Era cu mult înainte ca ei să construiască digurile cele mari și să refacă plajele. Pe atunci nu era decât o fâșie îngustă de nisip pufos de-ai fi spus că-ți îndeși tălpile într-un covor persan, și o felie de mare cu franjuri ca o perdea la fereastra unei căsuțe cu privire spre infinit. O călătorea dintr-o parte în alta, izbind cu piciorul în cochiliile goale de melci uriași și fluierând după pescărușii care-i păreau gălăgioși și obraznici, sau oprindu-se în loc și cătând depărtărilor un capăt sau măcar o îngustare ca o strungă de oi pe unde apa din marea cea mică să se scurgă în cealaltă, mai mare, de unde la rândul ei să se scurgă în oceanul cel uriaș, și de acolo, spre mirarea tuturor, să se reverse peste cer ca o cale lactee a peștilor lucitori și a stelelor de mare.
Cobora de pe faleza înaltă înspre apă în fiecare dimineață, era pustiu, satul era departe și nimeni nu se sinchisea să caute răsărituri cum căuta el, nu neapărat în mare, ci orișiunde, adesea găsindu-le în ochii mari și neclintiți ai fetelor. Nu căuta răsăriturile de peste ape, ele veneau peste el, privirile soarelui buimac de somn, cu ochii împăienjeniți de funigei albi ce se topeau în lumină ca visele în ciripitul păsărilor și împingând înspre mal căldura ce se năștea din inima mării, acoperind franjurile valurilor, nisipul și urcând un pic peste faleză, nu mult, câteva palme, pentru a se îndesa acolo, vălătuci, în cuiburile de pământ ale timpului, ca și cum ar fi vrut să spună „eu am încercat, dar panta asta este prea abruptă pentru mine, n-o să răzbesc niciodată”.
Nimeni n-ar fi bănuit vreodată ce avea să i se întâmple în ziua aceea. Ieșise de dimineață, aerul era moale și îi învelea trupul ca o aripă protectoare de pasăre, lumina era puțină, cât să-ți vezi vârful piciorului și încă un pas, unul mic, iar liniștea era largă și goală ca o nepăsare letargică. Mergea atent să nu calce peste scoicile tăioase, supărate că au fost smulse din mare și mușcând din picioarele inocente, sau peste cochilii goale de melci gata să-ți numere oasele mici și subțiri ale tălpilor. Și atunci a dat peste ele. Primul impuls a fost să se retragă și apoi să vină iar de-a dreptul, cu pași mai mici, înșirați pe lângă buza marii, cu ochii larg deschiși. A făcut asta de trei ori, și-a șters privirile de cețuri cu tricoul cel decolorat și ele tot n-au dispărut. Erau în fața lui, o mulțime de telefoane din cele vechi, de care nu mai știe nimeni, cu un corp burtos și cadran rotitor cu cifre mari și receptor ca o tijă de margaretă cu inflorescență în ambele capete, într-un cap fiind așezat ascultatul și în celălalt vorbitul. S-a uitat lung și erau mai mult de zece telefoane din toate culorile înșirate de-a lungul țărmului. Toate aveau fire lungi, dar care nu mergeau nicăieri, ci se întindeau pe nisip într-o lenevie subînțeleasă, sau se scurgeau înspre mare părând a vrea să se conecteze la nemărginit. Arătau ca niște zmeie învinse și obosite, cufundate așa pe jumătate în nisip, cu corpurile lor pătrățoase și cozile lungi.
S-a apropiat și l-a privit pe primul. Era un telefon ca toate telefoanele, nu părea nici de jucărie, nici vreun echipament special al soldaților care țin legătura între ei și între lumi. Cel din fața lui era bleu-violet, culoarea brândușelor, celelalte erau albe, sau galbene, sau albastre, sau roșii, sau verzi. Erau ca o grădină cu flori. A rotit discul unuia și cifrele s-au învârtit, au rămas buimace câteva secunde sus, apoi au căzut la loc cu zgomot, acolo unde fuseseră înainte. Părea un telefon perfect funcțional, păcat doar că firele nu erau legate nicăieri și nu putea comunica cu cel de la celălalt capăt.
