Roboți fără cap

Mi-am rotit ochii peste clasă și m-am bucurat nespus că sunt din nou toți. Îmbrăcați modest, jerpeliți, rupți, murdari, cu probleme uriașe în familie, dar sunt toți. Asta mă mulțumește grozav.

- Vă rog să scoateți tăblițele și instrumentele de scris și să le așezați în dreapta băncii.

M-au privit atenți și au făcut imediat exact ceea ce le-am cerut. 

- Acum vă rog să luați penița și să scrieți în dreapta tăbliței de lut ziua de azi. Doi, doi, apoi puneți punct, apoi unu, zero, puneți iar punct și mai adăugați doi, unu, doi, șase. Aceasta este data de azi, douăzeci și doi a zecea, adică a zecea lună din an, octombrie, și anul două mii o sută douăzeci și șase.  Acum, în stânga sus scrieți numele vostru. Cum vă e mai ușor, cu litere de mână sau cu litere de tipar. 

Trec printre bănci să văd cum se descurcă. Nu e rău deloc. Tăblițele de lut sunt foarte utile. Comitetul a luat decizia cea mai bună, spun eu. În condițiile date nicio altă pereche material-instrument n-ar fi fost atât de ușor de găsit și de disponibilizat atât de repede tuturor școlilor din Regiune. 

Cuvântul peniță e, desigur, un eufemism. În realitate instrumentele cu care elevii scrijelesc tăblițele sunt din cele mai diverse, cuie vechi, bucăți ascuțite de tablă, resturi de plastic, ramuri subțiri de copac. Unii mai norocoși au pixuri cărora le folosesc vârful pentru scrijelire. Le dă un aer aristocratic. 

Sunt cu toții foarte conștiincioși și foarte hotărâți să învețe. Mă opresc lângă banca lui Emile și mă sprijin de ea. Cifrele din dată sunt scrise cu linii drepte, netremurate și au toate aceeași înălțime, deși coboară ușor înspre dreapta. A ales să-și scrie numele cu litere de mână. Sunt frumos conturate și elegant legate între ele. Își tine capul plecat, nu încearcă să mă privească, în timp ce mâinile își caută de lucru cu marginea tăbliței presând ușor lutul înapoi în forma dreptunghiulară. E foarte sârguincios, face chiar mai mult decât i se cere. Nu știu dacă face asta pentru a mă mulțumi pe mine sau pentru că își dorește cu înverșunare să fie mai bun, și mai bun, să fie aproape perfect.

- Vă rog acum să lăsați un pic tăblița deoparte și să vă gândiți la ceea ce vi s-a întâmplat frumos în ultima săptămână. 

Îi văd pe unii dintre ei mustăcind, alții privindu-mă încurcați, ba chiar uluiți. Bucurie, se întrebă probabil cei mai mulți dintre ei. Însă toți tratează cererea mea cu seriozitate. Ochii li se învârt ca morile de vânt, buzele tremură ușor ca și cum cuvintele s-ar învolbura spre marginea lor, iar degetele încep să alunece de-a lungul muchiei mesei, ba unele dintre ele se pornesc să salte vesele, unul lângă altul, ca într-o horă. 

- Gata, acum apucați-va de scris. Aveti o oră. 

Scot ceasul uriaș din sacoșă, îl întorc și îl îndrept cu fața înspre ei. Ceasul începe să ticăie strident, metalic. Minutarul prinde a aluneca încet și a scrijeli în tăcerea densă o dungă în spirală nesfârșită. Capetele se pleacă toate. Mai scot din sacoșă cărticica și încep să citesc la rândul meu. E o ediție de buzunar a romanului La Paradisul Femeilor a lui Emile Zola. Îmi dau seama că roșesc când ating cu buricele degetelor titlul și autorul, dar ei sunt aplecați cu toții peste tăblițe, așa că n-au cum să-mi vadă roșeața. Emile! Emile al lor... Emile al meu... 

Sunt conștientă că țin în mână ceea ce înainte s-ar fi numit „aur curat”. Acum aurul nu mai înseamnă nimic, absolut nimic, nici aurul, nici banii, în schimb cărțile sunt adevărata bogăție a lumii. Pentru cartea pe care o țin în mână mulți ar ucide. E una din puținele pe care le-am păstrat acasă. Majoritatea cărților pe care le-am moștenit de la Papa le-am donat Comitetului. Au fost de acord să mă lase să păstrez câteva care oricum erau într-o stare destul de precară și care erau de dimensiuni foarte mici, greu de utilizat de o mulțime mare de oameni cum avea să se întâmple cu celelalte. Papa nu este tatăl meu, Papa i se spunea străbunicului din partea tatălui. S-a născut în 1993, exact cu o sută de ani înainte de a mă naște eu. Papa, deși a fost inginer, a fost un mare iubitor al cărților. Nu s-a considerat și nici nu a fost ceea ce s-ar numi un intelectual. Doar că i-a plăcut să citească. Și de aceea a și cumpărat întruna cărți, de când a prins microbul cititului și până când a murit, întâi de prin librării, apoi de prin anticariate și în cele din urmă de la alții. A adunat cărți de tot felul, beletristică, cărți istorice, monografii, biografii, cărți tehnice. Biblioteca familiei a fost foarte mică, așa că Papa a început să pună cărțile întâi prin casă, prin locurile pe unde Aglaie, străbunica, începuse să-i mai facă loc, în bucătărie prin dulapurile cu vase, în sufragerie printre chestiile de folosință universală, în dormitor printre rufe. Apoi, fiindcă nici aici n-a mai fost loc, a început să le pună în cutii de carton și să le stivuiască în podul casei. Acolo le-am găsit eu când aveam zece ani și iscodeam casa ca un drac împielițat, cum îmi povestea mama. Corpul de bibliotecă dispăruse între timp, iar spațiile din bucătărie, din sufragerie și din dormitor fuseseră și ele deposedate de ciudățeniile acelea numite cărți care nu mai foloseau nimănui la nimic. Doar că începând cu 2026, fix acum o sută de ani, pe când Papa avea 33 de ani și bunicul doar 3, lucrurile aveau să se schimbe dramatic.   

Apropo, eu sunt Martha, cu te-haș, am 27 de ani, sunt necăsătorită, sunt singură la părinți și trăiesc împreună cu ei. Sunt profesoară și de patru ani fac parte din Comitet. 

Sirenele

Era cu mult înainte ca ei să construiască digurile cele mari și să refacă plajele. Pe atunci nu era decât o fâșie îngustă de nisip pufos de-ai fi spus că-ți îndeși tălpile într-un covor persan, și o felie de mare cu franjuri ca o perdea la fereastra unei căsuțe cu privire spre infinit. O călătorea dintr-o parte în alta, izbind cu piciorul în cochiliile goale de melci uriași și fluierând după pescărușii care-i păreau gălăgioși și obraznici, sau oprindu-se în loc și cătând depărtărilor un capăt sau măcar o îngustare ca o strungă de oi pe unde apa din marea cea mică să se scurgă în cealaltă, mai mare, de unde la rândul ei să se scurgă în oceanul cel uriaș, și de acolo, spre mirarea tuturor, să se reverse peste cer ca o cale lactee a peștilor lucitori și a stelelor de mare. 

