Unde se termină ceața

Totul a început de la Kolbjorn, băiețelul de șase ani al lui Hilmar Gustavsson. I-a spus maică-sii că se duce în părculețul de lângă pădure să se dea în leagăn. Kaja Gustavsson și-a văzut mai departe de treburi, însă când a ridicat ochii și a descoperit cât e ceasul a tresărit. S-a uitat pe fereastră și a văzut că e ceață. O ceață groasă cum se întinde uneori peste ape când vremea se schimbă și vântul din larg aduce bureți de apă până lângă mal. Doar că ziua aceea fusese, spre uimirea locuitorilor Hällnäs-ului, foarte caldă și uscată. Nicio adiere de vânt, nicio schimbare bruscă de temperatură. De aceea, când i-a spus lui Hilmar că afară e o ceață s-o tai cu cuțitul, acesta nici n-a băgat-o în seamă și a continuat să scobească lemnul pregătit pentru bastu. Kaja Gustavsson a ieșit din casă și a observat că aerul începe să se răcească pe măsură ce se apropie de pădure. Când a ajuns lângă parc îi era deja frig și-i părea rău că nu-și pusese pe umeri un șal. A găsit gol scaunul leagănului agățat de bara metalică prin două lanțuri groase, legănându-se singur, cât de vreo două palme, înainte și înapoi. De aici a tras concluzia că Kolbjorn plecase doar cu puțin timp mai devreme și că probabil rătăcise drumul înapoi către casa. L-au așteptat preț de vreo jumătate de ceas, însă copilul n-a apărut, în timp ce ceața s-a făcut și mai deasă. 

- Așa ceva n-am pomenit de când mama m-a făcut – a spus încruntându-se Olofsson, venit împreună cu o duzină de bărbați din vecini ca să ajute la căutarea micului Kolbjorn.

- Niciodată, niciodată... – a întărit și Mattsson. Nu știu ce s-a întâmplat, dar cu siguranță e ceva cu totul și cu totul neobișnuit. 

Imediat ce au început căutările, Engström, om în toată firea, s-a rătăcit și el, așa că au trebuit să întrerupă acțiunea și să aducă gheme de sfoară de la magazia lui Håkansson pe care să le desfășoare apoi pe masura depărtării de casa lui Gustavsson. Însă nu numai că nu au găsit nimic, dar ceața deasă făcea aproape imposibilă înaintarea și cu atât mai puțin descoperirea unui copil de șase ani. 

- Să ne fi trimis cineva ceața înadins? – a întrebat Holmberg, deși și lui întrebarea i se părea un pic nepotrivită. 

- Poate – a șoptit Mårtensson. Dar cu ce scop? Satul nostru nu este bogat. Nu avem nimic care să atragă atenția străinilor. Și apoi suntem oameni buni, cu frica lui Dumnezeu! 

- Poate nu e o ceață. Poate că e un monstru ieșit din mare – a spus Dahlberg. 

Toți ceilalți au tăcut și l-au privit cu ochii mari. 

- Asta e cel mai probabil că s-a întâmplat. Un monstru a ieșit din mare și s-a întins peste uscat – a spus Mårtensson.

- Hai, terminați cu prostiile – a spus nervos Hilmar Gustavsson. Cum să iasă un monstru din mare? Ce monstru e ăsta numai abur și întuneric? 

Toți au tăcut o vreme ascultând respirația greoaie a lui Hilmar Gustavsson, apoi Olofsson a spus.

- Dar de monstrul lui Norberg vă mai amintiți?

Era imposibil să nu-și amintească, deși trecuseră mai bine de treizeci de ani. Îl văzuse tot satul. Era o masă enormă de gelatină în care se topiseră doi ochi ca două scoici și o coadă ca o mătură. Rămăsese pe mal până când începuse să se descompună, dar nu ca un pește, ci mai degrabă se topise ca un cub de gheață. Într-o săptămână dispăruse cu totul, doar ochii îi rămăseseră printre pietre și îi luase acasă Jessika, fiica lui Holmberg. 

- Și dacă e un monstru, cum scăpăm de el? – întrebase Hilmar Gustavsson.

O vreme s-au scărpinat toți după ceafă, apoi Mårtensson a răspuns cu jumătate de gură. 

- Îl împușcăm. 

- La naiba! – a mârâit Hilmar Gustavsson. Cum să împuști un monstru în burta căruia trăiești? Trebuie să-i găsești trupul! Capul! Inima!

Ceilalți au dat din umeri. 

