Micǎ şi zgribulitǎ stǎ ascunsǎ dupǎ colţul casei, mai sǎ iasǎ, mai sǎ disparǎ îndǎrǎt de unde s-a iţit. Are pielea vânǎtǎ, privirea înnouratǎ şi buzele adunate bulz a nemulţǎmire. Vântu-i rǎsfira fâşiile subţiri ca vrejul de narcisǎ din zdrenţele ce-i învǎlesc trupul, lǎsând-o ba dezvelitǎ soarelui dulce şi greu coborâtor ca mierea, ba înfofolitǎ în adieri plumburii şi groase de zici cǎ-s sarica ciobanului grǎbit sǎ-şi adǎposteascǎ miorele în postul Crǎciunului ci nu ogor de bocete ale mieilor gata sǎ-şi puie în joc grumazul întru primenirea Paştelui. Are fir de lǎcrǎmioarǎ prinsǎ-n pǎr şi-i miros pletele a crud, cum tǎlpile umezi de ploi îi miros a pǎmânt reavǎn rǎscolit de colţii ierburoşi ai nevǎzutelor fǎpturi înviind dintre genuni. E necuminte şi murdarǎ, bosumflatǎ şi ghiduşǎ, încrâncenatǎ şi dulce. Îmi zâmbeste, face câţiva paşi înaintea-mi şi apoi fuge iar privindu-ma şiret peste umǎr dinapoia unei zile înfrigurate.
- Primǎvarooo ... ieşi fǎ odatǎ d-acolo, nu te mai juca, cǎ veni un domn sǎ te vazǎ!
marți, 16 aprilie 2013
duminică, 7 aprilie 2013
Pantofi cu toc cui şi friptură cu cartofi prăjiţi
Femeia îl privi cum zace răsturnat pe recamier, cu trupul prăbuşit
înspre stânga precum un sac de cartofi degeraţi şi cu picioarele răzvrătindu-se
înspre dreapta ca nişte cârnaţi ieftini aruncaţi de-a valma în galantar. Zâmbi
amar. Recamierul era o piesă de mobilier veche de când lumea. O primiseră de la
părinţii ei când se mutaseră în cuibuşorul lor. Undeva la mijlocul muchiei tăblia
avea o scobitură rotundă mică cam cât o monedă de cinci bani. Era urma rămasă
de când se lovise cu capul pe când avea doar trei patru ani. Oh, cât mai plânsese
şi cât se mai necăjise maică-sa. Ea nu-şi aducea aminte nimic, doar maică-sa îi
povestea de fiecare dată când o podideau amintirile şi lacrimile. “Mai ţii
minte mămică când ai căzut şi te-ai lovit cu capul de tăblia recamierului. Vai,
ce m-am speriat şi ce-am mai plâns. Ţii minte cum te-a găsit taică-tu, strânsă
la pieptul meu ca un pui de pisică în blana maică-sii?! Şi ce s-a mai înfuriat!”.
Când se trezea dimineaţa îşi trecea mâna oarba peste tăblie şi degetele alergau
degrabă spre spaţiul acela concav şi ascuns ca un loc de rugăciune. Atunci închidea
ochii şi între faldurile de întuneric răsăreau fâşii lungi de lumină, zâmbetul
mamei, râsul sobru al tatălui, soarele răsucindu-se în joacă printre frunzele
cireşului. Scobitura aceea, îngustarea aceea a materiei, era refugiul ei, era paraclisul
ei.
Bărbatul părea adâncit în gânduri. Sau în vise. Sprâncenele
stufoase se arcuiau întunecat spre înlăuntru ca doi tauri furioşi gata să se
repeadă unul asupra celuilalt, buzele răsfrânte şi încreţite tremurau uşor lăsând
să se bănuiască puzderia de cuvinte îngrămădindu-se dincolo de zăvorârea impusă,
în timp ce din ochii aproape închişi se scurgeau văpăi neostoite ca o lavă
fierbinte alunecând domol de pe creste către marea cea mare.
- Ce facem? – întrebă femeia ca din senin, deşi vorbele sale
păreau a fi aşteptate până şi de cuvertura alunecând de pe lada recamierului şi
îngrămădindu-se sub trupul greu al bărbatului.
