luni, 3 mai 2021

pantofii roșii cei noi

ai vrut să îmi arăți pantofii roșii cei noi
ne-am întâlnit la marginea Pământului
unde nisipul se frânge în mare
ai venit desculță, țineai pantofii în mână
i-ai pus pe nisip și te-ai întins lângă mine
mi-ai luat mâna și am tăcut mult
până când cerul s-a umplut de stele
din nisipuri creșteau palme ca niște fluturi uriași
ce ni se așezau pe coapse, pe piept, pe brațe, pe obraji, în păr
ele ne-au ridicat și am început să plutim
ca două zepeline cătând spre lumină
 
pantofii roșii au rămas acolo

luni, 19 aprilie 2021

Treburi de stat

Șeful de cabinet intră în sala de consiliu, merse preț de cinci minute de-a lungul mesei impozante și se opri în fața bărbatului din capul mesei. Acesta ședea adâncit în gânduri, aplecat peste o hârtie ce conținea nu mai mult de cinci rânduri. Așteptă câteva minute pentru ca bărbatul din fața sa să lase jos stiloul, apoi tuși ușor. 
- Domnul prim ministru, mapa!
Bărbatul cu brățară lată de aur la o mâna și ceas Rolex la cealaltă oftă și înșurubă capacul stiloului.
- Ce avem azi?
Umbra de lângă el îi așeză mapa în față, o deschise și apucă hârtiile una câte una așezându-le cu numele în dreptul degetelor de la mâna dreaptă. 
- Ordin al primului ministru privind împerecherea bibilicilor de Dobrogea cu cocoșul Plymouth Rock… - murmură el, urmărind textul cu degetul arătător. La dracu, pentru asta ne trebuie un ordin al primului ministru?
- Da, domnule prim ministru! Pentru că interferă cu legea 239 din 2007, articolul 192 și legea 14 din 1964 în mare parte. 
- O mie nouă sute șaizeci și patruuu… - se miră bărbatul cu Rolex. Ce naiba legi sunt astea?
- 239 e despre bibilici și legea 14 e despre împerechere în general. Știți, Ceaușescu ar fi vrut să crească natalitatea, dar în același timp să elimine avorturile...
- Bine, bine, bine, am înțeles – adăugă scurt primul ministru și desfăcu stiloul cu o mișcare nervoasă, apăsând penița peste actul privind împerecherea bibilicilor de Dobrogea cu cocoșul Plymouth Rock. Next!
Șeful de cabinet ridică foaia și o așeză atent cu fața în jos în dreptul mâinii stângi a primului ministru, acolo unde anina brățara lată de aur. 
- Ordin al primului ministru privind stabilirea relațiilor diplomatice și comerciale între România și Vanuatu. Asta e o stațiune de odihnă sau un trib de indieni? 
- Este un stat insular în estul Australiei, domnule.
- Oh! Și asta nu ține de atribuțiile Președintelui? E vorba de politica externă. Să nu aprindem un foc înainte să avem vreo scânteie. 
- Președintele se ocupă de state care au cel puțin o sută de mii de locuitori. Tot ce e sub o sută de mii rămâne în sarcina dumneavoastră. Intră la sport și activități cultural-artistice. 
- Și ăștia n-au nici măcar o sută de mii?
- La vârf sunt vreo trei sute de mii. Dar depinde de anotimp.
- Depinde de anotimp? 
- Da domnule, vara când australienii au concedii, populația se triplează, iarna scade sub o sută de mii. 
- OK, OK, următoarea…   
Șeful de cabinet ridică hârtia semnată și o așeză cu fața în jos peste cealaltă, în dreptul mâinii stângi a primului ministru.
- Act normativ privind stabilirea culorii gheretelor de la Metrou. Ei hai că asta e culmea. Trebuie să semnez și o tâmpenie ca asta? 
- Da, domnule prim ministru. Știți foarte bine că Ministrul Transporturilor s-a pus rău cu sindicatele care dețineau gheretele și acum le-a demolat pe toate. Se face licitație pentru unele noi.
- Să se facă! De ce trebuie să fiu implicat eu în toată povestea asta?
- Pentru că sindicatele pregătesc o ofertă cu gherete bleu și buline portocalii. 
- Așa, și?!
- Și domnul Gherman, fost coleg de liceu cu ministrul are gherete cumpărate gata din Germania, roșii cu dungi albe, iar domnișoara Năstăsie, fiica secretarei Ministrului de Finanțe, a pregătit deja gherete bej cu cerculețe vernil. 