Cobora de pe faleza înaltă înspre apă în fiecare dimineață, era pustiu, satul era departe și nimeni nu se sinchisea să caute răsărituri cum căuta el, nu neapărat în mare, ci orișiunde, adesea găsindu-le în ochii mari și neclintiți ai fetelor. Nu căuta răsăriturile de peste ape, ele veneau peste el, privirile soarelui buimac de somn, cu ochii împăienjeniți de funigei albi ce se topeau în lumină ca visele în ciripitul păsărilor și împingând înspre mal căldura ce se năștea din inima mării, acoperind franjurile valurilor, nisipul și urcând un pic peste faleză, nu mult, câteva palme, pentru a se îndesa acolo, vălătuci, în cuiburile de pământ ale timpului, ca și cum ar fi vrut să spună „eu am încercat, dar panta asta este prea abruptă pentru mine, n-o să răzbesc niciodată”.

Nimeni n-ar fi bănuit vreodată ce avea să i se întâmple în ziua aceea. Ieșise de dimineață, aerul era moale și îi învelea trupul ca o aripă protectoare de pasăre, lumina era puțină, cât să-ți vezi vârful piciorului și încă un pas, unul mic, iar liniștea era largă și goală ca o nepăsare letargică. Mergea atent să nu calce peste scoicile tăioase, supărate că au fost smulse din mare și mușcând din picioarele inocente, sau peste cochilii goale de melci gata să-ți numere oasele mici și subțiri ale tălpilor. Și atunci a dat peste ele. Primul impuls a fost să se retragă și apoi să vină iar de-a dreptul, cu pași mai mici, înșirați pe lângă buza marii, cu ochii larg deschiși. A făcut asta de trei ori, și-a șters privirile de cețuri cu tricoul cel decolorat și ele tot n-au dispărut. Erau în fața lui, o mulțime de telefoane din cele vechi, de care nu mai știe nimeni, cu un corp burtos și cadran rotitor cu cifre mari și receptor ca o tijă de margaretă cu inflorescență în ambele capete, într-un cap fiind așezat ascultatul și în celălalt vorbitul. S-a uitat lung și erau mai mult de zece telefoane din toate culorile înșirate de-a lungul țărmului. Toate aveau fire lungi, dar care nu mergeau nicăieri, ci se întindeau pe nisip într-o lenevie subînțeleasă, sau se scurgeau înspre mare părând a vrea să se conecteze la nemărginit. Arătau ca niște zmeie învinse și obosite, cufundate așa pe jumătate în nisip, cu corpurile lor pătrățoase și cozile lungi. 

S-a apropiat și l-a privit pe primul. Era un telefon ca toate telefoanele, nu părea nici de jucărie, nici vreun echipament special al soldaților care țin legătura între ei și între lumi. Cel din fața lui era bleu-violet, culoarea brândușelor, celelalte erau albe, sau galbene, sau albastre, sau roșii, sau verzi. Erau ca o grădină cu flori. A rotit discul unuia și cifrele s-au învârtit, au rămas buimace câteva secunde sus, apoi au căzut la loc cu zgomot, acolo unde fuseseră înainte. Părea un telefon perfect funcțional, păcat doar că firele nu erau legate nicăieri și nu putea comunica cu cel de la celălalt capăt. 

A mers mai departe și l-a încercat pe următorul, apoi pe următorul și pe următorul până când le-a încercat pe toate. Îi era cu neputință să înțeleagă ce căutau telefoanele acelea acolo. Singurul gând care a prins rădăcini a fost legat de un naufragiu. Probabil că în larg, peste noapte, un vapor mare care transporta containere întregi cu vorbele oamenilor, multe încă nespuse, în cutii de plastic cu forme burtoase și cap în formă de margaretă cu inflorescență la ambele capete, se scufundase și marfa se împrăștiase pretutindeni, unele ajungând până la mal. Dar de ce asemenea telefoane vechi? Cine ar mai fi transportat pe mare asemenea obiecte care nu-și mai găseau locul într-o lume înnoită și veșnic grăbită, niciodată destul de răbdătoare pentru a mai roti discul masiv, a aștepta ca cifrele, găsite într-o agendă mică cu coperți roșii, foi îngălbenite și scris tremurat, să se rostogolească până la capăt și apoi să revină, iar și iar, de mai multe ori, pentru fiecare semn găsit în agendă, în loc să apese simplu pe un singur buton și telefonul să înceapă să cânte? Pentru asta nu avea niciun răspuns. 

S-a așezat pe nisip și a așteptat ca soarele să se ridice pe cer și să-i dezvelească urmele dezastrului, dar în zare nu se zărea nicio cochilie de vas răsturnat, nu pluteau pe apă nici bucăți de lemn, nici containere goale, nici hârtii, nici haine, nici colaci de salvare plini cu nimic. Apa era liniștită și curată ca o rochie de mireasă pe trupul unei fecioare. 

A ținut cu greu în el descoperirea pe care o făcuse. Nu voia ca altcineva să știe despre ea, voia să fie numai a lui. Telefoanele acelea le asemăna unor sirene eșuate la mal din cine știe ce neînțelegeri nepământene, iar el urma să se întoarcă și să fie salvatorul lor. Avea să le înțeleagă motivele eșuării și să găsească noul drum ce avea să le salveze, în timp ce ele aveau să se întoarcă în mare și să fie fericite până la capătul zilelor, pentru ca mai târziu, când ei aveau să lărgească plaja și să construiască digurile cele lungi până adânc în inima mării, ele să vină una câte una în capătul digului și să-i mulțumească fiecare în felul său, aducând și lăsând pe prima piatră de lângă apă ba o scoică rotundă, ba un melc, ba un șirag de alge, ba un cal de mare, ba o trăsură de stele. 

În noaptea aceea n-a dormit nicio clipă. Nici n-a putut apropia pleoapele, vedea numai telefoane cu cap de sirenă și stele în păr. Fusese o noapte adâncă și neagră, era complet întuneric, doar stelele din pletele telefoanelor-sirenă luminau împrejurul. El săpase în nisip o groapă, adunase câteva lemne și le rânduise în ea, le dăduse foc și acum noaptea nu mai era la fel de întunecoasă, noaptea avea un fel de buric în care se vărsase un strop de lumină și telefoanele-sirenă se adunaseră toate în jurul focului, bucăți din ele cântau și dansau în lumina necuminte a flăcărilor, și dansau, da, căci pe măsură ce lumina flăcărilor le atingea trupul, bucățile de plastic se transformau în carne și piele și ele deveneau femei în toată regula, cu picioare și brațe și sâni și rotunjimi cum numai femeile au. A bănuit că totuși ațipise un pic în noaptea aceea, dar era convins că a făcut-o cu ochii deschiși. 

