luni, 27 august 2018

pâine și vin

aveam un caiet vechi
dictando de o sută de file
în care îmi notam toate minunile ei
cu un creion roșu mic
având două muchii rotunjite și celelalte două drepte
ca un scut roman
îl ascuțisem de douăzeci și șapte de ori
știu bine
căci la fiecare ascuțire
marcam câte un asterisc pe caiet
fix pe dunga dintre rânduri înspre cotor
prima minune fusese una impresionantă
un zâmbet de douăzeci și patru de carate
în forma de lebădă
în fapt nouăzeci la sută dintre minunile ei erau zâmbete
de toate formele și toate culorile
celelalte fiind în mare majoritate vrăbii
lipsite de trup
doar trei fuseseră delfini
cu coada lungă și aripile mari cât ale pescărușilor
arătau ciudat așa jumătate pescăruși jumătate delfini
zburând jumătate în apă jumătate în aer
glăsuind jumătate în susuri jumătate în adieri
nimeni nu știa ce sunt cu adevărat
nici măcar ea
nimeni nu avea cunoștință nici măcar că există
doar eu aveam fiindcă însemnam conștiincios
în fiecare zi
în caietul alb fără foi, fără coperți și fără sfârșit
toate minunile ei…


duminică, 19 august 2018

plăsmuiri

vorbe nespuse
în sol mâlos germinând -
castele se nasc



duminică, 12 august 2018

Colonia

Nu trecuse nici o lună de când sosise și i-a simțit mușcătura. O gură de șarpe smulgându-i măruntaiele. A tresărit, a dus mâna la burtă ca și cum ar fi încercat să-i smulgă capul flămând și să-l izbească de pământ, apoi a căzut chircindu-se sub greutatea durerii. A rămas așa o vreme, aplecat, simțindu-i picioarele cu gheare ascuțite cum aleargă peste carnea-i dezvelită. S-a speriat cumplit dar nu a spus nimănui. Nu trebuia să le arate că este fragil, că poate fi atacat și învins. Trebuia să le pară în plină putere, un învingător fericit. Chiar dacă era departe lume, banii erau buni, munca ușoară și pretendenți destui să-i ia locul.
Prima dată i-a simțit într-o dimineață. Era exact după prima ședință a zilei. A încercat să îi ignore. Apoi au început să vină noaptea. Seara, de cum se așeza în pat îi simțea adunându-se. Îi auzea alergând pe podeaua lucioasă, țăcănind cu ghearele ascuțite ca o mașină de scris, traversând dinspre ușă până sub dulap și apoi de sub dulap îngrămădindu-se sub pat. Îi aștepta încremenit, abia ținându-și răsuflarea, cu lumina stinsă. Număra până la o sută, apoi întindea vijelios mâna și răsucea butonul veiozei fixate în perete. Niciunul nu se lăsa prins sub cupa luminii. Atunci cobora din pat și răscolea toată camera. Nu-i era greu, mobilele erau puține și simple. Lucrurile personale puține și ele. Își azvârlea pe podea hainele din dulap, desfăcea fața de pernă, răsturna sacul cu rufe murdare, cerceta atent cu lanterna fiecare centimetru din încăpere. Nicio urmă. Stingea apoi lumina și se urca în pat. Îi auzea urcând pe barele metalice ale patului, le auzea ghearele strânse alunecând înapoi, îi simțea alergând peste trup și întrându-i în carne. Întâi unul și apoi altul și altul și altul... Se adunau în stomac, rostogolindu-se împerecheați ca puii de nutrie, mușcând, zgâriind, se alergau de-a lungul brațelor, se învârteau ca veverițele în brad în jurul pulpei, ședeau la sfat în mijlocul țestei. Le plăcea, căci se adunau tot mai mulți.
De la o vreme a început să îi cerceteze pe ceilalți. Nu erau în număr mare. Dacă îl atacau pe el ar fi trebuit să fie peste tot, în fiecare încăpere, în fiecare ungher, ar fi trebuit să-i atace și pe ei. Era de așteptat să le vadă fețele obosite de luptă, trupurile chircite de durere, mințile chinuite de întrebări fără răspuns. I-a observat vreme îndelungată. Râdeau. Râdeau, spuneau povești porcoase și beau bere în cuantumul alocat săptămânal fiecăruia. Știa că ascund și tărie. Probabil și iarbă. Bănuia că și șefii știau, dar acceptau pentru binele tuturor. Le aduceau cei de la aprovizionare. Nu păreau afectați. Doar Ralph, austriacul, el era mai mereu morocănos. Seara îl vedea cum se retrage în sala de mese, se ghemuiește bancheta fixată în colțul pereților și scrie ceva nervos într-un caiet cu foi mototolite. Nimeni nu îndrăznea să îl întrebe ce scrie sau să îi ceară caietul. Ralph îl ascundea de ochii lumii. Când l-a găsit zăcând pe culoar și l-a ridicat, Ralph i-a spus smucindu-se doar atât „Sunt bine, lasă-mă!” dar el știa foarte bine că nu este așa. „Te-au mușcat?”