- Așa și?
- Și licitația trebuie să o câștige domnul…
Aici șeful de cabinet făcu o pauză, se aplecă la urechea primului ministru și șopti un nume. Primul ministru ridică sprâncenele, apoi trase aer în piept și îndreptă instinctiv spatele. 
- Ei bine, și cum rezolvăm treaba asta?
Șeful de cabinet îi arătă din bărbie hârtia care se întindea în fața sa.
- Gherete… comerț… bun simț în comerțul stradal… bla, bla, bla… trebuie să fie vopsite în Illuminating… Ce dracu e Illuminating, o firmă de becuri?
- Nu domnule, e culoarea anului 2021, alături de Ultimate Gray – șopti șeful de cabinet, apoi duse mâna la buzunar și scoase un petec de hârtie galben ca lămâia. 
- Păi ăsta e galben toată ziua. 
- Nu domnule. Illuminating nu este un galben simplu, ci unul luminos și vesel, sclipind cu vivacitate înspre o nuanță călduroasă de galben impregnată cu putere solară – recită omul ca din carte. Numai domnul, și aici șeful de cabinet se aplecă din nou înspre urechea primului ministru, are o asemenea culoare certificată de Pantone, Institutul American pentru Culori și Nuanțe!
- Bine, bine… m-ai înnebunit. Gata, o semnez.  Alta – adaugă primul ministru nervos, apoi imediat replică. Auzi, hai să trecem mai repede prin ele că am de muncă, n-am timp de pierdut cu toate prostiile astea, așa că umbra de lângă el îi întinse cu repeziciune foile de hârtie cu antetul guvernului în dreptul mâinii cu Rolex, pentru a le ridica apoi semnate și a le așeză cu fața în jos în stânga, în dreptul mâinii cu brățară. 
- Cred că am terminat – oftă bărbatul după ce semnă cele patruzeci și cinci de acte, apoi zâmbi înspre șeful de cabinet. Dar acesta își strânsese deja hârtiile și dispăruse. 
Primul ministru dădu din cap mirat. De multă vreme îl ispitise gândul că undeva în sala de consiliu exista o ușă sau o trapă secretă prin care ajutorul său intra și ieșea, așa cum exista în palatele Franței o legătura secretă cu tuneluri înguste și scări spiralate între camera regelui și cea a doamnelor de companie îmbrăcate în parfumuri și danteluri fine. Altfel nu-și imagina cum bărbatul putea apărea și dispărea fără să-l bage de seamă.
Lasă însă gândul sprințar să alunece mai departe fără să-i prindă hățurile și se adânci din nou în treburile de stat, aplecat deasupra hârtiei cu cele cinci rânduri. 
Nu trecu însă foarte mult timp și șeful de cabinet răsări din nou ca din pământ în dreptul scaunului său. De data aceasta ținea însă în mână un telefon celular care suna insistent. 
- Ei, acum ce mai e?
- Doamna, domnule!
Primul ministru pufni. Își așeză însă pe figură mina zâmbitoare și răspunse clipocind.
- Ei, ce faci iubire?! Mă bucur că te-ai bronzat, o să-și stea foarte bine cu rochia aia albă din pânză topită. Înțeleg că ti-ar place să te dau cu cremă pe spate, dar știi că treburile statului mă țin lipit aici de scaunul ăsta – și primul ministru prinse marginea capitonată a scaunului și îl zgâlțâi ostentativ. Sigur, iubire, înțeleg că trebuie să te duci singură. Cumpără-ți un inel cu o pietricică, da sigur, te rog. Nu știu, puiule, când ne vedem, dar pentru august îți pregătesc o surpriză. Ei, nu pot să spun, o să vezi atunci. Te pupi și eu. Vezi să nu te arzi pe năsuc.
Primul ministru ridică ochii în tavan, apoi așeză telefonul în palma întinsă a șefului de cabinet. 
- Auziii… actul ala cu Winnetou l-am semnat?
- Vanuatu! Da domnule! 
- Ia legătura cu primul ministru de acolo și spune-i că vreau să fac o vizită de stat de vreo două săptămâni în august, să punem la cale relațiile bilaterale. Da nu suna azi, așteaptă vreo două zile, chestie de politețe… Și să nu sufli o vorbă la presă.
- Prea bine, domnule.
Și umbra se făcu nevăzută. Reapăru însă după vreo jumătate de oră, aproape în același timp cu țipetele isterice de la ușă. 
- Asta ce mai e? – răcni primul ministru, trântind cu albastrul stiloului în cafeniul stejarului.