Vreme de trei zile Kolbjorn, băiețelul de șase ani al lui Hilmar Gustavsson, n-a dat niciun semn și nimeni n-a descoperit nicio urmă. Nici ceața n-a dat semne de înmuiere. Adunați în casa lui Dahlberg, toți, cu excepția lui Gustavsson care continua să-și caute băiatul legat cu o sfoară de trunchiul bradului din curte, erau de părere că Njord își ceruse jertfa și că nu mai era nimic de făcut. Erau oameni maturi și erau conștienți că Njord face parte din lumea poveștilor, a miturilor, în timp ce ei, ceilalți, făceau parte din lumea reală. Numai că, la fel de bine, cu toții aveau credința că undeva, din când în când, cele două lumi se ating. Nu mult, cât un lat de talpă, îndeajuns ca ființa sau personajul să poată trece dintr-o parte în alta. Se întâmpla ca momentul acela atât de rar să se fi desfăcut ca o floare chiar acolo, sub ochii lor. Și unul câte unul încetară să-l mai caute pe Kolbjorn.

Abia după zece zile de liniște abisală, într-o miercuri pe înserat, s-a auzit o împușcătură. Au dat fuga în direcția de unde se auzise năprasnicul zgomot și l-au găsit mort pe bătrânul profesor Gudmundsson, cel care știa toate poveștile despre Odin și Thor și Freyr și Frigg și Baldur și Njord și-i învățase pe fiecare dintre ei. Se împușcase în cap. 

„A vrut să împuște monstrul și s-a împușcat din greșeală”, au spus cei din jur aplecându-se deasupra trupului. „Dumnezeu să-l ierte” au mai adăugat ei, îngrijorați că o altă nenorocire s-a abătut asupra satului. Însă în acel moment au auzit glasul Kajei ca o goarnă de șalupă.

- S-a întors, s-a întoooors, s-a întors Kolbjorn. 

S-au răsucit cu toții dintr-o dată și au privit-o descumpăniți. 

- A intrat pe ușă ca și cum adineauri ar fi coborât din leagăn. Și chiar asta susține – a mai adăugat cu fața strălucind . 

Cu ochii întorși înspre Kaja, nimeni n-a văzut sufletul bătrânului Gudmundsson pășind pe cărăruia deschisă între lumi, mână în mână cu Njord.

Apoi ceața s-a ridicat brusc și toți au început să zâmbească. 

     

serpentine

în fiecare seară cobor în camera mea cu draperiile trase

trag cu mătura pe sub pat ca să stârnesc neliniștile

zgândăresc umbrele aciuiate în colțuri

adun coșmarurile din cuiburile becurilor stinse

și le dau drumul pe parchet 

deschid cu o tresărire ascuțită răni închise demult 

sau devreme

și strâng pleoapele

pentru ca mâine când le voi deschide 

ziua să-mi pară 

nemaipomenit 

de frumoasă

Alegeri

Dumnezeu s-a aplecat peste balustrada balconului, a privit încruntat spre Pământ și și-a frecat bărbia.

- Cam ce ți-ai dori? a întrebat el sufletul care stătea picior peste picior și sorbea dintr-o cană roșie ceai de verbină.

- Păăăi…

Dumnezeu a înclinat capul într-o parte și l-a privit oblic. 

- Bine, bine, fără păi. Aș vrea în primul rând mult soare. Și să fie cald. Și să am apa alături ca să mă răcoresc când mă încing. Și să fie multă liniște, departe de oameni, de gălăgie. Și să nu fie mai nimic de făcut. Adică așaaa, să nu fie obositor trăitul.  Să nu trebuiască să fac efort decât ca să mă târăsc pe nisip până la apă și înapoi.

Dumnezeu s-a gândit, s-a scărpinat iar în barbă, apoi i-a spus.

- Bine, am să te fac crab.

Sufletul a ridicat privirea îngrijorat. S-a ridicat de pe taburet, a ieșit pe balcon și s-a aplecat peste balustradă alături de Dumnezeu. A iscodit cu privirea o vreme, apoi a murmurat.

- Auzi, Doamne, nu poți să mă faci grec?

Dana

Domnul Petrișor se ridică cu greu din fotoliu, înfige tălpile pe jumătate în papucii îmblăniți și îi târâie până la măsuța de cafea cu picioare strâmbe și mâncată de vreme pe care șade telefonul. I s-a părut că l-a auzit sunând, dar nu e sigur. Ridică receptorul, îl lipește de urechea stângă, apoi își amintește că stânga e cea cu care nu mai aude, îl lipește de dreapta și spune nesigur: alo. Apoi moare. Așa, pur și simplu, moare din picioare spunând „alo”. 

Nimeni nu știe cu siguranță dacă telefonul chiar a sunat sau a fost doar o dorință a domnului Petrișor ca acesta să sune, sau dacă cineva era la celălalt capăt și a spus ceva sau a tăcut. Cert este că așa l-a găsit tanti Vasilica atunci când a venit să dea cu mătura, prăbușit lângă măsuța de cafea cu picioare strâmbe, cu receptorul strâns în mâna dreaptă și cu tonul de apel pierdut răsunând din difuzor. Tanti Vasilica nu l-a atins, știe din filmele polițiste cu Colombo că nu trebuie să atingi decedatul pentru că s-ar putea să ștergi eventualele urme, doar a luat receptorul și l-a pus în furcă, apoi a dat fuga jos la madam Pandele de la parter să-i spună grozăvia și să-i ceară o lumânare și o cutie de chibrituri. 

