Bărbatul întinse degetele încercând să-i atingă coapsa. Femeia se feri şi se îndepărtă câţiva paşi lipindu-se cu spatele de perete. Decepţionată privirea bărbatului se prelinse pe podea, se târî lehamite înapoi pentru a se face ghemotoc între picioarele ei precum o limbă arcuită de cameleon ratându-şi prada.
- Hai vinooo... – se jeli bărbatul.
Femeia îl privi cu coada ochiului fără să-l bage în seamă. Era uscăţiv, anost, curat dar cu hainele atârnând pe dânsul ca pe umeraş, lipsit de strălucire ca o caroserie de Dacie ţinută în faţa blocului în plin soare. Şedea pe marginea patului ca un căţel cuminte aşteptând mângâierile stăpânului.
- De ce-aş veni?! – murmură femeia mai mult pentru sine încercând să găsească argumente pentru a umple talerele balanţei când într-o parte când în cealaltă.
- Eşti uluitor de frumoasă. N-am întâlnit în viaţa mea o femeie cu un trup ca al tău.
Dintr-o dată talerul din dreapta se aplecă puternic până aproape să atingă pământul ca şi cum un deget nevăzut s-ar fi agăţat de el, modificând inechitabil şi perfid echilibrul de forţe. Privirile bărbatului începură sa unduie viu prin semiobscuritatea încăperii lunecând ca doi peşti tocmai eliberaţi din strânsoarea minciogului.
- De ce-aş veni?! – repetă femeia de data aceasta cu glas tare. Habar n-am cine eşti, nu ştiu unde sunt şi ce e şi mai grav nu ştiu nici măcar cum am ajuns aici.
- Ce contează cine sunt, ce contează cine eşti?! N-am să te mint nici măcar că te iubesc, dar mă înnebuneşte trupul tău de pasăre-n zbor. Te doresc pur şi simplu. Te doresc aşa cum prora corăbiei doreşte atingerea mării.
Ochii femeii prinseră a clipoci ca flacăra lumânărilor răsucite de vânt. Buzele îi rămaseră însă nedesfăcute ca şi cum ceara privirii s-ar fi scurs peste dânsele pecetluindu-le.
- Îţi pot oferi tot ceea ce îţi doreşti, absolut orice îţi doreşti. Şi mai presus de toate îţi pot oferi eternitatea.
- Eternitatea?! – pufni femeia privindu-l strâmb şi roluindu-şi vârful nasului spre pleoape.
- Orice! Şi de-ai s-accepţi să facem dragoste chiar eternitatea – întări bărbatul scoţând de la spate un buchet uriaş de trandafiri roşii cu văpăi de galben şerpuind înspre cer.
Femeia rămase complet surprinsă. „De unde l-o fi scos” – se miră ea, măturând cu privirea aşternutul. Îl cercetă migălos, de data aceasta cu mare atenţie. Era un bărbat absolut oarecare. Nu avea nimic ieşit din comun. Şi totuşi vorbea ca un mag. Femeia numără trandafirii şi constată surprinsă că erau atâţia cât numărul anilor săi. Talerele balanţei începură a se rostogoli trosnind când într-o parte când în alta ca un ac de busolă vibrând bezmetic la intersectarea bisectoarelor Triunghiului Bermudelor. Ochii bărbatului îi încleştaseră trupul în inele grele de fier aşteptând un „Da” pentru a-l elibera şi-al învălui în adieri de vânt.
- Eternitatea?! – râse femeia. Eşti doar un şarlatan. Recunosc, unul priceput căci ştii să-ţi înfăşori marfa în cuvinte strălucitoare. Dar nimeni nu poate promite eternitatea, fără să pară cel puţin stupid.
- Crezi?! Nu ştii ce înseamnă o noapte fierbinte de dragoste în visele unui bărbat – murmură „şarlatanul” continuând să-i ţintuiască trupul.
Femeia rămase o clipă ca îngheţată apoi zâmbi larg. Era pentru prima dată când zâmbea dezvelind două şiruri de dinţi albi şi simetrici ascunsi sub buzele moi ca boabele de mazăre în teaca de verde. Dintr-o dată casa se lumină ca şi cum cineva ar fi tras într-o parte şi alta draperiile grele de brocart şi o lumină palidă lăptoasă încolăci interiorul. Femeia tresări.
- Hai spune-mi cine eşti!
- Sunt un gând, un gând trecător. Sunt o dorinţă şi atât. Sunt un fruct născut dintr-o sămânţă, zâmbetul tău – îi răspunse bărbatul ridicându-se de pe pat şi apropiindu-se de ea. Îşi strecură unul din braţe pe după mijloc în timp ce cu celălalt îi înfăşură umerii şi îi apropie buzele de ale sale. Femeia îl opri însă în ultimul moment cu un deget.
- Crezi că aş putea face dragoste cu un gând, cu un gând trecător?! - şopti femeia alunecând dintre braţele sale ca un trup feciorelnic din cămaşa de mătase.
- Cel mai fierbinte dintre gândurile ce trec – fu rândul bărbatului să zâmbescă furându-i vorbele dintre buze. Şi capul său se aplecă spre umărul femeii încercând să i-l sărute.
Dar brusc camera începu a se cutremura. Femeia înlemni. Privi uşa. I se părea atât de departe. Preţ de-o secundă îi trecu prin cap toată discuţia avută în ultima jumătate de oră. Începu să-i pară rău că nu a ascultat cuvintele bărbatului. Apoi camera se zgâlţâi din nou aruncând careîncotro lucrurile din casă. Nu era vorba despre cutremur. Camera se rostogolea ca o cutie de lemn aşezată între cocoaşele unei cămile. Femeia se repezi în braţele bărbatului, făcându-se mică la pieptul său.
- Ce se întâmplă?! Spune-mi ce naiba se întâmplă... Unde suntem?! Cine suntem?!
Privirea bărbatului era senină şi liniştită. Nu mai cerşea nimic. Nu mai aştepta nimic.
- E bărbatul. Bărbatul în al cărui vis locuim. S-a trezit. Doar câteva secunde şi vom dispărea. Cu totul. Pentru totdeauna. Şi nimeni nu-şi va mai aminti vreodată de noi.
Femeia îl privi îngrozită, cu ochii mari şi roşii injectaţi de spaimă, cu toată teama şi neputinţa strânse grămadă în pupilele acelea mici. Îl cuprinse cu ambele mâini de gulerele cămăşii şi începu să-l zgâlţâie.
- Glumeşti, nu?! Spui baliverne, nu-i aşa. Mă minţi! Cum să fim doar un gând, cum să trăim într-un vis?!
Apoi dintr-o dată auzi radioul şi mai apoi o fereastră deschizându-se şi ciripit de păsări şi foşnet de frunze...
- Ai fi putut avea clipa ta de eternitate, te-ar fi visat toată viaţa şi-ar fi gemut în somn cu gândul la tine, dar i-ai dat cu piciorul…. – murmură bărbatul în timp ce femeia îl strângea tot mai aprig în braţe. Apoi un potop de gânduri nedeşirate se prăvăli peste dânşii măturându-i pe amândoi ca o ploaie de vară petalele scuturate ale florilor...
„Bună dimineaţa România! E joi treizeci iunie două mii unsprezece. Soarele a răsărit la ora cinci şi patruzeci de minute. Se anunţă o zi extraordinară. La această oră sunt douăzeci şi cinci de grade la Bucureşti, douăzeci şi trei la Brasov, Cluj şi Constanţa, douăzeci la Miercurea Ciuc...”
joi, 30 iunie 2011
vineri, 24 iunie 2011
Tangaj
- Se înclină, se înclină Pământul – strig disperat înspre bărbatul subţire îmbrăcat la patru ace de lângă mine încercând să-l agăţ cu o mână în timp ce cu cealaltă mă prind în ultimul moment de un stâlp ce susţine un semn de circulatie “Oprirea interzisă”. Cu coada ochiului apuc să văd şi cele două etichete lipite pe tabla rotundă, mici ca cele pe care le lipeam pe cărtile frumos învelite în coală albastră în şcoală şi pe care îmi scriam conştiincios numele, prenumele şi materia studiată. “Pierdut caniche alb. Răspunde la numele de Cuchi. Găsitorului recompensă” scria pe primul, în timp ce al doilea suna sec “Meditez matematică clasele I-VIII”. Pământul însă nu are răbdare cu mine. Se înclină puternic în faţă şi un pic stânga întocmai ca un vapor în mijlocul furtunii la limita stabilităţii. Apoi încet încet se redresează, se mai zbate între stânga şi dreapta preţ de câteva tresăriri şi în cele din urmă se potoleşte.
- Vă simtiţi bine domnule?! – mă întreabă o doamnă între două vârste cu părul alb şi ochelari, lăsând jos sacoşele cu d-ale gurii şi aplecându-se înspre mine ca un botanist asupra unei specii rare de ierburi. Arunc ochii de jur împrejur. Nimeni nu ţipă, nimeni nu se agită, eu par a fi singurul marcat de răzvrătirea aceasta a realităţii. Dar toţi au feţele îngrijorate, chiar triste şi buzele livide ca şi cum o mână nevăzută ar fi şters cu o gumă uriaşă zâmbetul de pe buzele tuturor.
Din cârciuma de lângă piaţă iese un bărbat binişor abţiguit. Are părul răvăşit, privirea confuză şi obrazul nebărbierit crăpat în bucăţele mici şi neuniforme ca un puzzle de preagrabnicele riduri. Cu o mână îşi mângâie sprânceana dreaptă din care se prelinge un firicel subţire de sânge. Se apoprie de mine, mă priveşte în ochi şi îmi aruncă cu vehemenţă.
- Ţine dom’le cârma aia bine, ce dracu facem, ne dai cu capu de toţi pereţii?!
- Vă simtiţi bine domnule?! – mă întreabă o doamnă între două vârste cu părul alb şi ochelari, lăsând jos sacoşele cu d-ale gurii şi aplecându-se înspre mine ca un botanist asupra unei specii rare de ierburi. Arunc ochii de jur împrejur. Nimeni nu ţipă, nimeni nu se agită, eu par a fi singurul marcat de răzvrătirea aceasta a realităţii. Dar toţi au feţele îngrijorate, chiar triste şi buzele livide ca şi cum o mână nevăzută ar fi şters cu o gumă uriaşă zâmbetul de pe buzele tuturor.