- Doamna senator Cizmoacă. Amenință că dacă n-o primiți să discutați problema iei românești sparge ușa cu extinctorul. 
- Acum? Nu știe că am treabă?
- I s-a spus asta, dar insistă.
- Și care e problema iei românești?
- Se descoase la subsuori, domnule.
Primul minisitru încremeni câteva secunde, apoi izbucni.
- Parcă povestea asta cu doamna senator Cizmoacă am mai lămurit-o o dată. Și v-am spus atunci să puneți extinctoarele de pe coridor la o înălțime unde să nu mai poată fi ajunse de nimeni. 
- Le-am pus domnule, dar doamna senator a venit cu extinctorul dumneaei de acasă. 
- Pfuuu… - pufni primul ministru și strânse tare din ochi. Nu avea nicio idee cum să rezolve problema, iar bătăile ritmice în ușă se auzeau tot mai strident. În cele din urmă își spuse că problema fi rezolvată decât clasic, în spiritul democrației autohtone.
- Auzi, spune-i să lase ia românească aici. Asigur-o că vom face o comisie interministerială pentru analizarea problemei și că rezultatele vor fi dezbătute în parlament, iar măsurile identificate vor fi implementate cu maximă prioritate. 
O vreme zbieretele se întețiră, si ele nu mai păreau a fi ale unei femei, ci ale unor bărbați de data aceasta, pentru ca apoi să dispară complet.
- Ei, asta ce-a mai fost? – încercă să clarifice primul ministru.
- Nimic, domnule – se bâlbâi șeful de cabinet. Doamna senator a vrut să dezbrace ia și s-o lase aici chiar acum, dar cei de la Security au oprit-o degrabă și au scos-o pe brațe cu forța.
- Deci se poate – mormăi primul ministru ca pentru sine și se adânci din nou în gânduri deasupra foii de hârtie cu numai cinci rânduri.
Nu trecură nici zece minute și șeful de cabinet apăru din nou, ca și cum nici n-ar fi plecat. Ținea iarăși în mana un telefon celular, de data aceasta altul, mult mai mare, care țipa insistent. 
- Doamnaaa… - spuse el și făcu din cap într-o parte. 
- Da dragă! Sunt ocupat, da. Sigur dragă. Nu știu, pe la zece. Bine, o să iau pâine. Bine, și vreo două căpățâni de usturoi. Desigur, și hârtie igienică. Au, da nu pot, știi bine că e carantină și după 10 nu mai poți să ieși pe stradă. Da lasă că vorbesc cu cineva de pe aici. Poate relaxăm un pic carantina pentru ziua de azi. Și eu. Abia aștept. 
- Auzi, fă-mi legătura la Primăria Capitalei. Și pe urmă lasă-mă! Lasă-mă te rog, că dacă continuăm tot așa nu știu ce-o să fac, o să mă arunc pe fereastră. Aici nu se poate munci, aici e spital de nebuni zău…
Șeful de cabinet nu dispăru de data acesta însă, ci își lungi gâtul spre foaia de hârtie cu numai cinci rânduri.
- Domnule prim ministru, aia e hârtia de demitere a ministruluuui…?
- Da. Și ai face bine să-ți vezi de treabă. Te rog, știi că te apreciez, dar există niște limite. Nu-mi spui tu mie ce să fac și nici nu-mi sugerezi mie soluții. Astea sunt treburi de stat, de asta sunt pus aici de popor, ca să le rezolv.
- Dar domnule…
- Șșșt… nu vreau să ne supărăm, că una două schimb foaia și completez o hârtie ca asta cu numele tău.
- Dar domnule prim ministru, pe ministrul sănătății l-ați demis deja. Acum o săptămână! 
- Serios? Am semnat deja hârtia? 
- Da domnule, a fost publicată în Monitorul Oficial. A ajuns și în presă. 
- Pe bune? Și presa ce zice? 
- Cea plătită de opoziție vă laudă și spune că ați făcut foarte bine și acum mai rămâne doar să-i demiteți și pe restul. Aia plătită de dumneavoastră zice tot că ați făcut foarte bine și că ați dat dovadă de atitudine, de îndrăzneală și de spirit de sacrificiu.   
- Tiii… Și ăsta, ministrul, a plecat deja?
- A plecat domnule!
- Deci nu mă mai intersectez cu el pe aici, pe culoarele guvernului?
- Nu domnule, e dus.
- Tiii… zâmbi primul ministru fericit, apoi făcu ghemotoc hârtia pe care erau înșirate numai cinci rânduri și o aruncă cu un gest de baschetbalist în coșul de gunoi din colțul încăperii. 