Tanti Vasilica e singura care mai are o cheie, pentru că în afară de faptul că spală scara blocului, mai intră uneori la domnul Petrișor să-i facă un pic de curat sau să-i aducă câte ceva de mâncare. Gratis! Fiindcă știe că domnul Petrișor nu o duce prea bine cu banii. În schimb mai primește câte un pantalon bărbătesc vechi, câte o pereche de pantofi, sau câte o cămașă pe care le răsucește pe o parte și pe alta și cel mai adesea le aruncă la coșul de gunoi din colțul blocului în drum spre casă. 

Bine, o cheie are și domnișoara Dana, însă n-a folosit-o probabil niciodată. Dumneaei e dincolo de mări, în țările cele de departe și n-a mai trecut pe la domnul Petrișor de multă vreme. Să tot fie vreo douăzeci de ani. Dacă nu douășcinci și mai bine, cine mai știe...

- Eu cred că de foame a murit – a spus tanti Vasilica polițiștilor veniți să cerceteze moartea domnului Petrișor. Niciunele nu mânca. Degeaba i-am făcut cumpărături că nu s-a atins de nimic patru zile. Și în frigider sunt de toate, dar nicio cutie nu e desfăcută, am verificat eu, puteți să verificați și dumneavoastră. Nu știu cine l-a sunat, când am ajuns eu nu vorbea nimeni, telefonul făcea așa, piu, piu, piu, cum face când celălalt capăt nu există. Poate că fusese moartea la telefon și i-a zis să vină și domnu Petrișor, moale cum e dumnealui, s-a dus, pardon, cum era am vrut să zic, Dumnezeu să-l ierte.

Însă madam Pandele care a sosit într-o fugă imediat după ce a sunat la 112 a avut o cu totul altă părere. 

- Ei, de foame, dumneata n-ai văzut ce gambe groase avea?! Ăsta mânca, nu vă luați după Vasilica, că nu știe ce vorbește. De dor a murit. Că netrebnica aia de fie-sa nici n-a mai vrut să audă de el de când a plecat. Era ros de dor, domnule, iar ea nici măcar un telefon nu-i dădea. Pe dinăuntru era ros. Pe dinafară nu se vedea nimic, dar se subțiase ca robineții ăia mâncați de rugină, care strălucesc pe afară, însă pe dinăuntru apa mănâncă și mănâncă din metal până se crapă un por și apa țâșnește de te și miri de unde se aude țîr-țîr. Poate că i-o fi dat acu, el s-a mirat atât de tare că a auzit-o încât i-a stat inima în loc de mirare și apoi inima n-a mai știut să pornească înapoi. Eu așa zic, să nu vă fie cu supărare. Puteți să vorbiți și cu Marioara de la șapte. O să vedeți că la fel vă spune. 

Însă doamna Marioara de la șapte a zis că nici de foame și nici de dor n-a murit.

- Nici vorbă. Cu domnișoara Dana încheiase socotelile, nu mai aștepta nimic de la ea. Era singurul lui copil și când plecase în America îi sfâșiase sufletul. Se rugase de ea cum s-a rugat Moise de Dumnezeu după treaba cu vițelul de aur, dar ea nici n-a vrut să-l asculte. Nu și nu că ea pleacă, că n-o să-și omoare tinerețile prin țara asta schiloadă și oarbă acu când are o șansă unică în viață. N-a luat decât un geamantan mic în care n-ar fi putut să încapă decât vreo două cămăși o fustă și-o pereche de pantofi și dusă a fost. De fapt de-aia a murit și mă-sa, de inimă rea. Domnu Petrișor de singurătate a murit, domnule, vă spun eu sigur. Păi cine îl mai suna pe el la nouăzeci și doi de ani? Nimeni. Că ea a fost făcută și târziu, s-au chinuit mult săracii s-o aibă. Vă spun eu că telefonul ăla n-a sunat, dar așa se mai ducea el din când în când să-l mai ridice să vadă dacă nu cumva e cineva agățat pe fir.

