Am ieșit la capătul străzii să aștept trenul așa cum mi s-a spus. În colțul străzii nu e nicio gară și cu atât mai puțin vreo șină de cale ferată, gara orașului este exact în partea cealaltă a orașului. Dar nu mă miră nimic. Știu foarte bine că există o realitate pe care o vedem, o simțim, dar există și o altă realitate, nu mai puțin importantă decât prima, care e invizibilă simțurilor noastre obișnuite și pe care o putem detecta doar prin interacțiunea cu oamenii, dar și cu lucrurile care ne înconjoară. Niciuna dintre regulile care se aplică uneia nu e valabilă în cealaltă.
Trenul a sosit fix la ora 11, fără niciun minut de întârziere. Întâi s-au văzut luminile, subțiri și ascuțite ca Gungnir, sulițele făurite de fiii lui Ivaldi, apoi botul de lup al locomotivei înghițind traversele de lemn și zgomotul de furtună măturând pădurea. Evident, pe strada mea nu e nicio pădure, deși furtuni mai sunt. Mi s-a spus că nu am nevoie de bilet, ba mai mult, că biletul îl voi primi de la controlor când va fi vremea să cobor.
Nu a mai urcat nimeni în afară de mine. Vagoanele erau un model vechi, cu pereții subțiri de tablă vopsiți în verde, cu streșinile acoperișului ieșind în afară de-o parte și de alta, cu scaune de lemn simple și rigide și cu lampioane cu petrol luminând interiorul. Am trecut din vagon în vagon încercând să-l găsesc pe controlor. Fără să verific în amănunt, mi s-a părut că erau fix atâția călători câte scaune, ceea ce un pic m-a mirat. Apoi brusc mi-a atras atenția un bărbat. Era uscat, cu barbișon, cu părul lung dat pe spate. Avea o pereche de pantaloni cenușii a căror dungă se ofilise demult, o cămașă de in de o culoare indecisă și o vestă de mătase care începuse să se descoasă pe ici pe colo, în timp ce pantofii, stâlciți în zona tocurilor și spre interior din prea multă călcătură, fuseseră recent acoperiți cu cremă și luceau ca cerul pudrat cu nori. Îi citea un poem, dintr-o carte veche cu paginile ce păreau gata să zboare, unei domnișoare care-i ședea alături. Nici figura boemă, nici hainele ciudate nu mi-au atras atenția, ci fizionomia. Îmi semăna perfect. M-am apropiat și am aruncat un ochi pe coperta cărții. Poezii, Frederik Aasgaard. Frederik Aasgaard este numele meu. Doar că eu sunt inginer, n-am scris niciodată poezii. E adevărat, am cochetat cu asta când eram în liceu. Am trimis câteva și la ziarul local, dar nu au fost publicate. În schimb mi se cerea mereu să-mi citesc poemele la serbările școlii. Profesoara de literatură m-a încurajat întotdeauna și m-a lăudat, iar la serbări am primit multe aplauze, în special de la profesorii și elevii din primele rânduri, cei din spate vorbeau tare și făceau haz naiba știe de ce sau de cine. Am renunțat să mai scriu poezii și nu-mi pare rău, cum să spun eu, mă simțeam în literatură ca peștele în găleată, apă era, nici vorbă, dar pereții erau prea aproape și locul prea strâmt. Am mai aruncat un ochi spre bărbatul care declama înflăcărat poeme și spre domnița care-i sorbea vorbele de pe buze și am plecat mai departe.
Trenul ieșise demult din oraș. Am privit pe fereastră și nu știu de ce am avut senzația că trenul nu călătorește prin spațiu, ci prin timp. Afară nu se vedea nici câmpia, nici satele, nici șoselele, nici copacii, ci frânturi de imagini, ca și cum un copil ar fi luat cartea de colorat pe care o primise cadou, ar fi apucat foarfeca și ar fi ciopârțit toate paginile în bucățele mici, pentru a o risipi apoi de jur împrejur rotindu-se cerc.