Din cârciuma de lângă piaţă iese un bărbat binişor abţiguit. Are părul răvăşit, privirea confuză şi obrazul nebărbierit crăpat în bucăţele mici şi neuniforme ca un puzzle de preagrabnicele riduri. Cu o mână îşi mângâie sprânceana dreaptă din care se prelinge un firicel subţire de sânge. Se apoprie de mine, mă priveşte în ochi şi îmi aruncă cu vehemenţă.
- Ţine dom’le cârma aia bine, ce dracu facem, ne dai cu capu de toţi pereţii?!
duminică, 19 iunie 2011
nestăpânitele dorinţi
în seara aia ai vrut tu neapărat o pereche de aripi lungi până la stele,
ţi se pusese pata aşa pe nepusă masă
mai ţii minte baby cum mi-am pus balonzaidu şi cizmele
şi am ieşit ca un nebun să-ţi caut ţie aripi
deşi ploua precum în vremea lui noe?!
la nonstop mi-au zis că dacă mai calc vreodată pe acolo îmi rup picioarele
drogatu dracului a strigat după mine din uşă cucoana de la casă
care de altfel mă ştia că mai cumpăram de la ea ţigări şi bere la pet
moşul de la chioşcu de ziare a fost mai înţelegător
când m-a văzut îmbibat aşa până la piele
(îmi intrase apa şi-n cizmele alea electroizolante baby)
mi-a zis amical bătându-mă uşor peste umăr
şi invitându-mă înăuntru la o ţigară
dă-o naibii domle, că-s atâtea, nu merită s-o iei razna din cauza lor
noroc cu şoferul de taxi care mi-a explicat să-l caut pe unu bebe din griviţei
care vinde orice şi ţigări şi extasy şi dividiuri porno şi telefoane mobile
o vinde şi pe mă-sa dacă-ţi face de trebuinţă mi-a zis râzând şoferu de taxi
care avea dinţii din faţă mâncaţi de carii şi mi-a lăsat număru lui de telefon
mai tii minte baby, ce pereche minunată de aripi mi-a găsit bebe?!
i-am zis că-mi trebuie chiar în noaptea aia
şi s-a dat peste cap să-mi găsească unele mărimea ta
se prindeau la spate cu o bretea transparentă subţire
ca sutienu ăla sexy din care-ţi ieşeau sânii pe jumătate
io am lăsat din mână patentu, te-am lipit de faianţa rece din bucătărie
şi-am început să-ţi mângâi uşor coapsele dezvelite
dar tu mi-ai zis împingându-mă cu un deget că îngerii nu fac dragoste,
că-s asexuaţi şi n-au impulsuri animalice dezgustătoare
aşa mi-ai zis baby după ce alergasem o noapte întreagă prin ploaie
să-ţi caut ţie aripi lua-le-ar naiba de aripi
şi pe urmă ai început să strâmbi din nas şi să te vaiţi
că miros a naftalină şi-ţi fac greaţă, dar a ce-ai fi vrut să miroasă
a sfinţi?!
ţi se pusese pata aşa pe nepusă masă
mai ţii minte baby cum mi-am pus balonzaidu şi cizmele
şi am ieşit ca un nebun să-ţi caut ţie aripi
deşi ploua precum în vremea lui noe?!
la nonstop mi-au zis că dacă mai calc vreodată pe acolo îmi rup picioarele
drogatu dracului a strigat după mine din uşă cucoana de la casă
care de altfel mă ştia că mai cumpăram de la ea ţigări şi bere la pet
moşul de la chioşcu de ziare a fost mai înţelegător
când m-a văzut îmbibat aşa până la piele
(îmi intrase apa şi-n cizmele alea electroizolante baby)
mi-a zis amical bătându-mă uşor peste umăr
şi invitându-mă înăuntru la o ţigară
dă-o naibii domle, că-s atâtea, nu merită s-o iei razna din cauza lor
noroc cu şoferul de taxi care mi-a explicat să-l caut pe unu bebe din griviţei
care vinde orice şi ţigări şi extasy şi dividiuri porno şi telefoane mobile
o vinde şi pe mă-sa dacă-ţi face de trebuinţă mi-a zis râzând şoferu de taxi
care avea dinţii din faţă mâncaţi de carii şi mi-a lăsat număru lui de telefon
mai tii minte baby, ce pereche minunată de aripi mi-a găsit bebe?!
i-am zis că-mi trebuie chiar în noaptea aia
şi s-a dat peste cap să-mi găsească unele mărimea ta
se prindeau la spate cu o bretea transparentă subţire
ca sutienu ăla sexy din care-ţi ieşeau sânii pe jumătate
io am lăsat din mână patentu, te-am lipit de faianţa rece din bucătărie
şi-am început să-ţi mângâi uşor coapsele dezvelite
dar tu mi-ai zis împingându-mă cu un deget că îngerii nu fac dragoste,
că-s asexuaţi şi n-au impulsuri animalice dezgustătoare
aşa mi-ai zis baby după ce alergasem o noapte întreagă prin ploaie
să-ţi caut ţie aripi lua-le-ar naiba de aripi
şi pe urmă ai început să strâmbi din nas şi să te vaiţi
că miros a naftalină şi-ţi fac greaţă, dar a ce-ai fi vrut să miroasă
a sfinţi?!
duminică, 12 iunie 2011
Sufletul vecinului D
Sufletul vecinului Dobre a bântuit pe scara II a blocului OD7 ca o fantomă vreme îndelungată. Spun ca o fantomă, pentru că sufletul lui nea Dobre era şi nu era, taman ca umbrele venite din lumea de dincolo, să îmbrace în ţesătură străvezie cu fir poveste interioarele întunecate ale caselor rămase-n paragină la despicătura dintre lumi. Despre subiectul acesta s-a vorbit dintotdeauna în cartier, dar parcă niciodată ca în anii din urmă. Nici nu se mai ştie cine a aprins vâlvătaia mirării, cert e că întâia discuţie serioasă a avut loc într-o seară de mai, când rândunele gălăgioase dădeau în viteză roată blocului smotocind cu cozile lor în formă de furculiţă aerul înmiresmat şi umed întocmai precum bucătarul spaghetele aburind în sos bolognez.
- Ia fugi mă de-acolo. Fugi mă de-acolo, n-auzi, că acuma cobor la tine – s-a auzit un glas bărbătesc de la fereastra deschisă a etajului întâi.
Puştiul a tresărit, a privit iute în direcţia de unde venea glasul, apoi a zâmbit înţelegător şi a continuat să rupă trandafiri cu mâinile goale, abia ferindu-şi pieliţa subţire a degetelor de muşcăturile aprige ale spinilor încovrigaţi ca dinţii de rechin.
N-a apucat să rupă prea mulţi căci dintr-o dată un vălătuc da apă s-a prăvălit peste dânsul înmuindu-l până la piele precum un val de mare corabia fragilă de hârtie.
- Ţi-ajunge drace sau trebuie să cobor să-ţi mai trag şi vreo două scatoalce după ceafă?! – s-a auzit iar glasul bărbătesc, glas care a fost degrabă urmat de capul lui nea Dobre iţit între cercevelele de lemn îmbătrânite de timp şi de soare.
Puştiul n-a mai aşteptat un alt avertisment şi a tulit-o peste gardul viu abia adunându-şi nădragii împrejur, lăsând în urmă şi trandafirii rupţi în grabă şi liniştea-i de pe chip.
- Bine i-a facut! – a decretat Tăsica aranjată şi cochetă ca de obicei, în faţa grupului strâns la intrarea blocului când a sosit de la servici pe la opt jumate, că ce servici o fi având şi Tăsica de ajunge acasă numa noaptea după ce se întunecă, numai Dumnezeu ştie!
- Hai Tăsico, dă-o încolo de treabă, pentru doi trandafiri acolo să-ţi baţi joc de bietul copil. Că şi câine dacă era ai avea mai mult suflet.
- Îi om bun, da-i sufletul hain – a suspinat în barbă tanti Viorica, pe care mulţi o suspectau a-i face zâmbre bărbatului, fără ca cineva să înţeleagă din cuvintele ei dacă îi ţine partea au ba.
- Fugi tu că n-are suflet deloc. I l-au scos doctorii că se înveninase şi se-nverzise, de era gata să-i scurme ca o putreziciune întregul trup. L-a văzut alde bărbat-miu într-o zi când îşi schimba cămeşa colo în grădină. Are o tăietură pe burtă de aici - arătă tanti Frusina pe undeva prin zona splinei - şi pââână aici - indică ea cu un mers şerpuit al arătătorului un punct imaginar undeva sub inimă. Mă jur pe Sfântul Duh, să mi se jupoaie pielea obrajilor de nu-i aşa – şi-a întărit tanti Frusina spusele făcând cu mişcari încete şi largi trei cruci mari peste piept şi bătându-şi apoi cu vârful degetelor obrajii rumeni.
Mulţi s-au îndoit că cercetarea medicală ar fi putut ajunge până acolo încât să detecteze sufletul pustiit şi să-l extirpe ca pe un apendice dezgustător, dar nici puţini nu erau cei ce dădură crezare vorbelor lu tanti Frusina. Discuţia s-a prelungit de altfel mult în noapte fără ca balanţa să încline într-o parte sau alta, până când madam Vasilescu şi-a amintit brusc ţipând ca din gură de şarpe de s-a auzit trei cartiere mai încolo “Valeu, Narcisa Sălbatecă”. Şi întreg auditoriul s-a facut nevăzut instantaneu, mai ceva ca o cohortă de frunze ruginii cu fustele ridicate din faţa vântului zburdalnic.
Rumorile discuţiei au continuat însă să se reverse zile în şir, neînsemnaţi fiind cei care încă mai înclinau să creadă că în trupul uscat şi încrâncenat al lui nea Dobre mai exista vreo rămăşiţă cât de maruntă de suflet.
- Nu se poate dom’le ca dragostea şi tremurul inimii să dispară cu totul, e peste poate – şi-a dat verdictul meşterul Gheonoaie care în tinereţe câştigase un concurs literar judeţean cu poezia “Mândră oştirea, viteji soldaţii” şi care avea un cuvânt greu de spus în colectiv când venea vorba despre metehnele sufletului, deşi dumnealui era meşter de maşini de spălat şi de alte de-alde d-astea de pe la casa omului.
- Da de ce nu se poate musiu Gheonoaie?! – l-a luat repede vecinu de deasupra, un domn sobru cu cioc şi ochelari rotunzi a la Kogălniceanu, tu nu vezi ce înnegurat e mereu, ce-i tună şi-i fulgeră fără zăbavă, cum se încruntă la toata lumea de parcă toţi i-am fi duşmani.