- Eu mai treceam uneori, că era singur și mă gândeam că poate vrea să mai schimbe un cuvânt cu cineva, că vorba aia stăm ușă în ușă. Dar era dus, zău era dus. Nu-i mai mergea mintea, eu îl întrebam una, el îmi răspundea alta. Eu întrebam de sănătate, el zicea de copacii din fața balconului, eu îl întrebam de mâncare, el zicea de vrăbiile care făceau cuib pe scară, eu întrebam de oboseală, el îmi vorbea despre vise. Vise avea, Dumnezeu știe de unde, da vise avea și pentru alții. Îmi mai povestea din ele până ajungea pe la jumătate, apoi se uita lung la mine ca și cum ar fi descoperit brusc că stătea de vorbă cu altcineva decât credea. Zicea mereu de domnișoara Dana. O mai sunam amândoi cu taxă inversă, că așa mi-a zis domnișoara. La amiază sunam. Dumneaei cred că dormea, dar răspundea de fiecare dată. Mi-a zis să nu sun pe seară că orele e diferite și acolo e noapte când aici e zi și acolo e zi când aici e noapte. Vorbeau mult și el îi tot spunea că e bine, că n-are nevoie de nimic, când de fapt nimic nu era bine, da așa sunt bărbații, nu vor să se știe că o duc rău. Mai ales cu sufletul nu vor bărbații să se afle că o duc rău. Se închid în ei ca peștele în năvod când îi înfășoară răul, că așa a fost și bărbatu-miu, s-a tot închis, s-a tot închis, până a crăpat, că n-au știu prea bine să-mi spună de la spital de ce a murit, știu doar că nu s-a mai deschis. Pe urmă ea îi spunea că trebuie să meargă la muncă și închidea, iar el plângea. Dar niciodată nu plângea la telefon. Doar după ce ea închidea, eu luam receptorul și îl puneam în furcă, iar el punea bărbia în piept și plângea. Nici nu-ți dădeai seama că plânge, că nu se auzea nimic, nici nu hohotea, nici nu se mișca vreun mușchi, vreun umăr, vreun deget, doar deodată vedeai șirurile groase de lacrimi care se prăvăleau pe obraji, cădeau până pe bărbie și pe urmă mai jos pe halatul de molton, că eu i-am zis să renunțe la el că e gros, mai ales vara, că așa făcea și cu papucii ăia îmblăniți, îi purta tot timpul, vara, iarna, primăvara, și pe halatul de molton se făcea așa o pată mare, ca o hartă, că halatul era cafeniu, dar imediat ce lacrimile se strângeau cafeniul se făcea negru, iar harta zău că arăta ca România, ca un pește mai rotund, așa, cu cap și coadă, că uneori mă și bucuram că plânge, că vedeam România cum înflorește pe halatul lui de molton și zău mă apuca așa o bucurie interioară, de cum se face dom’le să curgă lacrimile și să facă ele o țară ca și cum ar vrea să spună fără cuvinte că ăl de plânge o iubește și o ține fierbinte înăuntru, doar uneori din prea multă iubire iese harta aia de lacrimi și se varsă pe piepții halatului. Altfel era un om bun, zău că era. 

- Așa v-au zis? Niște zgripțuroaice! A fost un bărbat aspru domnu Petrișor în tinerețe. Noi ne știm de cincizeci de ani. O cam altoia pe nevastă-sa. Și pe aia mică uneori, da rar. Acu nu știu dacă de aia a plecat fata, dar după ce a murit maică-sa, of, mama ei de viață, cred că i s-a luat și a vrut să fugă, să uite de tot. Eu o înțeleg, săraca. O vreme nu s-a mai auzit de ea, credeam că a dispărut definitiv. Pe urmă a început să-l caute. El tare s-a mai bucurat. Nu cred c-au vorbit niciodată despre vremurile trecute, se făceau amândoi că plouă. Ea îi povestea că e greu acolo, dar răzbește, fiindcă e tânără și îndârjită. Asta îmi spunea el, că nu stam să-l ascult ce vorbește la telefon. Și era mândru de ea nevoie mare, că, uite, a plecat de aici de la nimic, o așchie de copilă și a ajuns acolo să aibă de toate, și casă și mașină și carnet și grădină cu flori și tot ce-i trebuie prin casă. Odată i-a trimis o scrisoare și un plic mare plin cu fotografii. Are casă frumoasă și mobilă aleasă, domn căpitan, da și ea e frumoasă, ptiu să nu-i fie de deochi. Acu e femeie în toată firea, dar noi o știm toți de domnișoara Dana, era un pic mai mare decât spătaru de la scaun când a plecat și acuuu... Femeie bună la suflet și muncitoare. Nu știu de ce n-a mai venit. Poate n-o lasă treburile de p-acolo, că înțeleg că ăștia, americanii, nu prea au concediu, și dacă vii și nu te întorci la timp te-au și dat afară, nu ca aici de poți să tragi mâța de coadă cât vrei și tot te plătește statul, că de-aia nici n-avem de niciunele, domn căpitan. Locotenent? Bine, domn locotenent, că dacă am pune toți osu la treabă s-ar urni căruța, dar așa, toți cerem, toți cerem și nimeni nu dă, d-aia n-o să fie mai bine nici mai departe, sau poate că n-a mai vrut să se întoarcă în timpurile alea cu bătăile și certurile și toată nebunia din casa lor. Da trimitea bani, domn locotenent. Grămadă trimitea, nici nu știu ce-i mai rămânea ei. Și lu Vasilica să-i facă curat, și lu doamna Pandele de la șapte să-i facă de mâncare, da asta venea numa pe furiș că nu voia să știe tot blocul că ea face de mâncare la un moș ramolit și pârlit, și lu madam Pandele care stă la parter și e toată ziua cu ochiu pe vizor să vadă cine intră în bloc și cine iese, și i-a zis să-i dea de veste la orice oră dacă iese și nu se mai întoarce și lu scorpia aia de Vancea de vizavi, că o rugat-o să mai treacă pe la el din când în când să stea de vorbă, să nu se simtă și el singur. De ce-a murit? Păi eu știu? Eu l-am dus de câteva ori la spital, că recunosc, și mie mi-a trimis domnișoara Dana bani, să-și facă analizele și era ok domn locotenent, zău era, m-am uitat și eu pe analize și erau puține însemnate cu roșu și pe urmă i le-am trimis lu domnișoara Dana prin poștă, cum m-a instruit. Zău că nu știu de ce a murit, cred că s-a obosit cu viața. Telefonul? Nu știu, dar cred că n-a sunat nimeni, însă firul de telefonul îl strângea în brațe de dragul fiică-sii, eu așa cred, eu cred că l-a pus la ureche în ziua aia dis de dimineață, cu mult înainte de a muri și a auzit în el tot, și cum a țipat când s-a născut, și cum a gângurit când avea numai o lună, și cum a cântat la prima serbare școlară și pe urmă în cor, că era pricepută la cântat, și când i-au cântat la mulți ani de majorat, cred că a auzit tot, domn... domn... să mă scuzați că lăcrimez bărbat în toată firea... 