Când a dat prima brumă de lumină, a ieșit pe furiș din casă și a dat fuga la mare. Se gândea că totul fusese un vis, că nu avea să mai găsească telefoanele acolo, căci n-au ce să caute pe malul mării atâtea telefoane vechi, din cele cu disc și cu fir lung până spre infinit. Dar se înșelase. Telefoanele erau acolo exact așa cum le lăsase. Nu aveau trup de sirenă și nici de carne și piele, ci trupuri obișnuite de plastic, unul galben, altul alb, sau albastru, sau roșu, sau verde. S-a aplecat iar către cel bleu-violet și a ridicat receptorul. Nu s-a auzit niciun ton, ci doar zgomot de valuri, deși marea era cuminte și netedă. Atunci s-a gândit să încerce să formez un număr, dar cum telefoanele erau atât de vechi, era sigur că ele nu vor recunoaște numerele din ziua de azi. S-a tot chinuit să-și amintească numărul fix pe care îl avusese demult în casa părinților și în ciuda oricăror neașteptări, și l-a amintit. A ridicat receptorul, a format numărul și a așteptat. Apoi s-a auzit un foșnet. 

- Alo casa...

De dincolo s-a auzit un râs clinchetit. 

- Alo, e cineva acolo?

- Este – s-a auzit din nou glasul părând a pufni în râs. Ba mai mult, în jurul glasului ce-i vorbea păreau a fi strânse alte glasuri mai mici.

- Cine ești? – a întrebat cât se poate de mirat. Chiar nu-și imagina cine poate sta acum în casa de departe, de foarte departe, în care locuise când era copil.

- Eu sunt Chromis, Peștele Domnișoară – a spus din nou glasul și un buchet de râsete s-au auzit din partea cealaltă. 

Apoi a închis și s-a făcut liniște. A privit în stânga, a privit în dreapta. Nu era nimeni. A fost sigur că cineva face o glumă. 

A mers la alt telefon. A sunat la alt număr, dar a răspuns tot un glas de femeie tânără, altul, cu același râs clinchetit, ca și cum ai fi pus cu lingurița miere într-un pahar înalt și ai fi amestecat, iar lingurița ar fi atins când și când marginile paharului și ar fi scos un zgomot subțire și melodios: cling-cling, cling-cling. Eu sunt Peștele Zână, eu sunt Peștele Mandarin, eu sunt Peștele Clovn, se prezentau glasurile unul câte unul, iar el era mirat că totuși telefoanele cufundate în nisip erau conectate undeva, firele lor nu se întindeau peste mal fără sens, terminându-se niciunde.

În ziua aceea încă a mai crezut că cineva îi face o șotie, dar de atunci, în fiecare dimineață, cobora pe malul marii și suna la Peștele Anthias, sau la Peștele Cardinal, sau la Pseudochromis, la Peștele Înger, cum singure se prezentau glasurile de la celălalt capăt al firului, apoi se întindea cu burta pe nisip și stătea la taclale. Seara fugea acasă și căuta în dicționar. Niciunul nu era de pe aproape, erau pești din Marea Roșie, din arhipelagul Azore, sau din Canare, sau din apropierea Insulelor Ryukyu, sau din Marea barieră de corali, sau din Golful Persic, din Golful Oman, sau din apele Sri Lankăi. Erau îmbrăcați toți în culori vii și diverse, precum soldații Gărzii Elvețiene de la Vatican și trăiau fericiți în ape mici cu mult soare.

El mergea înapoi și întreba cum e acolo, iar ele, căci nu era nicio îndoială că erau peștoaice, sau poate chiar sirene (nu înțelegea de ce se numesc peștele X, sau peștele Y și de ce nu au nume de fete), îi povesteau cum e acolo unde trăiesc, cât de alb e nisipul și cum se înclină palmierii atunci când adie vântul, cum se zăresc prin apa limpede tălpile celor ce se balansează în leagănele de deasupra marii, și-mi mai povesteau cum stau de vorbă cu coralii, „știi, voi oamenii aveți o falsă impresie în privința coralilor, ei nu sunt niște simple schelete osoase, ei chiar sunt vii și știu atâtea povești cât nici nu-ți închipui și noi stăm lângă ei și le ascultăm și atât de mult ne cuprind poveștile încât ne ia somnul și adormim acolo în brațele lor” i-a spus odată Peștele Fluture, în timp ce Idolul Maur i-a explicat pe îndelete și cu lux de amănunte cum a fost descoperit și rugat să joace în Finding Nemo tocmai rolul principal. 

El le asculta și nu-i mai venea să plece, alerga de la un telefon la altul. Suna, asculta, închidea și fugea mai încolo, ridica alt receptor și iar povestea și iar asculta. De la o vreme telefoanele începuseră să sune singure, abia puneam piciorul pe plajă și le auzeam țârâind ca greierii în iarbă, departe, țârâitul era atât de subțire încât abia se deosebea de murmurul mării, apoi însă, pe măsură ce se apropia, țârâitul se auzea din ce în ce mai tare, iar el ridica primul receptor, alo, apoi pe al doilea, alo, pe al treilea, ba uneori îi spunea Peștelui Înger Împărat să aștepte pe fir, lăsa receptorul jos și fugea să răspundă Peștelui Înger Flacără, bănuia că sunt veri și ar fi vrut să știe unul de altul deși trăiau în mări diferite, până când nu se mai auzea niciunul sunând și tocmai atunci când credea că liniștea are să îl învăluie complet, se mai trezea câte unul să țârâie, și apoi altul, și altul, și tot așa până îl prindea seara în plasa ei de negură și atunci chiar se așternea liniștea, iar lui tot nu-i venea să plece, ședea în fund pe nisip și privea telefoanele-sirenă care sunau chiar și atunci când receptorul nu era în furcă, risipite pe nisip și clipind ca licuricii. Uneori se mai găsea câte unul care să sune și după ce se lăsa întunericul, iar el asculta și iar asculta, prins de firul poveștii și se trezea dimineața acasă fără să știe cum am ajuns acolo, cum s-a strecurat printre oameni și cum de-a reușit să ajung până în pat. Îl bucura grozav grădina lui cu telefoane-sirenă!           