- Hai bre că-i om civilizat! Ce, ţi-a făcut ceva dumitale?! Dacă-i mohorât şi aspru e înainte de toate înăuntru şi pe urmă în afară. Dacă dragostea lui s-a… – a sărit cu gura tanti Marioara fără să mai apuce însă să termine.
- Dragostea nu moare niciodată, se atrofiază! – a grăit shakespearian meşterul Gheonoaie luând vorba din gura lu tanti Marioara şi ridicând ambele braţe cu palmele spre în afară încercând parcă să se apere de cuvintele ce se rostogoleau şi din stânga şi din dreapta, asemeni lui Christos de mânia mulţimii. Dragostea e ca aripile găinilor, chiar de nu mai poate înălţa zborul, se chirceşte împrejurul trupului şi rămâne acolo în aşteptare.
Nici argumentul meşterului Gheonoaie n-a ajutat prea mult căci puţine erau semnele care să arate că dincolo de chipul încremenit şi sumbru ar fi putut exista un licăr cât de mic de bucurie şi mulţumire. Faptul că nu era însurat, că nu avea copii şi că trăia singur ca un sihastru erau alte argumente care atârnau greu în balanţă pe talerul dezumanizării. Nimeni nu ştia dacă a fost vreodată căsătorit dar Lilica poştăriţa le confirmase că pe buletinul strecurat prin crăpătura uşii în ziua de pensie scria limpede ca lumina zilei “necăsătorit”, asta deşi umbla vorba, nimeni nu ştie de cine iscodită şi de unde răsărită, că undeva pe bufetul din bucătărie exista o fotografie îngălbenita de vreme care înfăţişa un bărbat, o femeie şi un copil, toţi trei zâmbitori şi frumoşi. Şi poate chiar şi mai greu atârna în balanţă ţipătul acela ascuţit ca de fiară, atât de ascuţit încât ar fi putut străpunge orice inimă dezvelită, pe care îl scoatea de fiecare dată când pe şosea se auzea scrâşnet năprasnic de roţi. “Aiiii…” ţipa bărbatul lung şi îşi acoperea ochii cu dosul braţelor ca şi cum ar fi încercat să se apere de schijele împrăştiate de jur împrejur în urma unei ipotetice dar inevitabile ciocniri.
- Toată dragostea lui s-a scurs din trup taman în călcâi – a venit într-o zi cu ideea aia mică a lu Doroftei de-avea zece pe linie la şcoală şi-i scosese din minţi pe profesori cu judecata ei de om mare şi cu încrengăturile pe care le făcea între lucruri aparent fără atingere, de-i ieşeau paseri albe cu aripe largi din două oase uscate de găină, câteva fire de paie şi mult, mult puf de păpădie. La fel ca la Achilles, acolo-i adunată toată slăbiciunea lui – le-a povestit ea într-o seară babelor adunate să clevetească pe băncuţa din faţa scării blocului.
- Da de unde ştii tu mătăluţă drăguţo că-i strânsă toată în călcâi, ba eu uite zic că nu-i deloc – s-a potrivit o babă ochioasă să-i cate pricină.
- Păi n-ai văzut şi dumneata mamaie cum schioapătă cu dreptu?! Cu teamă, de parcă la fiecare pas i-ar fi de grijă să n-o strivească sub călcâi – i-a făcut ştrengăreşte cu ochiul micuţa domnişoară cu gândul la metafora lui Nechita.
Babele s-au uitat una la alta şi i-au dat dreptate fetei, căci era evident pentru toată lumea cum la fiecare călcătură pe stângul nea Dobre se oprea gândindu-se parcă de-ar putea încerca şi pentru altă variantă decât să-şi lase trupul pe dreptul, şi cum nu găsea niciodată dădea drumul piciorului uşor lunecându-l, ca şi cum ar fi mângâiat cu talpa-i obrazul pământului.
Ăi mari însă n-au vrut să accepte nici în ruptul capului explicaţia Larisei, mai toţi fiind de acord că târşâitul piciorului nu se datora nicidecum dragostei adunate ghemotoc în călcâi ca un boţ de vată pentru pantoful un număr prea mare, ci mai degrabă unui defect din naştere sau unui accident suferit peste ani pe care îl ascundea cu sfinţenie.
- L-o născut mumă-sa pe piatră seacă cu dinţii strânşi şi cu unghiile înfipte în carne, asta e – a ieşit în faţă coana Leopoldina care fusese moaşă în tinereţe şi nu-i erau multe secrete întru zămislirea pruncilor. Da, da, aşa să ştiţi de la mine, pruncul ăsta n-a fost născut pe pat moale cu aşternuturi albe ci în miez de munte, pe piatră aspră. Aţi văzut cum i se încreţesc buzele, mai ales a de sus, de stă aşa ca o armonică sub nasul ăla borcănat. Şi fruntea la fel, şade încreţită de zici că-i hârtie uitată-n ploaie şi netezită în grabă cu dosu palmei.
Acuma cu nasu borcănat n-avea dreptate coana Leopoldina, că nasul lui nea Dobre era unul cât se poate de normal, dar cu buzele şi cu fruntea le zisese bine, căci nu numai ele ci întreg trupul parcă stătea ghemuit în el însuşi, comprimat ca un arc sub o greutate nedezvelită ochiului de rând.
Clevetirile au continuat să se răsfire zile şi nopţi de-a rândul ca o clipoceală domoală a firelor de apă desprinse din tigva pământului, dar ele au fost curmate brusc într-o joi pe la şapte. Era o seară de toamnă târzie. Nea Dobre îşi făcea de lucru pe bucata lui de grădină din spatele blocului împrejmuită cu bucăţi de sârmă şi fiare jumulite numai el ştie de unde, când dintr-o dată, pooooc… s-a auzit bubuind în scara blocului. Nea Dobre a lăsat din mână sapa, a intrat tiptil în scara blocului taman la ţanc cât să prindă duşmanul asupra faptului
- Tâlharule, te-am prins.
- N-am vrut domnule, n-am vrut – s-a bâlbâit micul tâlhar.
- Ce n-ai vrut mă tâlharule, ce n-ai vrut?! - şi jap o palmă grea ateriză peste ceafa incumbentului.
Abia atunci copilul a întors spre el o faţă cu ochi blajini şi plansi şi nea Dobre a încremenit. Parcă dintr-o dată toată viaţa s-a scurs dintr-ânsul ca sângele din trupul de miel agăţat de picioarele dinapoi. Buzele bărbatului au început să tremure iar ochii au prins a se umezi. Omul a înghiţit de câteva ori înnecându-se şi abia respirând, pentru a izbucni în cele din urmă în lacrimi.
- Mă iartă copile, mă iartă… - a bâiguit bărbatul încercând să atingă cu palma obrazul băiatului, dar retrăgând-o de fiecare dată ca şi cum mâna întinsă i-ar fi fost cuprinsă de fiecare dată de vâlvâtaile iadului. Mă iartă copile… - a continuat să murmure el încercând să-şi ferească privirea de ochii băiatului. Mă iartă copile…
Şi bărbatul încrâncenat şi aspru a început a plânge în hohote, cu lacrimile vălurind pe obraji, icnind şi gâfâind de-ai fi zis că bucăţi de trup dinlăuntru se rup dintr-ânsul şi fărâmate în boabe mărunte îi ies prin orbite şi prin buze… A străbătut în grabă holul blocului, apoi s-a ascuns în grădina de spate, cu braţul rezemat de ghena de gunoi continuând să plângă zbucuimat cu icnete grave şi cu trupul cutremurându-se de-ai fi zis că-i gata să se destrame. Ascuns e un fel a spune, căci în câteva minute ochii curioşi ai locatarilor au umplut ferestrele blocului, iar sub ei buzele au rămas încremenite.
- Iartă-mă copile… Şi tu Anico iertaţi-mă… Mă mai puteţi ierta?! - suspină bătrânul căzut în genunchi şi cerând îndurare cuiva ce nu se putea afla altundeva decât în ceruri…
- Ia fugi mă de-acolo. Fugi mă de-acolo, n-auzi, că acuma cobor la tine – s-a auzit un glas bărbătesc de la fereastra deschisă a etajului întâi.
Puştiul a tresărit, a privit iute în direcţia de unde venea glasul, apoi a zâmbit înţelegător şi a continuat să rupă trandafiri cu mâinile goale, abia ferindu-şi pieliţa subţire a degetelor de muşcăturile aprige ale spinilor încovrigaţi ca dinţii de rechin.
N-a apucat să rupă prea mulţi căci dintr-o dată un vălătuc da apă s-a prăvălit peste dânsul înmuindu-l până la piele precum un val de mare corabia fragilă de hârtie.
- Ţi-ajunge drace sau trebuie să cobor să-ţi mai trag şi vreo două scatoalce după ceafă?! – s-a auzit iar glasul bărbătesc, glas care a fost degrabă urmat de capul lui nea Dobre iţit între cercevelele de lemn îmbătrânite de timp şi de soare.
Puştiul n-a mai aşteptat un alt avertisment şi a tulit-o peste gardul viu abia adunându-şi nădragii împrejur, lăsând în urmă şi trandafirii rupţi în grabă şi liniştea-i de pe chip.
- Bine i-a facut! – a decretat Tăsica aranjată şi cochetă ca de obicei, în faţa grupului strâns la intrarea blocului când a sosit de la servici pe la opt jumate, că ce servici o fi având şi Tăsica de ajunge acasă numa noaptea după ce se întunecă, numai Dumnezeu ştie!
- Hai Tăsico, dă-o încolo de treabă, pentru doi trandafiri acolo să-ţi baţi joc de bietul copil. Că şi câine dacă era ai avea mai mult suflet.
- Îi om bun, da-i sufletul hain – a suspinat în barbă tanti Viorica, pe care mulţi o suspectau a-i face zâmbre bărbatului, fără ca cineva să înţeleagă din cuvintele ei dacă îi ţine partea au ba.
- Fugi tu că n-are suflet deloc. I l-au scos doctorii că se înveninase şi se-nverzise, de era gata să-i scurme ca o putreziciune întregul trup. L-a văzut alde bărbat-miu într-o zi când îşi schimba cămeşa colo în grădină. Are o tăietură pe burtă de aici - arătă tanti Frusina pe undeva prin zona splinei - şi pââână aici - indică ea cu un mers şerpuit al arătătorului un punct imaginar undeva sub inimă. Mă jur pe Sfântul Duh, să mi se jupoaie pielea obrajilor de nu-i aşa – şi-a întărit tanti Frusina spusele făcând cu mişcari încete şi largi trei cruci mari peste piept şi bătându-şi apoi cu vârful degetelor obrajii rumeni.