- De unde să ştiu eu ce dracu facem? Ce-s eu Mafalda? Îţi
imaginezi că mă pricep să scot iepuri din joben şi porunbei din buzunarul de
la piept?! – răspunse cu năduf bărbatul, deşi amândoi ştiau că vorbele sale
erau doar un paravan dincolo de care clocoteau flăcările iadului şi dănţuiau hămesiţi
dracii.
- În felul ăsta om ajunge să ne cărăm singuri în spinare –
bombăni femeia cu glas abia şoptit aşezându-se şi privindu-l cu obidă.
Nu era un om rău, era doar nevolnic şi pustiit. Îşi plimbă
privirile peste trupul său osândit între pliurile divanului şi simţi cum îi
vine să verse. Durerea cumplită produsă de neputinţă îi sfâşia măruntaiele. Ca
să nu se năruie îşi coborî degrabă privirile pe podea şi le fixă pe piciorul
comodei. O vreme privirile se învârtiră în jurul acestora, apoi leşinate începură
să se târâie înapoi către ochiul beteag. Urcară pe papucul murdar, peste glezna
fină, apoi în sus, pe gambă, mai sus, pe pulpă… şi se opriră timide. Femeia îşi
studie cu atenţie piciorul dezgolit aruncat într-o doară peste celălalt. Urmări
cu atenţie curbura delicata a gambei, fermitatea cărnii roze ce clipea impudic înspre
lumină, încheietura picioarelor alintându-se zglobiu înspre mângâierea
privirii. S-ar fi putut vinde fără doar şi poate, şi ar fi scăpat de probleme,
nu era pentru prima dată când se gândea la asta. Şi nu teama de a face sex cu
un bărbat necunoscut o oprea ci josnicia vânzării, murdărirea trupului expus
simţurilor pofticioase şi băloase al bărbatului, asta o îngrozea. Se cutremură.
Se ridică şi porni grăbită spre bucătărie. Alese doi cartofi, un morcov, o ceapă,
un păstârnac şi începu să le cureţe încet şi atent ca şi cum tot timpul din
lume i-ar fi stat în faţă. Nu înainte însă de a-şi ascuţi tacticoasă cuţitul.
***
Femeia care stătea două mese mai spre fereastră, sorbind
lung dintr-o cafea aproape rece, îl urmărise tot timpul cu privirea. Îi simţise
înţepăturile ochilor în ceafă. Era subţire şi elegantă, chiar dacă uşor desuetă
pentru locul acela. Îi zimbi. Ea îi întoarse zâmbetul. Doar buzele roşii ca
cireşele i se mai zăreau de sub borurile largi ale pălăriei şi de sub ramele
uriaşe ale ochelarilor fumurii. Nu avea nicio îndoială asupra privirii femeii.
Se ridică, făcu câţiva paşi şi se aşeză la masa acesteia fără să-i ceară voie.
- Pot să vă mai ofer o cafea?! Sau poate un coniac.
Femeia nu-i răspunse dar înclină uşor din cap. Gândurile bărbatului
prinseră a se rostogoli năvalnice precum şuvoaiele de apă coborând nestăvilite de
pe creste sterpe, se adunară în imagini din ce în ce mai bine conturate, pentru
a se închega în cele din urmă într-o reprezentare clară a unei femei tinere şi
timide dezvelindu-şi timorată cu o mână pântecul în timp ce cu cealalta îşi
acoperă sânii mici. Avu erecţie instantaneu. Cât timp femeia îşi bău coniacul bărbatul
stătu ca pe ghimpi, tropăind uşor pe călcâie şi încercând în zadar să-şi îmblânzească
tremurul trupului.
- Eşti grozav de apetisantă – îi şopti la ureche în timp ce îi
deschidea uşa localului. Mergem la mine?
Femeia dădu indiferentă din umeri şi îl urmă câţiva paşi
de-a lungul clădirii, apoi preţ de câteva minute pe strada lungă şi dreaptă unduindu-se
printre trecătorii nici prea mulţi dar nici prea puţini, pentru a se cufunda
apoi în gangul dintre două blocuri ca într-un culoar misterios legând camera de
lucru a regelui de dormitorul reginei.
