miercuri, 7 septembrie 2022

Scrisorile

 Ar fi putut trimite scrisoarea dimineață. Se întâlnise cu postașul pe uliță, iar postașul îi zâmbise și înclinase politicos din cap când trecuse pe lângă ea. Sau poate că postașul zâmbise din cauza pălăriei sale de pai cu flori mici albastre, dintr-un plastic banal, care îi păruse caraghioasă. Și ei îi părea uneori caraghioasă, dar îi plăcea cum îi stă. Nu-i dăduse scrisoarea, așa cum nu i le dăduse nici pe celelalte.

Se lăsă pe spate în iarbă și privi cerul. Un nor în formă de fluture, altul în formă de elefant cu tot cu trompă, unul în formă de nufăr, mulți alții mai mici, ca o turmă de oi. Undeva aproape o pasăre începu să cânte. O căută cu privirea și o descoperi. Era mică-mică, mai mică decât pumnul ei. Dar cânta măiestru. Ar fi vrut să fie ca pasărea, să cânte o vreme, oricât de mare sau de mică i-ar fi fost vremea, apoi să zboare mai departe, să vadă lumea de sus, de foarte sus, iar lumea să rămână mică, mai mică decât pasărea care cânta lângă ea. Așeză scrisoarea lângă celelalte scrisori netrimise, aliniindu-le în cutia de bomboane cu trandafiri roz peste capacul albastru. Închise ochii și simți cum picioarele încep să-i înghețe. Se miră, căci era vară, era soare și cald. Să fi fost din cauza norilor, gândi ea. Sau poate a păsării ce zburase deja mai departe și nu se mai auzea. Sau poate din cauza plicurilor cu scrisori netrimise. Simțea cum îi crește greutatea din piept de fiecare dată când mai aduna în ea alte cuvinte neîmpărtășite. Greutatea din piept începu să se împrăștie ca o miere densă în tot trupul lungit în iarbă.

Senzația de frig o cuprinse cu totul. Cu privirea în sus, nu mai vedea decât cerul. Un băiat se opri și zâmbi, amuzat de forma ciudată a ierbii. Apoi se depărtă fluierând.  

