duminică, 26 aprilie 2020

Vagonul de vite

Încerc să crăp un ochi, dar prin deschiderea îngustă nu pătrunde niciun fir de lumină. Creierul îmi spune că încă e noapte. Mișc o mână și simt cum mă dor toate oasele. Am dormit prost. Mintea se lasă pradă învălmășelii de gânduri ale dimineții. E o aglomerare de cuvinte și imagini, rupte parcă din vieți anterioare, unele legate de evenimente din trecut, altele care par să nu aibă nicio legătură cu mine. Un tren care trece printr-un lan de grâu, un copil care leagănă un ursuleț galben de pluș, un câine care iese pe poartă și o rupe la fugă, recunosc porțile casei părintești, dar câinele nu e al nostru, un bărbat care îmi dă binețe de peste drum și pe care îl recunosc vag…
Apoi brusc, ca și cum legătura la net pierdută pentru o vreme, se restabilește, creierul se conectează la zi, iar simțurile la realitate. Ceea ce aud este fără nicio îndoială țăcănitul unor roți de tren, iar trupul simte vibrația șinelor incomplet aliniate. Mă cutremur. Nici în vise n-ar fi trebuit să fiu acum într-un tren. Și nu orice tren! După mirosul de vită și textura de lemn a podelei, pe care o pipăi cu palma, îmi dau seama că sunt într-un vagon pentru transportat animale. Câteva fire de paie mi se agață umed de degete. Vagonul este închis complet, doar undeva la trei, patru metri de mine se zărește o dungă de lumină. Sus, în tavan, ca două stele proaspăt trezite, clipocesc două guri de aerisire. Văzând cât de mici sunt, simt cum încep să mă treacă sudorile. Dintr-o dată mi se face foarte cald și dau să-mi deschei doi dintre nasturii cămășii. Încerc să mă dezmeticesc. Când m-am culcat, știu sigur, eram în camera mea, în casa mea, aveam pe noptieră cartea, ochelarii, veioza, ceasul deșteptător. Nu-mi pot imagina ce s-ar fi putut întâmpla între timp, ca lucrurile să fi luat o asemenea întorsătură.
Întind cercetător mâna și descopăr că lângă mine stă lungit un alt trup. Îi ating pulpa și scutur ușor de cârpa pantalonului.
- Hei... hei… scoală…
Aud mormăitul aspru al unui bărbat adormit.
- Hei… scoală…
- Ce dracu! E atât de devreme! Lasă-mă să mai dorm…
- Trebuie să vorbim – îi spun în șoaptă, nu știu de ce, trăgând de pânza subțire.
- Ce naiba să vorbim, nu vezi că e noapte?! Du-te și te culcă!
- Nu cred că mai e vreme de dormit! Și problema e că nu înțeleg unde suntem. Poate mă ajuți tu să lămurim pe ce lume ne aflăm.
Simt cum bărbatul începe să se zvârcolească. Îl simt cum freamătă și îi aud respirația grea cum umple plămânii.
- Ce mama dracului? – întreabă el răstit și după tremurul podelei îmi dau seama că s-a ridicat în picioare. Unde naiba suntem?
Câteva alte foșnete se aud dincolo de liniștea îmboldită cu zvâcnete de osie.
- Hei… cine-i aici?  
- La dracu, aprindeți lumina…
- Unde suntem oameni buni?
După glasurile ițite, îmi dau seama că vagonul este aproape plin de oameni, care până mai adineauri dormeau întinși pe jos, pe podeaua de lemn acoperită parțial cu paie. Aud apoi pașii bărbatului de lângă mine depărtându-se și bătăile în pereții de lemn.
- Cretinilor… dați-ne drumul! Ce naiba se întâmplă aici?
- Cred că suntem într-un tren cu vagoane pentru transportat animale… Nu știu încotro mergem…
- Într-un vagon de animaleee? – aud mai multe voci, majoritatea feminine, întrebându-se văitat.
Apoi un țipăt sfâșietor cutremură vagonul, ca și cum trupul unui om ar fi fost sfâșiat de o lamă subțire uriașă. O femeie are un atac de panică. Urlă și se dă cu capul de podea. Cei din jur încearcă să o liniștească.
Bărbatul de lângă mine se așază înapoi și îmi șoptește în ureche.
- Chiar nu știi nimic, domnule?  
Și fiindcă răspunsul meu nu îl satisface, își întoarce cuvintele către cei din jur.
- Știe cineva dintre voi cum a ajuns aici?
O vreme se face liniște. Primul impuls e de cutremurare, apoi spaima invadează spațiul interior rarefiat.   
 - Nu… nu… nu…. nu…
- La dracu!
Vocile cad apoi amestecate, una peste alta, așa cum cad bulgării de cărbune din vagonetele șubrede și strâmbe.
- Nu-i a bună! – îmi șoptește bărbatul.
- Nu putem știi dacă e bună sau nu e bună, dacă nu descifrăm sensul poveștii acesteia – intră în vorbă și bărbatul de pe partea cealaltă. Sigur, sentimentul ăsta, că ești luat pe sus fără voia ta, e unul îngrozitor, dar poate toate au un sens pe care nu reușim să îl descifrăm.
- Pe naiba... despre ce sens vorbim aici?! N-are absolut niciun sens faptul că o mână de oameni ne descoperim într-un interior îngust, ca animalele, mergând spre dracu știe unde, căci dacă nu știm unde ne aflăm, cum naiba să știm încotro mergem. Eu mooor... Nu suport să fiu închis și să nu văd nimic din lumea de afară. Și bașca întunericul ăsta care acoperă totul.
Ochii s-au mai obișnuit cu bezna și descoperă mai multe contururi care până acum se topeau în obscur. Suntem probabil vreo treizeci de bărbați și femei. Bănuiesc însă că trenul are mai multe vagoane și în fiecare dintre ele sunt tot atâția oameni.
- Mi-e frică! – șoptește o femeie din față. Are un glas de femeie tânără, iar tonul nu indică teama, ci mai degrabă pierderea reperelor.
- De ce? – o întreabă bărbatul din dreapta.
Femeia tace o vreme. Întrebarea bărbatului a descumpănit-o.
- De necunoscut. Probabil asta e, nu altceva... Nu mi-e teamă de moarte, nu despre asta e vorba. Și îmi mai este teamă să nu-mi pierd mințile. Să treci atât de brusc dintr-o lume pe care o cunoști, care e a ta, pe care o controlezi, într-una plină de întrebări și neînțelesuri... e înfricoșător...