Mulţi s-au îndoit că cercetarea medicală ar fi putut ajunge până acolo încât să detecteze sufletul pustiit şi să-l extirpe ca pe un apendice dezgustător, dar nici puţini nu erau cei ce dădură crezare vorbelor lu tanti Frusina. Discuţia s-a prelungit de altfel mult în noapte fără ca balanţa să încline într-o parte sau alta, până când madam Vasilescu şi-a amintit brusc ţipând ca din gură de şarpe de s-a auzit trei cartiere mai încolo “Valeu, Narcisa Sălbatecă”. Şi întreg auditoriul s-a facut nevăzut instantaneu, mai ceva ca o cohortă de frunze ruginii cu fustele ridicate din faţa vântului zburdalnic.
Rumorile discuţiei au continuat însă să se reverse zile în şir, neînsemnaţi fiind cei care încă mai înclinau să creadă că în trupul uscat şi încrâncenat al lui nea Dobre mai exista vreo rămăşiţă cât de maruntă de suflet.
- Nu se poate dom’le ca dragostea şi tremurul inimii să dispară cu totul, e peste poate – şi-a dat verdictul meşterul Gheonoaie care în tinereţe câştigase un concurs literar judeţean cu poezia “Mândră oştirea, viteji soldaţii” şi care avea un cuvânt greu de spus în colectiv când venea vorba despre metehnele sufletului, deşi dumnealui era meşter de maşini de spălat şi de alte de-alde d-astea de pe la casa omului.
- Da de ce nu se poate musiu Gheonoaie?! – l-a luat repede vecinu de deasupra, un domn sobru cu cioc şi ochelari rotunzi a la Kogălniceanu, tu nu vezi ce înnegurat e mereu, ce-i tună şi-i fulgeră fără zăbavă, cum se încruntă la toata lumea de parcă toţi i-am fi duşmani.
- Hai bre că-i om civilizat! Ce, ţi-a făcut ceva dumitale?! Dacă-i mohorât şi aspru e înainte de toate înăuntru şi pe urmă în afară. Dacă dragostea lui s-a… – a sărit cu gura tanti Marioara fără să mai apuce însă să termine.
- Dragostea nu moare niciodată, se atrofiază! – a grăit shakespearian meşterul Gheonoaie luând vorba din gura lu tanti Marioara şi ridicând ambele braţe cu palmele spre în afară încercând parcă să se apere de cuvintele ce se rostogoleau şi din stânga şi din dreapta, asemeni lui Christos de mânia mulţimii. Dragostea e ca aripile găinilor, chiar de nu mai poate înălţa zborul, se chirceşte împrejurul trupului şi rămâne acolo în aşteptare.
Nici argumentul meşterului Gheonoaie n-a ajutat prea mult căci puţine erau semnele care să arate că dincolo de chipul încremenit şi sumbru ar fi putut exista un licăr cât de mic de bucurie şi mulţumire. Faptul că nu era însurat, că nu avea copii şi că trăia singur ca un sihastru erau alte argumente care atârnau greu în balanţă pe talerul dezumanizării. Nimeni nu ştia dacă a fost vreodată căsătorit dar Lilica poştăriţa le confirmase că pe buletinul strecurat prin crăpătura uşii în ziua de pensie scria limpede ca lumina zilei “necăsătorit”, asta deşi umbla vorba, nimeni nu ştie de cine iscodită şi de unde răsărită, că undeva pe bufetul din bucătărie exista o fotografie îngălbenita de vreme care înfăţişa un bărbat, o femeie şi un copil, toţi trei zâmbitori şi frumoşi. Şi poate chiar şi mai greu atârna în balanţă ţipătul acela ascuţit ca de fiară, atât de ascuţit încât ar fi putut străpunge orice inimă dezvelită, pe care îl scoatea de fiecare dată când pe şosea se auzea scrâşnet năprasnic de roţi. “Aiiii…” ţipa bărbatul lung şi îşi acoperea ochii cu dosul braţelor ca şi cum ar fi încercat să se apere de schijele împrăştiate de jur împrejur în urma unei ipotetice dar inevitabile ciocniri.
- Toată dragostea lui s-a scurs din trup taman în călcâi – a venit într-o zi cu ideea aia mică a lu Doroftei de-avea zece pe linie la şcoală şi-i scosese din minţi pe profesori cu judecata ei de om mare şi cu încrengăturile pe care le făcea între lucruri aparent fără atingere, de-i ieşeau paseri albe cu aripe largi din două oase uscate de găină, câteva fire de paie şi mult, mult puf de păpădie. La fel ca la Achilles, acolo-i adunată toată slăbiciunea lui – le-a povestit ea într-o seară babelor adunate să clevetească pe băncuţa din faţa scării blocului.
- Da de unde ştii tu mătăluţă drăguţo că-i strânsă toată în călcâi, ba eu uite zic că nu-i deloc – s-a potrivit o babă ochioasă să-i cate pricină.
- Păi n-ai văzut şi dumneata mamaie cum schioapătă cu dreptu?! Cu teamă, de parcă la fiecare pas i-ar fi de grijă să n-o strivească sub călcâi – i-a făcut ştrengăreşte cu ochiul micuţa domnişoară cu gândul la metafora lui Nechita.
Babele s-au uitat una la alta şi i-au dat dreptate fetei, căci era evident pentru toată lumea cum la fiecare călcătură pe stângul nea Dobre se oprea gândindu-se parcă de-ar putea încerca şi pentru altă variantă decât să-şi lase trupul pe dreptul, şi cum nu găsea niciodată dădea drumul piciorului uşor lunecându-l, ca şi cum ar fi mângâiat cu talpa-i obrazul pământului.
Ăi mari însă n-au vrut să accepte nici în ruptul capului explicaţia Larisei, mai toţi fiind de acord că târşâitul piciorului nu se datora nicidecum dragostei adunate ghemotoc în călcâi ca un boţ de vată pentru pantoful un număr prea mare, ci mai degrabă unui defect din naştere sau unui accident suferit peste ani pe care îl ascundea cu sfinţenie.
- L-o născut mumă-sa pe piatră seacă cu dinţii strânşi şi cu unghiile înfipte în carne, asta e – a ieşit în faţă coana Leopoldina care fusese moaşă în tinereţe şi nu-i erau multe secrete întru zămislirea pruncilor. Da, da, aşa să ştiţi de la mine, pruncul ăsta n-a fost născut pe pat moale cu aşternuturi albe ci în miez de munte, pe piatră aspră. Aţi văzut cum i se încreţesc buzele, mai ales a de sus, de stă aşa ca o armonică sub nasul ăla borcănat. Şi fruntea la fel, şade încreţită de zici că-i hârtie uitată-n ploaie şi netezită în grabă cu dosu palmei.
Acuma cu nasu borcănat n-avea dreptate coana Leopoldina, că nasul lui nea Dobre era unul cât se poate de normal, dar cu buzele şi cu fruntea le zisese bine, căci nu numai ele ci întreg trupul parcă stătea ghemuit în el însuşi, comprimat ca un arc sub o greutate nedezvelită ochiului de rând.
Clevetirile au continuat să se răsfire zile şi nopţi de-a rândul ca o clipoceală domoală a firelor de apă desprinse din tigva pământului, dar ele au fost curmate brusc într-o joi pe la şapte. Era o seară de toamnă târzie. Nea Dobre îşi făcea de lucru pe bucata lui de grădină din spatele blocului împrejmuită cu bucăţi de sârmă şi fiare jumulite numai el ştie de unde, când dintr-o dată, pooooc… s-a auzit bubuind în scara blocului. Nea Dobre a lăsat din mână sapa, a intrat tiptil în scara blocului taman la ţanc cât să prindă duşmanul asupra faptului
- Tâlharule, te-am prins.
- N-am vrut domnule, n-am vrut – s-a bâlbâit micul tâlhar.
- Ce n-ai vrut mă tâlharule, ce n-ai vrut?! - şi jap o palmă grea ateriză peste ceafa incumbentului.
Abia atunci copilul a întors spre el o faţă cu ochi blajini şi plansi şi nea Dobre a încremenit. Parcă dintr-o dată toată viaţa s-a scurs dintr-ânsul ca sângele din trupul de miel agăţat de picioarele dinapoi. Buzele bărbatului au început să tremure iar ochii au prins a se umezi. Omul a înghiţit de câteva ori înnecându-se şi abia respirând, pentru a izbucni în cele din urmă în lacrimi.
- Mă iartă copile, mă iartă… - a bâiguit bărbatul încercând să atingă cu palma obrazul băiatului, dar retrăgând-o de fiecare dată ca şi cum mâna întinsă i-ar fi fost cuprinsă de fiecare dată de vâlvâtaile iadului. Mă iartă copile… - a continuat să murmure el încercând să-şi ferească privirea de ochii băiatului. Mă iartă copile…
Şi bărbatul încrâncenat şi aspru a început a plânge în hohote, cu lacrimile vălurind pe obraji, icnind şi gâfâind de-ai fi zis că bucăţi de trup dinlăuntru se rup dintr-ânsul şi fărâmate în boabe mărunte îi ies prin orbite şi prin buze… A străbătut în grabă holul blocului, apoi s-a ascuns în grădina de spate, cu braţul rezemat de ghena de gunoi continuând să plângă zbucuimat cu icnete grave şi cu trupul cutremurându-se de-ai fi zis că-i gata să se destrame. Ascuns e un fel a spune, căci în câteva minute ochii curioşi ai locatarilor au umplut ferestrele blocului, iar sub ei buzele au rămas încremenite.
- Iartă-mă copile… Şi tu Anico iertaţi-mă… Mă mai puteţi ierta?! - suspină bătrânul căzut în genunchi şi cerând îndurare cuiva ce nu se putea afla altundeva decât în ceruri…
marți, 7 iunie 2011
Un taximetrist de cinci stele
M-arunc fericit pe bancheta din spate şi taxiul demarează stârnind un nor de praf. Închid ochii, îi simt grei. Închizându-i nu devin mai uşori dar greutatea lor se distribuie uniform în tot corpul. Abia astfel aflu că mă dor şi degetele picioarelor şi umerii şi coapsele.
Şoferul dă drumul la aparat. Muzica rămâne în surdină, probabil a băgat de seamă că am închis pleoapele. E o muzică dulce şi păstoasă ca mierea. Vangelis?! Nu ştiu, tot ce se poate, dar e numai bună pentru meditaţie şi relaxare.
