La pește

Autobuzul oprește cu un pufăit scurt de om obosit. De fapt nu se vede niciun autobuz, ci un strop neuniform de lumină gălbuie. Din el coboară un bărbat trecut demult de prima tinerețe ținându-se atent cu o mână de bara de protecție, în timp ce în cealaltă ține strâns sculele pescărești, iar pe umăr o geantă voluminoasă. E ultima stație, o sută de metri mai încolo e capătul, locul unde monștrii de fier își trag răsuflarea înainte de a tăia din nou orașul cu siluetele lor ascuțite.

Abia mijește de ziuă. Bărbatul privește atent împrejur, în dreapta orașul care încă mai picotește, în stânga câmpul de la marginea platformei industriale. Ierburi înalte și uscate îl acoperă. Ici-colo copaci pitici stau tolăniți în buza nopții ca niște câini blănoși, pentru ca ziua să iasă din lâncezeală și să muște din lumina soarelui lăsând pete diforme de întuneric peste pământ. Bărbatul face câțiva pași pe asfalt, apoi asfaltul se termină și apucă poteca de pământ printre tijele înalte împănate cu gheare ascuțite ale mărăcinilor și colții ascuțiți ai betoanelor. Pașii lui sunt fermi, par a dibui poteca vagă fără a se bizui pe privirile încă tulburi. Nu merge mult, preț de vreun sfert de ceas, apoi câmpia coboară ca într-o gură de vulcan cu buzele răsfrânte. Ierburile se îndesesc și sunt tot mai înalte, stuful acoperind acum în mare măsură locul. Tuburile goale cântă ca un nai când catarama metalică a genții atinge în trecere bețele uscate, do-la-sol-sol-mi-doooo.

- Neața, Gogule! – se aud deodată două voci ieșite din umbrele cu forme omenești înțepenite pe malul apei fără să-l privească.

- Neața, bă! – scuipă printre dinți cel numit Gogu. 

Scrâșnește. Iar i-au luat-o înainte. Amândoi. Lasă jos geanta grea de pe umăr și undițele din mână.

- Trage? 

- Tz – mârâie una dintre umbre. 

Gogu își asamblează o undiță, scoate plumbul cel vechi cu cleștele și montează altul după ce a răscolit prin cutie minute bune în căutarea unuia potrivit, apoi pune și o plută nouă, albă cu două dungi oblice negre și zveltă ca o egretă. 

- Nouă? – întreabă vocea cea mai apropiată. 

- Săptămâna asta am luat-o – confirmă Gogu. Din piața de ruși. Pe la noi prin magazine nu se găsesc d-astea. 

Apoi se așază pe o bucată de beton care arată exact ca un scaun. De-aia au și ales locul, pentru că acolo sunt trei scaune de beton și alte bucăți fărâmate mai mici în care să-și prindă undițele, ca să nu fie nevoiți să le țină în mână toată ziua. Și apoi ierburile sunt atât de înalte și dese, încât nu poți nimeri locul decât dacă îl cunoști foarte bine. În felul asta au intimitate deplină. 

Bărbatul care a întrebat de plută se apleacă peste noua cutie de plastic pe care o desface Gogu.

- La ce dai?

- La mămăligă. M-am trezit de dimineață și-am făcut-o. De-aia am și ajuns un pic mai târziu. A primit nevastă-mea de la Didina, soră-sa de la Bolintin, o gâscă. A făcut-o pe varză ieri. Grasă gâsca, îți lingi degetele. Am făcut mămăligă în zeama de la friptură. Ia miroase.

Celălalt își apropie nasul și inspiră puternic. 

- Parfum, bă! 

Gogu e mulțumit de aprecierea primită. Bagă două degete groase în pasta galbenă și prinde puțină între ele. Rostogolește cu îndemânarea grămăjoara până când se face o biluță perfectă, un pic ai mică decât o boabă de mazăre. Mai face una. Și încă una. Pe ultima o prinde cu migală în cârlig. Apoi întinde firul cu o mână, ducând-o mult în spate și cu cealaltă face o mișcare scurtă din braț și împinge vârful undiței peste apă. În liniștea de catedrală se aude plumbul pișcând pielea apei ca un țânțar de baltă. Scoate din geantă o bucată de molton, o întinde peste scaunul de beton și se așază.