Însă orice vis ajunge să se termine odată și-odată. De ceea ce-i era frică a scăpat, nimeni, niciodată n-a descoperit telefoanele eșuate pe mal în apropierea satului, doar că... Doar că într-o noapte a fost o furtună grozavă pe mare. Încovrigat în pat s-a și gândit că poate are să naufragieze un alt vapor uriaș încărcat cu cine știe ce ciudățenii, poate cu vise, poate doar cu gânduri obișnuite, sau poate, s-a gândit el, că vaporul o să se scufunde de bună voie fiindcă a venit de fapt să-i caute pe cei care se scufundaseră la rândul lor cu o lună în urmă, poate că veniseră doar să-i culeagă de pe fundul apei, coborând și ei acolo jos, descoperindu-i, apoi urcând cu toții la suprafață și plecând împreună spre lumi numai de ei știute.   

Dimineață a alergat să vadă marea. Era liniștită. Și, la fel ca prima dată, n-am văzut nicio urmă de naufragiu, nici bucăți de lemne rupte, nici containere plutind, nici colaci de salvare goi, nici cârpe, nici hârtii, nici bucăți de sticlă, sau compasuri, sau binocluri, sau hărți. Când s-a aplecat însă să ridice receptorul nu mai era nicio urmă din telefoanele-sirenă, grădina era goală, dispăruseră toate. O clipă s-a gândit că valurile mari măturaseră țărmul și luaseră telefoanele înghițindu-le hulpav. Însă n-a fost așa. Vaporul care s-a scufundat și i-a luat înapoi pe cei naufragiați luna trecută se apropiase de mal și culesese telefoanele eșuate pe țărm. Asta pentru ca oamenii de rând, să nu știe niciodată că demult, un vapor uriaș încărcat cu telefoane pline cu vorbe, unele încă nespuse, a eșuat pe malul unui țărm unde nu se întâmplă niciodată nimic...

Pinup girl

Am văzut-o imediat ce-a dat colțul pe Strada Mare, pe după băcănia lui Gundisch, Mezeluri și delicatesuri. Nici nu aveai cum s-o ratezi, cu rochia ei albă cu buline mari, colorate, cu talie îngustă și fustă amplă cu margini largi părând a se arunca privirii trecătorilor: iată-mă, iată-mă. Toți o priveau cu ochii mari, fie că erau corporatiști la costum mergând cu pași apăsați către muncă, sau femei ținându-și strâns de mână copiii și alergând printre pietoni către școală, fie că erau doar pensionari trăgând după ei agale trolere burtoase spre supermarketul din colț la prima oră a dimineții. Avea un pas sprințar, părând a nu băga de seamă capetele care se întorceau după ea unul câte altul. M-a văzut de departe și mi-a făcut veselă cu mâna. Surprins, i-am răspuns cu același gest.

A urcat scara până la trei prin mirosul împletit de ostropel cu mult usturoi de la doamna Hegel, îngemănat cu fumul gros de tutun prost din pipa domnului Haralambie și miresmele de colonie ieftină de la domnișoara Melania. 

N-am așteptat să bată la ușă, de sunat n-ar fi putut oricum, căci soneria mea e defectă, ceea ce nu mă deranjează defel și i-am ieșit în cale. 

- Ce faci, tu? Ți-am zis de atâtea ori să nu mă mai aștepți cu nasul în geam. Tu n-ai altceva de făcut toată ziua decât să mă aștepți pe mine? Hai da-o încolo de treabă, că nu mai ești un puști! – m-a certat ea repede, turuind ca o locomotivă cu aburi trăgând vioaie vagoanele strâmbe și ruginite pline cu butuci de stejar pe o pantă nici prea mare, nici prea mică.

Apoi, schimbând tonul, a pus o mână în șold, a dus-o pe cealaltă după ceafă, a răsucit coapsa stângă spre mine ca o pinup girl și a zâmbit larg cu toți dinții ei perfecți. 

- Ei, dar nu mi-ai spus dacă-ți place rochia mea cea nouă.

- Ești absolut superbă în ea. Îți stă grozav. De altfel, toți trecătorii de pe Strada Mare au fost de aceeași părere. Te-am urmărit venind încoace și nu cred că a fost vreunul care să nu întoarcă privirea după tine, bărbat sau femeie. 

Ea a pufăit scurt și a strâmbat din nas ca o mâță alintată. 

- Pfuu, doar știi cât de puțin mă interesează pe mine părerile trecătorilor. A celor care rămân mă interesează cu adevărat - a zâmbit ea din nou larg încântată de jocul de cuvinte și m-a apucat de bărbie smucind de ea în stânga și în dreapta. 

I-am mai privit o dată rochia. Era impecabilă. Ai fi spus că abia fusese scoasă din cutie, când de fapt ea traversase pe jos toată lumea îmbrăcată așa ca să ajungă la mine. Era de o extravaganță nemaiîntâlnită.  Deși albă, rochia era plină de buline mari cât mingile de volei, de toate culorile, care mai de care mai vie: roșu, portocaliu, verde-ferigă, bleu, roz, cyan, galben-lemon. Nicio femeie n-ar fi ieșit vreodată pe stradă îmbrăcată așa în afara ei. 

- Din Sibiu?

- Ce e din Sibiu?

- Rochia! Întreb dacă ai cumpărat-o din Sibiu.

A început să râdă în hohote, cu icnete mari, ca o furtună prăvălită amenințător peste oraș, decisă să-l spulbere. 

- Ooo, dragă. Așa mă știi tu pe mine? E de la Lady Jane. 

Cum Lady Jane nu se numără printre cunoștințele mele am ridicat mirat din sprâncene. A observat imediat și a completat. 

- Unul din cele mai bune magazine, de fapt ce spun eu magazin, era un boutique unique and very  chic, din Londra anilor ’60. Vindeau cele mai mișto chestii Pop Art. Poate că ai citit despre ei, au făcut vâlvă mare în vreme, mai ales după ce modele lor au început să se schimbau de haine chiar acolo, în vitrina magazinului, sub privirile lipicioase ale zecilor de gură-cască. De altfel, proprietarii, Henry Moss și Harry Fox, chiar au fost arestați pentru obstrucționarea drumului public. Bine, au ieșit imediat. Pfuu, magazinul n-a rezistat însă mai mult de zece ani. 

I-am mulțumit pentru detalii. Nu știam nimic nici despre Lady Jane, nici despre Henry Moss și Harry Fox. Apoi am ridicat fruntea și am așteptat. Doar nu bătuse atâta drum numai ca să-i admir rochia și să-mi povestească despre Lady Jane. Altceva așteptam de la ea. 

- Aaa! Fii atent de ce-am venit. 

A împins aerul cu mâna în direcția mea, ca și cum ar fi vrut să spună „nu te băga în sufletul meu până rezolv ce am de rezolvat”, apoi a deschis gentuța mică agățată de încheietura mâinii drepte, o bijuterie vintage tip casetă, din piele lăcuită, de-un roșu atât de aprins că arunca în flăcări împrejurul, a scormonit un pic, apoi a scos o fotografie color zece pe cinșpe, din cele tip vedere și mi-a întins-o.  

