Colonia

Nu trecuse nici o lună de când sosise și i-a simțit mușcătura. O gură de șarpe smulgându-i măruntaiele. A tresărit, a dus mâna la burtă ca și cum ar fi încercat să-i smulgă capul flămând și să-l izbească de pământ, apoi a căzut chircindu-se sub greutatea durerii. A rămas așa o vreme, aplecat, simțindu-i picioarele cu gheare ascuțite cum aleargă peste carnea-i dezvelită. S-a speriat cumplit dar nu a spus nimănui. Nu trebuia să le arate că este fragil, că poate fi atacat și învins. Trebuia să le pară în plină putere, un învingător fericit. Chiar dacă era departe lume, banii erau buni, munca ușoară și pretendenți destui să-i ia locul.

Prima dată i-a simțit într-o dimineață. Era exact după prima ședință a zilei. A încercat să îi ignore. Apoi au început să vină noaptea. Seara, de cum se așeza în pat îi simțea adunându-se. Îi auzea alergând pe podeaua lucioasă, țăcănind cu ghearele ascuțite ca o mașină de scris, traversând dinspre ușă până sub dulap și apoi de sub dulap îngrămădindu-se sub pat. Îi aștepta încremenit, abia ținându-și răsuflarea, cu lumina stinsă. Număra până la o sută, apoi întindea vijelios mâna și răsucea butonul veiozei fixate în perete. Niciunul nu se lăsa prins sub cupa luminii. Atunci cobora din pat și răscolea toată camera. Nu-i era greu, mobilele erau puține și simple. Lucrurile personale puține și ele. Își azvârlea pe podea hainele din dulap, desfăcea fața de pernă, răsturna sacul cu rufe murdare, cerceta atent cu lanterna fiecare centimetru din încăpere. Nicio urmă. Stingea apoi lumina și se urca în pat. Îi auzea urcând pe barele metalice ale patului, le auzea ghearele strânse alunecând înapoi, îi simțea alergând peste trup și întrându-i în carne. Întâi unul și apoi altul și altul și altul... Se adunau în stomac, rostogolindu-se împerecheați ca puii de nutrie, mușcând, zgâriind, se alergau de-a lungul brațelor, se învârteau ca veverițele în brad în jurul pulpei, ședeau la sfat în mijlocul țestei. Le plăcea, căci se adunau tot mai mulți.

De la o vreme a început să îi cerceteze pe ceilalți. Nu erau în număr mare. Dacă îl atacau pe el ar fi trebuit să fie peste tot, în fiecare încăpere, în fiecare ungher, ar fi trebuit să-i atace și pe ei. Era de așteptat să le vadă fețele obosite de luptă, trupurile chircite de durere, mințile chinuite de întrebări fără răspuns. I-a observat vreme îndelungată. Râdeau. Râdeau, spuneau povești porcoase și beau bere în cuantumul alocat săptămânal fiecăruia. Știa că ascund și tărie. Probabil și iarbă. Bănuia că și șefii știau, dar acceptau pentru binele tuturor. Le aduceau cei de la aprovizionare. Nu păreau afectați. Doar Ralph, austriacul, el era mai mereu morocănos. Seara îl vedea cum se retrage în sala de mese, se ghemuiește bancheta fixată în colțul pereților și scrie ceva nervos într-un caiet cu foi mototolite. Nimeni nu îndrăznea să îl întrebe ce scrie sau să îi ceară caietul. Ralph îl ascundea de ochii lumii. Când l-a găsit zăcând pe culoar și l-a ridicat, Ralph i-a spus smucindu-se doar atât „Sunt bine, lasă-mă!” dar el știa foarte bine că nu este așa. „Te-au mușcat?”. Ralph nici măcar nu a tresărit. „Groaznic!” „I-ai văzut? Eu îi caut în fiecare seară. Nu am prins niciunul până acum, deși îi aud cum tropăie, îi simt urcându-se pe mine, pătrunzându-mi în carne. Le simt mai ales ghearele, ohhh, ghearele alea ascuțite le simt cum îmi scurmă măruntaiele. Și dințiiii...” „Eu am văzut mai mulți. Sunt peste tot. Pe primul l-am văzut în sala de mese sub banchetă. Era mic cât palma. Cu dinții mari și gheare uriașe. Cu pielea lipsită de păr, netedă și umedă. Era hidos. Am încercat să-l pocnesc cu caietul dar a fugit. Am țipat și May m-a auzit. Tremuram. Mi-a adus un pahar cu lapte cald. Cât am băut laptele trei au căzut pe ciment. I-am văzut pe toți trei foarte bine, căci ședeam cu capul în palme și palmele sprijinite pe genunchi. Din ochi mi-au căzut. Erau mici la început, dar pe măsură ce alunecau pe obraji se făceau tot mai mari. Cât o jumătate de portocală s-au făcut, grași, slinoși, cu mustățile alea scormonitoare și ghearele zgâriindu-mi obrajii, uite, mi-a arătat. Când au atins podeaua s-au spart. Făceau pooc și se spărgeau, pooc, pooc... ca o picătură care atinge întregul și se cufundă îl el. Rămâneau doar urmele albe, mici cât niște năsturei rotunzi. Am dat cu piciorul și s-au șters.”