Conduce bine bărbatul, parcă am fi pe autostradă, nici frâne bruşte, nici curbe strânse. Luminile felinarelor fug din calea noastră ca un roi de gâze speriate. Sau mai degrabă ca un mănunchi de stele risipite de o cometă uriaşă cu coada înaintea-i. Dejurîmprejurul capătă contururi şterse în fugă cu vârful penelului. Oraşul se sparge în bucăţi mici care se topesc lent şi se împrăştie precum nesfârşitele gheţuri murinde.
E un tip de nota zece taximetristul meu. Deschid ochii şi îl privesc din spate. Are umerii laţi, ceafa groasă, o cămaşă albastră al cărei guler abia se iţeşte de sub sacou şi un chipiu cazon care-i acoperă ceafa rasă. E un tip de modă veche bag seama. Încerc să-i descifrez chipul în oglindă dar e prea întuneric. O vreme mă las pierdut în zumzetul molcom al motorului. E noapte, foşnetul oraşului s-a înmuiat ca o pereche de buze peste care ochii coboară trăgând două jaluzele imense. Aparatul de taxat împingând înspre mine două fante de galben ca doi ochi curioşi, ronţăie monoton secundele.
Şoferul întoarce capul pe jumătate. Tot nu-i văd faţa, parcă e însăşi noaptea. Încercă să-mi spună ceva.
- Domnule…. şopteşte el.
Oh, nu, nu vreau să înceapă să povestească. Jumătate dintre şoferii de taxi şi-au greşit meseria, ar fi trebuit să se facă filozofi. Iar cealaltă jumătate scriitori sau în cel mai rău caz ziarişti. Mi-e o teamă teribilă că va începe să-mi vorbească despre greutăţile vieţii, despre dobânzile nesimţite ale băncilor, despre evoluţia total necontrolată a preţului petrolului, despre şansele de a avea creştere economică peste 2% anul acesta şi se duce naibii toată liniştea mea. Dar şi mai teamă mi-e că are să înceapă să se plângă de nevastă-sa că iar a ars mâncarea şi de ăla micu pe catre nu mai poate să-l mai scoată din calculator deşi n-are decât şase ani. Şi m-ar îngrozi pur şi simplu dacă ar începe să comenteze ce a văzut pe la televizor, ce-a mai făcut Monica, cât de frumoşi sunt ăia şi cât de hidoşi sunt ăilalţi…
- Frumoasă noapte domnule!
Eu tot aştept. Cum, asta-i tot?! Şi cu benzina cum rămâne?! Şi cu clienţii tot mai puţini şi preţurile la alimente tot mai mari, cu nevasta care a făcut-o de oaie cu creierul pane de data asta, cu ăla micu care care ştie să zică "Hasta la vista, baby!" dar habar n-are ce-i aia “Săru’ mâna pentru masă”… Cum, nimic despre kilu de cartofi care a ajuns în câteva luni la valori astronomice?!
Închid ochii la loc. Nu mai vreau decât o baie fierbinte şi un somn lung. Ziua de azi a fost grea. Şi cea de ieri a fost grea. Şi ziua dinaintea celei de ieri a fost grea. Iar nopţile au fost şi mai grele. Orice zi grea atrage după sine o noapte şi mai grea. Ziua e grea, învelişul. Şi noaptea! Înlăuntrul lor nu. Asta fiindcă noi ajutăm crusta să se întărească. Dacă le iei la puricat şi despici totul în bucăţele mici mici nu-i nimic greu acolo. Chiar nimic!
Luminile oraşului s-au stins cu totul. Ici colo câte o scânteiere în fereastră ca o lună suspinândă şi tristă. Vangelis continuă să cânte în surdină. Nu-i muzică ceea ce se aude din interiorul aparatului, e o ciocnire de sfere. Mai mari, mai mici, mai subţiri, mai groase, din metal, din sticlă, din piatră. Parcă totuşi n-ar fi Vangelis, el are mai multă electronică, iar sunetele acestea par a fi naturale. E beznă. Doar farurile maşinii muscă din noapte ca un cuvânt cu canini ascuţiţi din liniştea absolută.
- Priviţi ce minunăţie de cer avem în noaptea asta domnule. Dacă cerul ar fi locuit şi pământul i-ar fi cer… lucrurile ar fi mult mai limpezi.
Ia uite, exact ce vorbeam, filozof domnul. Şi totuşi omul ăsta e diferit de ceilalţi, e din alt material. Are un glas moale ca o pernă cu puf de pinguin şi o vibraţie a vocii ca orga Bisericii Negre.
- Viaţa se împarte inevitabil între Pământ şi cer, între realitate şi speranţă. Şi cum aici e tot mai aglomerat, evadăm tot mai des dincolo…
Cuvintele şoferului îmi rămân în urechi o vreme, se zvârcole în pavilioane ca un peşte în îngustimea paharului, apoi se înşurubează pe timpan pentru a se înfige în cele din urmă ascuţit în creier. “Şi cum aici e tot mai aglomerat, evadăm tot mai des dincolo…” Oare ce-o fi vrut să spună?!
Dintr-o dată mi se face frig. Ferestrele sunt închise iar noaptea îşi turteşte nasul în sticla opacă. Mă înfăşor în propriile gânduri. Între mine, între pielea mea şi restul lumii sunt doar gândurile mele. Nu mai mi-e frig. Nu mi-e nici cald. Nici nu-mi dau seama dacă am aţipit sau doar am închis pleoapele o perioadă mai mare de timp. Îi deschid cu grijă şi cat împrejur. Cei doi ochi din aparatul de taxat continuă să mă fixeze cu ostentaţie. Clipesc din când în când. Apoi alunecă încet înspre şofer. Casc ochii mari. Nu-i un aparat de marcat ce-am văzut eu. E un animălut blănos. M-am lăsat păcălit de nemişcarea lui şi de-nchegarea nopţii. Se prelinge încet pe bordul maşinii şi se cuibăreşte în poala şoferului. Şoferul îl mângâie. Apoi îngrozit constat că schimbătorul de viteze începe să se clatine. N-aş fi crezut niciodată că piesa aceasta a maşinii va începe să mişte, dar privind mai atent observ că e nici mai mult nici mai putin decât un şarpe unduindu-se uşor în sunetul muzicii. De aceea o fi pus muzica lui Vangelis, pentru ca şarpele să se unduie în jurul ei?! Reptila aruncă o limbă despicată spre mine. Mă dau îndărăt şi mă lipesc de spătarul canapelei.
Apoi totul se estompează încet, devine difuz. Se estompează într-atât încât am senzaţia că am rămas singuri în Univers. Doar eu şi şoferul. E atâta linişte! Nici motorul nu se mai aude, parcă am aluneca pe apă. Mă sperie liniştea aceasta. Arunc o privire pe geam, nu se mai vede nimic. Ar fi trebuit să ajungem, mergem de ceva vreme.
- Cred că eu am să cobor aici – îi spun cu tremur în glas şoferului.
- Cum doriţi domnule – îmi răspunde el politicos şi frânează.
Deschid portiera şi mă îngrozesc. Chiar suntem singuri în Univers, sau cel puţin aşa pare. Jos Pământul mic cât o alună. De jur împrejur, ici colo, palide stelele. Mă retrag speriat în maşină ţinându-mă cu mâna îngheţată strâns de portieră. Prin minte îmi trec tulburate şi repezi imagini din momentul în care m-am urcat în taxi. Strângând din dinţi încerc să-mi amintesc cum arăta, ce figură avea şoferul şi mai ales unde naiba i-am zis să mă ducă…
- Mergem domnule?!
Şoferul dă drumul la aparat. Muzica rămâne în surdină, probabil a băgat de seamă că am închis pleoapele. E o muzică dulce şi păstoasă ca mierea. Vangelis?! Nu ştiu, tot ce se poate, dar e numai bună pentru meditaţie şi relaxare.
Conduce bine bărbatul, parcă am fi pe autostradă, nici frâne bruşte, nici curbe strânse. Luminile felinarelor fug din calea noastră ca un roi de gâze speriate. Sau mai degrabă ca un mănunchi de stele risipite de o cometă uriaşă cu coada înaintea-i. Dejurîmprejurul capătă contururi şterse în fugă cu vârful penelului. Oraşul se sparge în bucăţi mici care se topesc lent şi se împrăştie precum nesfârşitele gheţuri murinde.
E un tip de nota zece taximetristul meu. Deschid ochii şi îl privesc din spate. Are umerii laţi, ceafa groasă, o cămaşă albastră al cărei guler abia se iţeşte de sub sacou şi un chipiu cazon care-i acoperă ceafa rasă. E un tip de modă veche bag seama. Încerc să-i descifrez chipul în oglindă dar e prea întuneric. O vreme mă las pierdut în zumzetul molcom al motorului. E noapte, foşnetul oraşului s-a înmuiat ca o pereche de buze peste care ochii coboară trăgând două jaluzele imense. Aparatul de taxat împingând înspre mine două fante de galben ca doi ochi curioşi, ronţăie monoton secundele.
Şoferul întoarce capul pe jumătate. Tot nu-i văd faţa, parcă e însăşi noaptea. Încercă să-mi spună ceva.
- Domnule…. şopteşte el.
Oh, nu, nu vreau să înceapă să povestească. Jumătate dintre şoferii de taxi şi-au greşit meseria, ar fi trebuit să se facă filozofi. Iar cealaltă jumătate scriitori sau în cel mai rău caz ziarişti. Mi-e o teamă teribilă că va începe să-mi vorbească despre greutăţile vieţii, despre dobânzile nesimţite ale băncilor, despre evoluţia total necontrolată a preţului petrolului, despre şansele de a avea creştere economică peste 2% anul acesta şi se duce naibii toată liniştea mea. Dar şi mai teamă mi-e că are să înceapă să se plângă de nevastă-sa că iar a ars mâncarea şi de ăla micu pe catre nu mai poate să-l mai scoată din calculator deşi n-are decât şase ani. Şi m-ar îngrozi pur şi simplu dacă ar începe să comenteze ce a văzut pe la televizor, ce-a mai făcut Monica, cât de frumoşi sunt ăia şi cât de hidoşi sunt ăilalţi…
- Frumoasă noapte domnule!
Eu tot aştept. Cum, asta-i tot?! Şi cu benzina cum rămâne?! Şi cu clienţii tot mai puţini şi preţurile la alimente tot mai mari, cu nevasta care a făcut-o de oaie cu creierul pane de data asta, cu ăla micu care care ştie să zică "Hasta la vista, baby!" dar habar n-are ce-i aia “Săru’ mâna pentru masă”… Cum, nimic despre kilu de cartofi care a ajuns în câteva luni la valori astronomice?!