vineri, 22 iulie 2022

Negura

La început nu era decât o dungă fină și brumărie, ridicându-se câteva degete deasupra orizontului și făcând soarele să se disipeze ușor până la dispariție, în loc a se adânci ca un cufundac curajos în mare. Apoi depărtările au început să joace, așa cum joacă aerul sub dogoarea deșertului, desfăcându-se în fâșii subțiri și refăcându-se incomplet, sau alergând una în jurul celeilalte în căutarea unui contur niciodată deslușit. Atmosfera a început să se umezească și un frig, ca o carte poștală trimisă din linia întâi a frontului, a început să pătrundă pe sub uși, pe sub haine, pe sub limpezimea privirii. N-a trecut mult și văzduhul a prins a se încreți, a căpăta cute prin care ochiul nu mai izbândea în atingerea necuprinsului. Depărtările coborâseră și se târau nu mult înaintea privirii, pentru ca în spatele lor nimicul să acopere restul de lume. 
- Ce negură nesuferită! – mormăi Ardon. De unde s-o fi pogorât așa, dintr-o dată?! Pesemne că fost furtună pe mare azi-noapte.
- Tiii, n-am mai văzut demult așa grozăvie. Zici că Necuratul a aruncat o plasă peste noi, așa cum aruncă pescarul peste zvârcolirea de ape – îl completă Medad, zbârcind nasul a dezgust. 
Ghemotoace de nori rostogolindu-se în țărână, ca tufișurile uscate de artemisia alergând peste uscatul Negev, se adunau din împrejur, înghesuindu-se unul în altul, contopindu-se unul cu altul, pentru a se stinge în final într-o negură ca o pătură groasă, precum se stinge rostogolirea fluviului în mare. Distanța dintre casele de pe Strada Împăcării crescuse dintr-o dată atât de mult, încât gardul lui Rotem abia se mai vedea de la fereastra lui Sivan, iar magazinul lui Tivon dispăruse cu totul. 
- Doamne, cu ce-om fi păcătuit, de ne-ai urgisit cu asemenea treceri?! – ridică ochii spre cer Marva, dar nimeni nu-i răspunse, nici din Cer, nici de pe Pământ. 
- Probabil că e din cauza temperaturii. S-a făcut dintr-o dată rece și umezeala din aer a început să condenseze brusc. De aceea pare aerul atât de dens. Și particulele de apă împiedică soarele să mai pătrundă spre pământ, de aici și negura. Iar faptul că soarele nu mai pătrunde, face ca aerul să se răcească și mai mult, îngroșând negura. Trebuie să se încălzească un pic și scăpăm de ea. O să se întâmple asta mâine dimineață, precis așa se va întâmpla – explică pe îndelete Oded.
Peste noapte însă, negura continuă să se întindă ca o pisică a întunericului, pătrunzând pe sub uși în valuri groase și răspândindu-se prin încăperile caselor ca un musafir nepoftit, înmuindu-și botul umed în vasele de pe masa din bucătărie, în vaza cu flori, în farfuria pisicii, sau aruncându-și ochii licărind peste tablourile vechi, peste broderiile delicate ale fețelor de masă, peste carpetele persane și lăsând peste toate urma trecerii sale, ca un melc peste piatra rotundă și albă.
De la fereastra lui Rotem nu se mai vedea gardul lui Sivan. Nu se mai vedea de fapt nimic, nici măcar gardul propriei case. Odată cu primii stropi ai zorilor, nimicul se lipi de retinele fiecărui locuitor din Retamim și înlocui ceea ce cu o zi înainte fusese lumea largă. Era greu de acceptat, dar ce-ar fi putut face până la urmă?!
- N-ai nimerit-o, bombăni Zack după ce ajunse la băncile din piața centrală mai mult ținându-se de garduri și apoi bazându-se doar pe instinct. Ești aici, Oded?
- Sunt aici Zack, lua-o-ar dracu de negură – mormăi Oded. Nu mă așteptam la așa ceva. Dar să mai avem puțină răbdare, soarele abia acum începe să încălzească și negura ar trebui să se împrăștie de îndată.
- Ce să se-împrăștie, nu vezi că ne-a prins aici, ca într-o capcană? Eu zic să fugim cât încă se mai poate – ridică Yair tonul, dinspre colțul cu brutăria al pieței. 
- Unde naiba să fugim? Spre est, spre vest? Negura e negură, se întinde, se lungește, se plimbă. Nici nu știi dacă mergi în aceeași direcție cu ea, sau în direcție opusă. Trebuie să avem răbdare, dacă nu plecăm noi, va pleca ea. Ai văzut cu ochii tăi cum ne-a cotropit, probabil așa o să și plece, dintr-o dată!
- E semn de sus - nu se răbdă Marva în a continua căutarea unui motiv mistic în dezlănțuirea atât de pământeană a urgiei. Suntem cu toții niște păcătoși și trebuie să ne dezvelim sinceri păcatele. Apoi să ne spălăm de ele. Abia atunci și numai atunci are să plece. 
O vreme nu se mai auzi niciun glas. Cei strânși în piață înclinau să accepte explicația lui Oded, dar începeau să alunece tot mai mult spre a găsi un motiv tainic pentru ceea ce li se întâmpla. Ceva asemănător nu mai pățiseră niciodată. Nori da, ceață da, furtuni de nisip uneori, dar niciodată o negură atât de deasă încât să acopere totul. Și atunci nu era oare ceva de dincolo de propriile simțiri și puteri, care le controla viețile?! Iar dacă era de dincolo de înțelegerea și de puterile oamenilor, izbăvirea nu ar fi trebuit să vină și ea de dincolo de lume?! 
