cuprinse grumazul în braţe, apoi îşi culcǎ obrazul peste coama sa….. Lacrimile îl podidirǎ.
- Sǎ ai grijǎ de el. Şi… îţi mulţumesc pentru ajutor. E timpul sǎ plec, ai mei trebuie sǎ fie tare îngrijoraţi.
- La revedere – îi spuse fetiţa şi îi întinse mâna.
- La revedere - spuse şi bǎiatul şi îşi întinse nasul.
Fiecare înţelese imediat semnificaţia gestului aşa cǎ se grǎbirǎ sǎ îl salute pe celǎlalt pe înţelesul sǎu.
- La revedere - îi spuse din nou fetiţa şi întinse nasul.
- La revedere - spuse din nou şi bǎiatul şi îi întinse mâna.
Izbucnirǎ în râs. Apoi fetiţa îl înşfǎcǎ de braţ şi îl trase lângǎ ea. Îşi frecarǎ nasurile fericiţi.
- Îţi mulţumesc pentru tot – îi spuse bǎiatul strângând în braţe rezerva de combustibil şi pregǎtindu-se de plecare.
Fetiţa însǎ mai avea ceva de dǎruit strǎinului de pe planeta narciselor. Se rǎsuci pe cǎlcâie şi se apropie de el în vârful picioarelor ca şi cum n-ar fi vrut sǎ se facǎ simtitǎ, apoi fǎrǎ nici o avertizare îl sǎrutǎ pe obraz. Se depǎrta în fugǎ, cu vârfurile urechilor roşii şi ochii umezi.
- Asta ce a fost? – întrebǎ baiatulcucalul.
- O sǎ-ţi povestesc data viitoare. Va fi rândul meu sǎ-ţi spun poveşti – îi rǎspunse fetiţa cu ochii în lacrimi. Ştia cǎ nu va exista nici o data viitoare şi cǎ de mâine va trebui sǎ se întoarcǎ la poveştile prǎfuite ale bunicii cu fata moşului şi fata babei.
Ascuns între aluni calul lui Fǎt Frumos pǎstea liniştit narcise…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)