Vorbea în dodii Ralph. O vreme l-a suspectat că e dus complet cu capul. De fapt toți îl suspectau. Dar nu era. Auzise că urma să fie înlocuit. De la caiet i se trăsese, că încercase să îi vâneze cu caietul. Dar asta cu înlocuitul era poveste, în izolarea în care trăiau totul era poveste până când veneau cei de la aprovizionare.

A fost mult mai atent la ceea ce se petrece în jurul său de la discuția cu Ralph. Erau reali. Trebuia să îi vadă, știa că privindu-i i-ar fi fost mult mai ușor să se lupte cu ei. Așa că a făcut ochii mari și ziua, dar și noaptea. Și-a antrenat privirea să cerceteze în noapte. Decupa întâi contururile, le sfredelea încet, fără grabă, privirea pătrundea prin ele, chiar așa, prin ele, nu se oprea la suprafață, ca și cum învelișurile ar fi fost poroase, lipsite de densitate. Asta l-a ajutat mult. Putea să vadă de la o vreme și înlăuntrul său, dar ei apăreau nedefiniți, ca niște contururi cenușii pe un cearceaf colorat. Căutarea în sine îi redusese însă ca număr. Nu le plăcea lumina, era un lucru dovedit.

Nu dispăruseră însă. În ziua de duș și-a descoperit brațele. Aveau crăpături. Crăpături, nu răni. Arătau ca gheața atunci când arunci cu piatra în ea. Un punct zdrobit în centru și multe linii tremurânde răspândindu-se ca dintr-un soare cu raze. Trebuia să facă ceva altfel toți ar fi observat. Pentru început nu s-a mai arătat în public cu brațele neacoperite, purta doar cămăși cu mâneci lungi. Dar nu era de ajuns.

Apoi într-o seară l-a zărit. Stătuse două ceasuri cu lumina stinsă. Încercase să adoarmă și nu reușise. Camera era cufundată complet în întuneric și ochiul tăia cuburi mari pe care le rostogolea într-o parte și alta într-o încercare fără sorți de izbândă de a ajunge la miez. Atunci a zărit lumina. O rază palidă traversând camera. Palidă, foarte palidă, ca o gaură a cheii către o încăpere fără ferestre. Și în capăt, ochii. Păreau magnetici. Ca o rază tractoare andocându-te unui vehicul mult mai mare. A mișcat mâna iar el s-a speriat. N-a fugit însă, s-a răsucit doar, dând să fugă, dar a rămas pe loc. Era așa cum îi povestise Ralph, simțise că Ralph nu minte și nici nu aiurează. Era hidos, cu o piele fără păr, umedă și lucioasă. Era gras și nu i se vedeau picioarele căci ședea peste ele. Se așteptase să dispară dintr-o clipă în alta. Dar n-a făcut-o. Spre surpriza lui s-a răsucit înapoi și s-a apropiat. Ședea așa în mijlocul camerei, cerșind parcă două-trei firimituri de pâine. Deși semăna atât de bine cu un șoarece, știa sigur că nu mănâncă pâine.

May i-a spus că pe Ralph au să-l înlocuiască la prima sosire a proviziilor. Avea halucinații. Șeful vorbise acasă și decizia era luată. Înlocuitorul fusese deja stabilit și intrase în pregătire. Lui May îi era milă de Ralph. Nu știa ce aflase May, dacă Ralph îi spusese și ei, sau altcuiva ce îi povestise lui, dar nu era bine ce se întâmpla. Brațele sale, presupusa boală a lui Ralph... Știa sigur că Ralph nu era bolnav, sau în fine, nu așa cum îl credeau ei. Ralph se ferise doar să vorbească despre realitate. Toți ceilalți se drogau ca să scape de realitate, dar Ralph o înfruntase. Știa că trebuie să vorbească neapărat cu Maxine. Era absolut obligatoriu să vorbească cu Maxine. Trebuia să aștepte însă până la fanta de timp alocată. Cunoștea de când a plecat că va putea vorbi cu ea abia după două sute de treziri și apoi la alte fiecare trei sute. Puțin, foarte puțin, dar oamenii care îl angajaseră erau foarte zgârciți, iar mediul era potrivnic. Abia ajunsese la jumătate. Iar cei cu aprovizionarea ar fi trebuit să ajungă înainte să vorbească cu Maxine. Și înlocuitorul lui Ralph de asemenea...