Povestea împărăției florilor moarte

Povestea pe care v-o spun acum s-a întâmplat demult, de foarte mult timp, pe când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag. Ei bine, cam pe vremea aceea exista departe, foarte departe, o împărăție minunată, Împărăția Florii Soarelui. 

De la distanță nici nu puteai scruta înspre tărâmul acela, căci era la fel de strălucitor precum Soarele, iar o singură privire aruncată într-acolo îți topea ochii așa cum palma topește fulgii de zăpadă îndrăzneți. Doar o învoială cu florile soarelui care își strângeau petalele și lăsau lumea așa cum era pe când nici zmeii, nici feții-frumoși nu se născuseră, le permitea trecătorilor să vadă împărăția aceea plină de flori mari, galbene, uriașe, cu miezul negru-roșietic și cu cercul de lumină dimprejur ca o horă de fluturi. Dar asta doar în schimbul unei promisiuni, căci, vai, Împărăția Florilor Soarelui era pe moarte. Fiindcă îl iubeau toate atât de mult și se roteau după el urmărindu-l pe cer de la un capăt la altul, ajungeau una câte una să își piardă capul și să se prăvale moarte. Cine trecea prin împărăție putea observa lesne câmpul întreg presărat cu corolele lor putrezind, cu galbenul strălucitor descompunându-se palid și cu semințele negre ca niște dinți hidoși rânjind sinistru. „Fiindcă îl iubim, ne pierdem capul” a explicat regina lor. „Știm foarte bine că răsucindu-ne în continuu ajungem la capătul lumii și că nu putem supraviețui fără trupul care ne sprijină, dar iubirea ne e mai puternică decât judecata și în loc să privim în jos spre ceea ce ne e dat, privim în sus spre strălucirea orbitoare a celuilalt”. Tare s-au mai tânguit florile soarelui, tare s-au mai chinuit să afle de la suratele lor din Împărăția Câmpului de peste drum cum fac ele să nu-și lase privirile furate de soare, tare au mai cătat în stele semne care să le învețe ce-i bine și ce-i rău, că nimic n-au deslușit care le-ar fi putut fi de folos. Așa că florile soarelui s-au așezat la sfat și au hotărât să ceară ajutor oricărui drumeț care se încumetă să se oprească la împărăție, să le asculte păsul și să încerce să găsească o soluție pentru a curma implacabilul destin. 

S-au găsit tot felul de îndrăzneți care au venit cu o fel de fel de soluții care mai de care mai năstrușnică, să fie construit un alt Soare în împărăție și să fie așezat în mijlocul ei, să fie pusă o perdea albastră imensă între cer și pământ, să fie adusă ploaia care să locuiască permanent la palat și să umbrească astfel Soarele și multe altele asemenea. Dar fiecare a părut ca umbra unei frunze aleasă să țină răcoare unei întregi împărății. A sta până când a ajuns în Împărăția Florii Soarelui, Făt-Frumos din Lacrimă. Cum fusese născut dintr-o lacrimă, toate gândurile lui erau rotunde și limpezi. 

- Așa cum eu nu pot trăi în afara privirii care m-a născut, iar oamenii nu pot trăi fără să-și lase din suflet moșii, așa nici voi nu veți putea trăi fericite întorcând privirea dinspre pământ și aruncând-o mereu înspre Soare. 