. Ralph nici măcar nu a tresărit. „Groaznic!” „I-ai văzut? Eu îi caut în fiecare seară. Nu am prins niciunul până acum, deși îi aud cum tropăie, îi simt urcându-se pe mine, pătrunzându-mi în carne. Le simt mai ales ghearele, ohhh, ghearele alea ascuțite le simt cum îmi scurmă măruntaiele. Și dințiiii...” „Eu am văzut mai mulți. Sunt peste tot. Pe primul l-am văzut în sala de mese sub banchetă. Era mic cât palma. Cu dinții mari și gheare uriașe. Cu pielea lipsită de păr, netedă și umedă. Era hidos. Am încercat să-l pocnesc cu caietul dar a fugit. Am țipat și May m-a auzit. Tremuram. Mi-a adus un pahar cu lapte cald. Cât am băut laptele trei au căzut pe ciment. I-am văzut pe toți trei foarte bine, căci ședeam cu capul în palme și palmele sprijinite pe genunchi. Din ochi mi-au căzut. Erau mici la început, dar pe măsură ce alunecau pe obraji se făceau tot mai mari. Cât o jumătate de portocală s-au făcut, grași, slinoși, cu mustățile alea scormonitoare și ghearele zgâriindu-mi obrajii, uite, mi-a arătat. Când au atins podeaua s-au spart. Făceau pooc și se spărgeau, pooc, pooc... ca o picătură care atinge întregul și se cufundă îl el. Rămâneau doar urmele albe, mici cât niște năsturei rotunzi. Am dat cu piciorul și s-au șters.”
Vorbea în dodii Ralph. O vreme l-a suspectat că e dus complet cu capul. De fapt toți îl suspectau. Dar nu era. Auzise că urma să fie înlocuit. De la caiet i se trăsese, că încercase să îi vâneze cu caietul. Dar asta cu înlocuitul era poveste, în izolarea în care trăiau totul era poveste până când veneau cei de la aprovizionare.
A fost mult mai atent la ceea ce se petrece în jurul său de la discuția cu Ralph. Erau reali. Trebuia să îi vadă, știa că privindu-i i-ar fi fost mult mai ușor să se lupte cu ei. Așa că a făcut ochii mari și ziua, dar și noaptea. Și-a antrenat privirea să cerceteze în noapte. Decupa întâi contururile, le sfredelea încet, fără grabă, privirea pătrundea prin ele, chiar așa, prin ele, nu se oprea la suprafață, ca și cum învelișurile ar fi fost poroase, lipsite de densitate. Asta l-a ajutat mult. Putea să vadă de la o vreme și înlăuntrul său, dar ei apăreau nedefiniți, ca niște contururi cenușii pe un cearceaf colorat. Căutarea în sine îi redusese însă ca număr. Nu le plăcea lumina, era un lucru dovedit.
Nu dispăruseră însă. În ziua de duș și-a descoperit brațele. Aveau crăpături. Crăpături, nu răni. Arătau ca gheața atunci când arunci cu piatra în ea. Un punct zdrobit în centru și multe linii tremurânde răspândindu-se ca dintr-un soare cu raze. Trebuia să facă ceva altfel toți ar fi observat. Pentru început nu s-a mai arătat în public cu brațele neacoperite, purta doar cămăși cu mâneci lungi. Dar nu era de ajuns.
Apoi într-o seară l-a zărit. Stătuse două ceasuri cu lumina stinsă. Încercase să adoarmă și nu reușise. Camera era cufundată complet în întuneric și ochiul tăia cuburi mari pe care le rostogolea într-o parte și alta într-o încercare fără sorți de izbândă de a ajunge la miez. Atunci a zărit lumina. O rază palidă traversând camera. Palidă, foarte palidă, ca o gaură a cheii către o încăpere fără ferestre. Și în capăt, ochii. Păreau magnetici. Ca o rază tractoare andocându-te unui vehicul mult mai mare. A mișcat mâna iar el s-a speriat. N-a fugit însă, s-a răsucit doar, dând să fugă, dar a rămas pe loc. Era așa cum îi povestise Ralph, simțise că Ralph nu minte și nici nu aiurează. Era hidos, cu o piele fără păr, umedă și lucioasă. Era gras și nu i se vedeau picioarele căci ședea peste ele. Se așteptase să dispară dintr-o clipă în alta. Dar n-a făcut-o. Spre surpriza lui s-a răsucit înapoi și s-a apropiat. Ședea așa în mijlocul camerei, cerșind parcă două-trei firimituri de pâine. Deși semăna atât de bine cu un șoarece, știa sigur că nu mănâncă pâine.