Negura nu se dădu dusă până la sfârșitul zilei. Nici în următoarea, nici în cealaltă, nici în celelalte. Nemulțumirea crescuse, transformându-se în teamă, din teamă în mânie și din mânie în scrâșnet de neputință. 
- Asta nu e treabă lumească – bombăni Wihe. Ar trebui să ne pună serios pe gânduri. 
Lui Wihe i se părea extrem de ciudat că oamenii alături de care trăise atâta vreme încetaseră să mai aibă chip. Ba chiar nici trup. Aveau doar glas. Un glas al înlăuntrului, un glas al individualității. Oamenii se rupseseră din lumea care practic încetase să mai existe și se refugiaseră în interior, în propria lume. Și de acolo emiteau semnale sonore, așa cum emit balizele bărcilor de salvare ale navelor scufundate, plutind deasupra oceanului.    
- Nu cred că e vorba despre păcate, păcatele sunt pământene și Dumnezeu știe asta. Ni le-a lăsat ca să avem unde cădea și de unde ne ridica înapoi pe calea binelui, pentru a-L aprecia și mai mult. Sigur, Dumnezeu nu vrea să ne vadă scăldând-ne cu bucurie în păcate, dar nimănui de aici nu i se întâmplă așa ceva, asta e de neînchipuit.
- Ar mai fi extratereștrii, ar putea foarte bine să fie mâna lor. Dar nu văd ce ar avea de câștigat dacă ne-ar lăsa așa, în ceață. 
- E un mod de a ne închide ochii. Poate că ei nu au ochi, poate că se ghidează prin ultrasunete ca liliecii. Sau poate că au sisteme și mai avansate, pe care nici nu le înțelegem. Pentru ei ar fi ca și cum s-ar plimba cu mâinile în buzunare prin țara orbilor. 
- Mda... poate că ai dreptate, poate că cineva o face înadins. Poate că ei vad lumea așa cum e, doar noi suntem orbiți. 
O vreme nimeni nu mai veni cu nicio teorie și fiecare continuă să își rumege în barbă neputința. Fiecare era conștient că nu putea găsi o soluție atâta timp cât nu înțelegeau cauza. Și nicio logică nu părea să reveleze cauza. 
Apoi Sivan veni cu o ipoteză nouă.
- E vorba de ceva mult mai complex, ceea ce niciunul dintre noi nu poate înțelege, e vorba despre spațiu și timp. Spațiul și timpul s-au alterat, asta e! 
- S-au alterat? – se strâmbă cineva. 
- Da, s-au alterat. Fără Soare nu mai putem spune dacă e zi sau e noapte, nu mai știm să ținem șirul zilelor. Iar distanțele nu ne  mai spun nimic atâta timp cât tot ce putem să măsuram e distanța de la ochi și până la primul nasture al cămășii. Despre ce spațiu mai vorbim?!
Șoapte murmurate îi dădură dreptate. Spațiul și timpul de bună seamă că se alteraseră. 
- Și ce ar putea cauza aceasta alterare?
- Nu știu. Poate o scamă în galaxie, o explozie a unei supernove, apariția unei găuri negre.
- Și atunci? Nu ar mai fi nimic de făcut? 
- Probabil ca nu...  
Groaza pătrunse în sufletele încremenite. Urcase din tălpi prin gambe, prin pulpe, se strecurase prin vase de sânge până la inimă și se revărsase acolo, ocupând-o toată. Spațiul și timpul se alteraseră, fără îndoială.
- Ăsta nu e un capăt de lume, ne putem crea spațiul și timpul nostru. Trebuie să ștergem cu buretele tot ce știm despre ele și să începem cu repere noi. 
Cei strânși în piață ciuliră urechile. Ceea ce spunea Tivon era încurajator, dacă nu chiar încântător. Deci exista o soluție și le era la îndemână. 
- Asta e toată șmecheria, să ștergem tot ce știam până acum despre spațiu și timp. Vom reinventa spațiul și timpul plecând de la zero. Vom avea spațiul și timpul nostru. Și alte spatii și un alt timp, dacă va fi nevoie. Dacă tot ceea ce vedem e primul nasture al cămășii, atunci vom considera că asta e unitatea de măsură a spațiului nostru și o vom multiplica de câte ori va fi nevoie. Cu timpul e și mai simplu. Avem ceasuri, ele ne vor spune mereu încotro mergem. Nu trebuie decât să număram zilele și să ne asigurăm că ceasurile nu se opresc. 
- E grozav ce spui, nu mă gândisem la asta. Dar ai dreptate, dacă ștergem complet ceea ce știm, atunci putem construi ceva nou, fie el timp, spațiu, bun, frumos. Nu exista spațiu alterat, pentru că spațiul îl definim noi, nu are cum să fie alterat ceva ce nu s-a născut, ce nu a fost definit...
Oamenii erau în extaz. Ceea ce spuneau Tivon și Oded avea sens, chiar dacă sensul însuși avea să fie redefinit în lumea nouă pe care aveau să o construiască. Însă exista o cale, o direcție...
- Nu e vorba nici despre spațiu, nici despre timp, nici despre extratereștrii, nici despre păcate. E vorba despre uitare – vorbi cu glas moale și egal Elohim.
Gândurile tuturor amuțiră. Elohim era complet dus cu pluta. Acum când aveau și calea și sensul, el venea cu o asemenea aberație? Și nu era pentru prima dată când făcea asta...