Discleimăr: Aceasta este o poveste. Orice asemănare găsiți cu personaje reale e problema dumneavoastră, înseamnă că aveți fantezie!

luni, 12 aprilie 2021

Evadarea

Bărbatul aluneca printre stânci ca un gând de răzbunare printre temeri apăsătoare. Cobora în viteză fără să se uite unde pune piciorul, fără să se sprijine, fără să gândească unde va ajunge următorul pas și apoi celălalt și celălalt, căzând și ridicându-se, izbindu-se, lovindu-se, rostogolindu-se dintr-un abis închis între patru laturi, într-unul care nu avea niciun contur. Noaptea era adâncă, iar norii acoperind rânjetul lunii făceau ca alunecarea bărbatului să treacă complet neobservată. Sus, luminile închisorii rămăseseră suspendate de cer precum stelele în nopțile senine.
Ajuns la malul apei, bărbatul aruncă o privire îngrijorată peste umăr, apoi cătă din priviri făclia. Trupul său și așa subțiat de foame și vlăguit de neputință, sângera din creștet și până în tălpi. Colții ascuțiți ai stâncilor mușcaseră dintr-însul cu hămesirea hienei care simte viața pâlpâind moale în învelișul de carne. Cioturi de oasele albe se dezveleau luminii ce nu se ispitea încă să apară. Și deodată se ivi un licărit de speranță. Acolo unde ar fi trebuit să fie. Un icnet de lumină într-un abis de întuneric. Își ridică picioarele cu ajutorul brațelor și le puse în mișcare unul câte unul. Marginea bărcii se vedea confuz, doar atât, marginea dinspre mal a bărcii. Cu cele câteva scânduri zgândărind nisipul, sfoara și felinarul clătinându-se în vârful ei ascuțit. Atât și nimic mai mult. Alergă spre ea, intră în apă până la coapse, apoi se rostogoli înăuntru, prăbușindu-se pe fundul ei ca un copac doborât în nisip de furtună.
- Vâslește luntrașule! Iute!  
Apa era necuminte, izbind cu putere malurile și cochilia de lemn, dar vâslașul era puternic și obișnuit cu alunecarea pe valuri. Bărbatul mai privi o dată îndărăt apoi oftă luung, foarte lung, ca și cum ar fi fost ultima sa suflare. Vâslașul stinsese felinarul și se adâncea în noapte cu vigoare, așa cum inelul cu diamant scos de pe deget și înlăturat cu mânie se cufundă în adâncuri. O vreme nu se mai auzi nimic altceva decât bătaia ritmică a lopeților lovind apa și aceasta răspunzându-le cu spumegări de furie. Apoi auzi puștile. Întâi câteva, apoi mai multe și mai multe. Întoarse capul peste marginea bărcii și zări luminile multiplicându-se ca într-un foc de artificii, apoi zumzetul înfundat al răcnetelor care răzbăteau din când în când surd peste marginea mâncată de vreme a lemnului. Erau însă departe, foarte departe.
- Vâslește luntrașule! Iute! Trebuie să scăpăm de ei. Trebuie să scăpăm de tot! – repetă el, iar vâslașul îl ascultă, căci continuă să înainteze cu voinicie, barca alunecând pe aripa mării ca un vultur pe aripa cerului.
Luminile deja nu se mai vedeau ca un mănunchi de stele, ci ca o lună ciuntă, ca un mic glob de lumină și acela palid, apoi vocile dispărură complet acoperite de valuri, iar lumina nu se mai zări decât ca o solz de licărire între alți solzi ai șarpelui de apă.  
- Stii incotro mergem, da?!
- Desigur domnule – răspunse vâslașul fără să se oprească câtuși de puțin din vâslit.
Constată surprins că fuseseră primele cuvinte ale vâslașului. Nu îi spusese nici bună seara, nici urcați-vă în barcă, nu îl întrebase încotro merg, nici de ce. Dar totul fusese atât de bine pregătit încât nu mai era nevoie de cuvinte. Îl privi din spate cum vâslește. Era un bărbat ușor gârbovit, învelit cu o pelerină de vânt din pânză groasă, ruptă pe alocuri de atâta purtat, care îl acoperea complet. Nu părea să se opintească, ci părea mai degrabă că mângâie obrazul mării, trecându-și vâslele prin apă ca poetul pana prin călimară.           