May i-a spus că pe Ralph au să-l înlocuiască la prima sosire a proviziilor. Avea halucinații. Șeful vorbise acasă și decizia era luată. Înlocuitorul fusese deja stabilit și intrase în pregătire. Lui May îi era milă de Ralph. Nu știa ce aflase May, dacă Ralph îi spusese și ei, sau altcuiva ce îi povestise lui, dar nu era bine ce se întâmpla. Brațele sale, presupusa boală a lui Ralph... Știa sigur că Ralph nu era bolnav, sau în fine, nu așa cum îl credeau ei. Ralph se ferise doar să vorbească despre realitate. Toți ceilalți se drogau ca să scape de realitate, dar Ralph o înfruntase. Știa că trebuie să vorbească neapărat cu Maxine. Era absolut obligatoriu să vorbească cu Maxine. Trebuia să aștepte însă până la fanta de timp alocată. Cunoștea de când a plecat că va putea vorbi cu ea abia după două sute de treziri și apoi la alte fiecare trei sute. Puțin, foarte puțin, dar oamenii care îl angajaseră erau foarte zgârciți, iar mediul era potrivnic. Abia ajunsese la jumătate. Iar cei cu aprovizionarea ar fi trebuit să ajungă înainte să vorbească cu Maxine. Și înlocuitorul lui Ralph de asemenea...
A doua zi după discuția cu May i-a văzut din nou. Se dusese în sala de mese să vorbească cu Ralph, dar Ralph nu era acolo. Probabil că cineva îi spusese, altfel Ralph era întotdeauna acolo, chircit pe bancheta înfiptă în colțul pereților, scrijelind în caietul cu pagini mototolite. S-a așezat sleit de emoții pe banchetă, cu capul în palme. Și atunci l-a văzut. I-a căzut din încheietura mâinii. Nu a fugit, așa cum se așteptase și nici nu s-a spart, așa cum îi povestise Ralph. L-a privit doar lung, la fel cum îl privise și cel din camera sa. Nu avea cap, era doar trup, o culme cenușie cât o jumătate de portocală, care se micșora și creștea în ritmul respirației Au rămas mai bine de jumătate de oră așa, el cu capul în palme, animalul privind în sus de la picioarele lui. A vrut să-l lovească cu piciorul, să-l strivească de pardoseală, dar știa că s-ar fi întors mai mulți, tot mai mulți. Trebuia să le înțeleagă purtarea. Să-i înțeleagă și să-i facă să plece.
Pe Ralph l-au luat joi. În timp ce îl duceau, el își ținea apăsat degetul mare peste încheietura mâinii drepte. Sub deget a putut zări tăietura largă, dintr-o parte în alta a mâinii. „Sunt mulți i-a șoptit. Ai grijă de tine. Tu ai sa fii bine, puștiule!” i-a spus cu glas jos când a trecut pe lângă el și i-a zâmbit. Abia și-a înghițit lacrimile. „Vrei să vorbesc cu Maxine?” l-a mai întrebat răsucind capul peste umăr. „Vorbesc eu cât de curând” a mai bâiguit el deși bărbatul era deja departe și nu-l mai auzea...
E greu să-ți găsești cuvintele după atâta nevorbire, mai ales dacă ai doar douăzeci de unități de timp la dispoziție. Făcuse fel de fel de planuri, liste, sute de variante de întrebări, mii de cuvinte, dar când Maxine i-a zâmbit a rămas mut. „Ce faci străinule?” l-a întrebat râzând, apoi i-a povestit ce mai e nou pe la servici, ce probleme are cu maică-sa, cum se împacă cu vecinii cei noi. „Tu?” „Eu am probleme cu șoarecii” i-a răspuns. Ea a râs dându-și capul pe spate și dezvelindu-și dinții mari și frumoși. „Ai tu acolo un șoarece?” „Mai mulți, o colonie! N-ai cumva un șoim de închiriat?” „Un șoim nu am dar ți-l trimit pe Nik!” și a întors camera spre Nik care torcea leneș pe un fotoliu. „O daaa, ar fi grozav dacă mi l-ai putea trimite pe Nik.” „S-a făcut Zburătorule! Ai grijă de tine și să vii sănătos.”
A doua zi la micul dejun May l-a întrebat cum de bea lapte. Nici nu observase că și-a umplut un castron cu lapte și cereale. Nu mai mâncase lapte cu cereale de când era copil. „Poftim?” l-a mai întrebat May deși el nu spusese nimic. „Mi s-a părut că ai scos un sunet ciudat, motanule!” a chicotit May dându-i un cot și îndepărtându-se legănându-și șoldurile către sala motoarelor.
În locul lui Ralph a venit Jack, un american mărunțel, cu chelie și mereu cu zâmbetul pe buze. Peste noapte l-a visat pe Nik alergând după șoareci . S-a trezit nădușit și ar fi putut jura că Nik stătea la picioarele sale pe pătură când a deschis ochii. De îndată ce a dat cu mâna să îl atingă însă, Nik a sărit din pat și s-a făcut nevăzut. Când a aprins lumina a descoperit că cicatricele de pe braț îi dispăruseră și ele, nu mai era nicio urmă, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Și nici animalele cele hidoase n-au mai apărut...