- Îmi place cum vorbești... Cum te cheamă?
- Maria...
- Spui bine, Maria... Cred că exact așa aș fi spus și eu dacă m-ar fi întrebat cineva. Nu cred că moartea este ceea ce ne sperie, cât teama de necunoscut și mai ales de necunoscutul mersului înainte...
- Sunteți duși. Noi stăm aici ca vitele în staul, închiși în beznă, dracu știe de cine, că niciunul nu avem nicio idee și voi discutați despre teama de necunoscutul mersului înainte. Mie nu mi-e teamă de nimeni și o să-i sparg dinții ăluia care a făcut măgăria. Doar că vreau să ies dracului mai repede din povestea asta cretină...
- Hei... eu am asta la mine... – se bagă în vorbă un alt bărbat cu glas ascuțit și întinde ceva înspre noi...
- Ce e aia?
- O furculiță...
Dau sa o pipăi... Da, e o furculiță. Cineva i-a îndoit primul și ultimul dinte, unul înapoi și altul înainte, doar dinții din mijloc au rămas în sus.
- De unde o ai?
- De la bucătărie – chițăie bărbatul cu glas de șobolan.
- De la care bucătărie? – se aude un glas de femeie.
Undeva în spate cineva începe să tușească în valuri. O tuse seacă, agresivă. Nu știu dacă bărbatul a răspuns și nu l-am auzit eu, sau a evitat să răspundă.
- Și ce vrei să facem cu asta?
- Eu știu?! M-am gândit că poate scormonim cu ea în pereți. Îi găurim și pe urmă ieșim afară.
- Nu-ți rupi oasele dacă sari din mers și îți fuge pământul de sub picioare?! Și dacă ieșim, ce facem, istețule? În mijlocul unei lumi pe care nu o cunoaștem...
- Heiii... nu te lua de mine... am venit și eu cu o idee. Dacă nu-ți place, vino tu cu alta.
- Eu cred că cel mai bine ar fi să încercăm să intrăm în poveste, în loc să ieșim din ea – reveni bărbatul din dreapta, care părea cel mai echilibrat dintre noi toți.
Cineva râse sarcastic.
- Așa?!
- Exact așa!
- Și de ce mă rog să ne băgăm de bună voie în povestea asta?!
- Ca să ne dumirim cum să ieșim. Cred că cel mai important lucru ar fi să înțelegem ce se întâmplă. Odată ce am înțeles acel ceva, să îl conștientizăm, să îl internalizăm. Iar dacă reușim asta, problema e aproape rezolvată, căci am restrâns totul într-un balon luminos dintr-un univers pâclos. Iar balonul acesta noi îl controlăm, pentru că noi l-am creat. Nu mai trebuie apoi decât să găsim poarta dinspre înlăuntrul acesta, spre exterior.
Nu se mai auzea nimic altceva decât țăcănitul roții metalice peste șina discontinuă. Ca un secundar de ceasornic. Nici podeaua nu mai vibra.
- De aceea primul lucru pe care trebuie să îl facem, este să punem împreună toate informațiile palpabile pe care le cunoaștem...
- Suntem într-un tren care ne duce la dracu-n praznic! – se grăbi o voce de femeie.
- Nu, nu așa! Trebuie să punem aici în mijloc informațiile brute, neprelucrate. Sigur că fiecare avem o părere, dar nu ne ajută interpretarea fiecăruia dintre noi.
- Suntem izolați într-un tren – tună bărbatul din cealaltă parte.
- Asta da! Suntem izolați. E un început bun pentru construcția pe care trebuie să o facem. Dar nimeni nu știe cu siguranță că suntem într-un tren. Asta e doar o reacție a creierului nostru bazată pe senzații trăite anterior. E ca și cum ai vedea un cerc portocaliu strălucitor și creierul te va duce imediat cu gândul la Soare. Dar poate fi la fel de bine o portocală în lumina unui bec. Deci nu e sigur că suntem într-un tren, asta e doar o percepție a simțurilor bâjbâind...
- Nu știm încotro mergem – mai sare altcineva.
- Da, și asta e ok.
- Nu înțelegem de unde au venit toate astea. Ieri eram ok, și azi, dintr-o dată, suntem într-o altă lume, complet diferită de ceea ce știam – mai adaugă Maria.
- Da, da, asta e foarte bine punctat. Deci fiecare dintre noi s-a trezit dintr-o dată rupt din lumea în care trăia și adus aici, într-o altă lume complet necunoscută. Suntem izolați, nu știm ce se întâmplă în jurul nostru, nu avem nicio idee încotro mergem... Da, da... suntem pe calea cea bună... – murmură bărbatul căutând parcă în gând pașii mai departe.
- Trebuie să vedem acum cine și de ce ne-ar fi putut aduce aici. Și nu un om trebuie să căutăm, ci un motiv, o cauză! Odată ce există un motiv sau o cauză, se vor găsi precis și oamenii care să împingă lucrurile spre cele mai neașteptate direcții...  
- Războiul...
- Nu cred... în timpurile moderne nimeni nu mai înghesuie oamenii în trenuri care-i duc spre destinații necunoscute. Războaiele moderne se poartă cu alte arme. Și dacă am fi refugiați, de ce n-avem de-ale noastre cu noi, cele de strictă necesitate, strânse într-o bocceluță?! Trebuie să fie altceva...
- Marțienii...
- Nu, nici vorbă. Marțienii te-ar tine închiși într-un tren? Să fim serioși!
- Vreo molimă...
- Ei da, asta da, asta ar putea să ne țină închiși... Și să ne rupă de lumea pe care o știam... Un virus...
- Ei, gata, gata! N-aveți voie cu astea aici – se aude o voce care parcă vine din vagonul din spate, sau mai degrabă de undeva de deasupra și apoi palmele pocnite de câteva ori.
O altă voce șoptește abia auzit din spatele meu.
- Nu trebuia să îi lași să se apropie de virus. Încep să coboare cu picioarele pe pământ.  
Apoi deodată ochii se umplu de o lumină lăptoasă orbitoare. Nu mai există niciun vagon, niciun țăcănit de osii, niciun miros de animal. Încet, încet, contururi încep să se deseneze pe retină. Oameni care stau pe scaune, la distanță unul de altul. Pare să fie o sală de așteptare, sau așa ceva. Unii oameni șed, alții aleargă grăbiți într-o parte și alta. Toți, absolut toți, poartă măști bleu.