Tac vreme îndelungată. 

- Tu la ce dai, Nicule? 

- La râme – răspunde a treia voce. Le țin în ghiveci pe balcon. Cred că mai sunt vreo zece. Mai am de vreo două-trei partide. Am găsit d-alea roșii când am fost la socri, la Crevedia. Astea-s mai cărnoase, nu ies din cârlig așa ușor. 

Apoi se face iar liniște. Cele trei plute stau semețe deasupra apei ca trei bâtlani neclintiți. Plumbii, undeva pe fundul apei.  

Din când în când bărbații trag de bățul undiței, verifică momeala, o mai potrivesc cu degetele în cârlig, apoi aruncă din nou firul în apă. Și-a scos fiecare câte o țigară. Vârfurile roșii cutreieră aerul dimineții ca trei buburuze abia deșteptate. Când primele trei buburuze pleacă, sosesc alte trei. Apoi altele. 

- Pică guvernu?

- Dă-i dracu! Să nu mai aud de ei și de politică. 

Se face iar liniște. Copacii nu-și flutură niciun pic frunzele, ierburile nu se clatină, apa stă întinsă ca o pânză scoasă la uscat. Deja s-a luminat binișor. În zare, dacă te ridici în picioare, se văd etajele superioare ale primelor blocuri de la marginea orașului. În cealaltă parte combinatul. Iar în jur betoanele sfărâmate și acoperite de pământ și de ierburi uscate. 

- A bătut iar Dinamo. 

- N-au echipă rea. Dar tot Steaua ia campionatul. Și Rapidul zmeura de aur.  

Râd toți trei. Gogu e nemulțumit că niciunul n-are chef de vorbă. Dar poate e mai bine așa. Se lasă pe spate până când ceafa îi atinge pământul. E rece. Închide ochii. Cerul se umple de vietăți ciudate, zmei cu aripi lungi ca de liliac scoțând flăcări pe nări, cotoroanțe uscate ca mărăcinii călare pe mături, feți-frumoși translucizi pe cai zvelți, egrete albe coborând valuri-valuri ca o rochie de mireasă nepurtată, carul lui Helios tras de patru cai negri înaripați mânați de un bărbat și-o femeie mână-n mână. Într-un colț al privirii apare un corb. Lângă el se așază altul. Corbii sunt tot mai mulți. Acoperă cerul pe de-a-ntregul. Nu se mai vad nici feții-frumoși, nici zmeii. Scutură din cap și se ridică. Privește pierdut pânza apei. Poate că divorțul ar fi o soluție. Dar îi e jenă de copii. La vârsta lor...    

- Ai văzut?! A mișcat – tresare Gogu și se ridică de pe taburetul improvizat, pune mâna pe bățul undiței și privește cu mare atenție liniștea apei. Stuful vibrează și el tulburat, parcă înfiorat de ipoteza ca peștele să fi mușcat din momeală, în timp ce câteva grăunțe de pământ stârnite de mișcarea bruscă a pantofilor lui Gogu, se prăvălesc ușor peste marginea apei și se scufundă lăsând în urmă câteva cerculețe incomplete care cresc unul din altul ca păpușile Matrioșka.

Ceilalți doi privesc și ei atenți pluta unditei. 

- Nu mișcă, bă!

- Dacă-ți spun c-a mișcat!

Unul dintre bărbați oftează adânc. Își mai scot câte o țigară, dar de data asta buburuzele nu se mai văd, s-au topit în lumina zilei. 

- Iar, bă! – sare din nou Gogu, apucă bățul și smucește. 

Undița e goală. Pipăie momeala și simte frisoane în piele. 

- A mușcat.

- Fugi, băăă!

- Pe ce-am mai sfânt. Uită-te!

Trei perechi de ochi se apropie de gogoloiul de mămăligă. Într-adevăr, într-o parte pare să fie o bucățică lipsă, boțul de mămăligă arată ca o lună mușcată de vârcolaci. 

- Dracu știe ce s-a întâmplat, dar nu se poate să muște. 

- Da ai văzut cu ochii tăi!

- Ești tâmpit? Cum să tragă aici? Știi bine că nu se poate. 

Gogu se încruntă. 