joi, 9 august 2018

Ionescu

Ieri seara am luat cina împreună cu familia Ionescu. Domnul Ionescu este șeful soției. Atât domnul cât și doamna Ionescu sunt persoane de o eleganță și un bun simț ieșite din comun. E o plăcere să îi ai în preajmă și să porți o discuție la lumina lumânărilor cu dumnealor. Localul l-am ales eu, pot să mă laud, iar hainele pe care să le port cu această ocazie specială, soția desigur. A ieșit bine, foarte bine. Mâncarea a fost bună, muzica discretă și potrivită momentului, ospătarii, atenționați de la început cu câteva hârtii, decenți, iar atmosfera generala plăcută. Atât de plăcută, încât am decis că ar fi mai mult decât binevenit să încheiem cina cu o plimbare sub clar de lună prin parcul din apropiere, plimbare care ar fi ajutat în egală măsură la mărunțirea în fulgi ușori și pufoși a gândurilor și la una în grăunțe și mai fine a stomacului. La braț cu doamna Ionescu și urmărindu-i îndeaproape pe domnul Ionescu, cap în cap cu consoarta, am pornit-o agale pe cărările parcului, abordând subiectele majore ale momentului, studiile primare ale membrilor guvernului, rachetele de la Deveselu, pesta porcină și altele asemenea. Subiectul plăcuțelor de înmatriculare ale suedezului a fost elegant ocolit, deși în cursul discuțiilor a venit de multe ori vorba despre mașini, ba chiar o dată și despre suedeze. Ohhh, recunosc cu rușine că doamna Ionescu este atât de bine documentată asupra fiecărui subiect, încât am fost nevoit să vorbesc mai puțin și să o las pe dânsa să pună punctul pe i și căciula pe ă, de câte ori am avut ocazia.
Lumina lunii era atât de blândă și aerul atât de îmbujorat de atingerea ei, încât alunecând pe panglicile de întuneric împletite cu fuioare de galben, am decis să mai prelungim șederea, așezându-ne pe una din băncile decupate de razele zglobii din nemișcare. A fost prima și singura mutare greșită a întregii seri. Dar cine s-ar fi gândit că o asemenea alegere, mai degrabă romantică, ar fi putut genera tot haosul ce a urmat. Nu ne așezasem de prea multa vreme, îndeajuns însă pentru a o atrage pe doamna Ionescu pe cărările psihanalizei generate de scăderea indicelui ROBOR pentru a treia lună consecutiv , când liniștea a fost brusc făcută țăndări de un glas răsărit ca luna pe cărare, de undeva din bezna îndărătului nostru.    
- I-o-nes-cu-leee... I-o-nes-cu-leee...
Domnul Ionescu a cabrat brusc ieșind de după pletele nevestei și ciulind încruntat urechile. Era aproape miezul nopții și o asemenea chemare, făcută la un asemenea ceas, cu glas atât de ademenitor, fie el și bărbătesc, era cel puțin ciudată. Domnul Ionescu ne-a privit cu ochi întrebători,  ca si cum ar fi cerșit o negare a realității, dar toți trei am dat din umeri și am strâmbat buzele, confirmând că glasul părea să fie unul real și nu o închipuire a nopții. Tocmai când părea că lucrurile alunecă ușor înapoi pe făgașul normalității, glasul se iți din nou. 
- I-o-nes-cu-leee, I-o-nes-cu-leee, unde ești mă jigodie mică?
De data asta domnul Ionescu a tresărit serios. I-am simțit tremurul din marginea cealaltă a băncii și am putut vedea cum papionul dumnealui, verde cu buline, devine dintr-o dată violet aprins.