Închid ochii la loc. Nu mai vreau decât o baie fierbinte şi un somn lung. Ziua de azi a fost grea. Şi cea de ieri a fost grea. Şi ziua dinaintea celei de ieri a fost grea. Iar nopţile au fost şi mai grele. Orice zi grea atrage după sine o noapte şi mai grea. Ziua e grea, învelişul. Şi noaptea! Înlăuntrul lor nu. Asta fiindcă noi ajutăm crusta să se întărească. Dacă le iei la puricat şi despici totul în bucăţele mici mici nu-i nimic greu acolo. Chiar nimic!
Luminile oraşului s-au stins cu totul. Ici colo câte o scânteiere în fereastră ca o lună suspinândă şi tristă. Vangelis continuă să cânte în surdină. Nu-i muzică ceea ce se aude din interiorul aparatului, e o ciocnire de sfere. Mai mari, mai mici, mai subţiri, mai groase, din metal, din sticlă, din piatră. Parcă totuşi n-ar fi Vangelis, el are mai multă electronică, iar sunetele acestea par a fi naturale. E beznă. Doar farurile maşinii muscă din noapte ca un cuvânt cu canini ascuţiţi din liniştea absolută.
- Priviţi ce minunăţie de cer avem în noaptea asta domnule. Dacă cerul ar fi locuit şi pământul i-ar fi cer… lucrurile ar fi mult mai limpezi.
Ia uite, exact ce vorbeam, filozof domnul. Şi totuşi omul ăsta e diferit de ceilalţi, e din alt material. Are un glas moale ca o pernă cu puf de pinguin şi o vibraţie a vocii ca orga Bisericii Negre.
- Viaţa se împarte inevitabil între Pământ şi cer, între realitate şi speranţă. Şi cum aici e tot mai aglomerat, evadăm tot mai des dincolo…
Cuvintele şoferului îmi rămân în urechi o vreme, se zvârcole în pavilioane ca un peşte în îngustimea paharului, apoi se înşurubează pe timpan pentru a se înfige în cele din urmă ascuţit în creier. “Şi cum aici e tot mai aglomerat, evadăm tot mai des dincolo…” Oare ce-o fi vrut să spună?!
Dintr-o dată mi se face frig. Ferestrele sunt închise iar noaptea îşi turteşte nasul în sticla opacă. Mă înfăşor în propriile gânduri. Între mine, între pielea mea şi restul lumii sunt doar gândurile mele. Nu mai mi-e frig. Nu mi-e nici cald. Nici nu-mi dau seama dacă am aţipit sau doar am închis pleoapele o perioadă mai mare de timp. Îi deschid cu grijă şi cat împrejur. Cei doi ochi din aparatul de taxat continuă să mă fixeze cu ostentaţie. Clipesc din când în când. Apoi alunecă încet înspre şofer. Casc ochii mari. Nu-i un aparat de marcat ce-am văzut eu. E un animălut blănos. M-am lăsat păcălit de nemişcarea lui şi de-nchegarea nopţii. Se prelinge încet pe bordul maşinii şi se cuibăreşte în poala şoferului. Şoferul îl mângâie. Apoi îngrozit constat că schimbătorul de viteze începe să se clatine. N-aş fi crezut niciodată că piesa aceasta a maşinii va începe să mişte, dar privind mai atent observ că e nici mai mult nici mai putin decât un şarpe unduindu-se uşor în sunetul muzicii. De aceea o fi pus muzica lui Vangelis, pentru ca şarpele să se unduie în jurul ei?! Reptila aruncă o limbă despicată spre mine. Mă dau îndărăt şi mă lipesc de spătarul canapelei.
Apoi totul se estompează încet, devine difuz. Se estompează într-atât încât am senzaţia că am rămas singuri în Univers. Doar eu şi şoferul. E atâta linişte! Nici motorul nu se mai aude, parcă am aluneca pe apă. Mă sperie liniştea aceasta. Arunc o privire pe geam, nu se mai vede nimic. Ar fi trebuit să ajungem, mergem de ceva vreme.
- Cred că eu am să cobor aici – îi spun cu tremur în glas şoferului.
- Cum doriţi domnule – îmi răspunde el politicos şi frânează.
Deschid portiera şi mă îngrozesc. Chiar suntem singuri în Univers, sau cel puţin aşa pare. Jos Pământul mic cât o alună. De jur împrejur, ici colo, palide stelele. Mă retrag speriat în maşină ţinându-mă cu mâna îngheţată strâns de portieră. Prin minte îmi trec tulburate şi repezi imagini din momentul în care m-am urcat în taxi. Strângând din dinţi încerc să-mi amintesc cum arăta, ce figură avea şoferul şi mai ales unde naiba i-am zis să mă ducă…
- Mergem domnule?!
miercuri, 1 iunie 2011
La miezul nopţii
(copilului madelita şi altor copii mai mari sau mai mici)
Bărbatul nu-şi putea crede ochilor. Pe malul înalt al falezei o mogâldeaţă de fată păşea apăsat urcând încet malul de pământ. Rochiţa ei albă cu volănaşe şi danteluţă roză se profila ca o pană subţire pe cerul de cerneală. Era aproape miezul nopţii, oră la care toţi copiii cuminţi ar fi trebuit să doarmă. Doar fetiţa cu rochiţă albă cu volănaşe şi danteluţă roză nu avea somn. Bărbatul o urmări din priviri. Când ajunse în punctul cel mai înalt al falezei fetiţa se opri. Măsură din priviri înaltul cerului, apoi începu să socotească. Îşi roti privirea pentru a se convinge că este cu adevărat locul cel mai înalt şi găsi o moviliţă acoperită cu ierburi pe care se cocoţă şi care o ridică cu încă o palmă mai aproape de cer. Mulţumită ridică mâna şi începu să o rotească ca şi cum ar fi încercat să răsucească un şurub imaginar în mantia cerului. La o privire mai atentă bărbatul observă că fetiţa chiar ţinea în mână un obiect metalic ascuţit asemănător unei şurubelniţe. Dar nu era o şurubelniţă, era o furculiţă. Fetiţa răsuci ce răsuci furculiţa, apoi nemulţumită de rezultat o aruncă şi îşi propti mâinile în şolduri. Nu-i vedea faţa dar era sigur că are un botic de mâţă bosumflată şi doi ochi ascuţiţi de panteră tăind în felii subţiri încremenirea nopţii.
Bărbatul se apropie încercând să n-o sperie. Fără să-l bage în seamă fetiţa îşi recuperă furculiţa apoi începu iar să caute din priviri.
- N-ai o scară? – întrebă ea din senin, după ce constată că iscodirile sale au rămas fără rezultat.
- Mică? Mare?
- Mmm… cred că una… aşa şi aşa ar fi tocmai bună. Cu nouăzeci şi nouă de trepte.
- O scară cu nouăzeci şi nouă de trepte este o scară mare, chiar foarte mare. O asemenea scară nici nu există decât la clădirile înalte cu multe etaje.
- Nu te pricepi – îl contrazise fetiţa imediat. Scara până în turnul prinţesei avea o mie şi una de trepte. Aceea era o scară mare – adăugă ea accentuând puternic pe “ce”. Şi dacă vrei să ştii prinţul a venit cu una de lemn de acasă, a aşezat-o pe balconul ei, a intrat, a luat-o în braţe şi a dus-o la el în palatul de cleştar.
- Hmm – pufni nedumerit bărbatul – din ce poveste e asta? Eu n-am auzit de asemenea istorie.
- Eiii… nu ştii tu, astea sunt poveşti din astea noi, pentru copii ca mine. Voi n-aţi auzit de ele că sunteţi bătrâni. Nu existau când erai tu mic. E din povestea “Prinţul cel voinic şi buclele de aur”.
Bărbatul zâmbi.
- Şi buclele de aur ale cui erau? Ale prinţului?
Fetiţa îşi ţuguie buzele, îşi încordă obrajii într-un zâmbet reţinut şi-i răspunse într-o doară plecând din nou în căutarea cevaului de nedescoperit.
- Ale prinţesei bineînţeles, ţi-am spus eu că sunt poveşti de care tu n-ai habar.
Fetiţa făcu zece paşi înainte apoi se opri, se răsuci, şi se întoarse, continuând să răscolească dejurîmprejurul cu privirea.
- Tu n-ar trebui să dormi la ora asta? Toţi copiii cuminţi dorm acum! – întrebă cu jumătate de gură bărbatul.
Fetiţa se opri, îl privi fix, se încruntă arţăgos şi se abtinu cu greu să nu scoată limba.
- Şi visează poveşti cu prinţi şi prinţese – încercă el să mai dreagă busuiocul.
- Dar de unde ştii că nu dorm? Poate că dorm. Poate că eu dorm acum şi nu merg, ci doar visez că merg să caut noaptea. Da tu nu ai cum să ştii pentru că tu nu ai ochi să vezi visele, pentru asta îţi trebuie ochi speciali care nu se găsesc pe aici. Dar poate că şi tu dormi. Şi visezi tot aşa. Şi poate că visele noastre s-au întâlnit, s-au ciocnit şi s-au unit într-un vis mare mare în care şi eu şi tu căutăm noaptea.
- Asta cauţi, noaptea? – o iscodi bărbatul.
Fetiţa se codi să răspundă.
- Dar tu ce cauţi? Tu nu cauţi noaptea?
- Nu, eu am o insomnie şi am ieşit să iau aer!
- Ce e aceea o insomnie?
- O insomnie e atunci când nu poţi să dormi.
- Şi ieşi să plimbi insomnia cum o plimbă vecinul pe Lila când vine de la servici?
- Cam aşa…
- Mă poţi ridica pe umerii tăi? Te roooog… – se gudură fetiţa ca un pisoi alintat.
- Te pot ridica, dar dacă ai să îmi spui când cobori ce cauţi aici la douăsprezece noaptea.
- Bine.
Bărbatul o ridică de mijloc şi o aşeză pe umerii săi. Era uşoară ca un fulg. Doar un ghemotoc de copil cât un pescărus olecuţă mai dolofan. Nu avea probabil mai mult de cinci ani. Aşezată comfortabil fetiţa execută aceeaşi manevră ca mai devreme răsucind furculiţa prin aer cu mâna întinsă cât putea de sus. Dar nu fu mulţumită nici de data asta de rezultat.