- Ei, ce zici? – m-a privit ea ștrengărește.

Am aruncat un ochi peste fotografie. Era un mal de mare, banal, nisip mult, un brâu de val, alb, înspumat și înfipte în nisip ici colo câteva telefoane viu colorate, roșu, albastru, verde, roz, galben, portocaliu, exact ca bulinele de pe rochia ei. Telefoanele erau din cele vechi, mari, burtoase, cu cadran rotitor și receptor cât sticla de bere. Erau pe jumătate îngropate în nisip, firele lungi și subțiri ca niște șerpi pârând a trage fără folos aparatele înspre mare. 

- Ce-i, nu-ți place? – m-a întrebat ea bosumflându-se.

- Ba, da... oarecum...

- Ei, oarecum, oarecum... Parcă ești un copil de țâță, zău așa.

Îmi ia fotografia din mână și începe să-mi explice cu gesturi largi.

- Fii atent! Telefoanele astea le-a pierdut un vapor uriaș care călătorea pe marea cea mare. El, care e un visător și un închis în sine, așa ca tine, le găsește și se minunează. Apoi, curios, ridică un receptor și zice alo. Spre surpriza lui cineva de la celălalt capăt îi răspunde, deși firele alea flutură pe mal, îți dai seama că nu sunt legate nicăieri. E un pește cu glas de femeie, din ăia pe care îi vedem noi pe la televizor, prin arhipelagurile îndepărtate de lume, colorat frumos, cu coada lungă ca pletele puștoaicelor legănându-se ademenitor. Și stau ei la taclale despre cât de mișto e acolo, despre cum e lumea văzută prin ochii unui pește exotic, ăsta îi mai povestește despre viața lui. Apoi închide și sună la alt telefon, tot un pește din ăla răspunde, apoi la altul și la altul. Și tipu devine addicted la convorbirile astea telefonice. Apoi vin unii, de fapt trec pe acolo și, zbang, naufragiază și ei. Da să vezi fază, ăștia nu naufragiaseră de fapt, ci veniseră să-i caute pe ăia care se scufundaseră mai devreme și pierduseră telefoanele. Așa că se scufunda și ei, îi culeg pe ăia, apoi adună și telefoanele de pe mal și dispar ca și cum n-ar fi fost. Și poanta mișto, miezu la toată povestea, e că telefoanele alea sunt simbolic niște cutii cu vorbe, pe care singuraticii, așa ca tine, le deschid din când în când ca să ia legătură cu lumea, așa cum pofticioșii deschid conservele cu mâncare când li se face foame. Ei? – zâmbește ea victorioasă. 

- Da, sună ultra! – recunosc eu. 

- Îți las fotografia. O am de la mama, nu știu pe unde a făcut-o. Mai pui niște cuvinte pe lângă ce ți-am spus, mai înflorești pe ici pe colo și gata povestea. Poți să mergi cu ea și la concurs. Auzi, da niște covrigei, niște pretzelși n-ai și tu, că îmi ghiorțăie mațele. N-am băut decât o cafea dimineață și atât, apoi m-am grăbit să vin la tine. Și un pahar de cola, te rog. 

Până să mă apuc sa mă dezmeticesc fuge la bucătărie și începe să deschidă la întâmplare ușile dulapurilor în căutare de pretzeli. Deschide și frigiderul care se rușinează dezgolit. Se răsucește apoi înspre mine încercând să mai spună ceva, dar mă vede că o privesc încruntat sprijinit în tocul ușii. 

- Bine, bine, nu cola, suc d-ăla de mere natural, presat la rece, din care bei tu. 

Desfac un pachet de biscuiți frăgeziți în vin roșu, îi răstorn într-un castron și îi întind. Apoi scot din frigider cutia cu suc, torn într-un pahar înalt și îl pun pe masă lângă ea. 

Mănâncă cu o poftă de-ai zice că e la Capșa anilor ’30 și are în farfurie un Chateaubriand din mușchiuleț de vită fragedă cu sos Béarnaise și cartofi Soufflés. Termină în câteva minute. După ce a dat peste cap dintr-o înghițitură sucul, o întreb arătând din cap spre cutie dacă să-i mai pun. Ea face semn tot din cap că nu. 

- Nu, că nu stau. Trebuie să fug. Știi cum e...

Oftez întristat. 

- Hai, zău, nu face moaca asta plouată ca un câine abandonat, mă faci să mă simt vinovată și știi bine că nu sunt. Și nu mai sta, te rog, toată ziua, cu nasul lipit de fereastră uitându-te în lungul drumului, precum câinele ăla trist din lunetă.

Apoi oftează și ea, mă strânge în brațe și mă sărută pe vârful nasului.

- Nici nu știi cât de greu îi e unei muze în ziua de azi. Și nu sunt singura, suntem sute. Dar voi sunteți îngrozitori, ați apărut ca ciupercile după ploaie, una două, țop domnul scriitor, una două, țop domnișoara poetesă, una două, țop doamna dramaturg. Nici nu avem timp să respiram că țârrr, „Edelweiss, vii te rog să mă ajuți?”, „Celestine, vrei să-ți arunci un ochi peste asta?”, „Borealis, o idee, o idee deșteaptă de doar zece cuvinte, de atât am nevoie” „Marietta, hai de zi-mi”, că sunt și din ăștia. Mă, da chiar așa?! Trebuie să trec chiar pe la fiecare om de pe planetă să-i spun că-i un prost și că n-are nicio treabă cu scrisul? Plus căăă, am abonament la ăștia, la consacrați, pe la care trebuie să trec cel puțin o dată, de două ori pe lună, poate mai des, că pe urmă iese tămbălău, îmi ies vorbe că i-am lăsat de izbeliște și n-au mai scos nicio carte, nimic, nada, mă înțelegi. Și apoi la mijloc sunteți voi ăștia amatorii, care chiar aveți nevoie, da sunteți prea mulți, zău. Însă dintre toți știi bine că mie cel mai mult de tine îmi place. Tu ești cel mai drăgălaș, cum te învârți tu așa între două extreme, ca un șoricel amețit între cașcaval și capcana de sârmă.  

Și mă apucă iar de bărbie scuturându-mă bine. Accept și de asta stoic. 

- Hai că m-am dus, mă tot bombardează unul care cică vrea să scrie ceva unic, o operă literară hibridă, care nu poate fi încadrată într-un singur gen literar, ci e mai degrabă un amalgam între eseul de tip reflexiv, o proză artistică de o erudiție nemaiîntâlnită și o perlă a stilului digresiv. Mmm, parcă am mai auzit de asta dar nu știu de unde. În fine, te pup și să ai grijă de tine. 

Apoi, cu mișcări repezi, își așază gentuța pe brațul drept, își aranjează fusta trecându-și palma stângă de-a lungul faldurilor largi și iese val-vârtej. 