- Poate că azi se poate – mârâie el. Poate că astăzi, dintr-un motiv anume pe care noi nu-l știm înțelege, se poate.

Ceilalți doi îl privesc lung. 

- Gogule, doar am lucrat toți trei aici. Știi la fel de bine ca mine că aici voiau facă secția trei. Toate betoanele astea care abia se mai văd de sub bălării noi le-am turnat. Iar balta asta noi am făcut-o în ceea ce-ar fi trebuit să fie bazinul de decantare. N-o să crească pești aici în vecii vecilor.

Gogu pufnește, aruncă undița de pământ și se apucă să-și strângă lucrurile pe care le îndeasă la repezeală în geantă, cutia cu mămăligă, cleștele, cutia cu plumbi, role de gută și plute, bucata de molton. Demontează undița și strânge bețele laolaltă. 

- Băăă – icnește unul dintre glasuri și o mână se întinde spre el.

Dar Gogu nu ia în seama nici glasul, nici mâna. Și-a strâns tot și se îndreaptă spre poteca pe care a venit fără să privească în urmă. 

- Bă, Gogule, și lu nevastă-ta ce-o să-i zici? 

Niciun răspuns. 

- Ia măcar două-trei cutii. O sardină în sos tomat, sau un macrou în sos de muștar – strigă vocea, în timp ce mâna a deschis o geantă cu o mulțime de conserve colorate și cotrobăie printre ele scoțând ba o cutie rotundă și roșie, ba una ovală și galbenă.       

Însă Gogu nu le mai vede. 

- Ce dracu te-a apucat? – se aude a doua voce.

- Nu știu! Sunt un dobitoc. Un mare dobitoc. Nu știu ce m-a găsit, da m-a scos din minți îndârjirea lui – se scarpină vocea după ceafă și oftează adânc. 

Apoi amândoi se apucă să-și strângă la rândul lor sculele pe îndelete. 

- Să-i ia dracu cu combinatu lor, că dacă mergea mai departe nu eram aici. Nu ajungeam să ne târâm printre ruine spre un iaz care nu-i iaz și care n-o să aibă pește nici dacă coboară Dumnezeu pe Pământ. Da l-au lăsat baltă! Că nu mai sunt bani de investiții! Cretinii! Da la locurile de muncă ce s-au pierdut și la dezastrul pe care l-au lăsat în urmă, la asta s-au gândit când au oprit totul?

- Hai lasă acu, că dacă te enervezi nu schimbi nimic. 

- Și balta asta. Numai jeg. Toate deșeurile le-au strâns aici. Nici măcar nu-i apă din pământ, e ce se adună de pe delușoarele astea când plouă. Mă și mir că nu s-a evaporat cu totul până acum. Dar asta o să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Apa o să se evapore, iar buruienile o să acopere tot. Tot! Nimeni n-o să mai știe că aici a fost un șantier uriaș în care au lucrat trei bărbați oarecare ce locuiesc la marginea Bucureștiului.  

Au strâns tot. Se mai uită o dată în jur și pornesc cu pași mici pe cărarea pe care a dispărut și Gogu mai devreme. Înapoia lor, în mijlocul apei, apare o cerculeț mic. În interiorul lui apare alt cerculeț și tot așa până când primul cerculeț a ajuns atât de mare încât a atins malul. Alături apare alt cerculeț. Și încă unul.    