- Ce naiba? – a glăsuit domnul Ionescu apăsat. Cine o fi mojicul?
Am simțit brațul doamnei Ionescu cum tremură neliniști și i-am privit chipul fixându-l îngrijorat pe cel al domnului.
- O fi cineva de la servici? – bâigui ea cu glas pierit. O vrea să ne facă rău? – puse dumneaei paie pe jăratecul mocnind, înfundându-se și mai strâns în mine.
- Eiii... termină dragă cu prostiile. Trebuie să fie o greșeală, suntem atâția Ionești – a murmurat domnul și a privit din nou întrebător cerșind o confirmare. Dar toți trei am dat din umeri încă o dată, ceea ce l-a făcut să-și revizuiască serios poziția.
- De la financiar nu cred că este. Cu ăștia m-am certat anul trecut, trebuia să le fi trecut până acum. Și nici de la procurare, ăștia nu sunt în stare să facă niște hârtii ca lumea, apăi să mai deschidă gura.
- Dacă este de la IT? – a sărit și nevastă-mea în cunoștință de cauză, căci ea are mereu probleme cu calculatorul și i-a înnebunit pe oamenii ăia.
- Ei, de la IT. Eu ar trebui să le joc feste ăstora, nu ei mie, ținând cont de câte ori mi-a picat laptopul când aveam mai mare nevoie de el.
- Eu zic să chemăm poliția – a încercat să tragă linie în direcția safe doamna Ionescu, dar atât eu cât și domnul consort am protestat vehement, făcând un gest împăciuitor cu palma fluturândă.
- Nu e cazul doamnă. Cine știe cu ce bețiv inofensiv, care își pierde nopțile prin parcuri, avem de-a face. O să plece cu siguranță!
- Cum dragă, pentru atâta?! Suntem doi bărbați aici, ce naiba!
Dar nici nu a apucat domnul Ionescu să-și termine vorba, când glasul s-a auzit din nou, de data aceasta mult mai autoritar.
- Ionescule, Ionescule, unde ești mă?! Vino-ncoace javră!
Am văzut bărbia domnului Ionescu cum începe să tremure nestăpânit. Doi nu părea să fie totuși un număr îndestulător.
- Ei, drace! Omul ăsta e chiar dobitoc.
- Să nu te duci dragă, să nu te duci – a scâncit doamna Ionescu înfigându-se atât de tare în mine, încât i-am simțit cupele strivindu-se de pieptul meu.
Domnul Ionescu a sărit în picioare și a făcut ochii roată. Eu l-am acompaniat. Nu părea să fie nimeni în parc, cu excepția unei perechi de îndrăgostiți împachetați, din care nu se vedeau decât pletele lui blonde și brațele ei albe, în rest nimeni, absolut nimeni.
- Mă! Ți-am zis mă să nu te înhăitezi cu maidanezii! Nu ți-am zis să stai departe de jegoșii ăia?! O mai lași pe vreuna borțoasă și pe urmă vă găsesc pe amândoi dând târcoale pe la poartă – s-a auzit din nou glasul după câteva clipe de liniște.
Obrazul domnului Ionescu care trecuse prin toate culorile curcubeului, a căpătat dintr-o dată culoarea prunei stricate, în timp ce nevastă-mea, care stătuse suspect de cuminte până atunci, a sărit ca arsă.
- Auzi puiu, ăsta se ia și de noi acuma!
Individul părea să fie complet nebun. Să te iei de oameni într-un mod atât de murdar, era mârșav de-a dreptul. Nebun, ne-nebun însă, omul se lua de familia mea. Auzi, jegoși, maidanezi, borțoasă...