O femeie se apropie de mine și îmi spune calm la ureche.
- E rândul dumneavoastră...  


miercuri, 22 aprilie 2020

plutind

o sa ne prăbușim cu balonul ăsta de aer
mi-a strigat ea foarte speriată
m-am uitat în înalt, apoi spre pământ
avea perfectă dreptate, unghiul sub care pluteam avea colțul în jos
aruncă repede toate cuvintele din gură
o să cădem, a țipat și m-a strâns tare de încheietura mâinii
pe care îmi scrisesem cu ani în urmă Commedia dell'Arte a lui Brumaru
pentru teza la onirologie din semestrul doi
am aruncat degrabă toate cuvintele
am mai păstrat doar cerul, pământul și iubirea
dar lucrurile nu s-au îmbunătățit, coboram și încă grăbit
scuipă, scuipă tot ce mai ai
ne apropiem vertiginos de pământ
trebuie să ridicăm rotundul acesta spre înalt
am lepădat apoi și pământul și bolta cerească
dar imaginea nu s-a clarificat cu nimic
leapădă tot, tot ce a mai rămas pe cerul gurii
mi-a spus ea sfârșită, o să ajungem pământ
avea disperată dreptate, atunci am aruncat
și ultimul lucru care ne-a mai rămas, balonul
și am continuat să plutim suspendați în iubire   

luni, 20 aprilie 2020

Peștera

Cu familia Ionescu am avut întotdeauna o relație de amiciție, care, fără să fie una foarte apropiată, a stat tot timpul sub semnul “corectitudinii” prietenești. Tocmai în spiritul acestei relații, mă trezesc miercuri seara pe la unsprezece și jumătate, imediat ce mă băgasem în pat, cu madam Ionescu, țipând la mine în pragul unei crize de isterie.
- Dorule, ajută-mă dragă, că înnebunesc, zău. Nu știu unde a dispărut Fluturaș. M-am trezit dimineață și l-am văzut că nu e, erau doar cearceafurile date de-o parte și adâncitura din saltea, da am crezut că s-a dus după lapte și croasanți, până aici la colț numa. N-a venit nici până acu, nu știu ce-o fi cu el. Întâi am zis c-o fi trecut pe la băieți, pe la baltă și s-a mai oprit cu ei la o vorbă, pe urmă am crezut că i-a pus vreunul undița în mână și s-a întins la stat, dar să nu vină nici până la ora asta, la unșpe noaptea?!  Dă-l dracului de caras!
- Hai, Floricico, liniștește-te! Trebuie să fie pe undeva, nu te-a lăsat el baltă, așa. La spitale ai sunat? La poliție ai încercat?
Trebuie să menționez aici, ca să fim bine înțeleși de la început, că Floricica nu este un diminutiv cu care am apelat-o pe madam Ionescu, chestie pe care nu mi-aș fi permis-o, mai ales acum când Fluturaș lipsește de acasă, ci este chiar numele dumisale, iar fraza „trebuie să fie pe undeva, nu te-a lăsat el baltă” nu e chiar în concordanță cu ceea ce-mi trece prin cap, căci madam Ionescu are micile ei defecte, să le spunem așa, pentru care, din punctul meu de vedere, Fluturașul ar fi fost foarte îndreptățit să-și ia zborul.
- Am sunat dragă, sigur că am sunat! Nu știe nimeni nimic, toți sunt niște mototoli. Am fost și pe la fetele alea de la non-stop, n-a trecut pe la ele. Nici să-și ia țigări, de la chioșcul de ziare, nu s-a oprit. A dispărut de parcă ar fi zburat peste blocuri și s-ar fi vaporizat în atmosferă. Nu știu dragă ce-o fi cu el săracu, pe unde o rătăci, prin ce șanț o fi zăcând...
- Daaa... a fost ceva între voi ieri, spune drept? V-ați certat cumva? S-o fi dus la maica-sa!
- Eee... am avut o discuție de principii, din care sigur că au ieșit și câteva scântei, dar din asta să te întinzi până noaptea târziu la baltă, zău, nu se face... Că nu știu dragă și cu voi bărbații, parcă sunteți de pe altă lume, nu poate omu să zică nimic, că voi imediat ori puneți botu pe gresie, ca Mituș, javra lu Adroneasca, ori săriți la ceartă. Nu sunteți în stare să participați constructiv la o discuție, să veniți cu argumente, cu idei. Aveți o gândire simplistă rău, două trei propoziții, asta e problema, asta e soluția și cu asta, basta. Pac! Nu e dragă așa, lucrurile sunt complexe, au mii și mii de fețe și trebuie să le vedem pe toate, să le analizăm în integralitatea lor și să abordăm problemele în ansamblu, nu dintr-o perspectivă cheală, scheletică și lipsită de substanță...
Simt deja cum mi se zburlește părul pe spinare, așa că o abandonez politicos pe madam Ionescu, cu promisiunea că o să continui căutările și că o să îi dau un semn imediat ce aflu noutăți.
- Hai, Dorule, te rog, că sunt moartă de îngrijorare și îți dai seama că nu pot să mă culc până nu aflu ceva.
Și din păcate nu află nimic! Cel puțin nu de la mine. După ce sun eu însumi la poliție, la spitalele din oraș, pe la prieteni și cunoscuți, unde Fluturaș ar fi putut să se ascundă o vreme, mă recunosc învins și mă văd nevoit să o sun pe madam Ionescu și să îi comunic vestea cea proastă.   
- Of, Doamne! – mi se prăbușește madam Ionescu în telefon și aud cum recamierul din dormitor icnește agresat.
Și poate că dispariția lui Fluturaș ar fi rămas un mister pentru mai multă vreme, dacă a doua zi pe la ora două, n-aș fi primit un telefon de la un număr necunoscut.
- Alo, domnul Georgescu?
- Da.
- Vă sun de la Muzeul Antipa, relații cu publicul.
- Greșeală! – îi tai eu avântul omului de la telefon și dau să închid. În ziua de azi, când primești un telefon, șansa este mai mare de nouăzeci la sută să fie de la cineva care vrea bani de la tine, sau vrea să te folosească într-un fel sau altul. Un telefon de la Antipa nu putea fi decât din aceasta categorie.  
- Domnu, domnu, numai puțin...
- Domnule, eu n-am copii, muzeul l-am văzut odată, cu școala, când eram printr-a unșpea, n-am nevoie de bilete, mulțumesc! – îi fac eu un sumar rapid omului de la celălalt capăt și dau iar să închid, dar în timp ce telefonul se depărtează de ureche, aud ca din fundul pământului.