A doua zi după discuția cu May i-a văzut din nou. Se dusese în sala de mese să vorbească cu Ralph, dar Ralph nu era acolo. Probabil că cineva îi spusese, altfel Ralph era întotdeauna acolo, chircit pe bancheta înfiptă în colțul pereților, scrijelind în caietul cu pagini mototolite. S-a așezat sleit de emoții pe banchetă, cu capul în palme. Și atunci l-a văzut. I-a căzut din încheietura mâinii. Nu a fugit, așa cum se așteptase și nici nu s-a spart, așa cum îi povestise Ralph. L-a privit doar lung, la fel cum îl privise și cel din camera sa. Nu avea cap, era doar trup, o culme cenușie cât o jumătate de portocală, care se micșora și creștea în ritmul respirației Au rămas mai bine de jumătate de oră așa, el cu capul în palme, animalul privind în sus de la picioarele lui. A vrut să-l lovească cu piciorul, să-l strivească de pardoseală, dar știa că s-ar fi întors mai mulți, tot mai mulți. Trebuia să le înțeleagă purtarea. Să-i înțeleagă și să-i facă să plece.

Pe Ralph l-au luat joi. În timp ce îl duceau, el își ținea apăsat degetul mare peste încheietura mâinii drepte. Sub deget a putut zări tăietura largă, dintr-o parte în alta a mâinii. „Sunt mulți i-a șoptit. Ai grijă de tine. Tu ai sa fii bine, puștiule!” i-a spus cu glas jos când a trecut pe lângă el și i-a zâmbit. Abia și-a înghițit lacrimile. „Vrei să vorbesc cu Maxine?” l-a mai întrebat răsucind capul peste umăr. „Vorbesc eu cât de curând” a mai bâiguit el deși bărbatul era deja departe și nu-l mai auzea...

E greu să-ți găsești cuvintele după atâta nevorbire, mai ales dacă ai doar douăzeci de unități de timp la dispoziție. Făcuse fel de fel de planuri, liste, sute de variante de întrebări, mii de cuvinte, dar când Maxine i-a zâmbit a rămas mut. „Ce faci străinule?” l-a întrebat râzând, apoi i-a povestit ce mai e nou pe la servici, ce probleme are cu maică-sa, cum se împacă cu vecinii cei noi. „Tu?” „Eu am probleme cu șoarecii” i-a răspuns. Ea a râs dându-și capul pe spate și dezvelindu-și dinții mari și frumoși. „Ai tu acolo un șoarece?” „Mai mulți, o colonie! N-ai cumva un șoim de închiriat?” „Un șoim nu am dar ți-l trimit pe Nik!” și a întors camera spre Nik care torcea leneș pe un fotoliu. „O daaa, ar fi grozav dacă mi l-ai putea trimite pe Nik.” „S-a făcut Zburătorule! Ai grijă de tine și să vii sănătos.”

A doua zi la micul dejun May l-a întrebat cum de bea lapte. Nici nu observase că și-a umplut un castron cu lapte și cereale. Nu mai mâncase lapte cu cereale de când era copil. „Poftim?” l-a mai întrebat May deși el nu spusese nimic. „Mi s-a părut că ai scos un sunet ciudat, motanule!” a chicotit May dându-i un cot și îndepărtându-se legănându-și șoldurile către sala motoarelor.

În locul lui Ralph a venit Jack, un american mărunțel, cu chelie și mereu cu zâmbetul pe buze. Peste noapte l-a visat pe Nik alergând după șoareci . S-a trezit nădușit și ar fi putut jura că Nik stătea la picioarele sale pe pătură când a deschis ochii. De îndată ce a dat cu mâna să îl atingă însă, Nik a sărit din pat și s-a făcut nevăzut. Când a aprins lumina a descoperit că cicatricele de pe braț îi dispăruseră și ele, nu mai era nicio urmă, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Și nici animalele cele hidoase n-au mai apărut...