- Am scăpat! Mulțumesc omule! – icni bărbatul după o vreme și se ridică cu greu pe una din traversele de lemn ale bărcii. Luna dinapoie era atât de măruntă cât licăritul din privire, iar bărbatul își recăpătă încet încet suflul. Nu voi putea niciodată să-ți mulțumesc îndeajuns pentru ceea ce ai făcut pentru mine. Știu ca ai fost plătit de prietenii mei de dincolo, dar îți jur că voi încerca să mă revanșez cât va fi cu putință.
- Nu e nevoie domnule, fac doar ceea ce trebuie să fac. Nimic mai mult. Și apoi nici nu am ajuns încă. Mai aveți puțină răbdare.
Bărbatul oftă din nou, dar de data aceasta nu mai era un oftat al suferinței, ci unul al speranței, al liniștii. Știa că va trebui să rămână ascuns pentru multă vreme, că nu va putea să se arate lumii, dar scăpase de durere și asta era tot ce-și dorise.   
- Poți să te odihnești de acum, nu mai e nevoie să tragi așa de vâsle. Nu ne mai ajung. Nu ne mai ajung niciodată. S-a terminat! O să mă odihnesc și eu. Mult o să mă odihnesc! – mai spuse bărbatul și zâmbi. Pe trupul său chinuit de plăgi însângerate zâmbetul se arăta ca un rânjet de fiară.
- Nu e nevoie domnule, fac asta de când mă știu! Eu nu obosesc niciodată.     
Bărbatul închise ochii. Își revăzu viața întreagă. Corsica lui iubită, casa părintească, pe Saveriu, pe Paulu, pe Petru, frații săi, grădina, marea, nisipul fierbinte, apoi Ghjulia zâmbind și răsfirându-și pletele blonde în vânt, apoi războiul și prăpădul ce i-a urmat, cearta cu Ghjaseppu, cuțitul, judecata, închisoarea. Nu voia să șteargă nimic din ce-a fost. Doar de iubit ar fi iubit mai mult, atâta ar fi schimbat dacă ar fi putut.
- Aș fi iubit doar mai mult – îi alunecă printre buze dar vâslașul nu-l auzi.
- Ai auzit vâslașule?
- Nu domnule.
- Nu regret nimic din toată viața asta. Doar că nu am iubit îndeajuns. Asta ar trebui să facem cu toții, să iubim mai mult. Când voi ajunge dincolo asta am de gând să fac. Înțelegi?
- Da domnule! Așa să vă ajute cerul. Nu mai e mult și ajungem.
În mod evident era un om curios luntrașul. Ar fi vrut să îi vadă ochii și chipul, dar nu putea zări nimic din el, noapte era neagră iar luntrașul era acoperit până în creștet. După glas ar fi spus că e un moșneag țâfnos, dar după felul în care mânuia barca părea un bărbat în toată puterea, e adevărat, posac și un pic urâcios.
Nu mai avea răbdare. Drumul nu fusese nici scurt, nici lung, doar fusese. Se ridică în picioare, deasupra vâslașului, încercând să dezlege zările, dar negrul era atât de adânc încât nu zări niciun indiciu. Barca se clătină și atunci auzi zgomotul. Privi mirat pe fundul bărcii și ridică moneda ce părea să-i fi căzut din buzunar. Era un obol. O răsuci și o privi pe amândouă părțile, mai mult pipăind-o cu degetele decât cu privirea. Nu avusese nicio monedă la el, asta știa cu precizie. Și atunci de unde venea? Clar îi căzuse lui, auzise zgomotul metalului lovindu-se de lemnul umed al bărcii. De undeva dintre cârpele care îl înveleau căzuse. Sau din carne. Întinse moneda spre luntraș.
- Am găsit un obol. Nici măcar nu știu dacă e al meu, probabil că este. Dar trebuie să ți-l dau ție. Tu vei știi ce să faci cu el.
- Mulțumesc domnule, oi știi! – răspunse omul sec ca și cum moneda era așteptată și i s-ar fi cuvenit fără tăgadă, apoi arătând cu mâna în zare spre un contur ce părea a fi o intrare de peșteră, mai adaugă neutru.
- Și apoi, am ajuns.
 