- Nu e vorba de bilete, domnule, e vorba despre Cristinel Ionescu. Îl cunoașteți? Dumnealui susține că vă cunoaște.
Ooops... Cristinel Ionescu e chiar Fluturaș. Întorc degrabă telefonul din drumul său iuțit spre tăblia mesei din bucătărie și îl lipesc strâns de ureche.
- Da dom’le, sigur că îl cunosc! E acolo? E bine? S-a întâmplat ceva cu el?
- Domnule, nu pot discuta detaliile acestea la telefon, dar ar fi foarte bine dacă ați putea să veniți până aici, la muzeu, cât mai degrabă.
- Sigur, acum mă îmbrac și vin! – confirm eu într-o suflare și întind mâna în fugă după blugi, înhaț tricoul cu Guns N’ Roses și ies val-vârtej pe ușă.
Pe drum m-am tot liniștit pe mine însumi că nu poate fi altceva decât o simplă alunecare din real a lui Fluturaș. Cel mai probabil s-a dus la muzeu să se relaxeze o oră, două, a alunecat pe o treaptă, a căzut, s-a lovit la cap și asta i-a afectat puțin judecata. Bine că l-au găsit oamenii ăia, că e teafăr și că n-a rămas, Doamne iartă-mă, căzut printr-o crevasă din Cuaternar ca să nu-l mai descopere nimeni niciodată.
La Antipa mă primește un domn tinerel, scrobit, la costum, cravată, pantofi negri strălucitori, bățos de parcă i-ar fi intrat în fund femurul lui Deinotherium. Ne salutăm și îmi face semn să îl urmez, fără să îmi spună nimic despre Fluturaș.
- E aici, domnule? E bine?
- E aici, da! Bine însă nu cred că e! – îmi replică el peste umăr, în timp ce ne strecurăm printre grupurile de copii gălăgioși.  
- Dar unde e, domnule? Pot vorbi cu el?
- E la diorama pe care noi o numim Peștera. Și chiar asta este ideea, poate reușiți dumneavoastră să vorbiți cu el, pentru că noi nu am reușit – mai adăugă bărbatul cel tinerel și scrobit și se oprește în fine în fața unei peșteri artificiale în mărime naturală, de altfel interesantă și bine făcută. Desface o bretea din aceea prinsă între doi stâlpișori și îmi face semn să înaintez, el rămânând pe loc, înapoia mea, cu mâinile la spate, ca și cu ar fi fost pregătit să-mi asigure retragerea în caz de urgență. Cu coada ochiului, constat de asemenea, că zona a fost complet izolată de restul clădirii, vizitatorii neavând acces aici. Mă uit înăuntru și îl caut din ochi pe Fluturaș. Unde-i, îl întreb din priviri pe omul de la relații cu publicul și acesta îmi răspunde imediat.
- Acolo în spate după stalagmita aia galbenă – mă ghidează el și îmi arată cu mâna zona în care ar trebui să caut.
- Galbenă? – nu pot să mă abțin.
Omu dă din umeri.
- Ni s-a terminat culoarea noroiului și am zis să mai vopsim câteva în galben, că ne-a rămas niște Kober de la cercevele. A fost un proiect mare, dar n-am avut bani pentru chiar tot ce am fi vrut să facem. Da, dă bine, nu?
E rândul meu să dau din umeri și privind atent înspre zona indicată, descopăr într-adevăr pitit după stalagmita galbenă un bărbat, numai în chiloți, așezat pe vine, care scapără doua pietre mici și rotunde ca niște ouă de prepeliță, încercând să aprindă câteva fâșii subțiri și lungi rupte dintr-un șervețel, puse una peste alta, ca pentru foc de tabără. Mă apropii și mă uit atent. El e!
- Cristi?
Bărbatul mă privește, zâmbește, dar continuă să se focalizeze, cu răbdare si meticulozitate, asupra celor două pietre în drumul lor spre scânteia izbăvitoare.
- Ce dracu faci aici?
- Ei, e poveste lungă.
- O fi, dar va trebui să mi-o spui. Statutul tău aici e unul foarteee... șubred.
- Știu, știu, deja m-au amenințat de vreo zece ori că mă dau afară. Aseară cică nu și nu, să plec, că ei nu închid muzeul cu mine înăuntru. Le-am zis că n-au decât să nu-l închidă, la noaptea muzeelor cum fac?! Până la urmă a rămas cu mine o tanti de la curățenie, tanti Zia. Simpatică, dar cu o grămadă de probleme săraca, un bărbat bețiv, doi copii bolnăvicioși, stau într-o cămăruță doi pe doi, vai de mama lor – adăugă el cu ochii în pietricelele care nu vor nici moarte să scoată scântei.
- Și totuși! Ce dracu cauți aici? Ia-o ușor, zi de la început...
- Pai... aseară am avut o discuție mai aprinsă cu nevasta-mea.
- Știu! Mi-a zis!
- Ți-a zis?
- Îhî!
- Și ce ti-a zis, mă rog?
- Ei, generalități, că ați avut o discuție de principii, că au ieșit ceva mici scântei, că ea a încercat să privească problema în ansamblu și că tu prea o simplifici...
- Așa?! O mică ceartă, ți-a zis? – răbufnește Cristi. Da de lustra din sufragerie ți-a zis? Dar de plasma din bucătărie? Și ți-a povestit cum au ajuns chiftelele alea cu sos pe peretele din hol? În fine, nu pentru asta am ajuns aici. Astea sunt așaaa, chestii banale. Însă știi cum e, uneori bărbații au nevoie de retragerea asta. De retragerea în peșteră, unde să-și frământe singuri neliniștile, să se gândească în tihnă la locul lor în lume, la ce are sens și ce n-are sens pe lumea asta. Știi foarte bine, sunt sigur că și tu faci asta de multe ori.
- Sigur că fac, dar să… - îi răspund eu tăios, însă el replică imediat, luându-mi vorba din gură.
- Știu, recunosc! Dar ai tu idee de o altă peșteră mai aproape de Polonă? Cred că următoarea cea mai apropiată e abia la Cheile Dâmbovicioarei.
Rămân blocat, în timp ce Cristi continuă să scapere cu meticulozitate cele două pietre care nu vor cu niciun chip să scoată scântei. Mă scot din minți gesturile sale egale și monotone, de parcă ar bate toaca la biserică și dau să-i întind bricheta mea, dar el mă refuză scuturând nervos din cap și arătându-mi ceva în spatele meu, pe perete.