Am căutat mai departe controlorul și tot aruncând privirea în stânga și în dreapta am dat peste un alt individ pe care l-aș fi putut rata foarte ușor dacă nu mi-ar sărit în ochi pata din creștet. Podoaba capilară îi dispăruse aproape complet, doar pe mijlocul creștetului avea o fâșie de păr care încă se mai înverșuna să reziste, în timp ce la spate un fel se șorț maroniu îi înconjura pudica ceafă. Pata din creștet era exact ca aceea pe care o aveam și eu. Instinctiv am dus mâna acolo unde știam că este și am pipăit-o. Nu aveam nicio îndoială că era vorba despre aceeași pată, iar bărbatul nu era altceva decât o altă copie a mea. Părea foarte obosit și muncit de gânduri. Stătea lângă o femeie a cărei vârstă era greu de ghicit, cu fața ridată, cu ochii încercănați și cu părul a cărui culoare părea că se spălase sub mulțime de ploi. Din când în când doamna se apleca înspre el, îi șoptea ceva la ureche, iar el dădea pierdut din cap fără să scoată o vorbă. I-am privit mâinile. Erau negre, pielea îi era crăpată, iar felul în care ținea degetele încovoiate și ușor depărtate îmi spunea că articulațiile îl dor. Mi-am amintit de îndată de tinerețile mele. Fuga Norei avusese un efect devastator asupra mea. Abandonasem facultatea, prietenii, familia. Mă refugiasem în băutură și în cărți. Citeam și beam toată noaptea, iar ziua dormeam. A trebuit ca maică-mea să mă zgâlțâie bine „copile, vrei să ajungi pe drumuri, vrei să cerșești, vrei să mori de foame?”. Mi-am revenit cu greu, am reluat cursurile și am ieșit din groapa în care mă prăbușisem.
Am încercat să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu și să pun pe făgaș ceea ce vedeam. Era evident că cineva încerca să-mi aducă înaintea ochilor diverse cărări pe care viața mea ar fi putut la un moment dat să le urmeze. De ce? Nu știu. Oricum nu puteam schimba nimic din ceea ce fusese. Deciziile luate atunci nu mai puteau fi modificate acum. Ceea ce puteam face era să învăț din trecut și să corectez prezentul. Dar nici asta nu-mi părea la îndemână, căci nu știam ce era de corectat. Da, aveam o viață mulțumitoare, dar departe de a fi fericită, însă cred că asta este o meteahnă a tuturor celor care pun judecata înaintea celorlalte îndeletniciri, căci căutarea rosturilor vieții e departe de a fi un drum lin, e mai degrabă unul plin de hârtoape și capcane, nesfârșit și zadarnic.
I-am studiat mult mai atent pe bărbații așezați în stânga și-n dreapta. Mulți îmi semănau și pentru fiecare găseam o răscruce înapoi în timp, când din propria voință sau împins de împrejurări luasem o decizie radicală, alegând un drum anume și lăsând deoparte o viață ce-ar fi putut să se întâmple. Dar spre surpriza mea viețile acestea, pe care le-am considerat ca orice om cu capul pe umeri complet pierdute, își păstraseră cursul și merseseră mai departe în lumea aceea despre care vă vorbeam la început, cea underground, cea în care legile realității palpabile se risipesc ca fumul și în care atingerile noastre cu oamenii și lucrurile din jur însuflețesc entități imateriale.
Mi-am privit ceasul. Era 11 fără un sfert și orice cititor de povești știe că tot ce ai de rezolvat e obligatoriu să se încheie până la miezul nopții, pentru că ora 0 aduce întotdeauna o schimbare crucială de lume.