- Mai treci? – apuc să murmur, dar nu mă mai aude, deja a dispărut după ușa grea de la intrare. O aud sărind treptele din două în două.

Îmi lipesc nasul de fereastră. Are același mers sprinten, aceeași alură de fluture zglobiu, fără a părea niciun pic că observă capetele întoarse lung după ea. Dispare repede după colțul de vizavi, pe lângă Frizeria lui Mache, ca și cum n-ar fi fost. Exact ca vaporul ăla de care vorbea.

Oftez. Mă așez la masă, reazem fotografia de vaza plină cu tufănele și încep să scriu. Până la urmă e o idee chiar grozavă. 

o crimă aproape perfectă

aveam șapte ani, abia începusem școala

când ai mei au decis în mod neașteptat

să schimbe parchetul din sufragerie

deși noi abia aveam bani de mâncare și haine

au făcut-o pe furiș când nu eram acasă

parchetul cel nou semăna perfect cu cel vechi

doar că era mai viu și parcă mai colorat

și avea o cocoașă spre mijloc

ca cea pe care o au carapacele țestoaselor

bătrâne și înțelepte

un gând rotund așezat acolo

s-ar fi rostogolit cu siguranță spre unul din colțuri 

toată viața am bănuit că au îngropat ceva acolo

eram în același timp dornic să aflu secretul

mi-era însă și o teamă grozavă să-l dezvelesc

ieri am răscumpărat apartamentul 

ce fusese înstrăinat după moartea lor

am chemat câțiva meșteri 

și sub ochii mei au dezvelit adevărul

da, acolo, sub parchet, așa cum bănuiam 

îngropaseră două vieți triste și subțiri 

La pește

Autobuzul oprește cu un pufăit scurt de om obosit. De fapt nu se vede niciun autobuz, ci un strop neuniform de lumină gălbuie. Din el coboară un bărbat trecut demult de prima tinerețe ținându-se atent cu o mână de bara de protecție, în timp ce în cealaltă ține strâns sculele pescărești, iar pe umăr o geantă voluminoasă. E ultima stație, o sută de metri mai încolo e capătul, locul unde monștrii de fier își trag răsuflarea înainte de a tăia din nou orașul cu siluetele lor ascuțite.

Abia mijește de ziuă. Bărbatul privește atent împrejur, în dreapta orașul care încă mai picotește, în stânga câmpul de la marginea platformei industriale. Ierburi înalte și uscate îl acoperă. Ici-colo copaci pitici stau tolăniți în buza nopții ca niște câini blănoși, pentru ca ziua să iasă din lâncezeală și să muște din lumina soarelui lăsând pete diforme de întuneric peste pământ. Bărbatul face câțiva pași pe asfalt, apoi asfaltul se termină și apucă poteca de pământ printre tijele înalte împănate cu gheare ascuțite ale mărăcinilor și colții ascuțiți ai betoanelor. Pașii lui sunt fermi, par a dibui poteca vagă fără a se bizui pe privirile încă tulburi. Nu merge mult, preț de vreun sfert de ceas, apoi câmpia coboară ca într-o gură de vulcan cu buzele răsfrânte. Ierburile se îndesesc și sunt tot mai înalte, stuful acoperind acum în mare măsură locul. Tuburile goale cântă ca un nai când catarama metalică a genții atinge în trecere bețele uscate, do-la-sol-sol-mi-doooo.

- Neața, Gogule! – se aud deodată două voci ieșite din umbrele cu forme omenești înțepenite pe malul apei fără să-l privească.

- Neața, bă! – scuipă printre dinți cel numit Gogu. 

Scrâșnește. Iar i-au luat-o înainte. Amândoi. Lasă jos geanta grea de pe umăr și undițele din mână.

- Trage? 

- Tz – mârâie una dintre umbre. 

Gogu își asamblează o undiță, scoate plumbul cel vechi cu cleștele și montează altul după ce a răscolit prin cutie minute bune în căutarea unuia potrivit, apoi pune și o plută nouă, albă cu două dungi oblice negre și zveltă ca o egretă. 

- Nouă? – întreabă vocea cea mai apropiată. 

- Săptămâna asta am luat-o – confirmă Gogu. Din piața de ruși. Pe la noi prin magazine nu se găsesc d-astea. 

Apoi se așază pe o bucată de beton care arată exact ca un scaun. De-aia au și ales locul, pentru că acolo sunt trei scaune de beton și alte bucăți fărâmate mai mici în care să-și prindă undițele, ca să nu fie nevoiți să le țină în mână toată ziua. Și apoi ierburile sunt atât de înalte și dese, încât nu poți nimeri locul decât dacă îl cunoști foarte bine. În felul asta au intimitate deplină. 

Bărbatul care a întrebat de plută se apleacă peste noua cutie de plastic pe care o desface Gogu.

- La ce dai?

- La mămăligă. M-am trezit de dimineață și-am făcut-o. De-aia am și ajuns un pic mai târziu. A primit nevastă-mea de la Didina, soră-sa de la Bolintin, o gâscă. A făcut-o pe varză ieri. Grasă gâsca, îți lingi degetele. Am făcut mămăligă în zeama de la friptură. Ia miroase.

Celălalt își apropie nasul și inspiră puternic. 

- Parfum, bă! 

Gogu e mulțumit de aprecierea primită. Bagă două degete groase în pasta galbenă și prinde puțină între ele. Rostogolește cu îndemânarea grămăjoara până când se face o biluță perfectă, un pic ai mică decât o boabă de mazăre. Mai face una. Și încă una. Pe ultima o prinde cu migală în cârlig. Apoi întinde firul cu o mână, ducând-o mult în spate și cu cealaltă face o mișcare scurtă din braț și împinge vârful undiței peste apă. În liniștea de catedrală se aude plumbul pișcând pielea apei ca un țânțar de baltă. Scoate din geantă o bucată de molton, o întinde peste scaunul de beton și se așază.

Tac vreme îndelungată. 

- Tu la ce dai, Nicule? 

- La râme – răspunde a treia voce. Le țin în ghiveci pe balcon. Cred că mai sunt vreo zece. Mai am de vreo două-trei partide. Am găsit d-alea roșii când am fost la socri, la Crevedia. Astea-s mai cărnoase, nu ies din cârlig așa ușor. 

Apoi se face iar liniște. Cele trei plute stau semețe deasupra apei ca trei bâtlani neclintiți. Plumbii, undeva pe fundul apei.  

Din când în când bărbații trag de bățul undiței, verifică momeala, o mai potrivesc cu degetele în cârlig, apoi aruncă din nou firul în apă. Și-a scos fiecare câte o țigară. Vârfurile roșii cutreieră aerul dimineții ca trei buburuze abia deșteptate. Când primele trei buburuze pleacă, sosesc alte trei. Apoi altele. 

- Pică guvernu?

- Dă-i dracu! Să nu mai aud de ei și de politică. 