- N-avem voie cu focul aici. Scrie acolo.
- Păi și tu la ce mama naibii lovești pietrele alea? Nu tot ca să aprinzi focul?
- Nu măăă! Astea n-o să scoată scântei în vecii vecilor. Asta e doar așa, pentru relaxare. O vreme am încercat să stau întins pe spate, cu ochii în stalactite, de jos în sus așa par niște stele, dar mi se umplea capul de gânduri, îmi venea să mă ridic în picioare și să tropăi, nu alta. Așa, mă relaxez și îmi golesc mintea de orice gând care încearcă să se înfiripeze și să-mi vâjâie necontrolat prin țeastă…   
Sunt complet debusolat. Nu eram pregătit pentru asta. Pentru un Cristi lovit la cap și cu mințile pierdute eram, chiar mă gândisem să vorbesc cu Gina pe drum, să-mi faciliteze internarea la Elias. Dar așa, nelovit la cap…
- Șiii… cât crezi căăă… ar mai fi nevoie să stai în peșteră?! – încerc eu marea cu degetul.
- Ei, știi doar și tu! Nu există rețete pentru chestiile astea. Nu e ca la hapuri, trei pe zi înainte de masă, timp de o săptămână! Aici e vorba de simțuri, de construcția înlăuntrului, de repararea șubrezeniilor din noi…
- O zi!
- O zi, ce?
- Pot să vorbesc cu oamenii ăștia să te mai țină aici o zi. Pe urmă nu mai promit ce se va întâmpla, dar presimt că nu va fi bine ce se va întâmpla.
- Două!
- Două, ce?
- Două zile! Promit că fac eforturi să mă scutur în timpul ăsta.
Rumeg un pic propunerea amicului meu și confirm.
- Deal!
Mă întorc să ies din peștera lui Cristi și imediat ce pun panglica la locul ei pe stâlpișor, bățosul mă abordează furios.
- Domnule…
- Știți, m-am tot uitat la stalactitele astea galbene, par să iasă din ansamblu – îl opresc eu. Cred că ar fi mult mai bine dacă ar fi toate noroioase. Ce nuanță de Kober și ce cantitate credeți că ar trebui pentru ele?
Bățosul prinde din zbor idea și dă din cap a confirmare.
- Șiii… mai am o rugăminte. În loc de tanti Zia, nu puteți s-o trimiteți pe fata care e acum la caserie?


duminică, 12 aprilie 2020

Mașina de aspirat gânduri


Liniștea urbei noastre a fost acoperită în ultimele zile de murmure necontenite, amplificându-se și divizându-se, așa cum acoperite sunt culturile din nordul Africii de norii negri de lăcuste înfometate. Se zvonește că domnul Lindstrom, ce lucrează de mai multe zeci de ani la un aparat care se știe că va schimba definitiv fața lumii, este gata să aducă înaintea semenilor rodul muncii sale neprecupețite. Activitatea domnului Lindstrom a fost întotdeauna învăluită într-o mantie de mister și un joben de ceață, cei mai mulți dintre concetățenii săi fiind convinși că dumnealui nu doar că a abandonat demult munca de cercetare, care îl făcuse atât de vestit în întreaga lume, ci și că mintea sa ascuțită s-a șubrezit în asemenea măsură, din cauza izolării și a condițiilor improprii de trai, încât dumnealui nu s-ar fi putut prezenta în fața auditoriului decât cel mult cu un pamflet despre știință, scris rar și cu litere mari, pe maxim două pagini A4 și nicidecum cu o invenție capabilă să schimbe din rădăcini felul în care oamenii interacționează cu împrejurul. Domnul Lindstrom nu mai ieșise din casă de mai bine de zece ani, mulți fiind convinși chiar că a trecut în neființă, singura sa legătură cu realitatea de dincoace părând să fie vecina sa, doamna Nilsson, care îi aducea în fiecare săptămână cele de trebuință traiului, dar căreia, conform chiar spuselor dumisale, i se refuzase cu obstinație accesul în laboratorul cercetătorului.
Tocmai de aceea, ideea că doctorul Lindstrom finalizase magica sa invenție dădea frisoane locuitorilor urbei. Mulți dintre cei care se opreau, cu sacoșele mai mult sau mai puțin pline, la o vorbă în piața centrală, considerau acum că invenția doctorului avea să fie una excepțională.
- Eu sunt convins că neisprăvita – așa porecliseră concetățenii domnului Lindstrom invenția care nu se mai arata de atâta amar de vreme – e o chestie mică, foarte mică. Cum să vă spun, toată gândirea asta strânsă în atâția ani de cercetare, a fost condensată într-o chestiune nebănuit de măruntă, dar cu impact extraordinar de mare, așa, ca o gaură neagră – se exprimase domnul Loff, schimbând sacoșa cea mare și grea din dreapta în stânga și pe cea mică și ușoară din stânga în dreapta. Mă gândesc că cel mai probabil o să fie ceva care să eradicheze foametea pe Pământ pentru totdeauna. Și ca să spun mai precis, mă gândesc la o pastilă. O pastilă făcută din prafuri miraculoase, pe care dacă o înghiți, gata, s-a dus foamea. Ai acolo tot ce-ți trebuie ca să supraviețuiești, nu trebuie să mai ieși la cumpărături, să stai la cozi, să cureți legumele și carnea, sau să gătești. 
- Haide, domnule Loff, dumneata desigur că glumești. Cum crezi oare că femeile vor accepta vreodată să fie deposedate de plăcerea de a oferi bărbaților lor un kottbullar, o prăjitură cu struguri, sau un tort de bezea cu cremă de lămâie. Asta nu se va întâmpla niciodată! Cred mai degrabă că este vorba despre o mașinărie care ne va ajuta să ajungem în orice punct de pe Pământ într-o clipă – îl contrazise aspru doamna Carby, care aruncă imediat un ochi la heringii din sacoșă, ca și cum i-ar fi fost teamă ca aceștia să nu fugă. Acum când lumea a devenit atât de mică, e nevoie de altceva decât un avion pentru a ne putea deplasa în orice oraș din lume și a-i descoperi minunățiile. Imaginați-vă numai, Tokio, Paris, Dubai, New York, Singapore, toate la doar o aruncătură de băț. Pac, te sui în mașină, îți pui centura, apeși pe buton și fix în secunda următoare ești pe șoseaua care duce spre orașul dorit. Ceva așaaa... ca la Star Trek, engage și gata!