A mers mai departe și l-a încercat pe următorul, apoi pe următorul și pe următorul până când le-a încercat pe toate. Îi era cu neputință să înțeleagă ce căutau telefoanele acelea acolo. Singurul gând care a prins rădăcini a fost legat de un naufragiu. Probabil că în larg, peste noapte, un vapor mare care transporta containere întregi cu vorbele oamenilor, multe încă nespuse, în cutii de plastic cu forme burtoase și cap în formă de margaretă cu inflorescență la ambele capete, se scufundase și marfa se împrăștiase pretutindeni, unele ajungând până la mal. Dar de ce asemenea telefoane vechi? Cine ar mai fi transportat pe mare asemenea obiecte care nu-și mai găseau locul într-o lume înnoită și veșnic grăbită, niciodată destul de răbdătoare pentru a mai roti discul masiv, a aștepta ca cifrele, găsite într-o agendă mică cu coperți roșii, foi îngălbenite și scris tremurat, să se rostogolească până la capăt și apoi să revină, iar și iar, de mai multe ori, pentru fiecare semn găsit în agendă, în loc să apese simplu pe un singur buton și telefonul să înceapă să cânte? Pentru asta nu avea niciun răspuns.
S-a așezat pe nisip și a așteptat ca soarele să se ridice pe cer și să-i dezvelească urmele dezastrului, dar în zare nu se zărea nicio cochilie de vas răsturnat, nu pluteau pe apă nici bucăți de lemn, nici containere goale, nici hârtii, nici haine, nici colaci de salvare plini cu nimic. Apa era liniștită și curată ca o rochie de mireasă pe trupul unei fecioare.
A ținut cu greu în el descoperirea pe care o făcuse. Nu voia ca altcineva să știe despre ea, voia să fie numai a lui. Telefoanele acelea le asemăna unor sirene eșuate la mal din cine știe ce neînțelegeri nepământene, iar el urma să se întoarcă și să fie salvatorul lor. Avea să le înțeleagă motivele eșuării și să găsească noul drum ce avea să le salveze, în timp ce ele aveau să se întoarcă în mare și să fie fericite până la capătul zilelor, pentru ca mai târziu, când ei aveau să lărgească plaja și să construiască digurile cele lungi până adânc în inima mării, ele să vină una câte una în capătul digului și să-i mulțumească fiecare în felul său, aducând și lăsând pe prima piatră de lângă apă ba o scoică rotundă, ba un melc, ba un șirag de alge, ba un cal de mare, ba o trăsură de stele.
În noaptea aceea n-a dormit nicio clipă. Nici n-a putut apropia pleoapele, vedea numai telefoane cu cap de sirenă și stele în păr. Fusese o noapte adâncă și neagră, era complet întuneric, doar stelele din pletele telefoanelor-sirenă luminau împrejurul. El săpase în nisip o groapă, adunase câteva lemne și le rânduise în ea, le dăduse foc și acum noaptea nu mai era la fel de întunecoasă, noaptea avea un fel de buric în care se vărsase un strop de lumină și telefoanele-sirenă se adunaseră toate în jurul focului, bucăți din ele cântau și dansau în lumina necuminte a flăcărilor, și dansau, da, căci pe măsură ce lumina flăcărilor le atingea trupul, bucățile de plastic se transformau în carne și piele și ele deveneau femei în toată regula, cu picioare și brațe și sâni și rotunjimi cum numai femeile au. A bănuit că totuși ațipise un pic în noaptea aceea, dar era convins că a făcut-o cu ochii deschiși.