Vagonul în care am ajuns era vagonul-restaurant. Cel mai elegant dintre toate. Fețe de mese albe acopereau blaturile de lemn, scaunele erau capitonate, iar la geamuri erau perdele gălbui cu broderii fine. Domnul înalt, cu smoking, mi-a atras atenția din prima clipă. Sacoul negru cu revere ascuțite îmbrăcate în satin, închis cu un singur nasture îmbrăcat și el în satin, pantalonii de asemenea negri, cu galon de mătase, cămașa albă cu manșete duble pentru butoni și guler rândunică de sub care se iveau aripile papionului erau impecabile. O vestă simplă acoperind talia și pantofii negri de lac completau costumul. Era o prezență pe care nu puteai s-o scapi pe sub priviri. Stătea la o masă către capătul culoarului alături de o femeie mult mai tânără, de o frumusețe rară. Domnul citea ziarul desfăcut ostentativ pe de-a-ntregul, pufăind superior din când în când și sorbind cu guri mari din paharul de cristal cu bourbon. Tânăra de lângă el privea pe fereastră, dar nu spre ceva anume ce se afla imediat lângă tren, ci undeva mult mai departe, dincolo de spațiu și timp, ținând în palme o ceașcă de ceai aburind, degetele ei subțiri părând a fi o prelungire a porțelanului fin.
Poate că acest ultim cuplu întâlnit, atât de plăcut privirii, m-a întors cu gândul la trenul în care mă aflam. În lumea underground i se spunea „Expresul foamei”. N-am înțeles nici atunci, nici acum când l-am parcurs de la un capăt la altul, de ce i s-ar spune așa unui tren cu fantome, căci până la urmă și la urmă trebuie să punem degetul pe I și să recunoaștem că nu era altceva decât un tren cu fantome, trupurile acelea nu puteau fi numite altfel. Nici vorbă de foame, oamenii arătau foarte bine, rotunzi la față, exista chiar și un vagon-restaurant. Și atunci?! Atunci, punând cap la cap cele văzute mi-am dat seama că era vorba despre altă foame decât crezusem eu, despre foamea de viață. Toți cei din jurul meu, deși o arătau mai mult sau mai puțin evident, împrăștiau, așa cum împrăștie animalele cuprinse de frică feromonii, o insațiabilă foame de viață.
- Ai ajuns? – am auzit o voce puternică și fermă, dar cu o asemenea tonalitate de parcă eu însumi aș fi rostit cele două cuvinte.
Nu eram eu, sau, în fine, eram eu, dar într-o altă formă, a unui bărbat elegant, și neîndoielnic bogat, care purta un smoking impecabil și era însoțit de o tânără femeie de o frumusețe rară.
- Am sosit – am murmurat șovăielnic, privind peste umărul său șinele de cale ferată care fugeau speriate îndărăt. Eram chiar în ultimul vagon.
- Atunci hai să încheiem toată tărășenia. N-am timp de pierdut.
A împachetat pe îndelete ziarul, l-a așezat pe masă, a aruncat un zâmbet politicos femeii de lângă el, apoi a făcut un semn discret ospătarului. Sau așa am crezut, căci imediat s-a apropiat de noi nu ospătarul, ci controlorul. În spatele lui aliniați ca bobocii de rață în urma cloștii, vreo șapte-opt capete de bărbați foarte asemănătoare între ele. Era 12 fără un minut. Știam deja ce are să se întâmple, controlorul o să-mi întindă biletul, eu o să-l iau, apoi totul împrejur are să se estompeze și până la urmă are să dispară complet. Și vagonul-restaurant, și trenul, și bărbații asemeni. Am simțit imediat fumul, sau aburul, nu știu exact ce era, vagonul a început să se desfacă în bucățele mici, din ce în ce mai mici, exact așa cum mă așteptam. Însă imediat am sărit speriat căci mi-am dat seama că nu primisem biletul, biletul meu de validare. Așa că am întins mâna lung, tot mai lung și am început să strig „biletul, biletul”. În zadar însă, cuvintele mele nu se mai auzeau, ele însele desfăcându-se în sunete primordiale, oamenii din jur se descompuneau și ei, controlorul dispăruse deja. Îngrozit mi-am dat seama că Frederik Aasgaard nu devenise niciodată inginer deși îi plăcuse ideea și pornise cu entuziasm la drum. Poate că rămăsese un simplu muncitor, sau fusese un poet mediocru, sau ajunsese un mare industriaș și se îmbogățise. Nu aveam însă să dezvelesc misterul acesta niciodată, căci eu însumi am început să mă descompun în particule elementare și să mă risipesc în neant...