- Oh, e foarte înțelept ceea ce spui. Dar din păcate nu te poți pune în locul nostru ca să înțelegi că nu ne putem împotrivi acestei vieți care ne încântă. Atracția pe care Soarele o exercită asupra noastră e mult prea puternică decât judecata noastră simplă de floare, e ca o vrajă, nu ne putem rupe de ea. 

- Știu asta. Pentru fiecare dintre noi există undeva un Soare, mai mic, mai mare, mai strălucitor sau mai puțin strălucitor, mai mult sau mai puțin insistent. Dar rădăcinile noastre ne vor ajuta mereu să rămânem cine suntem, noi personaje de basm, oamenii oameni și voi flori. Și fiindcă știu foarte bine cum e să fii floare a soarelui, pentru că ele s-au oglindit întotdeauna în lacrima din care m-am născut, vă spun să faceți astfel. Ziua, veți privi ca și până acum Soarele și îi veți urmări drumul pe cer, însă noaptea, în loc să dormiți, vă veți răsuci înapoi și veți redeveni ceea ce ați fost. În acest mod vă veți naște practic în fiecare dimineață și în fiecare dintre aceste vieți înșiruite ca mărgelele pe ață veți iubi Soarele și îl veți uita înspre seară, pentru a prinde drag de el în dimineața următoare. 

Și florile soarelui au făcut începând de a doua zi exact ce le-a spus Făt-Frumos din Lacrimă. Iar împărăția lor a rămas astfel probabil cea mai frumoasă dintre împărățiile lumii, de pe vremea când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag și până în ziua de azi. 

Expresul foamei

Am ieșit la capătul străzii să aștept trenul așa cum mi s-a spus. În colțul străzii nu e nicio gară și cu atât mai puțin vreo șină de cale ferată, gara orașului este exact în partea cealaltă a orașului. Dar nu mă miră nimic. Știu foarte bine că există o realitate pe care o vedem, o simțim, dar există și o altă realitate, nu mai puțin importantă decât prima, care e invizibilă simțurilor noastre obișnuite și pe care o putem detecta doar prin interacțiunea cu oamenii, dar și cu lucrurile care ne înconjoară. Niciuna dintre regulile care se aplică uneia nu e valabilă în cealaltă.  

Trenul a sosit fix la ora 11, fără niciun minut de întârziere. Întâi s-au văzut luminile, subțiri și ascuțite ca Gungnir, sulițele făurite de fiii lui Ivaldi, apoi botul de lup al locomotivei înghițind traversele de lemn și zgomotul de furtună măturând pădurea. Evident, pe strada mea nu e nicio pădure, deși furtuni mai sunt. Mi s-a spus că nu am nevoie de bilet, ba mai mult, că biletul îl voi primi de la controlor când va fi vremea să cobor.  

Nu a mai urcat nimeni în afară de mine. Vagoanele erau un model vechi, cu pereții subțiri de tablă vopsiți în verde, cu streșinile acoperișului ieșind în afară de-o parte și de alta, cu scaune de lemn simple și rigide și cu lampioane cu petrol luminând interiorul. Am trecut din vagon în vagon încercând să-l găsesc pe controlor. Fără să verific în amănunt, mi s-a părut că erau fix atâția călători câte scaune, ceea ce un pic m-a mirat. Apoi brusc mi-a atras atenția un bărbat. Era uscat, cu barbișon, cu părul lung dat pe spate. Avea o pereche de pantaloni cenușii a căror dungă se ofilise demult, o cămașă de in de o culoare indecisă și o vestă de mătase care începuse să se descoasă pe ici pe colo, în timp ce pantofii, stâlciți în zona tocurilor și spre interior din prea multă călcătură, fuseseră recent acoperiți cu cremă și luceau ca cerul pudrat cu nori. Îi citea un poem, dintr-o carte veche cu paginile ce păreau gata să zboare, unei domnișoare care-i ședea alături. Nici figura boemă, nici hainele ciudate nu mi-au atras atenția, ci fizionomia. Îmi semăna perfect. M-am apropiat și am aruncat un ochi pe coperta cărții. Poezii, Frederik Aasgaard. Frederik Aasgaard este numele meu. Doar că eu sunt inginer, n-am scris niciodată poezii. E adevărat, am cochetat cu asta când eram în liceu. Am trimis câteva și la ziarul local, dar nu au fost publicate. În schimb mi se cerea mereu să-mi citesc poemele la serbările școlii. Profesoara de literatură m-a încurajat întotdeauna și m-a lăudat, iar la serbări am primit multe aplauze, în special de la profesorii și elevii din primele rânduri, cei din spate vorbeau tare și făceau haz naiba știe de ce sau de cine. Am renunțat să mai scriu poezii și nu-mi pare rău, cum să spun eu, mă simțeam în literatură ca peștele în găleată, apă era, nici vorbă, dar pereții erau prea aproape și locul prea strâmt. Am mai aruncat un ochi spre bărbatul care declama înflăcărat poeme și spre domnița care-i sorbea vorbele de pe buze și am plecat mai departe. 