 

miercuri, 10 martie 2021

Ce văd prin telescop în blocul de vizavi

Joaca mea cucuvintele s-a mutat temporar pe FicțiuniReale (musai 500 de caractere și temă dată). Groapa cu nisip o pune la bătaie Florin Piersic Jr dar fiecare vine cu lopățelele și găletușa lui.
Ultimul tort făcut (cu scoici și pietricele) arată cam așa:
 
Ce văd prin telescop în blocul de vizavi
Șed cu coatele pe pervaz și mă uit cu binoclul în blocul de vizavi. Ferestre multe și colorate. Oameni care discută, care citesc, care iubesc, care visează, care își văd de viață. Îmi atrage atenția un bărbat așezat cu coatele pe pervaz care privește prin binoclu spre blocul de vizavi. Deschide toate ferestrele, dă la o parte draperiile, aprinde luminile și cercetează cu atenție tot. În fiecare apartament răscolit locuiește câte un bărbat care pune pe masă binoclul și își vede liniștit de viață.


vineri, 4 decembrie 2020

Așteptarea

Așteptau cuminți cu pistoalele în poală și scuipau din când în când cojile negre, după ce adunau cu dexteritate în vârful limbii semințele crude dintre cele două jumătăți despicate. Ședeau în spatele casei pe un butuc gros de tei, lipit de zid, pe care bărbatul solid și grizonant dăduse drumul unui pumn de semințe de floarea soarelui, scoase din buzunarul drept al pantalonului. În stângul avea cinci gloanțe. Era optimist și se aștepta să fie de ajuns doar unul, mai ales că celălalt avea și el unul pe țeavă, dar a mai luat câteva, nici nu le-a numărat, așa, ca să fie. Gloanțele se bulbucau rotund pe sub pânza subțire și bărbatul cel tânăr nu-și putea lua ochii de la ele. Se gândea că mai bine s-ar fi așezat pe partea cealaltă, unde sub umflătura buzunarului mormăiau neliniștite semințele. El nu se gândise să ia niciunul în plus.
- Dacă stăm aici o auzim? 
- O auzim, cum dracu să n-o auzim, n-ai văzut cum scârțâie poarta?!
Tânărul dădu din umeri și scuipă o coajă de sămânță care zbură chiar pe vârful pantofului. Merseseră mult prin colb furișând-se de vederea oamenilor și vârful pantofului negru era aproape alb din cauza prafului adunat, așa că sămânța se azvârlea cu vigoare privirii. Scutură de câteva ori din picior fără să ridice călcâiul, dar aceasta nu voi să se dea dusă.  
- Și pe urmă o auzim când intră în casă, e fereastra crăpată! – mai adăugă bărbatul grizonant după o vreme și făcu din cap în direcția ferestrei. 
Tovarășul său dădu din nou din umeri și privi strâmbând-se la sămânța de pe vârful pantofului. Mai bine ar fi aterizat pe stângul, nu avea atâta colb adunat și nu i-ar fi sărit în ochi așa. Pe unul din porumbii din fața sa se așezase o cioară. Pasărea fâlfâi de câteva ori din aripi și începu să croncăne, la început rar, apoi din ce în ce mai des și mai agresiv. Alte două ciori se adunară degrabă lângă prima și începură să croncăne împreuna cu ea. 
- Hușșș… hușșș… făcu tânărul înspre ele, fără să se ridice de pe buștean, dar ciorile nu se speriară. Tăcură însă. Ia uite ale dracu! Ce v-a găsit și pe voi acuma?!
- Lasă-le, își văd și ele de viață! Ca și noi… - mormăi tovarășul său, ca pentru sine. 
O vreme tăcură și bărbații și ciorile. Cel tânăr se așezase cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palme și cu ochii în pământ, privind atent și sfredelitor ca și cum ar fi încercat să scurme cu privirea în țărână o gaură în care să se prelingă precum cărăbușii de mai. Celălalt își lipise spatele de zidul casei și privea în sus, înspre cer, de parcă ar fi căutat ceva acolo, dincolo de pânza de albastru, un chip și o vorbă. Dintr-o dată bărbatul cel grizonant tresări, își îndreptă spinarea și ridică un deget în aer. Rămase încremenit cu capul într-o parte și cu buzele întredeschise, ciulind urechile. 
- Nu-i a noastră… - mormăi el revenindu-și din încremenire și adunând ultimele semințe de pe buștean. Le arunca printre buzele abia crăpate, pe urmă băgă mana în buzunarul drept și răsturnă o grămăjoară nouă peste lemnul rotund.
Tânărul auzise și el țâțânii porții scârțâind, dar sunetul venea de undeva de departe. Gândul îi fugi însă degrabă la femeia care trebuia să sosească. O văzu cum deschide poarta, cum urcă prispa, cum deschide ușa. Își lăsă geanta pe pat și sacoșele lângă dulap. Începu să se dezbrace de cămașa subțire. Tânărul nu o lăsă însă să se dezvelească ci se izbi cu degetele peste ochi, ceea ce-l făcu pe celălalt să tresară din nou. Nu o putea lăsa să-i intre în țeastă și să se plimbe prin înăuntrul ei ca prin propria-i odaie. Trebuia să facă tot ce-i sta în putință ca să o țină afară.   
- Cât e ceasul? – îl întrebă pe grizonant, deși ar fi putut foarte bine să se uite singur la încheietura mâinii sale drepte.
- Șase fără zece.
- Ar cam trebui să sosească…
- Ar cam trebui!
Tânărul începu să numere ciorile strânse în păpușoi. Erau multe dar unele erau departe și nu le distingea cu ușurință, deși hainele lor cernite stropeau apăsat galbenul uscat al porumbului ca cerneala dintr-un stilou defect. Douăzeci și șapte. Ciorile din față nu mai croncăneau, dar cele ce încă se mai adunau îndărăt își anunțau sosirea prin vociferări scandaloase, apoi tăceau la rândul lor și ele, pentru a le asculta pe cele proaspăt sosite. Păreau să fi așteptat o întâmplare anume, un eveniment cioresc, o serbare a tuturor ciorilor la care sa se fi dezlănțuit cu toată energia adunată grămadă.
Îl privi pe omul de alături. Nu vorbea deloc. Știa că și lui îi era teamă. Deși, probabil, nu teama era cuvântul potrivit pentru starea pe care o trăia, căci nu îi era efectiv frică, doar simțea în stomac o greutate mare și încinsă, ca și cum cineva i-ar fi îndesat între mațe tuciul de mămăligă proaspăt ridicat de pe foc. Până la urmă era ca săpatul unei gropi, ridici cazmaua, apeși cu bocancul pe marginea ei, răsucești și ridici. Nimic extraordinar în asta. Își ridică mâneca și privi ceasul. 
- O să vină?
Bărbatul cu păr cărunt dădu din umeri, își privi și el ceasul, apoi se sprijini iar cu spatele de zid cu brațele împreunate la piept. După o vreme se aplecă, rupse un fir de iarbă uscată, îl trecu de la un capăt la altul printre degetele strânse și începu să se scobească cu el între dinți. 
- Poate că totuși n-o să vină... 
Grizonantul îl privi încruntat, cu ochi mânioși și dădu iar din umeri. Stătură vreme îndelungată unul lângă altul fără să-și mai spună vreun cuvânt. Semințele negre alunecaseră toate pe pământ. Ciorile nu se mișcau în păpușoi.  
Brusc bărbatul se ridică în picioare. 
- Ajunge! Haidem!
- Ce facem, gata?!
- Da… n-a venit!
Celălalt se ridică și el de pe bușteanul de tei. Pistolul îi alunecă din poală în colb.
- Și cu astea ce facem? – întrebă ridicând-l cu un deget.
Câteva minute se așternu între ei tăcerea. Niciunul nu se gândise la asta. 
- Le îngropăm!
Cerul prinsese a se întuneca. Doar înspre apus o vâlvătaie roșie ardea porumbii uscați. Două umbre se strecurară printre ei și dispărură în întuneric. Pâlcul de ciori rămas în urmă începu să croncăne amarnic. 