- E vorba despre uitare. Uitare care ne alterează propriul spațiu și propriul timp. Nu mai știm încotro să ne uităm, nu mai știm ce vedem, ne dezlipim de curgerea timpului. 
Nimeni nu voia să audă vorbele lui Elohim. Fiecare s-ar fi ridicat și ar fi plecat pe dată, dacă ceilalți nu ar fi rămas înțepeniți locului.  
- Uitarea ne face să ne simțim de pe altă planetă și ne face să ne căutam în adânc trecutul și păcatele. Căci până la urmă ne adâncim pas cu pas în uitare, până când devenim praf. Și atunci vrem să ne cunoaștem păcatele care rămân ca o amprenta de cenușă în urma trupului ce dispare. Căci în definitiv ce lăsăm înapoi? Urma tălpilor în țărână? A degetelor pe pahar? A respirației în fereastră? Lăsăm urme în suflete și ne dorim ca ele să fie curate.
- Stai, stai, stai puțin! Vrei să spui că noi uităm, sau că suntem uitați? E o chestie esențială în toată discuția asta. 
- Până la urmă nici nu are prea mare importanță – continuă Elohim cu același ton molcom. Ne depărtăm de realitatea pe care o cunoșteam până mai acum ceva vreme. Câtă vreme? E greu de spus și nici asta nu contează, căci de la un moment dat timpul nu mai are dimensiuni, o oră are aceeași valoare cu un mileniu sau cu o eternitate. Cert este că ne depărtăm. Și nu numai asta, dar facem alegeri. De fapt nu facem nicio alegere. Doar avem senzația că facem alegeri. Altcineva le face, în realitate. E ca și cum am intra în holul unei case, hol impunător, masiv și de jur împrejur sunt uși. Suntem puși în situația să alegem ușa pe care vrem să o deschidem. Și avem impresia că alegem ușa pe care vrem să o deschidem. De fapt, nu știm ce e în spatele ușilor și că de fapt altcineva decide unde va duce ușa deschisă, ca într-un teatru în care decorurile se mișcă în spatele unui perete înalt. 
- E mult prea încurcat ceea ce ne explici. De fapt vrei să spui ca lumea noastră a rămas în urmă și că trecem dintr-o lume în alta? - murmură Feya.
- Că de fapt noi nu mai existam și că suntem doar umbre? - mai șopti altcineva.
- Sau că am ajuns cu toții într-un purgatoriu unde ni se decide soarta? – mai adaugă un altul.
Nu le răspunse nimeni, însă. 
- Elohim, asta vrei sa spui? – reveni un alt glas după o bună bucată de liniște.
Dar Elohim dispăruse demult.    
***
Primul se trezi Wihe. Era soare și cald. O simțea fără să deschidă ochii. Se întinse și zâmbi. Dădu din picioare să alunge cearceaful din pat și se întinse din nou, lungindu-și cât putu de tare mâinile și picioarele. Ori Oded avusese dreptate, ori Tivon. Nici nu mai avea importanță cine. Cert e că unul din ei descoperise cu adevărat cauza. Iar dacă fusese descoperită cauza, soluția era la degetul mâinii stângi. Deschise ochii. Nu putu să îi țină deschiși decât o secundă, apoi îi închise la loc îngrozit. Bănui că nu văzuse bine. Probabil că vederea îi fusese alterată după multele zile de negură. Posibil că privirea îi juca feste. Îi deschise din nou. Același peisaj. Patul era în mijlocul deșertului nesfârșit. Nisip, doar nisip cât vedeai cu ochii. Nisip și patul său. Cu siguranță negura îi afectase și judecata, nu numai privirea. Negura le intrase nu doar în oraș și în case, dar și în trup și în suflet. Privi din nou în stânga și în dreapta. Nimic Doar nisip. 
- Off - urlă din adâncul sufletului care se căscă până în ultima celulă din călcâi. Aerul vibră și i se păru că și cerul
- Ce-ai, ce urli așa?
Se cutremură. Privi în dreapta, de unde venea glasul. Ardon stătea pe un scaun de bucătărie cu trei picioare la nici cinci metri depărtare de el. Părea mult mai liniștit, ba chiar nesănătos de liniștit. 
- Cum să nu urlu. Nu înțeleg nici să mă pici cu ceară ce se întâmplă. Ieri m-am culcat la mine în pat și azi uite unde ne-am trezit. 
- Ei, unde te-ai trezit, tot la tine în pat – chicoti cineva. 
Wihe privi spre stânga, de acolo de unde venea glasul și îl descoperi pe Zack. Stătea pe tron și citea ziarul. 
Încet, încet locuitorii orașului începură să apară în jurul său, ca trandafirii de Jericho, fiecare în cele mai ciudate ipostaze. 
- Ce bine că s-a ridicat negura!
- Ce naiba vorbiți? – izbucni Wihe. Văd că pe niciunul nu-l interesează că cineva ne-a teleportat din orașul nostru în mijlocul deșertului. S-a ridicat negura, dar s-a ridicat cu tot cu casele noastre, cu orașul nostru, cu viețile noastre. E îngrozitor și de neînțeles ce se întâmplă – mai adaugă Wihe cu ochii aproape în lacrimi.
- Ba eu cred că nu ne-a teleportat nimeni. Așa arăta locul ăsta și acum aproape 70 de ani, îmi aduc bine aminte când am ajuns. Așa arăta. De atunci, însă, s-au întâmplat multe, prea multe – murmură Elohim apucându-și bastonul și depărtându-se ușor către Soare. 