- Gata! Mă dai jos?
Bărbatul o aşeză cu grijă înapoi pe pământ.
- Ei acuma îmi spui?
- Ce?
- Ce cauţi…
- Caut noaptea.
- Dar cum vrei tu să găseşti noaptea aflându-te chiar înlăuntrul ei?!
Fetiţa izbucni în râs.
- Dar unde ai fi vrut să o caut, înlăuntrul zilei?!
Raţiunea începu să se clatine. Alături de copilă noţiunile nu-şi mai păstrau sensul lor natural, rotund.
- Dar cum să cauţi noaptea în noapte?! Noaptea e aici, de jur împrejur, n-o poţi vâna cu furculiţa ca pe un cârnat.
- Da, dar eu caut miezul nopţii! – izbucni feţita îndârjită strângând pumnii micuţi.
- Miezul noptii… - murmură bărbatul. Şi asta cam pe unde vine?
- Pe acolo – răspunse hotărât fetiţa ridicând un deget drept în sus spre stele.
- Şi cu furculiţa ce faci?
- Vreau să scarmăn miezul nopţii. Dar trebuie să mă sui pe ceva mai înalt, umerii tăi sunt prea mici. O scară mi-ar fi fost tare bună – concluzionă ea amar.
Fu rândul bărbatului să zâmbească.
- Aha, deci asta făceai cu furculiţa, încercai să apuci miezul nopţii.
- Îhî – îngână fetiţa.
Bărbatul rămase descumpănit. Problema era destul de greu de rezolvat. Îşi aruncă ochii împrejur în căutarea miezului nopţii sau măcar al unui indiciu care să-l aducă mai aproape de el.
- Esti sigură că miezul nopţii e acolo? Eu nu sunt atât de convins! – întrebă el ridicând un deget drept în sus.
- Sută-n mie – răspunse fetiţa cu siguranţă. Uită-te şi tu ce negru e. Şi bărbatul îşi coborî capul lângă cel al fetiţei pentru a privi împreună cerul adânc. Nu era îndoială, miezul nopţii nu putea fi decât acolo şi niciunde altundeva.
- Dar de ce vrei să scormoneşti cu fuculiţa prin miezul nopţii, la ce-ţi foloseşte?
- S-a defectat - răspunse scurt fetiţa ca şi cum atâta lucru ar fi putut bâga de seamă şi singur fiind atât de mare.
- S-a defectat?! – se iscă grozav de nedumerit bărbatul. Cum să se defecteze, că miezul nopţii nu-i nici frigider şi nici cuptor cu microunde?!
- Ei bine, s-a defectat. O ştii pe vrăjitoarea cea rea?
- O ştiu desigur, cine n-o ştie pe vrăjitoarea cea rea.
- Cea care le transformă pe prinţese în broaşte râioase…
- Aşa, ce-i cu ea?
- A transformat-o şi pe prinţesa cu bucle de aur în broască râioasă.
- Tu vorbeşti serios?!
- Absolut. Şi am vorbit cu vrăjitoarea cea bună care mi-a spus descântecul. La miezul nopţii l-am spus şi nimic, broasca nu s-a transformat la loc în prinţesă.
- Nimic, nimic?
- Nimic!
- Dar tu eşti sigură că prinţesa cu bucle de aur s-a transformat în broască râiaosă şi că nu aleargă acum pe câmpii călare pe un cal alb?
- Sigură, sigură!
- Cum de eşti aşa sigură?!
- Pentru că e la mine sub pat într-o cutie de pantofi.
- Cine?
- Broasca, adică prinţesa transformată în broască.
- Tu vorbeşti serios?!
- Absolut.
- Hmm… - se scărpină în cap bărbatul. Şi zici că descântecul n-a mers?
- N-a mers. Şi am vorbit din nou cu vrăjitoarea bună. E bun descântecul, l-am verificat şi în carte. Miezul nopţii nu-i bun. E stricat.
- Dar tu ştii să citeşti?
- Da, dar numai descântece!
Fără doar şi poate rezolvarea problemei era mult mai dificilă decât îi păruse la prima vedere. Miezul nopţii nu numai că trebuia găsit neîntârziat dar mai trebuia şi reparat pe deasupra pentru a fi în stare, ca orice miez al nopţii cu capul pe umeri, să transforme înapoi sub unduirile descântecului broaştele râioase în prinţese cu bucle blonde.
Bărbatul tăcu şi se cufundă în gânduri. Cu o mână în bărbie şi cu alta scărpinâdu-şi ceafa răscolea lada cu vise în căutarea unui oareşce salvator.
- Ei, acum ce facem, stăm aşa? – întrebă nerăbdătoare fetiţa.
Bărbatul nu schiţă niciun gest.
- Ei, ai de gând să-mi spui ce facem? – îl trase fetiţa de cracul pantalonului insistând.
Gândurile bărbatului care la început cotrobăiau minuţios prin ladă începură să se învârtă din ce în ce mai repede ca o turbină scăpată de sub control gata să sară din suporţi, când dintr-o dată….
- Mda, acum ştiu ce s-a întâmplat… Descântecul a fost bun desigur. Totul a funcţionat perfect, iar vrăjitoarea cea bună a avut dreptate. Nimic nu e nelalocul lui – spuse bărbatul emfatic, mândru de descoperirea lui.
Fetiţa îl privi ca pe clovn cu nas rotund şi roşu, cu papuci luuungi cât o zi de post dungaţi în alb şi negru şi cu mantie rotundă galbenă cu buline roşii.
- Dacă totul a funcţionat perfect atunci prinţesa unde-i?
- Aici! – răspunse bărbatul ridicând din bărbie.
Fetiţa se roti în jurul axei căutând pri-mprejur o dată, apoi încă o dată şi ca să fie sigurăsigură încă o dată.
- Da, da, e chiar aici – insistă bărbatul arătând cu degetul înspre ea.
Fetiţa chicoti.
- Ei, naaa… cum să fiu eu prinţesa? Prinţesele au bucle blonde şi rochii de bal şi palate de cleştar cu turnuri înalte unde le trimit zmeii paraleii când s-au supărat pe ele, şiiii… şi… prinţi care să le ceară de nevastă… - argumentă ea pe îndelete.
- Priveşte-te numai. Rochiţă de bal ai, bucle blonde ai… ooo…. şi prinţi care să te ceară de nevastă sunt o mulţime, au purces încoace de prin toate colţurile Pământului, doar că sunt mici şi încă n-au ajuns. Cu timpul o să crească şi o să înceapă să se arate, ai să vezi.
- Şi palat de cleştar cu turnuri înalte am? – îndrăzni fetiţa cu jumătate de gură.
- Desigur! Orice prinţesă cu bucle blonde are cel puţin un palat de cleştar. Doar că… palatul nu e aici, e dincolo, în lumea poveştilor.
- În lumea poveştilor? Asta cum e, aşa ca o altă ţară?
- Exact, exact – confirmă bărbatul mulţumit de mersul cuvintelor. Da, trebuie doar să treci graniţa şi gata, ai ajuns în lumea poveştilor.
- Şi cum e graniţa asta, de unde am să ştiu că am ajuns?
- Graniţa cu lumea poveştilor a aşa, ca o perdea, ca o oglindă prin care poţi să te strecori. Cel mai simplu drum spre lumea poveştilor e prin coridorul viselor. Închizi ochii, deschizi uşa către vise, mergi pe coridorul viselor şi când ajungi în capăt intri pe o uşă mare pe care scrie “Lumea poveştilor”.
Fetiţa îl privi neîncrezătoare.
- Chiar aşa?!
- Chiar aşa!
- Şi crezi că dacă am să fac asta am să găsesc palatul de cleştar?
- Absolut, sută-n mie – răspunse bărbatul hotărât şi o luă de mână pornind amândoi înapoi către casă.
Bărbatul nu-şi putea crede ochilor. Pe malul înalt al falezei o mogâldeaţă de fată păşea apăsat urcând încet malul de pământ. Rochiţa ei albă cu volănaşe şi danteluţă roză se profila ca o pană subţire pe cerul de cerneală. Era aproape miezul nopţii, oră la care toţi copiii cuminţi ar fi trebuit să doarmă. Doar fetiţa cu rochiţă albă cu volănaşe şi danteluţă roză nu avea somn. Bărbatul o urmări din priviri. Când ajunse în punctul cel mai înalt al falezei fetiţa se opri. Măsură din priviri înaltul cerului, apoi începu să socotească. Îşi roti privirea pentru a se convinge că este cu adevărat locul cel mai înalt şi găsi o moviliţă acoperită cu ierburi pe care se cocoţă şi care o ridică cu încă o palmă mai aproape de cer. Mulţumită ridică mâna şi începu să o rotească ca şi cum ar fi încercat să răsucească un şurub imaginar în mantia cerului. La o privire mai atentă bărbatul observă că fetiţa chiar ţinea în mână un obiect metalic ascuţit asemănător unei şurubelniţe. Dar nu era o şurubelniţă, era o furculiţă. Fetiţa răsuci ce răsuci furculiţa, apoi nemulţumită de rezultat o aruncă şi îşi propti mâinile în şolduri. Nu-i vedea faţa dar era sigur că are un botic de mâţă bosumflată şi doi ochi ascuţiţi de panteră tăind în felii subţiri încremenirea nopţii.
Bărbatul se apropie încercând să n-o sperie. Fără să-l bage în seamă fetiţa îşi recuperă furculiţa apoi începu iar să caute din priviri.
- N-ai o scară? – întrebă ea din senin, după ce constată că iscodirile sale au rămas fără rezultat.
- Mică? Mare?
- Mmm… cred că una… aşa şi aşa ar fi tocmai bună. Cu nouăzeci şi nouă de trepte.
- O scară cu nouăzeci şi nouă de trepte este o scară mare, chiar foarte mare. O asemenea scară nici nu există decât la clădirile înalte cu multe etaje.
- Nu te pricepi – îl contrazise fetiţa imediat. Scara până în turnul prinţesei avea o mie şi una de trepte. Aceea era o scară mare – adăugă ea accentuând puternic pe “ce”. Şi dacă vrei să ştii prinţul a venit cu una de lemn de acasă, a aşezat-o pe balconul ei, a intrat, a luat-o în braţe şi a dus-o la el în palatul de cleştar.
- Hmm – pufni nedumerit bărbatul – din ce poveste e asta? Eu n-am auzit de asemenea istorie.