miercuri, 18 noiembrie 2020

colecționarul

colecționez borcane
din cele mici, cu forme atipice
folosite în special pentru mirodenii
de 400 cu urme de gem, dolofane de 800
le umplu pe fiecare cu zâmbetele tale
și le așez sus în bibliotecă printre rafturile cu cărți
în fiecare zi închid câte unul și mă îmbăt de înlăuntrul lui
pe cele mustind de încântare le deschid iarna
cu țurțuri în barbă și mănușile îmbibate-n omăt
iar casa se umple de soare
pe cele topindu-se în propriul suc vara
iar pe cele dând colțul buzelor în verde primăvara
ieri am scăpat un borcan cu etichetă portocalie
zâmbetele s-au prelins pe picior, s-au împrăștiat pe podea,
gamba a început să se învelească în scoarță încrețită
degetele au fugit precum cărăbușii ascunzându-se sub frunze
iar din genunchi mi-au răsărit două ramuri subțiri
cu muguri mici ca buburuzele

ieri, între ultimul raft și tavan am bătut o poliță nouă

vineri, 23 octombrie 2020

Calul troian

Am întrebat-o care e treaba cu calul troian. A ridicat brusc privirea înspre mine, m-a privit cu ochii mari câteva secunde, apoi a început să râdă. Asta nu mi-a plăcut deloc, era o treabă serioasă. A văzut că mă încrunt și mi-a răspuns cu vorbe rostogolite că l-a scos din curtea interioară și că acum e bine. Asta îmi mai spusese o dată într-o doară, dar nu avusesem timp să discutăm, însă venise momentul să lămurim lucrurile.  
- E mult mai bine acum după ce l-am scos dinăuntru! – s-a grăbit ea să îmi explice, încercând să mă liniștească.
- Nu mai ai senzația aia de amețeală, de sfârșeală, de capăt de lume? Te simți mai bine, da? – am întrebat neîncrezător.
- O, daaa…
Încă zâmbea. Era un zâmbet limpede ca o pânză alunecătoare de apă așternută peste pietrele rotunde îmbrățișate una în alta. O vreme s-a așternut tăcerea. Eu așteptam să îmi povestească în fir a păr despre calul troian, dar gândurile ei alergau în galop peste dealuri...
- Despre ce cal vorbești? Ce e cu calul ăsta troian? De unde vine, unde s-a dus? – am izbucnit eu, încercând cu greu să îmi păstrez cumpătul.
- Calul de lemn. Gol pe înăuntru și plin cu soldați, calul troian...   
- Și unde era înainte să îl scoți afară?
- Înăuntru! În curtea interioara.
- În curtea interioara...?!
- Da, da, în curtea interioară a sufletului – a încercat ea să îmi explice și a dus mâna la pântece.
- Nu cred că acolo sălășluiește sufletul, ci aici – am contrazis-o imediat și am dus măna în dreptul pieptului.
- Nu, nu, nuuu... Aici unde îți arat eu sălășluiesc emoțiile, nu acolo, știu sigur. Și despre asta este vorba, despre emoții – a revenit ea foarte sigură pe sine și a proptit degetul mare chiar în dreptul buricului.
- Cine l-a adăpostit acolo?
- Oamenii, trecătorii... oamenii pe lângă care am trecut... nici eu nu știu foarte bine.
- Și soldații?
- Ooo... soldații s-au împrăștiat imediat prin tot înlăuntrul... Au luat în stăpânire fiecare crenel, fiecare poartă, fântâna și magazia cu alimente, țărâna și cerul...
Am rămas încremenit. Nu înțelegeam absolut nimic. Mă gândeam dacă nu cumva lucrurile mergeau chiar mai rău și nicidecum mai bine și dacă îngrijorarea nu se înșurubase în creier ca vâlvătaia flăcării în jurul  săgetații ascuțite înainte să fie zvârlită spre țestele războinicilor de peste munți...
- Fiecare din noi avem înăuntru un cal troian – mi-a spus cu glas moale dar sigur.
Lumina îi dispăruse din priviri, ochii nu mai vânturau râuri repezi, ci se lăsaseră pradă mării nesfârșite, calme dar cenușii.
- Și soldații lor se împrăștie prin tot înlăuntrul nostru. Noi ne retragem pas cu pas, urcăm cu spatele pe scara de piatră ce se rotește în spirală și ne ascundem sus, în turnul cel mai înalt, cel în care a locuit și prințesa din pădurea adormită. Ieșim noaptea și bântuim culoarele pustii, sala tronului pe unde nu a mai trecut nimeni demult, trecem peste santinelele adormite pe platformele de lemn de pe ziduri, traversăm curtea prin dreptul fântânii, privind din când în când cerul din adâncul ei, apoi ne ascundem în camera secretă cu perete fals...