Când a dat prima brumă de lumină, a ieșit pe furiș din casă și a dat fuga la mare. Se gândea că totul fusese un vis, că nu avea să mai găsească telefoanele acolo, căci n-au ce să caute pe malul mării atâtea telefoane vechi, din cele cu disc și cu fir lung până spre infinit. Dar se înșelase. Telefoanele erau acolo exact așa cum le lăsase. Nu aveau trup de sirenă și nici de carne și piele, ci trupuri obișnuite de plastic, unul galben, altul alb, sau albastru, sau roșu, sau verde. S-a aplecat iar către cel bleu-violet și a ridicat receptorul. Nu s-a auzit niciun ton, ci doar zgomot de valuri, deși marea era cuminte și netedă. Atunci s-a gândit să încerce să formez un număr, dar cum telefoanele erau atât de vechi, era sigur că ele nu vor recunoaște numerele din ziua de azi. S-a tot chinuit să-și amintească numărul fix pe care îl avusese demult în casa părinților și în ciuda oricăror neașteptări, și l-a amintit. A ridicat receptorul, a format numărul și a așteptat. Apoi s-a auzit un foșnet.
- Alo casa...
De dincolo s-a auzit un râs clinchetit.
- Alo, e cineva acolo?
- Este – s-a auzit din nou glasul părând a pufni în râs. Ba mai mult, în jurul glasului ce-i vorbea păreau a fi strânse alte glasuri mai mici.
- Cine ești? – a întrebat cât se poate de mirat. Chiar nu-și imagina cine poate sta acum în casa de departe, de foarte departe, în care locuise când era copil.
- Eu sunt Chromis, Peștele Domnișoară – a spus din nou glasul și un buchet de râsete s-au auzit din partea cealaltă.
Apoi a închis și s-a făcut liniște. A privit în stânga, a privit în dreapta. Nu era nimeni. A fost sigur că cineva face o glumă.
A mers la alt telefon. A sunat la alt număr, dar a răspuns tot un glas de femeie tânără, altul, cu același râs clinchetit, ca și cum ai fi pus cu lingurița miere într-un pahar înalt și ai fi amestecat, iar lingurița ar fi atins când și când marginile paharului și ar fi scos un zgomot subțire și melodios: cling-cling, cling-cling. Eu sunt Peștele Zână, eu sunt Peștele Mandarin, eu sunt Peștele Clovn, se prezentau glasurile unul câte unul, iar el era mirat că totuși telefoanele cufundate în nisip erau conectate undeva, firele lor nu se întindeau peste mal fără sens, terminându-se niciunde.
În ziua aceea încă a mai crezut că cineva îi face o șotie, dar de atunci, în fiecare dimineață, cobora pe malul marii și suna la Peștele Anthias, sau la Peștele Cardinal, sau la Pseudochromis, la Peștele Înger, cum singure se prezentau glasurile de la celălalt capăt al firului, apoi se întindea cu burta pe nisip și stătea la taclale. Seara fugea acasă și căuta în dicționar. Niciunul nu era de pe aproape, erau pești din Marea Roșie, din arhipelagul Azore, sau din Canare, sau din apropierea Insulelor Ryukyu, sau din Marea barieră de corali, sau din Golful Persic, din Golful Oman, sau din apele Sri Lankăi. Erau îmbrăcați toți în culori vii și diverse, precum soldații Gărzii Elvețiene de la Vatican și trăiau fericiți în ape mici cu mult soare.
El mergea înapoi și întreba cum e acolo, iar ele, căci nu era nicio îndoială că erau peștoaice, sau poate chiar sirene (nu înțelegea de ce se numesc peștele X, sau peștele Y și de ce nu au nume de fete), îi povesteau cum e acolo unde trăiesc, cât de alb e nisipul și cum se înclină palmierii atunci când adie vântul, cum se zăresc prin apa limpede tălpile celor ce se balansează în leagănele de deasupra marii, și-mi mai povesteau cum stau de vorbă cu coralii, „știi, voi oamenii aveți o falsă impresie în privința coralilor, ei nu sunt niște simple schelete osoase, ei chiar sunt vii și știu atâtea povești cât nici nu-ți închipui și noi stăm lângă ei și le ascultăm și atât de mult ne cuprind poveștile încât ne ia somnul și adormim acolo în brațele lor” i-a spus odată Peștele Fluture, în timp ce Idolul Maur i-a explicat pe îndelete și cu lux de amănunte cum a fost descoperit și rugat să joace în Finding Nemo tocmai rolul principal.