Se face iar liniște. Copacii nu-și flutură niciun pic frunzele, ierburile nu se clatină, apa stă întinsă ca o pânză scoasă la uscat. Deja s-a luminat binișor. În zare, dacă te ridici în picioare, se văd etajele superioare ale primelor blocuri de la marginea orașului. În cealaltă parte combinatul. Iar în jur betoanele sfărâmate și acoperite de pământ și de ierburi uscate. 

- A bătut iar Dinamo. 

- N-au echipă rea. Dar tot Steaua ia campionatul. Și Rapidul zmeura de aur.  

Râd toți trei. Gogu e nemulțumit că niciunul n-are chef de vorbă. Dar poate e mai bine așa. Se lasă pe spate până când ceafa îi atinge pământul. E rece. Închide ochii. Cerul se umple de vietăți ciudate, zmei cu aripi lungi ca de liliac scoțând flăcări pe nări, cotoroanțe uscate ca mărăcinii călare pe mături, feți-frumoși translucizi pe cai zvelți, egrete albe coborând valuri-valuri ca o rochie de mireasă nepurtată, carul lui Helios tras de patru cai negri înaripați mânați de un bărbat și-o femeie mână-n mână. Într-un colț al privirii apare un corb. Lângă el se așază altul. Corbii sunt tot mai mulți. Acoperă cerul pe de-a-ntregul. Nu se mai vad nici feții-frumoși, nici zmeii. Scutură din cap și se ridică. Privește pierdut pânza apei. Poate că divorțul ar fi o soluție. Dar îi e jenă de copii. La vârsta lor...    

- Ai văzut?! A mișcat – tresare Gogu și se ridică de pe taburetul improvizat, pune mâna pe bățul undiței și privește cu mare atenție liniștea apei. Stuful vibrează și el tulburat, parcă înfiorat de ipoteza ca peștele să fi mușcat din momeală, în timp ce câteva grăunțe de pământ stârnite de mișcarea bruscă a pantofilor lui Gogu, se prăvălesc ușor peste marginea apei și se scufundă lăsând în urmă câteva cerculețe incomplete care cresc unul din altul ca păpușile Matrioșka.

Ceilalți doi privesc și ei atenți pluta unditei. 

- Nu mișcă, bă!

- Dacă-ți spun c-a mișcat!

Unul dintre bărbați oftează adânc. Își mai scot câte o țigară, dar de data asta buburuzele nu se mai văd, s-au topit în lumina zilei. 

- Iar, bă! – sare din nou Gogu, apucă bățul și smucește. 

Undița e goală. Pipăie momeala și simte frisoane în piele. 

- A mușcat.

- Fugi, băăă!

- Pe ce-am mai sfânt. Uită-te!

Trei perechi de ochi se apropie de gogoloiul de mămăligă. Într-adevăr, într-o parte pare să fie o bucățică lipsă, boțul de mămăligă arată ca o lună mușcată de vârcolaci. 

- Dracu știe ce s-a întâmplat, dar nu se poate să muște. 

- Da ai văzut cu ochii tăi!

- Ești tâmpit? Cum să tragă aici? Știi bine că nu se poate. 

Gogu se încruntă. 

- Poate că azi se poate – mârâie el. Poate că astăzi, dintr-un motiv anume pe care noi nu-l știm înțelege, se poate.

Ceilalți doi îl privesc lung. 

- Gogule, doar am lucrat toți trei aici. Știi la fel de bine ca mine că aici voiau facă secția trei. Toate betoanele astea care abia se mai văd de sub bălării noi le-am turnat. Iar balta asta noi am făcut-o în ceea ce-ar fi trebuit să fie bazinul de decantare. N-o să crească pești aici în vecii vecilor.

Gogu pufnește, aruncă undița de pământ și se apucă să-și strângă lucrurile pe care le îndeasă la repezeală în geantă, cutia cu mămăligă, cleștele, cutia cu plumbi, role de gută și plute, bucata de molton. Demontează undița și strânge bețele laolaltă. 

- Băăă – icnește unul dintre glasuri și o mână se întinde spre el.

Dar Gogu nu ia în seama nici glasul, nici mâna. Și-a strâns tot și se îndreaptă spre poteca pe care a venit fără să privească în urmă. 

- Bă, Gogule, și lu nevastă-ta ce-o să-i zici? 

Niciun răspuns. 

- Ia măcar două-trei cutii. O sardină în sos tomat, sau un macrou în sos de muștar – strigă vocea, în timp ce mâna a deschis o geantă cu o mulțime de conserve colorate și cotrobăie printre ele scoțând ba o cutie rotundă și roșie, ba una ovală și galbenă.       

Însă Gogu nu le mai vede. 

- Ce dracu te-a apucat? – se aude a doua voce.

- Nu știu! Sunt un dobitoc. Un mare dobitoc. Nu știu ce m-a găsit, da m-a scos din minți îndârjirea lui – se scarpină vocea după ceafă și oftează adânc. 

Apoi amândoi se apucă să-și strângă la rândul lor sculele pe îndelete. 

- Să-i ia dracu cu combinatu lor, că dacă mergea mai departe nu eram aici. Nu ajungeam să ne târâm printre ruine spre un iaz care nu-i iaz și care n-o să aibă pește nici dacă coboară Dumnezeu pe Pământ. Da l-au lăsat baltă! Că nu mai sunt bani de investiții! Cretinii! Da la locurile de muncă ce s-au pierdut și la dezastrul pe care l-au lăsat în urmă, la asta s-au gândit când au oprit totul?

- Hai lasă acu, că dacă te enervezi nu schimbi nimic. 

- Și balta asta. Numai jeg. Toate deșeurile le-au strâns aici. Nici măcar nu-i apă din pământ, e ce se adună de pe delușoarele astea când plouă. Mă și mir că nu s-a evaporat cu totul până acum. Dar asta o să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Apa o să se evapore, iar buruienile o să acopere tot. Tot! Nimeni n-o să mai știe că aici a fost un șantier uriaș în care au lucrat trei bărbați oarecare ce locuiesc la marginea Bucureștiului.  