Trenul ieșise demult din oraș. Am privit pe fereastră și nu știu de ce am avut senzația că trenul nu călătorește prin spațiu, ci prin timp. Afară nu se vedea nici câmpia, nici satele, nici șoselele, nici copacii, ci frânturi de imagini, ca și cum un copil ar fi luat cartea de colorat pe care o primise cadou, ar fi apucat foarfeca și ar fi ciopârțit toate paginile în bucățele mici, pentru a o risipi apoi de jur împrejur rotindu-se cerc.

Am căutat mai departe controlorul și tot aruncând privirea în stânga și în dreapta am dat peste un alt individ pe care l-aș fi putut rata foarte ușor dacă nu mi-ar sărit în ochi pata din creștet. Podoaba capilară îi dispăruse aproape complet, doar pe mijlocul creștetului avea o fâșie de păr care încă se mai înverșuna să reziste, în timp ce la spate un fel se șorț maroniu îi înconjura pudica ceafă. Pata din creștet era exact ca aceea pe care o aveam și eu. Instinctiv am dus mâna acolo unde știam că este și am pipăit-o. Nu aveam nicio îndoială că era vorba despre aceeași pată, iar bărbatul nu era altceva decât o altă copie a mea. Părea foarte obosit și muncit de gânduri. Stătea lângă o femeie a cărei vârstă era greu de ghicit, cu fața ridată, cu ochii încercănați și cu părul a cărui culoare părea că se spălase sub mulțime de ploi. Din când în când doamna se apleca înspre el, îi șoptea ceva la ureche, iar el dădea pierdut din cap fără să scoată o vorbă. I-am privit mâinile. Erau negre, pielea îi era crăpată, iar felul în care ținea degetele încovoiate și ușor depărtate îmi spunea că articulațiile îl dor. Mi-am amintit de îndată de tinerețile mele. Fuga Norei avusese un efect devastator asupra mea. Abandonasem facultatea, prietenii, familia. Mă refugiasem în băutură și în cărți. Citeam și beam toată noaptea, iar ziua dormeam. A trebuit ca maică-mea să mă zgâlțâie bine „copile, vrei să ajungi pe drumuri, vrei să cerșești, vrei să mori de foame?”. Mi-am revenit cu greu, am reluat cursurile și am ieșit din groapa în care mă prăbușisem.  

Am încercat să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu și să pun pe făgaș ceea ce vedeam. Era evident că cineva încerca să-mi aducă înaintea ochilor diverse cărări pe care viața mea ar fi putut la un moment dat să le urmeze. De ce? Nu știu. Oricum nu puteam schimba nimic din ceea ce fusese. Deciziile luate atunci nu mai puteau fi modificate acum. Ceea ce puteam face era să învăț din trecut și să corectez prezentul. Dar nici asta nu-mi părea la îndemână, căci nu știam ce era de corectat. Da, aveam o viață mulțumitoare, dar departe de a fi fericită, însă cred că asta este o meteahnă a tuturor celor care pun judecata înaintea celorlalte îndeletniciri, căci căutarea rosturilor vieții e departe de a fi un drum lin, e mai degrabă unul plin de hârtoape și capcane, nesfârșit și zadarnic.     

I-am studiat mult mai atent pe bărbații așezați în stânga și-n dreapta. Mulți îmi semănau și pentru fiecare găseam o răscruce înapoi în timp, când din propria voință sau împins de împrejurări luasem o decizie radicală, alegând un drum anume și lăsând deoparte o viață ce-ar fi putut să se întâmple. Dar spre surpriza mea viețile acestea, pe care le-am considerat ca orice om cu capul pe umeri complet pierdute, își păstraseră cursul și merseseră mai departe în lumea aceea despre care vă vorbeam la început, cea underground, cea în care legile realității palpabile se risipesc ca fumul și în care atingerile noastre cu oamenii și lucrurile din jur însuflețesc entități imateriale.  

Mi-am privit ceasul. Era 11 fără un sfert și orice cititor de povești știe că tot ce ai de rezolvat e obligatoriu să se încheie până la miezul nopții, pentru că ora 0 aduce întotdeauna o schimbare crucială de lume. 