- Nici vorbă, doamnă Carby, neisprăvita are să ne înlesnească drumul, dar nu către Tokio, stimată doamnă, ci către Marte, către Venus, către toate constelațiile Universului. Nu credeți că e timpul să le arătăm celor din jur că suntem capabili să scoatem nasul în lume, în lumea adevărată vreau să spun?! Să le arătăm tuturor andromedanilor, venusienilor, reptilienilor, reticulianilor și hopkinsvilleinilor cine suntem noi! Să le dovedim că nu suntem niște nevolnici ai spațiului și ai timpului, ci suntem humanoizi cu capul pe umeri. Și nu orice fel de cap, ci unul plin și îndesat cu materie cenușie, chestie pe care nu cred că o au mulți dintre indivizii ăștia din Univers!
- Hei, hei, Bold, nu te înfierbânta așa. La dracu, ca să ajungem să ne fluturăm motoarele superluminice pe sub nasul klingonienilor, cred că trebuie să ne rezolvăm mai întâi problemele pe care le avem aici, pe Pământ. Domnul Loff are dreptate, dar nu cred că foametea este cea mai mare problemă în acest moment, ci energia. Energie gratis pentru toată lumea, eu cred că asta ne va aduce neisprăvita. Și ar fi absolut colosal, căci odată ce ai energie gratis poți produce ce vrei în orice cantitate, și hrană, și haine din fire sintetice, și mobilă din lemn artificial. Ca să nu mai vorbesc de transport, doamnă Carby, transportul ar deveni practic gratis pentru toată lumea, ar exista aerodromuri în fiecare parc al orașului, iar chioșcul de ziare ar deveni turnul de control al zborurilor. Căci sursele de energie, gândiți-vă domnilor, sunt inepuizabile, hidrogenul și oxigenul, trebuie doar o minte luminată ca o domnului Lindstrom pentru a transpune teoria atât de cunoscută de toată lumea, în practică – mai adaugă și domnul Hast, schimbând sprijinul burdihanului dumisale de pe piciorul stâng pe piciorul drept.
Tocmai datorită acestei învolburări de idei și a unei adevărate întreceri în ghicirea contururilor neisprăvitei, anunțul doamnei Nilsson privind apropiata prezentare pe care doctorul Lindstrom avea să o facă la catedrala din centrul orașului, însufleți urbea mai ceva decât sosirea în port a lui Symphony of the Seas, uriașul cu optsprezece punți, care aduce în fiecare lună, exact pe treisprezece ale sale, cinci mii cinci sute de pasageri, la care se adaugă încă două mii două sute de membri ai echipajului, plus un dram de culoare și căldură din Caraibe. 
Fix când bătrânul orologiu din turn bătu ora douăsprezece, iar oamenii fremătau deja nerăbdători din picioare, își făcu apariția doctorul Lindstrom, ținând sub braț, acoperită cu o cârpă albă, neisprăvita. O așeză cu grijă pe masa special pregătită să o primească, își împreună mâinile în dreptul pântecului și glăsui abia auzit.
- Prieteni! – apoi urmă o pauză lungă. Domnul Lindstrom avea fața obosită și glasul pierit. Ochii i se adânciseră în anii din urmă tot mai mult în orbite, iar carnea alunecase de sub piele, lăsând oasele trupului și ale feței tot mai mult expuse privirii. Prieteni, mă simt lipsit de puterea de a vorbi astăzi în fața voastră. Nu, nu pentru că munca depusă în ultimii ani mi-ar fi afectat forța și voința de a fi alături de voi, ci pentru că mă simt mic și neputincios în fața voastră, cei care ați avut atâta răbdare cu mine și care ați venit în număr atât de mare astăzi să vedeți neisprăvita.
În sală se stârni rumoare, unii zâmbind amuzați pe sub bărbie, în timp ce alții șușotind indignați că doctorul Lindstrom avusese parte de o asemenea jignire.
- Da, da, știu că îi spuneți neisprăvita – reluă el – dar de astăzi gata, așteptarea s-a isprăvit, iar invenția mea se află în fața dumneavoastră și sper din tot sufletul ca ea să aducă liniște, bucurie și îndestularea sufletului în fiecare familie. Sper să fie un pământ mănos, din care să încolțească frumosul și binele, să fie un vehicul care să strivească sub roți urâtul și să ducă mai departe zâmbetul – mai adaugă el și cu un gest imprevizibil smulse cârpa care acoperea neisprăvita, curmând, ca un tăiș de macetă, așteptarea.
Un moment de uluială încremeni mulțimea. Nu se mai auzea nicio respirație, niciun foșnet. Apoi brusc, vorbele începură să se împrăștie printre coloane, întâi molcome, apoi din ce în ce mai îndrăznețe, pentru a ajunge în cele din urmă energice și impetuoase.
- Dar asta e exact ca gramofonul pe care îl are bunica în camera ei – sări un copil din rândul al șaptelea înainte ca maică-sa să îl tragă de mânecă și să îl așeze la loc pe bancă.
Toată lumea dădu dreptate copilului, căci invenția doctorului Lindstrom arăta exact ca un gramofon. Era o cutie simplă din lemn lăcuit, de care era prinsă o pâlnie amplă aurie și în lateral era dotată cu o manivelă. Este adevărat, nu chiar tot auditoriul știa ce este acela un gramofon, dar celor mai bătrâni asemănarea neisprăvitei cu ceea ce-și aminteau din tinerețile lor, era izbitoare.
- Nu, tinere, acesta nu este un gramofon, aceasta este o mașină de aspirat gânduri – veni în cele din urmă explicația doctorului Lindstrom.
Urmă o nouă clipă de năucire. Oamenii rămaseră efectiv cu gurile căscate, limbile înțepeniseră suspendate undeva între buze, ca veverițele surprinse în deschiderea scorburii. „Asta e nemaipomenita invenție?”, „Pentru asta a muncit zeci de ani?”, „De asta avem noi nevoie acum?”, „Pentru asta ne-am adunat cu toții aici?”, „Ce deziluzie, sunt complet dezamăgit!” se auzea tot mai tare dintre rândurile de bănci și glasurile se ridicau tot mai puternice către cupola catedralei, acoperindu-se unele pe altele, cățărându-se unele peste altele, ca într-o întrecere către înălțimi, către deschiderea spre în afară, spre cer. Doctorul Lindstrom făcu un semn autoritar cu mâna și mulțimea își domoli nestăvilirea.