Au strâns tot. Se mai uită o dată în jur și pornesc cu pași mici pe cărarea pe care a dispărut și Gogu mai devreme. Înapoia lor, în mijlocul apei, apare o cerculeț mic. În interiorul lui apare alt cerculeț și tot așa până când primul cerculeț a ajuns atât de mare încât a atins malul. Alături apare alt cerculeț. Și încă unul.    

masaj

soarele îmi întinde pe spinare 

căldura cu miros amărui de lemn uscat

ca o miere densă și ușor lunecoasă

degetele de frunze ale mărului

îmi frământă umerii

apoi spatele, mijlocul

pătrund în carne

frăgezindu-mi sufletul

liniștea se împrăștie 

printre celulele despletite  

eu însumi

mă fac una 

cu împrejurul

Unde se termină ceața

Totul a început de la Kolbjorn, băiețelul de șase ani al lui Hilmar Gustavsson. I-a spus maică-sii că se duce în părculețul de lângă pădure să se dea în leagăn. Kaja Gustavsson și-a văzut mai departe de treburi, însă când a ridicat ochii și a descoperit cât e ceasul a tresărit. S-a uitat pe fereastră și a văzut că e ceață. O ceață groasă cum se întinde uneori peste ape când vremea se schimbă și vântul din larg aduce bureți de apă până lângă mal. Doar că ziua aceea fusese, spre uimirea locuitorilor Hällnäs-ului, foarte caldă și uscată. Nicio adiere de vânt, nicio schimbare bruscă de temperatură. De aceea, când i-a spus lui Hilmar că afară e o ceață s-o tai cu cuțitul, acesta nici n-a băgat-o în seamă și a continuat să scobească lemnul pregătit pentru bastu. Kaja Gustavsson a ieșit din casă și a observat că aerul începe să se răcească pe măsură ce se apropie de pădure. Când a ajuns lângă parc îi era deja frig și-i părea rău că nu-și pusese pe umeri un șal. A găsit gol scaunul leagănului agățat de bara metalică prin două lanțuri groase, legănându-se singur, cât de vreo două palme, înainte și înapoi. De aici a tras concluzia că Kolbjorn plecase doar cu puțin timp mai devreme și că probabil rătăcise drumul înapoi către casa. L-au așteptat preț de vreo jumătate de ceas, însă copilul n-a apărut, în timp ce ceața s-a făcut și mai deasă. 

- Așa ceva n-am pomenit de când mama m-a făcut – a spus încruntându-se Olofsson, venit împreună cu o duzină de bărbați din vecini ca să ajute la căutarea micului Kolbjorn.

- Niciodată, niciodată... – a întărit și Mattsson. Nu știu ce s-a întâmplat, dar cu siguranță e ceva cu totul și cu totul neobișnuit. 

Imediat ce au început căutările, Engström, om în toată firea, s-a rătăcit și el, așa că au trebuit să întrerupă acțiunea și să aducă gheme de sfoară de la magazia lui Håkansson pe care să le desfășoare apoi pe masura depărtării de casa lui Gustavsson. Însă nu numai că nu au găsit nimic, dar ceața deasă făcea aproape imposibilă înaintarea și cu atât mai puțin descoperirea unui copil de șase ani. 

- Să ne fi trimis cineva ceața înadins? – a întrebat Holmberg, deși și lui întrebarea i se părea un pic nepotrivită. 

- Poate – a șoptit Mårtensson. Dar cu ce scop? Satul nostru nu este bogat. Nu avem nimic care să atragă atenția străinilor. Și apoi suntem oameni buni, cu frica lui Dumnezeu! 

- Poate nu e o ceață. Poate că e un monstru ieșit din mare – a spus Dahlberg. 

Toți ceilalți au tăcut și l-au privit cu ochii mari. 

- Asta e cel mai probabil că s-a întâmplat. Un monstru a ieșit din mare și s-a întins peste uscat – a spus Mårtensson.

- Hai, terminați cu prostiile – a spus nervos Hilmar Gustavsson. Cum să iasă un monstru din mare? Ce monstru e ăsta numai abur și întuneric? 

Toți au tăcut o vreme ascultând respirația greoaie a lui Hilmar Gustavsson, apoi Olofsson a spus.

- Dar de monstrul lui Norberg vă mai amintiți?

Era imposibil să nu-și amintească, deși trecuseră mai bine de treizeci de ani. Îl văzuse tot satul. Era o masă enormă de gelatină în care se topiseră doi ochi ca două scoici și o coadă ca o mătură. Rămăsese pe mal până când începuse să se descompună, dar nu ca un pește, ci mai degrabă se topise ca un cub de gheață. Într-o săptămână dispăruse cu totul, doar ochii îi rămăseseră printre pietre și îi luase acasă Jessika, fiica lui Holmberg. 

- Și dacă e un monstru, cum scăpăm de el? – întrebase Hilmar Gustavsson.

O vreme s-au scărpinat toți după ceafă, apoi Mårtensson a răspuns cu jumătate de gură. 

- Îl împușcăm. 

- La naiba! – a mârâit Hilmar Gustavsson. Cum să împuști un monstru în burta căruia trăiești? Trebuie să-i găsești trupul! Capul! Inima!

Ceilalți au dat din umeri. 

Vreme de trei zile Kolbjorn, băiețelul de șase ani al lui Hilmar Gustavsson, n-a dat niciun semn și nimeni n-a descoperit nicio urmă. Nici ceața n-a dat semne de înmuiere. Adunați în casa lui Dahlberg, toți, cu excepția lui Gustavsson care continua să-și caute băiatul legat cu o sfoară de trunchiul bradului din curte, erau de părere că Njord își ceruse jertfa și că nu mai era nimic de făcut. Erau oameni maturi și erau conștienți că Njord face parte din lumea poveștilor, a miturilor, în timp ce ei, ceilalți, făceau parte din lumea reală. Numai că, la fel de bine, cu toții aveau credința că undeva, din când în când, cele două lumi se ating. Nu mult, cât un lat de talpă, îndeajuns ca ființa sau personajul să poată trece dintr-o parte în alta. Se întâmpla ca momentul acela atât de rar să se fi desfăcut ca o floare chiar acolo, sub ochii lor. Și unul câte unul încetară să-l mai caute pe Kolbjorn.

Abia după zece zile de liniște abisală, într-o miercuri pe înserat, s-a auzit o împușcătură. Au dat fuga în direcția de unde se auzise năprasnicul zgomot și l-au găsit mort pe bătrânul profesor Gudmundsson, cel care știa toate poveștile despre Odin și Thor și Freyr și Frigg și Baldur și Njord și-i învățase pe fiecare dintre ei. Se împușcase în cap. 

„A vrut să împuște monstrul și s-a împușcat din greșeală”, au spus cei din jur aplecându-se deasupra trupului. „Dumnezeu să-l ierte” au mai adăugat ei, îngrijorați că o altă nenorocire s-a abătut asupra satului. Însă în acel moment au auzit glasul Kajei ca o goarnă de șalupă.

- S-a întors, s-a întoooors, s-a întors Kolbjorn. 

S-au răsucit cu toții dintr-o dată și au privit-o descumpăniți. 

- A intrat pe ușă ca și cum adineauri ar fi coborât din leagăn. Și chiar asta susține – a mai adăugat cu fața strălucind . 

Cu ochii întorși înspre Kaja, nimeni n-a văzut sufletul bătrânului Gudmundsson pășind pe cărăruia deschisă între lumi, mână în mână cu Njord.

Apoi ceața s-a ridicat brusc și toți au început să zâmbească.