miercuri, 29 iunie 2022

Războiul de la marginea lumii

 - Ce s-aude? Ia, șhhht! - se încruntă cel mai masiv dintre bărbați, făcând cu mâna un semn circular, de parcă ar fi măturat mușamaua pătată, dintr-o margine în cealaltă.
Tuspatru lăsară paharele din mână și ciuliră urechile. Se auzea într-adevăr ceva, un murmur surd, ca și cum cineva, undeva departe, turna vin dintr-o carafă în căni de metal. Nu părea să fie vorba despre vreo mașină care se apropie și nici despre vreo căruță. Strâmbară din nas și ridicară din nou paharele, pentru a mai bea un gât. Zgomotul însă se auzea din ce în ce mai tare, ceea ce îi nedumeri pe bărbați și îi făcu totuși să se gândească la un vehicul care se apropie. Ieșiră de sub acoperișul de azbociment al terasei, ce ascundea cele trei mese sub o felie groasă de umbră, lăsându-și paharele pe masă și se proțăpiră în șosea. Priviră lung în dreapta. Apoi lung în stânga. Nu era nimic de văzut, același pustiu ca întotdeauna, aceeași liniște mlăștinoasă răscolită din când în când, fie de către vânt, ridicând praful în aer și izbindu-l ca pe un bici de zidurile fierbinți, fie de către o voce răstită, ridicând capetele plecate.   
- Cred că e un avion – decretă într-un târziu cel mai pirpiriu dintre bărbați.
Ceilalți trei încremeniră, pentru ca niciun fâșâit, nici măcar propria răsuflare, să nu perturbe liniștea dreaptă și priviră în zare. Satul nu era în calea avioanelor de linie, drumurile albe de pulberi ocolind pe departe, ca și cele de fier, satul. Doar șoseaua, cu două benzi pline de gropi și cu asfaltul crăpat, îl tăia în două, aruncând crâșma și biserica, și împreună cu ele întreaga suflare a satului, de-o parte și de alta a sa. Dacă era un avion, trebuia să fi fost unul mic. Poate chiar unul militar. Ai lor se băteau în capătul celălalt al țării, o știau cu toții. Dar pentru ei era capătul celălalt al lumii, la mai bine de o mie de kilometri depărtare. Mult prea departe. Însă posibilitatea ca războiul să se fi apropiat atât de mult le încleștă carnea pe oase pentru câteva secunde.
- O fi ajuns până aici? – șopti bărbosul, ridicându-și șapca de pe ceafă și ștergându-și sudoarea.
- Ei, la naiba! Doar n-aveau timp să ajungă în câteva zile – replică cu glas de țârcovnic al patrulea, un tuciuriu cu ochii înfundați în ceafă și slab ca paiul de grâu, fără ca vreunul din ei să pomenească cuvântul război.
Nu se vedea însă nimic. Doar mormăitul se auzea din ce în ce mai tare, ceea ce părea să fie cel puțin straniu, căci nimic nu tânjea să împungă încremenirea cerului sau a pământului, nici înainte, nici înapoi.
- Hai fuga la primărie. Trebuie să vorbim cu primarul să tragă al bătrân clopotele. Nu-i de glumă. C-or fi ai noștri, c-or fi ai lor, musai să tragă moșul clopotele. Să știe toată lumea – ridică vocea bărbatul cel zdravăn, răsucindu-se pe călcâie și prinzând drumul spre soare-apune.
- Hei, heeei, ce dracu?! Nici măcar nu știm dacă e un avion sau nu, apăi de-o fi de-al lor sau de-al nostru și tu gata, dai fuga la primărie.
- Ce poate fi altceva? – fu de acord pirpiriul. Dacă nu vine pe șosea, musai să vină prin aer, că șine de metal nu avem și nici apă lungă.
- Și dacă o trage clopotele, ce?! O să-ți vâre femeia găinile în cuibar, ca să le scape de gloanțe? O să vă adăpostiți în beci lângă butoiul cu varză, ca să vă feriți de bombe? Poate doar să ne împrăștiem peste câmp care-ncotro ca șobolanii, de-o fi, să nimerească cât mai puțini dintre-ai noștri – se înverșună bărbosul, iar ceilalți fură nevoiți să îi dea dreptate. Până la urmă și la urmă ce-ar fi putut face?!
- Uite-l – strigă pirpiriul, care nu contenise a cerceta atent cerul, arătând cu degetul de-a lungul șoselei.
Și într-adevăr, dinspre celălalt capăt al lumii se vedea venind un avion. Părea să fie unul mic, poate chiar unul utilitar de împrăștiat chimicale, însă ceea ce constatară cu toții uimiți, era faptul că zbura foarte aproape de pământ.
- Tiii, lua-l-ar dracu să-l ia. Este!
Avionul nu era la o distanță foarte mare și venea drept înspre ei. Era greu de spus dacă era mare sau mic, dacă era un avion obișnuit, unul utilitar, sau unul militar. Nu i se vedea decât botul strălucind în soare și aripile lungi și subțiri ca o lamă de brici.  
- O fi de-al lor?! – șopti tuciuriul. Parcă vine să ne atace, așa jos și direct pe linia satului. Avion normal nu e, precis e unul militar.
- Zău așa, e militar! – îl completă pirpiriul. Zboară razant cu pământul să nu fie văzut de radare și bateriile antiaeriene. Clar e de-al lor și vine să ne atace!
- Vai de măiculița mea, da ce naiba cată ăștia să ne atace tocmai pe noi, aici, la capătul lumii? Altceva nu aveau de atacat?! Ceva tancuri, tunuri, aerodromuri, acolo unde-i războiul și au ceva de descâlcit...
O vreme se lăsă liniștea, cei patru urmărind cu sufletul la gură pasărea de fier care plutea ușor, apropiindu-se.
- Parcă nici nu ar avea motoare, așa se aude. Doar vâjâie prin aer. Niciun pic nu trage de el. Păi eu când calc accelerația, tractorul meu scântei scoate, nu alta. Ăsta abia toarce ca o mâță. Nu huruie ca o hardughie adevărată.
- Cred că înadins merge așa, să nu fie descoperit. Să nu i se înroșească motoarele și să-l ia la ochi pe termocamere.
- Descoperit de cine? Că mă iau dracii, zău așa! Și dacă îl descoperim ce-o să facem, o să aruncăm cu furcile după el? O să dăm cu pietre să-i spargem capul pilotului? O să-i înfundăm motoarele cu fân? Zău dacă mai înțeleg ceva din tot tărăboiul ăsta.