Vagonul în care am ajuns era vagonul-restaurant. Cel mai elegant dintre toate. Fețe de mese albe acopereau blaturile de lemn, scaunele erau capitonate, iar la geamuri erau perdele gălbui cu broderii fine. Domnul înalt, cu smoking, mi-a atras atenția din prima clipă. Sacoul negru cu revere ascuțite îmbrăcate în satin, închis cu un singur nasture îmbrăcat și el în satin, pantalonii de asemenea negri, cu galon de mătase, cămașa albă cu manșete duble pentru butoni și guler rândunică de sub care se iveau aripile papionului erau impecabile. O vestă simplă acoperind talia și pantofii negri de lac completau costumul. Era o prezență pe care nu puteai s-o scapi pe sub priviri. Stătea la o masă către capătul culoarului alături de o femeie mult mai tânără, de o frumusețe rară. Domnul citea ziarul desfăcut ostentativ pe de-a-ntregul, pufăind superior din când în când și sorbind cu guri mari din paharul de cristal cu bourbon. Tânăra de lângă el privea pe fereastră, dar nu spre ceva anume ce se afla imediat lângă tren, ci undeva mult mai departe, dincolo de spațiu și timp, ținând în palme o ceașcă de ceai aburind, degetele ei subțiri părând a fi o prelungire a porțelanului fin.     

Poate că acest ultim cuplu întâlnit, atât de plăcut privirii, m-a întors cu gândul la trenul în care mă aflam. În lumea underground i se spunea „Expresul foamei”. N-am înțeles nici atunci, nici acum când l-am parcurs de la un capăt la altul, de ce i s-ar spune așa unui tren cu fantome, căci până la urmă și la urmă trebuie să punem degetul pe I și să recunoaștem că nu era altceva decât un tren cu fantome, trupurile acelea nu puteau fi numite altfel. Nici vorbă de foame, oamenii arătau foarte bine, rotunzi la față, exista chiar și un vagon-restaurant. Și atunci?! Atunci, punând cap la cap cele văzute mi-am dat seama că era vorba despre altă foame decât crezusem eu, despre foamea de viață. Toți cei din jurul meu, deși o arătau mai mult sau mai puțin evident, împrăștiau, așa cum împrăștie animalele cuprinse de frică feromonii, o insațiabilă foame de viață.  

- Ai ajuns? – am auzit o voce puternică și fermă, dar cu o asemenea tonalitate de parcă eu însumi aș fi rostit cele două cuvinte.

Nu eram eu, sau, în fine, eram eu, dar într-o altă formă, a unui bărbat elegant, și neîndoielnic bogat, care purta un smoking impecabil și era însoțit de o tânără femeie de o frumusețe rară.

- Am sosit – am murmurat șovăielnic, privind peste umărul său șinele de cale ferată care fugeau speriate îndărăt. Eram chiar în ultimul vagon.

- Atunci hai să încheiem toată tărășenia. N-am timp de pierdut.  

A împachetat pe îndelete ziarul, l-a așezat pe masă, a aruncat un zâmbet politicos femeii de lângă el, apoi a făcut un semn discret ospătarului. Sau așa am crezut, căci imediat s-a apropiat de noi nu ospătarul, ci controlorul. În spatele lui aliniați ca bobocii de rață în urma cloștii, vreo șapte-opt capete de bărbați foarte asemănătoare între ele. Era 12 fără un minut. Știam deja ce are să se întâmple, controlorul o să-mi întindă biletul, eu o să-l iau, apoi totul împrejur are să se estompeze și până la urmă are să dispară complet. Și vagonul-restaurant, și trenul, și bărbații asemeni. Am simțit imediat fumul, sau aburul, nu știu exact ce era, vagonul a început să se desfacă în bucățele mici, din ce în ce mai mici, exact așa cum mă așteptam. Însă imediat am sărit speriat căci mi-am dat seama că nu primisem biletul, biletul meu de validare. Așa că am întins mâna lung, tot mai lung și am început să strig „biletul, biletul”. În zadar însă, cuvintele mele nu se mai auzeau, ele însele desfăcându-se în sunete primordiale, oamenii din jur se descompuneau și ei, controlorul dispăruse deja. Îngrozit mi-am dat seama că Frederik Aasgaard nu devenise niciodată inginer deși îi plăcuse ideea și pornise cu entuziasm la drum. Poate că rămăsese un simplu muncitor, sau fusese un poet mediocru, sau ajunsese un mare industriaș și se îmbogățise. Nu aveam însă să dezvelesc misterul acesta niciodată, căci eu însumi am început să mă descompun în particule elementare și să mă risipesc în neant...

                                       

sunt un orb

sunt un om orb, nu văd nimic

nici curgerea verdelui prin frunză

nici viitorul dăltuit în sămânță

nici mireasma liliacului coborând

petală cu petală

sunt atât de orb încât nu pot

răspunde îmbrățișărilor vântului

nici cuprinde în palme

nașterea zilei între coapsele mării

sunt orb și nu pot vedea luna 

lepădându-și cămașa în vârful copacilor

și nici gândul tău tremurând înlăuntru

sunt un om orb, nu văd nimic

și de n-aș ști că sunt orb

luând privirea ca pe un dat cuvenit

aș trăi fericit până la capătul zilelor