Apoi brusc, ca
și cum legătura la net pierdută pentru o vreme, se restabilește, creierul se conectează
la zi, iar simțurile la realitate. Ceea ce aud este fără nicio îndoială țăcănitul
unor roți de tren, iar trupul simte vibrația șinelor incomplet aliniate. Mă cutremur.
Nici în vise n-ar fi trebuit să fiu acum într-un tren. Și nu orice tren! După mirosul
de vită și textura de lemn a podelei, pe care o pipăi cu palma, îmi dau seama că
sunt într-un vagon pentru transportat animale. Câteva fire de paie mi se agață umed
de degete. Vagonul este închis complet, doar undeva la trei, patru metri de mine
se zărește o dungă de lumină. Sus, în tavan, ca două stele proaspăt trezite, clipocesc
două guri de aerisire. Văzând cât de mici sunt, simt cum încep să mă treacă
sudorile. Dintr-o dată mi se face foarte cald și dau să-mi deschei doi dintre
nasturii cămășii. Încerc să mă dezmeticesc. Când m-am culcat, știu sigur, eram în
camera mea, în casa mea, aveam pe noptieră cartea, ochelarii, veioza, ceasul deșteptător.
Nu-mi pot imagina ce s-ar fi putut întâmpla între timp, ca lucrurile să fi luat
o asemenea întorsătură.
Întind cercetător
mâna și descopăr că lângă mine stă lungit un alt trup. Îi ating pulpa și scutur
ușor de cârpa pantalonului.
- Hei... hei… scoală…
Aud mormăitul
aspru al unui bărbat adormit.
- Hei… scoală…
- Ce dracu! E atât
de devreme! Lasă-mă să mai dorm…
- Trebuie să
vorbim – îi spun în șoaptă, nu știu de ce, trăgând de pânza subțire.
- Ce naiba să
vorbim, nu vezi că e noapte?! Du-te și te culcă!
- Nu cred că
mai e vreme de dormit! Și problema e că nu înțeleg unde suntem. Poate mă ajuți
tu să lămurim pe ce lume ne aflăm.
Simt cum bărbatul
începe să se zvârcolească. Îl simt cum freamătă și îi aud respirația grea cum umple
plămânii.
- Ce mama
dracului? – întreabă el răstit și după tremurul podelei îmi dau seama că s-a
ridicat în picioare. Unde naiba suntem?
Câteva alte foșnete
se aud dincolo de liniștea îmboldită cu zvâcnete de osie.
- Hei… cine-i aici?
- La dracu, aprindeți
lumina…
- Unde suntem
oameni buni?
După glasurile
ițite, îmi dau seama că vagonul este aproape plin de oameni, care până mai
adineauri dormeau întinși pe jos, pe podeaua de lemn acoperită parțial cu paie.
Aud apoi pașii bărbatului de lângă mine depărtându-se și bătăile în pereții de lemn.
- Cretinilor… dați-ne
drumul! Ce naiba se întâmplă aici?
- Cred că suntem
într-un tren cu vagoane pentru transportat animale… Nu știu încotro mergem…
- Într-un
vagon de animaleee? – aud mai multe voci, majoritatea feminine, întrebându-se văitat.
Apoi un țipăt sfâșietor
cutremură vagonul, ca și cum trupul unui om ar fi fost sfâșiat de o lamă subțire
uriașă. O femeie are un atac de panică. Urlă și se dă cu capul de podea. Cei
din jur încearcă să o liniștească.
Bărbatul de lângă
mine se așază înapoi și îmi șoptește în ureche.
- Chiar nu știi
nimic, domnule?
Și fiindcă răspunsul
meu nu îl satisface, își întoarce cuvintele către cei din jur.
- Știe cineva dintre
voi cum a ajuns aici?
O vreme se
face liniște. Primul impuls e de cutremurare, apoi spaima invadează spațiul interior
rarefiat.
- Nu… nu… nu…. nu…
- La dracu!
Vocile cad apoi
amestecate, una peste alta, așa cum cad bulgării de cărbune din vagonetele șubrede
și strâmbe.
- Nu-i a bună!
– îmi șoptește bărbatul.