- Poate lucrul acesta vi se va părea neînsemnat, dar gândiți-vă, câți dintre voi nu au gânduri de care vor să scape. Câți nu vă culcați cu capul îmbibat de griji și de temeri. Câți nu trăiți cu rănile trecutului nevindecate în cuget. Câți nu ați vrea să scăpați de gestul sau de vorba de care vă rușinați. Ei bine, spuneți, câți?!   
Dintr-o dată se făcu liniște. Oamenii își întoarseră vorbele azvârlite în afara, către înăuntru. Se sfădiră mânioși cu ei înșiși, și fiecare dintre cei prezenți, dar fiecare, ajunse la concluzia că doctorul Lindstrom avea dreptate, chiar foarte mare dreptate.
- Nu este oare acesta lucrul care ne lipsește cel mai mult, liniștea?! Nu este liniștea înlăuntrului lucrul cel mai de preț?! Nu după asta tânjim? – adăugă el și glasul său întremat se ridica viguros în spirale mari deasupra capetelor tuturor.
- Da, așa e! – se auzi timid, de undeva din spate. Apoi alte da-uri se ridicară unul după altul, tot mai puternice, precum capetele puilor de vrabie cătând spre ciocul plin ce se întoarce la cuib. 
- Asta este ceea ce vă aduc azi, aici, după atâția ani de muncă. Și ca să vă dovedesc că nu sunt doar vorbe goale, o să vă invit să îi probați funcționarea.
Din nou se făcu liniște. Oamenii se priveau pe de o parte fericiți, pe de alta speriați. De pe fresca din dreapta Sfântul Gheorghe lăsase și el jos sulița cu are împungea balaurul și privea curios spre masa pe care era așezată neisprăvita.
- Eu – ridica două degete Theodor, rupând tăcerea asurzitoare. Eu vreau să încerc!
- Cum spui fiul meu, așa să fie. Ești curajos, recunosc.
- Daaar… o să îmi pierd toate gândurile? Nu o să mai rămân cu nimic?
Doctorul Lindstrom zâmbi larg.
- Mă așteptam că asta va fi prima întrebare care mi se va pune. Desigur că nu! Vor fi șterse doar gândurile care vă trec prin minte atunci când vă așezați în fața aparatului.
Theodor respiră ușurat, ieși dintre rândurile de scaune și se apropie de mașină. La îndemnul doctorului Lindstrom se așeză pe scaunul de lângă masă și își lipi capul de pâlnia mașinăriei. Apoi se gândi insistent la cele două pachete de biscuiți cu cremă de alune, pe care le furase de la magazinul de dulciuri al lui Elliot cu o săptămână în urmă. Doctorul Lindstrom își frecă cu emoție mâinile. Era pentru prima dată când mașina trebuia să dovedească că tot efortul său, toată pasiunea și energia sa, nu fuseseră în zadar. Își duse palmele împreunate la buze, ca într-o rugăciune, trase aer în piept, apoi suflă printre degetele lipite. Cu mâna stângă apucă manivela și începu să rotească, încet, puțin apăsat, așa cum ai măcina cafeaua în râșnița de alamă. Un șuierat subțire se auzi dinspre pâlnie. Theodor se sperie pentru o secundă, iar mulțimea icni. Dar șuieratul nu era deloc agresiv. Tânărul simți apoi cum un curent ca un aer cald îi cuprinde capul, îi intră în interiorul craniului și i se plimbă prin-năuntru. Avu o vreme senzația că o să-și piardă cunoștința. Se simțea ca anesteziat. Tot așa se simțise când se operase de apendicită, în urmă cu cinci ani, își amintea bine. Nu se mai putea gândi la nimic. Gândurile sale se desfăceau, se împrăștiau plutind ușor, risipit, ca fulgii de porumbel când uliul îl prinde în gheare. Nu reuși să se mai concentreze asupra niciunei imagini, niciunei litere. Capul său părea absolut gol. Apoi, dintr-o dată, manivela încetă să se mai învârtă, iar aerul cald, ca și șuieratul, se opriră. Theodor își îndreptă capul și îl prinse în palme, bucuros de senzația fizică de proprietate pe care o redescoperea. Ridică apoi privirea spre cupolă și închise ochii. Încercă să-și amintească de ce se afla pe scaunul acela. Știa foarte bine că ridicase singur două degete și că ieșise dintre rânduri pentru a testa aparatul, dar nu-și mai amintea deloc ce anume voise să piardă dintre gânduri.
- Cred că a funcționat – chicoti el amuzat – habar n-am ce trebuia să facă aparatul ăsta, dar este un semn bun, înseamnă că și-a făcut treaba. Mulțumesc, doctore!
Auditoriul rămase o clipă fără aer, apoi ropote de aplauze umplură naosul până sus în cupolă, acoperind complet spațiul, aglomerându-se, îndesându-se, chircindu-se, ca să încapă și cele ce veneau din urmă. Oamenii se ridicară în picioare ovaționându-l îndelung pe doctorul Lindstrom. „Bravo doctore!”, „Bună treabă ai făcut!”, „Extraordinară invenție!”, „Minunată mașinărie!”, „Fenomenala descoperire!” se rostogoli dinspre băncuțele de lemn până în față spre altar, apoi degete începură a se ridica pereche, două câte două, ca urechile de iepuri după ce praful de pușcă s-a risipit în văzduh. Eu, eu, eu... izbucniră concetățenii doctorului Lindstrom, încercând să capete prioritate în ștergerea unor felii de gânduri nedorite. 
Haosul nu dură mult. Căci privindu-și vecini, fiecare dintre cei prezenți se cutremură de frenezia cu care mâinile se întindeau spre neisprăvită. Aveau atât de multe să-și șteargă din minte?! Trăiau atât de copleșiți de felii din trecut?! Aveau atâta nevoie să se scuture de bucăți de înlăuntru?! Privindu-se unul pe celălalt răspunsul nu putea fi decât afirmativ și asta începu să îi sperie.
Săptămâni de-a rândul mașina de aspirat gânduri a doctorului Lindstrom funcționă în continuu. Oameni de toate vârstele, cu cele mai diverse meserii, dorințe sau trecuturi, se înghesuiră să-și îndese capul în pâlnia neisprăvitei. Primul fu chiar domnul Ahlin, secretarul primăriei, care împingându-și consoarta afară dintre rânduri, rosti cu glas baritonal.