Avionul se apropiase destul de mult, astfel încât bărbații putură să descopere cele două învârtoșări ale aripii, de-o parte și alta a carlingii.  
- Nu-i de-al nostru, uite desenele de pe aripi – mai șopti pirpiriul, dar niciunul din ceilalți trei nu izbutiră să descifreze semnele de pe aripi.
- Ei zic sa fugim – reluă cel mai masiv dintre bărbați și întoarse iar pașii înapoi spre primărie.
- Ce să mai fugim, în câteva secunde e aici, poate doar să ne aruncăm în șanț. Da zău că mie nu-mi vine. Să m-arunc așa, ca prostu?!
- Da, nu-i de-al nostru, acu se văd bine semnele de pe aripi. Ptiu, drace! – se înfurie bărbosul și luând o piatră de jos o aruncă înspre trupul de fier. Dar piatra nu făcu altceva decât să sperie câțiva căinii lățoși, așezați la umbră sub zarzării uscați de la marginea drumului, câțiva metri mai încolo. Mama voastră de canalii.
- Poate a fugit de ai lui și vrea sa se predea. Cred ca d-aia a zburat încoace. Precis! O să aterizeze peste câmp îndărăt, o să vedeți.
- Poate nici nu o să-l arestăm, poate că îl lăsăm să se ducă în plata Domnului. Nu ne-a făcut nimic. Îl întrebăm dacă ne urăște și dacă nu, îl lăsăm să plece-n pacea lui – icni tuciuriul, scărpinându-se cu măna pe spinare, între omoplați.
Ceilalți trei simțiră nevoia să se scărpine și ei, căci varianta eliberării ostaticului era una complexă. Ca și cea a arestării lui.  
- Tiii... și dacă ni se predă, ce-o să facem cu el?! Că o să dureze niște vreme până o să vină cei de la armată să îl ia! Iar noi n-avem închisoare să-l ținem.
- Eu zic că cel mai bine e să-l închidem în beci la brutar. Are beci mare și adânc. Tragem zăvoarele și apoi stăm cu rândul de pază. Eu am cuțitul ăl mare de jugănit taurii, de-o fi nevoie.
- La naiba, nici o pușcă n-avem și noi, nici măcar un glonț fără țeavă. Dacă el e înarmat până în dinți și vrea să ne atace?
- Cum să ne atace? Nu vezi câți suntem?!
Avionul se apropiase atât de mult încât acum se putea vedea clar că este un avion militar inamic, însă intențiile sale tot nu păreau a fi clare.
- Să nu care cumva să arunce vreo bombă peste noi, Doamne apără și păzește!
- Ești prost, ăsta e avion de vânătoare, ăsta vânează alte avioane.
- Dar dacă are mitralieră la bord și acu începe să răpăie?
- O să vedem – oftă pirpiriul. Cum ne-o fi scris așa o s-o și ducem.
Avionul era acum atât de aproape și atât de jos, încât cei patru putură să-l vadă pe pilot în cabină pentru o bucățică de timp. Sau cel puțin așa își imaginară. Avionul zbură drept pe deasupra capetelor lor, reteză crucea din turla bisericii, apoi se pierdu din raza privirii pe sub liziera de mesteceni. După doar câteva secunde se auzi o explozie care le zgudui pământul de sub picioare și un balon de foc se ridică în aer.
                                                                                ***
Când cei patru ajunseră lângă groapa adâncă săpată de explozia avionului, mare parte din sat era deja acolo.
- Cred că n-a mai putut să aterizeze. Ceva s-a întâmplat. Poate nu i s-a mai deschis trenul de aterizare, sau poate că hârtoapele din păpușoi l-au împiedicat...
Indiferent care fusese cauza ratării aterizării, toată suflarea constată că nu mai rămăsese nimic din avion, explozia sfârtecând mațele păsării de fier. Bucăți de metal aburind se răspândiseră de jur împrejur, ca sângele găinii țopăind cu gâtul sfârtecat.
- Auzi, pilotul s-o fi catapultat sau o fi murit?
- Da cine dracu poate să mai spună. Nu vezi că n-a mai rămas nimic din ăsta?! Dar e bună întrebarea. Eu unul cred că s-a făcut scrum.
- Eu zic să nu pomenim nimic despre toată povestea asta. Dacă află ai noștri o să trimită trupe aici, o să trebuiască să îi ținem pe la casele noastre, să îi hrănim, să-i spălăm. O să devenim zonă militarizată, cu garduri de sârmă ghimpată, cu permise de acces, cu stins lumina la șapte și stat în case de cum se lasă întunericul, cu pături puse în geam...
- Apăi drept zici. Și cu avionul ce facem?
- Îl îngropăm. Aruncăm bucățile care au rămas înapoi în groapa pe care-a făcut-o și îl astupăm pe urmă cu totul. Să nu se vadă nimic. Punem și păpușoiul deasupra.
- Bine zici, așa facem!
                                                                                ***
- Ce s-aude? Ia, șhhht! - se ridică cel mai masiv dintre bărbați, ridicând palma drept, ca polițiștii care opresc mașinile-n șosea.
Tuspatru lăsară paharele din mână și ciuliră urechile. Se auzea într-adevăr ceva, ca un murmur surd, de pasăre rătăcită pe boltă. Ca la un semn se ridicară toți patru în picioare și-și împlântară privirile în cer. Și în streșina crâșmei, descoperiră hulubul ce se căznea să pătrundă în pod prin gaura putredă a stinghiilor. Izbucniră în hohote.
- Auziți! Da, știți ce cred eu că s-a întâmplat cu avionul de luna trecută?! Cred că pilotul a murit undeva în cer și n-a mai putut face nimic. Odată ce-ai murit și ai ajuns în cer, nu te mai îndemni să cobori. A coborât doar avionul. Încet, încet, vreme de sute de kilometri, până când înălțimea lui s-a risipit cu totul tocmai aici, în sat la noi – dădu din cap bărbosul. Ceilalți trei trântiră paharele pe masă și îl priviră admirativ. Stătură o vreme așa tăcuți, privind admirativ, apoi le apucară iar și le dădură peste cap.   
 