- Nu putem știi
dacă e bună sau nu e bună, dacă nu descifrăm sensul poveștii acesteia – intră în
vorbă și bărbatul de pe partea cealaltă. Sigur, sentimentul ăsta, că ești luat
pe sus fără voia ta, e unul îngrozitor, dar poate toate au un sens pe care nu reușim
să îl descifrăm.
- Pe naiba... despre
ce sens vorbim aici?! N-are absolut niciun sens faptul că o mână de oameni ne
descoperim într-un interior îngust, ca animalele, mergând spre dracu știe unde,
căci dacă nu știm unde ne aflăm, cum naiba să știm încotro mergem. Eu mooor...
Nu suport să fiu închis și să nu văd nimic din lumea de afară. Și bașca întunericul
ăsta care acoperă totul.
Ochii s-au mai
obișnuit cu bezna și descoperă mai multe contururi care până acum se topeau în
obscur. Suntem probabil vreo treizeci de bărbați și femei. Bănuiesc însă că
trenul are mai multe vagoane și în fiecare dintre ele sunt tot atâția oameni.
- Mi-e frică! –
șoptește o femeie din față. Are un glas de femeie tânără, iar tonul nu indică teama,
ci mai degrabă pierderea reperelor.
- De ce? – o întreabă
bărbatul din dreapta.
Femeia tace o
vreme. Întrebarea bărbatului a descumpănit-o.
- De
necunoscut. Probabil asta e, nu altceva... Nu mi-e teamă de moarte, nu despre
asta e vorba. Și îmi mai este teamă să nu-mi pierd mințile. Să treci atât de
brusc dintr-o lume pe care o cunoști, care e a ta, pe care o controlezi, într-una
plină de întrebări și neînțelesuri... e înfricoșător...
- Îmi place cum
vorbești... Cum te cheamă?
- Maria...
- Spui bine, Maria...
Cred că exact așa aș fi spus și eu dacă m-ar fi întrebat cineva. Nu cred că
moartea este ceea ce ne sperie, cât teama de necunoscut și mai ales de
necunoscutul mersului înainte...
- Sunteți duși.
Noi stăm aici ca vitele în staul, închiși în beznă, dracu știe de cine, că
niciunul nu avem nicio idee și voi discutați despre teama de necunoscutul
mersului înainte. Mie nu mi-e teamă de nimeni și o să-i sparg dinții ăluia care
a făcut măgăria. Doar că vreau să ies dracului mai repede din povestea asta
cretină...
- Hei... eu am
asta la mine... – se bagă în vorbă un alt bărbat cu glas ascuțit și întinde
ceva înspre noi...
- Ce e aia?
- O furculiță...
Dau sa o pipăi...
Da, e o furculiță. Cineva i-a îndoit primul și ultimul dinte, unul înapoi și
altul înainte, doar dinții din mijloc au rămas în sus.
- De unde o
ai?
- De la bucătărie
– chițăie bărbatul cu glas de șobolan.
- De la care bucătărie?
– se aude un glas de femeie.
Undeva în
spate cineva începe să tușească în valuri. O tuse seacă, agresivă. Nu știu dacă
bărbatul a răspuns și nu l-am auzit eu, sau a evitat să răspundă.
- Și ce vrei să
facem cu asta?
- Eu știu?!
M-am gândit că poate scormonim cu ea în pereți. Îi găurim și pe urmă ieșim afară.
- Nu-ți rupi
oasele dacă sari din mers și îți fuge pământul de sub picioare?! Și dacă ieșim,
ce facem, istețule? În mijlocul unei lumi pe care nu o cunoaștem...
- Heiii... nu te
lua de mine... am venit și eu cu o idee. Dacă nu-ți place, vino tu cu alta.
- Eu cred că
cel mai bine ar fi să încercăm să intrăm în poveste, în loc să ieșim din ea –
reveni bărbatul din dreapta, care părea cel mai echilibrat dintre noi toți.
Cineva râse
sarcastic.
- Așa?!
- Exact așa!
- Și de ce mă
rog să ne băgăm de bună voie în povestea asta?!
- Ca să ne
dumirim cum să ieșim. Cred că cel mai important lucru ar fi să înțelegem ce se întâmplă.