- Eiii… nu ştii tu, astea sunt poveşti din astea noi, pentru copii ca mine. Voi n-aţi auzit de ele că sunteţi bătrâni. Nu existau când erai tu mic. E din povestea “Prinţul cel voinic şi buclele de aur”.
Bărbatul zâmbi.
- Şi buclele de aur ale cui erau? Ale prinţului?
Fetiţa îşi ţuguie buzele, îşi încordă obrajii într-un zâmbet reţinut şi-i răspunse într-o doară plecând din nou în căutarea cevaului de nedescoperit.
- Ale prinţesei bineînţeles, ţi-am spus eu că sunt poveşti de care tu n-ai habar.
Fetiţa făcu zece paşi înainte apoi se opri, se răsuci, şi se întoarse, continuând să răscolească dejurîmprejurul cu privirea.
- Tu n-ar trebui să dormi la ora asta? Toţi copiii cuminţi dorm acum! – întrebă cu jumătate de gură bărbatul.
Fetiţa se opri, îl privi fix, se încruntă arţăgos şi se abtinu cu greu să nu scoată limba.
- Şi visează poveşti cu prinţi şi prinţese – încercă el să mai dreagă busuiocul.
- Dar de unde ştii că nu dorm? Poate că dorm. Poate că eu dorm acum şi nu merg, ci doar visez că merg să caut noaptea. Da tu nu ai cum să ştii pentru că tu nu ai ochi să vezi visele, pentru asta îţi trebuie ochi speciali care nu se găsesc pe aici. Dar poate că şi tu dormi. Şi visezi tot aşa. Şi poate că visele noastre s-au întâlnit, s-au ciocnit şi s-au unit într-un vis mare mare în care şi eu şi tu căutăm noaptea.
- Asta cauţi, noaptea? – o iscodi bărbatul.
Fetiţa se codi să răspundă.
- Dar tu ce cauţi? Tu nu cauţi noaptea?
- Nu, eu am o insomnie şi am ieşit să iau aer!
- Ce e aceea o insomnie?
- O insomnie e atunci când nu poţi să dormi.
- Şi ieşi să plimbi insomnia cum o plimbă vecinul pe Lila când vine de la servici?
- Cam aşa…
- Mă poţi ridica pe umerii tăi? Te roooog… – se gudură fetiţa ca un pisoi alintat.
- Te pot ridica, dar dacă ai să îmi spui când cobori ce cauţi aici la douăsprezece noaptea.
- Bine.
Bărbatul o ridică de mijloc şi o aşeză pe umerii săi. Era uşoară ca un fulg. Doar un ghemotoc de copil cât un pescărus olecuţă mai dolofan. Nu avea probabil mai mult de cinci ani. Aşezată comfortabil fetiţa execută aceeaşi manevră ca mai devreme răsucind furculiţa prin aer cu mâna întinsă cât putea de sus. Dar nu fu mulţumită nici de data asta de rezultat.
- Gata! Mă dai jos?
Bărbatul o aşeză cu grijă înapoi pe pământ.
- Ei acuma îmi spui?
- Ce?
- Ce cauţi…
- Caut noaptea.
- Dar cum vrei tu să găseşti noaptea aflându-te chiar înlăuntrul ei?!
Fetiţa izbucni în râs.
- Dar unde ai fi vrut să o caut, înlăuntrul zilei?!
Raţiunea începu să se clatine. Alături de copilă noţiunile nu-şi mai păstrau sensul lor natural, rotund.
- Dar cum să cauţi noaptea în noapte?! Noaptea e aici, de jur împrejur, n-o poţi vâna cu furculiţa ca pe un cârnat.
- Da, dar eu caut miezul nopţii! – izbucni feţita îndârjită strângând pumnii micuţi.
- Miezul noptii… - murmură bărbatul. Şi asta cam pe unde vine?
- Pe acolo – răspunse hotărât fetiţa ridicând un deget drept în sus spre stele.
- Şi cu furculiţa ce faci?
- Vreau să scarmăn miezul nopţii. Dar trebuie să mă sui pe ceva mai înalt, umerii tăi sunt prea mici. O scară mi-ar fi fost tare bună – concluzionă ea amar.
Fu rândul bărbatului să zâmbească.
- Aha, deci asta făceai cu furculiţa, încercai să apuci miezul nopţii.
- Îhî – îngână fetiţa.
Bărbatul rămase descumpănit. Problema era destul de greu de rezolvat. Îşi aruncă ochii împrejur în căutarea miezului nopţii sau măcar al unui indiciu care să-l aducă mai aproape de el.
- Esti sigură că miezul nopţii e acolo? Eu nu sunt atât de convins! – întrebă el ridicând un deget drept în sus.
- Sută-n mie – răspunse fetiţa cu siguranţă. Uită-te şi tu ce negru e. Şi bărbatul îşi coborî capul lângă cel al fetiţei pentru a privi împreună cerul adânc. Nu era îndoială, miezul nopţii nu putea fi decât acolo şi niciunde altundeva.
- Dar de ce vrei să scormoneşti cu fuculiţa prin miezul nopţii, la ce-ţi foloseşte?
- S-a defectat - răspunse scurt fetiţa ca şi cum atâta lucru ar fi putut bâga de seamă şi singur fiind atât de mare.
- S-a defectat?! – se iscă grozav de nedumerit bărbatul. Cum să se defecteze, că miezul nopţii nu-i nici frigider şi nici cuptor cu microunde?!
- Ei bine, s-a defectat. O ştii pe vrăjitoarea cea rea?
- O ştiu desigur, cine n-o ştie pe vrăjitoarea cea rea.
- Cea care le transformă pe prinţese în broaşte râioase…
- Aşa, ce-i cu ea?
- A transformat-o şi pe prinţesa cu bucle de aur în broască râioasă.
- Tu vorbeşti serios?!
- Absolut. Şi am vorbit cu vrăjitoarea cea bună care mi-a spus descântecul. La miezul nopţii l-am spus şi nimic, broasca nu s-a transformat la loc în prinţesă.
- Nimic, nimic?
- Nimic!
- Dar tu eşti sigură că prinţesa cu bucle de aur s-a transformat în broască râiaosă şi că nu aleargă acum pe câmpii călare pe un cal alb?
- Sigură, sigură!
- Cum de eşti aşa sigură?!
- Pentru că e la mine sub pat într-o cutie de pantofi.
- Cine?
- Broasca, adică prinţesa transformată în broască.
- Tu vorbeşti serios?!
- Absolut.
- Hmm… - se scărpină în cap bărbatul. Şi zici că descântecul n-a mers?
- N-a mers. Şi am vorbit din nou cu vrăjitoarea bună. E bun descântecul, l-am verificat şi în carte. Miezul nopţii nu-i bun. E stricat.
- Dar tu ştii să citeşti?
- Da, dar numai descântece!
Fără doar şi poate rezolvarea problemei era mult mai dificilă decât îi păruse la prima vedere. Miezul nopţii nu numai că trebuia găsit neîntârziat dar mai trebuia şi reparat pe deasupra pentru a fi în stare, ca orice miez al nopţii cu capul pe umeri, să transforme înapoi sub unduirile descântecului broaştele râioase în prinţese cu bucle blonde.
Bărbatul tăcu şi se cufundă în gânduri. Cu o mână în bărbie şi cu alta scărpinâdu-şi ceafa răscolea lada cu vise în căutarea unui oareşce salvator.
- Ei, acum ce facem, stăm aşa? – întrebă nerăbdătoare fetiţa.
Bărbatul nu schiţă niciun gest.
- Ei, ai de gând să-mi spui ce facem? – îl trase fetiţa de cracul pantalonului insistând.
Gândurile bărbatului care la început cotrobăiau minuţios prin ladă începură să se învârtă din ce în ce mai repede ca o turbină scăpată de sub control gata să sară din suporţi, când dintr-o dată….
- Mda, acum ştiu ce s-a întâmplat… Descântecul a fost bun desigur. Totul a funcţionat perfect, iar vrăjitoarea cea bună a avut dreptate. Nimic nu e nelalocul lui – spuse bărbatul emfatic, mândru de descoperirea lui.
Fetiţa îl privi ca pe clovn cu nas rotund şi roşu, cu papuci luuungi cât o zi de post dungaţi în alb şi negru şi cu mantie rotundă galbenă cu buline roşii.
- Dacă totul a funcţionat perfect atunci prinţesa unde-i?
- Aici! – răspunse bărbatul ridicând din bărbie.
Fetiţa se roti în jurul axei căutând pri-mprejur o dată, apoi încă o dată şi ca să fie sigurăsigură încă o dată.
- Da, da, e chiar aici – insistă bărbatul arătând cu degetul înspre ea.
Fetiţa chicoti.
- Ei, naaa… cum să fiu eu prinţesa? Prinţesele au bucle blonde şi rochii de bal şi palate de cleştar cu turnuri înalte unde le trimit zmeii paraleii când s-au supărat pe ele, şiiii… şi… prinţi care să le ceară de nevastă… - argumentă ea pe îndelete.
- Priveşte-te numai. Rochiţă de bal ai, bucle blonde ai… ooo…. şi prinţi care să te ceară de nevastă sunt o mulţime, au purces încoace de prin toate colţurile Pământului, doar că sunt mici şi încă n-au ajuns. Cu timpul o să crească şi o să înceapă să se arate, ai să vezi.
- Şi palat de cleştar cu turnuri înalte am? – îndrăzni fetiţa cu jumătate de gură.
- Desigur! Orice prinţesă cu bucle blonde are cel puţin un palat de cleştar. Doar că… palatul nu e aici, e dincolo, în lumea poveştilor.
- În lumea poveştilor? Asta cum e, aşa ca o altă ţară?
- Exact, exact – confirmă bărbatul mulţumit de mersul cuvintelor. Da, trebuie doar să treci graniţa şi gata, ai ajuns în lumea poveştilor.
- Şi cum e graniţa asta, de unde am să ştiu că am ajuns?
- Graniţa cu lumea poveştilor a aşa, ca o perdea, ca o oglindă prin care poţi să te strecori. Cel mai simplu drum spre lumea poveştilor e prin coridorul viselor. Închizi ochii, deschizi uşa către vise, mergi pe coridorul viselor şi când ajungi în capăt intri pe o uşă mare pe care scrie “Lumea poveştilor”.
Fetiţa îl privi neîncrezătoare.
- Chiar aşa?!
- Chiar aşa!
- Şi crezi că dacă am să fac asta am să găsesc palatul de cleştar?
- Absolut, sută-n mie – răspunse bărbatul hotărât şi o luă de mână pornind amândoi înapoi către casă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)