- În camera secretă?
- Da, da, în camera secretă... Cea în care stau gândurile înșirate frumos pe rafturi ca niște cărți cu coperți moi și viu colorate... E ca o bibliotecă. E chiar o bibliotecă! De cele mai multe ori ei nu bagă de seamă, sunt ocupați să țină lucrurile pe verticală și Soarele înfipt în vârful lor...
- Și calul? Cine a băgat calul troian înăuntru?
- Nu l-a adus nimeni înăuntru, ăsta e paradoxul. Acolo a fost construit... Dar de asta îți dai seama abia târziu. La început crezi că l-a băgat cineva și îți storci creierii să înțelegi cine. Georgeta de la trei, doamna Gardoș, bărbatul cel tânăr care iese seara să citească în balconul de vizavi, șeful Grigorescu, Tănăseasca de la administrativ... Apoi îți dai seama că nimeni nu putea să aducă ditamai calul troian în curtea interioară fără să bagi de seamă și fără să te împotrivești, că de fapt el a fost construit chiar înăuntru, acolo, sub ochii tăi, bucățică cu bucățică, fără să observi... Fiecare dintre oamenii cu care te-ai intersectat a adus câte o piesă și a adăugat-o peste cele deja așezate înainte. Dacă te uiți mai bine nici nu seamănă cu un cal, ci cu orice altceva. Nici n-ar fi putut să construiască niște străini un cal înlăuntrul tău, asta e sigur, numai tu ai fi putut face asta...  
- Șiii... cum ai reușit să îl scoți de acolo?
A început să râdă iar. Ochii i s-au aprins ca două torțe în cetatea pustiită și glasul a prins a aluneca devale ca un pârâu repede de munte, furișându-se dinspre cremenile reci și ascuțite înspre tărâmuri cu pante dulci și maluri cu ierburi înalte.
- De fapt problema cea mai mare nu este să îl scoți, ci să îl găsești. E ditamai calul dar nici nu îți dai seama că face parte din tine, că îl ai în pântec, în brațe, în ochi, în buze, în unghii... Treci pe lângă el, prin el și totuși nu îl vezi. Pentru că e un înlăuntru în interiorul lăuntrului. Soldații ieșiți din pântecele lui se întind precum cuiele pe marginea gherghefului și țes între ei pânză deasă care acoperă zidurile ca cearceafurile albe salonul de muzica uitat de timp. E de ajuns însă să găsești așchia din privire sau nodul din călcâi și să ai răbdarea și dorința să mergi în lungul lor îndărăt, căci descoperi apoi bucată cu bucată întregul ansamblu. Trebuie doar să știi ce să cauți. Ooo... Și să nu-ți imaginezi că ai să găsești forma de cal, forma nu ai să o descoperi de fapt niciodată, pentru căăă... cum să îti explic, pentru că faci parte din ea, ți-e și fântână și cer, și măr și țărână și ochi și copită...  Înțelegi?
A fost rândul meu să casc ochii mari și să râd. Nu înțelegeam nimic, dar absolut nimic.
- Odată ce scapi însă de calul troian și de soldații ascunși în pântecul lui, odată ce rămâi tu însuți cu tine și dai afară tot ce nu e al tău, te simți eliberat... Te simți cu adevărat liber...    
Are o privire de copil care descoperă pentru prima dată în viață fluturele. Îl privește cum coboară pe floare și cum își vântură aripile. Fluturele se rotește pe conturul florii ca un ac de ceasornic, apoi zboară și i se așază pe nas. Râde...
- Dar trebuie să ai continuu grijă. Nicio clipă nu trebuie să lași garda jos. Ei vor încerca mereu să aducă bucățile lor de lume înlăuntrul tău. Deschie-le poarta, dar lasă-i să intre pe o parte și fă-le vânt pe cealaltă. Păstrează ce îți dorești tu, nu ce îți leapădă ei...
Râde iar. E un râs cu rădăcini adânci, crescut din buric... A așezat fluturele pe vârful degetului și suflă peste aripile lui. Fluturele își desface aripile dar nu se ridică ci își înfășoară trupul subțire în jurul degetului și se topește în piele.
Îmi arată chicotind degetul albastru...