Odată ce am înțeles acel ceva, să îl conștientizăm, să îl internalizăm. Iar dacă
reușim asta, problema e aproape rezolvată, căci am restrâns totul într-un balon
luminos dintr-un univers pâclos. Iar balonul acesta noi îl controlăm, pentru că
noi l-am creat. Nu mai trebuie apoi decât să găsim poarta dinspre înlăuntrul acesta,
spre exterior.
Nu se mai auzea
nimic altceva decât țăcănitul roții metalice peste șina discontinuă. Ca un secundar
de ceasornic. Nici podeaua nu mai vibra.
- De aceea
primul lucru pe care trebuie să îl facem, este să punem împreună toate informațiile
palpabile pe care le cunoaștem...
- Suntem într-un
tren care ne duce la dracu-n praznic! – se grăbi o voce de femeie.
- Nu, nu așa! Trebuie
să punem aici în mijloc informațiile brute, neprelucrate. Sigur că fiecare avem
o părere, dar nu ne ajută interpretarea fiecăruia dintre noi.
- Suntem izolați
într-un tren – tună bărbatul din cealaltă parte.
- Asta da!
Suntem izolați. E un început bun pentru construcția pe care trebuie să o facem.
Dar nimeni nu știe cu siguranță că suntem într-un tren. Asta e doar o reacție a
creierului nostru bazată pe senzații trăite anterior. E ca și cum ai vedea un cerc
portocaliu strălucitor și creierul te va duce imediat cu gândul la Soare. Dar
poate fi la fel de bine o portocală în lumina unui bec. Deci nu e sigur că suntem
într-un tren, asta e doar o percepție a simțurilor bâjbâind...
- Nu știm încotro
mergem – mai sare altcineva.
- Da, și asta
e ok.
- Nu înțelegem
de unde au venit toate astea. Ieri eram ok, și azi, dintr-o
dată, suntem într-o altă lume, complet diferită de ceea ce știam – mai adaugă
Maria.
- Da, da, asta
e foarte bine punctat. Deci fiecare dintre noi s-a trezit dintr-o dată rupt din
lumea în care trăia și adus aici, într-o altă lume complet necunoscută. Suntem izolați,
nu știm ce se întâmplă în jurul nostru, nu avem nicio idee încotro mergem...
Da, da... suntem pe calea cea bună... – murmură bărbatul căutând parcă în gând pașii
mai departe.
- Trebuie să
vedem acum cine și de ce ne-ar fi putut aduce aici. Și nu un om trebuie să căutăm,
ci un motiv, o cauză! Odată ce există un motiv sau o cauză, se vor găsi precis și
oamenii care să împingă lucrurile spre cele mai neașteptate direcții...
- Războiul...
- Nu cred... în
timpurile moderne nimeni nu mai înghesuie oamenii în trenuri care-i duc spre destinații
necunoscute. Războaiele moderne se poartă cu alte arme. Și dacă am fi refugiați,
de ce n-avem de-ale noastre cu noi, cele de strictă necesitate, strânse într-o
bocceluță?! Trebuie să fie altceva...
- Marțienii...
- Nu, nici
vorbă. Marțienii te-ar tine închiși într-un tren? Să fim serioși!
- Vreo molimă...
- Ei da, asta
da, asta ar putea să ne țină închiși... Și să ne rupă de lumea pe care o știam...
Un virus...
- Ei, gata,
gata! N-aveți voie cu astea aici – se aude o voce care parcă vine din vagonul
din spate, sau mai degrabă de undeva de deasupra și apoi palmele pocnite de
câteva ori.
O altă voce șoptește
abia auzit din spatele meu.
- Nu trebuia să
îi lași să se apropie de virus. Încep să coboare cu picioarele pe pământ.
Apoi deodată
ochii se umplu de o lumină lăptoasă orbitoare. Nu mai există niciun vagon,
niciun țăcănit de osii, niciun miros de animal. Încet, încet, contururi încep
să se deseneze pe retină. Oameni care stau pe scaune, la distanță unul de
altul. Pare să fie o sală de așteptare, sau așa ceva. Unii oameni șed, alții
aleargă grăbiți într-o parte și alta. Toți, absolut toți, poartă măști bleu.
O femeie se
apropie de mine și îmi spune calm la ureche.
- E rândul
dumneavoastră...