- Îl omor, îl izbesc cu capul de asfalt dacă îl prind – a scrâșnit domnul Ionescu. Am rămas blocat. Nu-mi imaginam că domnul distins, cu papion și smoking, trăgând elegant din trabuc în timp ce mângâie delicat piciorul paharului de coniac, poate deveni o asemenea fiară. Imbecilul ăsta merită strâns de gât, jur – a tunat furios mai departe, în timp ce mâna stângă îi freca sacadat și mecanic ceafa umedă ca un mecanism de ceas, armat dar fără limbi.
- Dragă, fă și tu ceva! – se oțârăște nevastă-mea, dezaprobând lipsa mea de reacție la multiplele atacuri sub centură ale josnicului. Du-te și dă-i și tu câțiva pumni – mă îndrumă ea, arătându-mi practic cum să-i înfig nemernicului câteva ghionturi în stomac.
- Ei și tu, stai că nu-i așa simplu! Cui vrei să-i trag? Tu nu vezi că ne luptăm cu un dușman malefic și șiret ca un șarpe?
- Îl omor, pe onoarea mea că îl omor. Uite, cu degetele astea îl strâng de gât – ne arată domnul Ionescu cele cinci degete de la mâna dreaptă, fluturându-le ca pe biletele câștigătoare de la Marea Extragere. Pe onoarea mea că îl termin.
Nu apucă bine să se scuture tirada vorbelor dinspre domnul Ionescu și glasul lovește din nou, de data asta de mult mai aproape și nu doar autoritar, ci agresiv!
- Ionescule, vino aici! Vino aici, n-auzi?!
Înțepenim toți patru.
- Mă, de câte ori ți-am zis să nu mai mănânci rahat?! Scuipă tot. Hai scuipă!
Îl privim înlemniți pe domnul Ionescu. Ca într-o melodramă proastă, cu el și ea suspinând îmbrățișați în parc sub razele lunii estompate de aburul dimineții, îl vedem pe domnul Ionescu cum deschide gura și dă să scuipe. Apoi dându-și seama că nu e vorba despre niciun film, își duce repede mâna la gură ștergându-se cu dosul palmei ca după o amintire cu gust neplăcut.
Nu apucă să mai spună însă nimic, ci îl văd cum țâșnește ca un tigru înfometat în direcția tufișurilor din spatele nostru. Nu trec mai mult de zece secunde și dintre ierburi își face apariția un cățel alb țopăind ca o căprioară și apropiindu-se vesel de noi. Nici una, nici două, începe să se gudure printre picioarele noastre și să-mi miroasă manșetele pantalonilor. În spatele său, domnul Ionescu aducându-l de guler, ca un vânător iepurele-trofeu, pe un amărât mic și sfrijit care dă neputincios din picioare.
- Ce-ai domnule cu mine? Ce ți-am făcut? Zău, te vede Dumnezeu ăl de sus! – se lamentează el.
- Haideți oameni buni, altceva mai bun de făcut nu v-ați găsit decât să vă bateți joc de un om amărât? – atacă el din lateral la vederea doamnelor, continuând să se zbată la două palme deasupra pământului.
Domnul Ionescu slăbește strânsoarea și picioarele nefericitului ating pământul.
- Cine ești?
- Popescu îmi zice!
- Și Ionescu cine e?
Sfrijitul nu zice nimic dar arată cu degetul spre ghemotocul alb care țopăie în jurul nostru mai ceva ca o maimuțică în arena circului.    
- Hai dă-o naibii de treabă! Cum să-ți numești cățelu Ionescu omule?
- Nu eu am fost cu ideea! Nașu-meu așa a zis când l-a adus. Că să-i pun numele ca al lui, că vrea să ne fie naș la amândoi. Și lu nașu-meu așa îi zice, Ionescu.
- Și mai cum? – sare doamna Ionescu.
- Mișu – răspunde amărâtul și atât doamna cât și domnul izbucnesc într-un râs isteric.
- Ionescule, Ionescule, mare pramatie ești – râde doamna în timp ce îl scarpină pe Ionescu ăl mic sub bărbie.