El le asculta și nu-i mai venea să plece, alerga de la un telefon la altul. Suna, asculta, închidea și fugea mai încolo, ridica alt receptor și iar povestea și iar asculta. De la o vreme telefoanele începuseră să sune singure, abia puneam piciorul pe plajă și le auzeam țârâind ca greierii în iarbă, departe, țârâitul era atât de subțire încât abia se deosebea de murmurul mării, apoi însă, pe măsură ce se apropia, țârâitul se auzea din ce în ce mai tare, iar el ridica primul receptor, alo, apoi pe al doilea, alo, pe al treilea, ba uneori îi spunea Peștelui Înger Împărat să aștepte pe fir, lăsa receptorul jos și fugea să răspundă Peștelui Înger Flacără, bănuia că sunt veri și ar fi vrut să știe unul de altul deși trăiau în mări diferite, până când nu se mai auzea niciunul sunând și tocmai atunci când credea că liniștea are să îl învăluie complet, se mai trezea câte unul să țârâie, și apoi altul, și altul, și tot așa până îl prindea seara în plasa ei de negură și atunci chiar se așternea liniștea, iar lui tot nu-i venea să plece, ședea în fund pe nisip și privea telefoanele-sirenă care sunau chiar și atunci când receptorul nu era în furcă, risipite pe nisip și clipind ca licuricii. Uneori se mai găsea câte unul care să sune și după ce se lăsa întunericul, iar el asculta și iar asculta, prins de firul poveștii și se trezea dimineața acasă fără să știe cum am ajuns acolo, cum s-a strecurat printre oameni și cum de-a reușit să ajung până în pat. Îl bucura grozav grădina lui cu telefoane-sirenă!
Însă orice vis ajunge să se termine odată și-odată. De ceea ce-i era frică a scăpat, nimeni, niciodată n-a descoperit telefoanele eșuate pe mal în apropierea satului, doar că... Doar că într-o noapte a fost o furtună grozavă pe mare. Încovrigat în pat s-a și gândit că poate are să naufragieze un alt vapor uriaș încărcat cu cine știe ce ciudățenii, poate cu vise, poate doar cu gânduri obișnuite, sau poate, s-a gândit el, că vaporul o să se scufunde de bună voie fiindcă a venit de fapt să-i caute pe cei care se scufundaseră la rândul lor cu o lună în urmă, poate că veniseră doar să-i culeagă de pe fundul apei, coborând și ei acolo jos, descoperindu-i, apoi urcând cu toții la suprafață și plecând împreună spre lumi numai de ei știute.
Dimineață a alergat să vadă marea. Era liniștită. Și, la fel ca prima dată, n-am văzut nicio urmă de naufragiu, nici bucăți de lemne rupte, nici containere plutind, nici colaci de salvare goi, nici cârpe, nici hârtii, nici bucăți de sticlă, sau compasuri, sau binocluri, sau hărți. Când s-a aplecat însă să ridice receptorul nu mai era nicio urmă din telefoanele-sirenă, grădina era goală, dispăruseră toate. O clipă s-a gândit că valurile mari măturaseră țărmul și luaseră telefoanele înghițindu-le hulpav. Însă n-a fost așa. Vaporul care s-a scufundat și i-a luat înapoi pe cei naufragiați luna trecută se apropiase de mal și culesese telefoanele eșuate pe țărm. Asta pentru ca oamenii de rând, să nu știe niciodată că demult, un vapor uriaș încărcat cu telefoane pline cu vorbe, unele încă nespuse, a eșuat pe malul unui țărm unde nu se întâmplă niciodată nimic...