marți, 12 aprilie 2022

Soldatul

Îl auzi abia când ajunsese lângă el. Apucă de țeavă instinctiv pistolul mitralieră rezemat de copac și îl aduse la piept. Apoi îl măsură pe străin din cap până-n picioare. L-ar fi putut omorî dacă asta și-ar fi dorit, era neîndoielnic. Avea însă uniforma și însemnele batalionului său. Asta îl liniști oarecum. Lăsă patul armei în pământ, dar continuă să o țină de țeavă, gata să o ridice dacă ar fi fost nevoie. Celălalt trecu pe lângă el și se lăsă pe vine deasupra focului, împletindu-și palmele printre limbile de foc rostogolite de jarul viu. 
- Aseară viscolea într-una – îl încercă soldatul.
- Arar ieșea pe ceruri luna – răspunse celălalt prompt. 
Nu erau o parolă oficială a batalionului, dar fusese stabilită între camarazi pentru a preveni infiltrarea străinilor. O făceau adesea și urmările erau catastrofale. Era clar că omul era unul de-al lor. Însă nu-l mai văzuse niciodată, ceea ce îl făcea să fie încă circumspect. Ar fi putut foarte bine să fie trimis de contrainformațiile militare. Nu ar fi fost primul. Aveau tot mai puțină încredere în moralul și loialitatea trupelor. 
- Rece noaptea, totuși – mormăi celălalt.
- Da, ultimele două trei nopți au fost tare reci - recunoscu el.
Îl urmări din priviri pe străin cum se încălzește deasupra focului și rămase surprins că acesta nu avea nicio armă. Jarul încins îi sfâșia fața gânditoare în felii roșii, galbene, portocalii. 
Își scoase o țigară și o aprinse cu mâini tremurânde, ținând cupă atât palma în care avea chibritul aprins, cât și pe cea în care încă ținea cutia din care îl scosese, pentru ca vântul să nu stingă flacăra palidă. După ce o aprinse, îi întinse străinului pachetul și îl scutură până când doi șerpi albi scoaseră capul peste marginea de hârtie. Nu-i dădu însă țigara să și-o aprindă de la ea, ci îi aruncă cutia de chibrituri. Acesta se ridică și își aprinse la rându-i, cu dexteritate, țigara. Constată că străinul avea aceleași gesturi când își aprinde țigara, protejând flacăra cu ambele palme.
- Au terminat? – întrebă el după ce trase primul fum adânc în plămâni, făcând semn din bărbie în josul dealului, spre drumul care șerpuia prin trecătoare, dinspre oraș înspre câmpie. 
- Tz... – scârțâi bărbatul un răspuns abia auzit. 
Când podul va fi fost terminat, el ar fi trebuit sa-si anunțe comandantul. Asta îi era sarcina, iar toată treaba ar fi trebuit să se termine repede, a doua zi la amiază cel târziu. 
- Cum îți zice?
- Vyacheslav – răspunse celălalt scurt. 
Tresări! Avea același nume cu al său. Vru să-i răspundă imediat străinului despre asemănarea de nume, dar își înghiți vorbele. Străinul trebuia să știe cât mai puțin. El nu aflase nimic despre celălalt. De altfel ar fi putut foarte bine să nu-l cheme Vyacheslav, ci să fie doar un mesaj prin care îi transmitea doar că știe totul despre el și că n-ar fi cazul să facă pe deșteptul. Cu siguranță cei de la contrainformații studiau dosarul fiecăruia înainte de contact. Dracu să-i ia! 
Răspunsul străinului îi părea un pic straniu, căci era unul tipic civililor, nu era unul specific soldățesc. Un soldat și-ar fi spus numele, prenumele și gradul. Cel mai probabil era un conțopist de prin birourile direcției de contrainformații, care s-a oferit voluntar să meargă în linia întâi a frontului. Erau rare cazurile, dar se mai întâmpla să mai apară cate un netot care voia să devină erou, sau dimpotrivă, s-o termine cu viața. 
Tăcură o vreme. 
- Cel mai probabil dimineață, nu-i așa? – continuă să-l iscodească celălalt. 
Știa că trebuie să își aleagă cu grijă cuvintele. Nu trebuia să lase nicio îndoială asupra loialității sale și mai ales asupra capacitații de a îndeplini ordinele primite. Auzise deja zvonuri că ar fi fost câțiva ofițeri decapitați pentru asta. Trimiși înapoi... nu se mai știa nimic de ei...
- Cel mai probabil mâine la amiază. Au adus bârne de lemn noi și le-au tăiat la dimensiuni, mâine ar trebui să le monteze. Și gata podul! – răspunse el precis, cum învățase la școala de subofițeri.
Străinul nu mai adaugă nimic. Se apropie de muchea abruptă a dealului și privi în zare. Vălătuci alburii se ițeau de sub plapuma nopții, ca niște ghemotoace subțiri de lână. Vântul se mai domolise, iar cântecele cocoșilor deschideau ochiuri mici de ferestruică înspre orașul ce dădea să se trezească. 
- E complet încercuit, asta e singura ieșire... – murmură străinul parcă pentru el. Pe aici ar trebui să treacă în curând toți– mai adaugă, apoi se opri. 
Bărbatul îl privi atent. Întrebările erau tot mai aproape de miezul problemei și asta îl sâcâia. Dar ultimele vorbe nu păreau să mai fie nici măcar niște întrebări, părea că străinul vorbește cu sine, nu cu altcineva. Îi privi atent fața. Era mai degrabă îngrijorată, temătoare, decât aspră și hotărâtă să îl încurce. Părea mai curând frământat de soarta orașului, decât încrâncenat să îl prindă pe picior greșit. 
- Tu ai să dai semnalul și ai noștri vor bombarda șoseaua. Și orașul. Și tot. Știi bine asta. Probabil că nu va scapă niciunul. 
Simțea cum crește înlăuntrul lui o ceață care începe să pună stăpânire pe toate gândurile sale, pe toate simțurile. Doar mânia era singura care își înălța viguroasă vrejul tot mai sus, deasupra ceții celei dense. 
- Probabil că așa vor face. Nu am primit nicio altă informație. Eu trebuie să spun doar când încep evacuarea – încercă el să-și păstreze calmul și să se țină departe de miezul fierbinte. Apoi trebuie să mă întorc la batalion, astea sunt ordinele. 
- Ai să te întorci și n-ai să vezi nimic din ceea ce se întâmplă. Cât de convenabil... – mârâi celălalt.
Ar fi vrut să îl pocnească. Să-l lovească cu pumnii și picioarele până nu s-ar mai fi sculat de jos. Ar fi vrut să-i scuipe în față: „ăsta e un război, iar în război nu numeri oameni uciși, ci dușmani eliminați, iar cei de acolo îmi sunt dușmani, m-ar ucide dacă m-ar întâlni, iar eu sunt doar un soldat, execut ordinele pe care le primesc, nu iau decizii”...
Celălalt parcă îi citise gândurile și adăugă șoptit.
- Majoritatea civili, oameni fără nicio vină. 
Îl privi cu atenție înfuriat. De data acesta străinul nu mai privea în josul dealului spre oraș, ci îl fixa cu privirea. Înțelese că i-a citit fiecare grimasă, fiecare ridicare din sprâncene, fiecare icnet de vomă. Înțelese că străinul l-a citit pe de-a-ntregul și că are să-l toarne. Nu avea decât o soluție. 
Aruncă un ochi spre arma rezemată de copac. Era la doi pași de ea. Străinul era la doi pași de ea, de asemenea. Făcu o mișcare lentă, ca și cum fi vrut să se dezmorțească, apoi se repezi înspre armă. Celălalt fu însă mai iute, o apucă rapid și trase.    
Simți o durere sfâșietoare în piept. Apoi avu senzația că tot corpul îi explodează în mii de cioburi, ca un pahar azvârlit în perete. Doar inima rămânea în picioare din tot trupul sfărâmat, inima și toată țesătura de sânge împrăștiindu-i durerea în fiecare celulă. În rest nimic, doar cioburi...
Căzu în genunchi. Simțea cum se sufocă. Duse mâna la piept, dar nu-și descoperi rana. Își duse degetele la nas, apoi le trecu peste buze. Nu aveau gust sărat și nici nu miroseau a rugină. Își desfăcu vestonul, apoi cămașa și își pipai pieptul. Nu avea nicio rană. Taman când începu să își atingă și celelalte bucăți ale trupului, auzi țăcănitul metalic al puștii scăpate din mână. Ridică ochii și constată că nu mai era nimeni în jur. Străinul fugise. 
Spărgând noaptea, lovituri de ciocan se înmulțeau...