Scăpat de ochii iscoditori ai oraşului bărbatul îi cuprinse
cu o mână mijlocul şi cu cealaltă îi cercetă cu o mişcare rotundă fesele.
- Mă scoţi din minţi – îi şopti bărbatul înfierbântat la
ureche încercând să-i cuprindă buzele. Femeia se smulse din împresurare abilă
ca o felină, păru pentru o secundă că vrea să fugă dar renunţă în cele urmă
lipindu-se cu spatele de zid într-un abandon evident.
Ochii bărbatului sticliră în noapte ca ai unei pisici. Mâinile
îi încremeniră în formă de cupă şi picioarele prinseră a aluneca singure înspre
zid. O rază subţire de lumină reflectată cine ştie de unde tremură pe gâtul
femeii. Bărbatul icni scurt şi se aruncă ca un animal de pradă. Înainte însă ca
dinţii săi să se înfigă în gâtul vibrând o mână traversă fulgerător spaţiul tot
mai îngust dintre feţele lor, dinspre umărul drept al femeii până spre umărul său
stâng. Bărbatul înţepeni ca într-un joc de copii în care toată lumea fuge văzând
cu ochii până când cineva prinde mingea şi strigă cât îl ţin plămânii “Stop!”.
Ochii bărbatului şi aşa mari prinseră a creşte şi iar a creşte, gata gata să părăsească
orbitele. Îşi duse mâna la gât într-un gest mecanic, dar înainte ca degetele să
atingă pielea sângele ţâşni cu putere împroşcând într-un şuvoi gros dejurîmprejurul.
Bărbatul horcăi de două ori apoi căzu nemişcat.
***
Când uşa se trânti cu putere de perete femeia tocmai termina
de cusut căptuşeala dezmembrată a saltelei de la recamier. De mai multe luni stătuse
aşa desfăcută şi paiele curseseră întruna lăsând un gol care se adâncea pe zi
trecută.
- Cartofi prăjiţi?! Friptură?! Vin? Da ce dracu s-a întâmplat,
ai câştigat la loto?
- A venit alocaţia.
- Eşti proastă?! Marţea?
- Dacă-ţi spun! A venit mai devreme. M-am întâlnit cu poştăriţa
când ieşeam din bloc.
- Dacă-i aşa e de bine!
Fără să aştepte nicio invitaţie bărbatul însfăcă pulpa de
pui şi îşi înfipse hămesit dinţii în ea. Şi în timp ce o mână îi era ocupată cu
rotirea continuă a oaselor acoperite cu carne în jurul maşinii de tocat,
cealaltă cauta oarbă telecomanda.
- Ai auzit ce-a fost aseară? O curvă i-a luat gâtul unuia în
centru - mârâi bărbatul fără să-şi descleşteze dinţii din halca de carne. Şi
nici măcar n-apucase să i-o tragă. Abia ieşiseră dintr-o cafenea. Cretini şi curvarii
ăştia, auzi tu om în toată firea să-ţi ia gâtul o mână de femeie. Cică era mărunţică
şi subţire, aşa cam ca tine. I-a luat toţi banii din portofel şi dusă a fost.
Nici dracu nu mai ştie de ea deşi i-a luat gâtul ăluia în centru, în gang lângă
Dobrogeana. A dracu tipa!
Femeia nu mai auzi cuvintele dincolo de “ca tine”. Îl lăsă pe
bărbat să-şi termine friptura şi cartofii prăjiţi şi se refugie în baie unde
scoase de sub un morman de rufe murdare o pereche de pantofi negri cu toc înalt
şi vârf ascuţit mângâindu-i cu duioşie, aşa cum ai mângâia obrazul unui copil.
- “Femeia in negru”, aşa îi zic ăştia – îl mai auzi pe bărbat
hohotind din bucătărie. Pantofi negri cu toc înalt, ciorapi negri, fustă neagră
scurtă, bluză de dantelă neagră şi pălărie neagră cu boruri largi. Dată
dracului femeia asta! N-or s-o găseasca în vecii vecilor, îti spun eu…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)