- Se poate să o iei acum pe nevastă-mea, doctore?!
Sala izbucni în hohote de râs, dar domnul Ahlin nu se sinchisi de hazul mulțimii, ci aplecându-se spre urechea consoartei șopti gâfâit, în timp ce aceasta se îndepărta.
- Auzi dragă, despreeee... aventura cu Tove, secretara... acum e momentul să o uiți, te rooog...
Urmă apoi tânărul Lucas, care voia să nu-și mai amintească nimic din dramatica sa poveste de dragoste cu Tilde, dentistul Blix care voia să uite pentru totdeauna că în loc să scoată măseaua stricată de minte a doamnei Sall, i-o scosese pe cea dinainte, complet sănătoasă, fără să îi spună acesteia nimic despre ispravă, apoi doamna Tapper, care nu voia să-și mai amintească niciodată că a pus apă în uleiul de motor al Saabului, crezând că este rezervorul pentru parbriz, mai pe urmă gemenii Vass care își îndesară împreună capetele în pâlnie, ca să uite de șotia pe care o făcuseră soților Kalm, când intraseră pe hornul casei deghizați în Moș Crăciun și Renul Rudolf, dar îi găsiseră pe aceștia făcând dragoste goi pe masa din sufragerie, speriindu-i de moarte, apoi domnul Lingren care voise să uite complet că echipa sa preferată pierduse finala cupei pentru a treia oară la rând și alții și alții, fiecare cu bucata sa de gând iritant, care se dorea pentru totdeauna pierdut...
Probabil că și dumneavoastră ați fi fost astăzi un nume pe lista aceasta, dacă un lucru înfiorător nu s-ar fi întâmplat între timp. La nu mai mult de o lună de când doctorul Lindstrom își prezentase invenția, pe când ușile catedralei se deschiseseră și oamenii începuseră a se alinia în fața mesei pe care fusese așezată neisprăvita, părintele Paul însuși descoperi nenorocirea. Mașina de aspirat gânduri ședea dezmembrată pe masă. Pâlnia aurie căzuse jos, lângă piciorul mesei, în timp ce cutia de lemn era fărâmată, bucăți din ea fiind împrăștiate peste pânza albă și împrejurul mesei. Mașinăria era complet compromisă, nu era nicio îndoială. Nu dură mult și obștea îl găsi pe vinovat, tânărul Lucas, unul dintre primii oameni care folosise mașinăria, aflând în același timp și motivul dureroasei întâmplări.
- Totul a început de la fotografii, de când am găsit fotografiile în cutia de pantofi pitită sub pat – își începu tânărul povestea. În toate apărea o fată superbă, Tilde. Și eu alături de ea în multe dintre fotografii. M-am îndrăgostit pe dată de fata din poze și după ce mi-am luat inima în dinți, i-am mărturisit dragostea mea. Dar ea m-a respins. Și nu numai că m-a respins, dar mi-a reproșat cu mânie: „Ai fost la doctorul Lindstrom, nu-i așa? Ai băgat și tu capul în pâlnie. Ai vrut să uiți tot!”, apoi mi-a plesnit o palmă peste obraz și a fugit. Mi-au trebuit câteva zile să înțeleg despre ce este vorba și când în cele din urmă m-am lămurit, am știut că nu am decât o soluție, să-mi capăt gândurile pierdute înapoi. Trebuia să știu ce fusese între mine și Tilde, trebuia să pricep de ce se rupsese prietenia noastră și cum să o reînnod. Dar nu puteam face nimic din toate astea atâta timp cât gândurile mele cu privire la Tilde ședeau închise într-o cutie de lemn dinapoia zidurilor groase ale catedralei. Așa că, ieri seară, am profitat că am găsit o fereastră deschisă și am intrat înăuntru. Am încercat să deschid cutia, dar nu părea să aibă nicio îmbinare pe care aș fi putut s-o desfac, așa că am luat un sfeșnic de bronz și am lovit-o, am lovit-o de câteva ori până când a crăpat. Voiam s-o am pe Tilde înapoi, voiam să o văd în gândurile mele dinainte, să o aud cum cântă, să o văd cum dansează... Dar în cutie nu am găsit nimic altceva decât praf, da praf, praf asemeni celui pe care îl găsești în oricare aspirator de rând. Am plâns, amarnic am plâns, căci Tilde cea de demult fusese pierdută pentru totdeauna. Am fugit la ea în seara aceea și i-am povestit tot, cum am găsit fotografiile, cum m-am îndrăgostit de ea nebunește, cum nu am înțeles nimic din reproșurile ei, cum am pus apoi totul cap la cap, cum am intrat în catedrală pe fereastră și am spart mașinăria crezând că o să-mi capăt înapoi gândurile... Iar Tilde m-a prins la pieptul ei, m-a lăsat să plâng mai departe și m-a iertat...
Tânărul si-a șters cu mâneca o lacrimă care îi aluneca pe obraz și a continuat.
- Oameni buni, prieteni. Lucrarea doctorului Lindstrom este minunată. Dar nu putem trece cu buretele peste amintiri, nu e drept să le ștergem ca și cum n-ar fi existat niciodată. Ele trebuie să rămână acolo, căci sunt o bucată din noi. Așa cum ne-ar fi greu să trăim fără un ochi sau un deget, așa ne va fi greu să trăim fără bucăți de memorie. Chiar dacă ne dor, chiar dacă ne înțeapă în coaste, trebuie să le înfruntăm, trebuie să le retezăm asperitățile până la liniștea pajiștii de munte, să le netezim învolburarea până la transparența mării netulburate. Trebuie să ne regăsim liniștea prin noi înșine și nu prin magii...
Oamenii, care se adunaseră în număr tot mai mare la judecata tânărului Lucas, își plecară capetele. Mașina doctorului Lindstrom era absolut minunată, dar dacă tânărul avea dreptate?! Dacă trebuie într-adevăr să ne regăsim liniștea prin noi înșine, netezind asperitățile trecutului?! Dacă avem cu adevărat nevoie de toate gândurile și depinde de noi ca cele dureroase să devină doar o pajiște verde de munte?! Unul câte unul, cu privirea în pământ, oamenii începură să se risipească...
Ramase doar părintele Paul, care ridică ochii spre cer a mulțumire, apoi se apucă să adune bucățile de cutie, depunându-le cu grijă în lada cu lemne de foc. Praful îl adună cu mătura și îl azvârli pe fereastra încă deschisă...