xxx

Asistenta de la primiri fu prima care îl văzu pe bărbatul ce intra clătinându-se. 
- Targăăă – striga ea. 
Și targa apăru imediat. Cu ajutorul brancardierilor îl întinse imediat pe bărbat și începu să o împingă spre măruntaiele spitalului. Avea o rană imensă în piept. Cămașa îi era îmbibată de sângele care lunecase mai departe peste pantaloni, încleindu-se în țesătura subțire.  
- Urgență unuuu – țipă din nou asistenta.      
Nu-și mai aducea aminte să fi văzut atâta sânge vreodată. Era sânge pe mâinile, pe fața, pe hainele bărbatului, șiroi de sânge în urma-i, peste gresia albă. Făcu ghem cămașa bărbatului și încercă să o preseze cu putere peste rană. 
- Sala 5 pentru operație – strigă un doctor care i se alătură, alergând împreună cu ea și cei doi brancardieri pe lângă targă. 
- Cine naiba ți-a făcut asta, omule? – întrebă doctorul aplecându-se asupra pacientului.
- Aș vrea și eu să știu, dar nu știu – murmură sfârșit bărbatul de pe targă.
- Cum naiba să nu știi. Cineva te-a împușcat, omule. Adineauri. Te-a împușcat în piept. Când? Unde s-a întâmplat asta?
- Demult doctore, tare demult și departe s-a întâmplat. Doar că de atunci a tot crescut...
- Anunțați și poliția. Plagă împușcată în piept. Calibru mare, probabil armă militară. Pacientul nu vrea să colaboreze. 
Atât se mai auzi, apoi se făcu liniște. Rolele încetară să mai țăcăne peste marginile egal depărtate ale gresiei, de parca ar fi prins aripi și s-ar fi înălțat înspre cer, în timp ce targa dispărea după ușile albe ca o pereche de nori, pe care scria cu litere mari, ușor înclinate „Bloc operator - Sala 5”.  

miercuri, 16 martie 2022

Anticariat

Eram sigur că acolo fusese ieri o brutărie. Acum era un anticariat. Erau cărți pretutindeni, pe rafturi, pe podele, pe pereți, într-o dezordine ce amintea de rochiile toamnei. Într-un colț, am descoperit proprietarul, un bărbat mic, cu o barbă albă și lungă, cu un caftan roșu cu nori albi și conduri mov în picioare. S-a speriat, a deschis o carte și s-a aruncat înăuntru. Apoi toate cărțile s-au desfăcut ca aripile fluturilor și au ieșit prin fereastra crăpată, așezându-se în cofetăria de vizavi.

(m-am decis sa pun aici si unele texte scrise pentru Fictiuni Reale, proiectul lui Florin Piersic Jr. care m-a prins) 

duminică, 20 februarie 2022

nu suport liniștea

dau drumul la muzică
sunetele țâșnesc ca dintr-un tun de zăpadă
se așază pe scaun, pe pat, pe podea
alunecă în ceașca de ceai, umplu oblic lingurița de-argint
câteva se agață în păr
cutia scoate sunete continuu
ca și cum sub ea ar exista o mare subpământeană de cuvinte
din care se alimentează
sunetele inundă încet încet încăperea
se îngrămădesc, se îndeasă, umplu spațiul cu tampoane de vată
gândurile dinăuntru încetează brusc să mai crească
să mai lovească aerul
balaurii fioroși își flutură cozile ca guppy în acvariu
frunțile berbecilor se descrețesc
 
dintr-o dată muzica se oprește
copaci deja uscați cresc cu repeziciune împresurându-mă
coarnele cerbilor încep sa împungă realitatea