masaj

soarele îmi întinde pe spinare 

căldura cu miros amărui de lemn uscat

ca o miere densă și ușor lunecoasă

degetele de frunze ale mărului

îmi frământă umerii

apoi spatele, mijlocul

pătrund în carne

frăgezindu-mi sufletul

liniștea se împrăștie 

printre celulele despletite  

eu însumi

mă fac una 

cu împrejurul

Unde se termină ceața

Totul a început de la Kolbjorn, băiețelul de șase ani al lui Hilmar Gustavsson. I-a spus maică-sii că se duce în părculețul de lângă pădure să se dea în leagăn. Kaja Gustavsson și-a văzut mai departe de treburi, însă când a ridicat ochii și a descoperit cât e ceasul a tresărit. S-a uitat pe fereastră și a văzut că e ceață. O ceață groasă cum se întinde uneori peste ape când vremea se schimbă și vântul din larg aduce bureți de apă până lângă mal. Doar că ziua aceea fusese, spre uimirea locuitorilor Hällnäs-ului, foarte caldă și uscată. Nicio adiere de vânt, nicio schimbare bruscă de temperatură. De aceea, când i-a spus lui Hilmar că afară e o ceață s-o tai cu cuțitul, acesta nici n-a băgat-o în seamă și a continuat să scobească lemnul pregătit pentru bastu. Kaja Gustavsson a ieșit din casă și a observat că aerul începe să se răcească pe măsură ce se apropie de pădure. Când a ajuns lângă parc îi era deja frig și-i părea rău că nu-și pusese pe umeri un șal. A găsit gol scaunul leagănului agățat de bara metalică prin două lanțuri groase, legănându-se singur, cât de vreo două palme, înainte și înapoi. De aici a tras concluzia că Kolbjorn plecase doar cu puțin timp mai devreme și că probabil rătăcise drumul înapoi către casa. L-au așteptat preț de vreo jumătate de ceas, însă copilul n-a apărut, în timp ce ceața s-a făcut și mai deasă. 

- Așa ceva n-am pomenit de când mama m-a făcut – a spus încruntându-se Olofsson, venit împreună cu o duzină de bărbați din vecini ca să ajute la căutarea micului Kolbjorn.

- Niciodată, niciodată... – a întărit și Mattsson. Nu știu ce s-a întâmplat, dar cu siguranță e ceva cu totul și cu totul neobișnuit. 

Imediat ce au început căutările, Engström, om în toată firea, s-a rătăcit și el, așa că au trebuit să întrerupă acțiunea și să aducă gheme de sfoară de la magazia lui Håkansson pe care să le desfășoare apoi pe masura depărtării de casa lui Gustavsson. Însă nu numai că nu au găsit nimic, dar ceața deasă făcea aproape imposibilă înaintarea și cu atât mai puțin descoperirea unui copil de șase ani. 

- Să ne fi trimis cineva ceața înadins? – a întrebat Holmberg, deși și lui întrebarea i se părea un pic nepotrivită. 

- Poate – a șoptit Mårtensson. Dar cu ce scop? Satul nostru nu este bogat. Nu avem nimic care să atragă atenția străinilor. Și apoi suntem oameni buni, cu frica lui Dumnezeu! 

- Poate nu e o ceață. Poate că e un monstru ieșit din mare – a spus Dahlberg. 

Toți ceilalți au tăcut și l-au privit cu ochii mari. 

- Asta e cel mai probabil că s-a întâmplat. Un monstru a ieșit din mare și s-a întins peste uscat – a spus Mårtensson.

- Hai, terminați cu prostiile – a spus nervos Hilmar Gustavsson. Cum să iasă un monstru din mare? Ce monstru e ăsta numai abur și întuneric? 

Toți au tăcut o vreme ascultând respirația greoaie a lui Hilmar Gustavsson, apoi Olofsson a spus.

- Dar de monstrul lui Norberg vă mai amintiți?

Era imposibil să nu-și amintească, deși trecuseră mai bine de treizeci de ani. Îl văzuse tot satul. Era o masă enormă de gelatină în care se topiseră doi ochi ca două scoici și o coadă ca o mătură. Rămăsese pe mal până când începuse să se descompună, dar nu ca un pește, ci mai degrabă se topise ca un cub de gheață. Într-o săptămână dispăruse cu totul, doar ochii îi rămăseseră printre pietre și îi luase acasă Jessika, fiica lui Holmberg. 

- Și dacă e un monstru, cum scăpăm de el? – întrebase Hilmar Gustavsson.

O vreme s-au scărpinat toți după ceafă, apoi Mårtensson a răspuns cu jumătate de gură. 

- Îl împușcăm. 

- La naiba! – a mârâit Hilmar Gustavsson. Cum să împuști un monstru în burta căruia trăiești? Trebuie să-i găsești trupul! Capul! Inima!

Ceilalți au dat din umeri. 

Vreme de trei zile Kolbjorn, băiețelul de șase ani al lui Hilmar Gustavsson, n-a dat niciun semn și nimeni n-a descoperit nicio urmă. Nici ceața n-a dat semne de înmuiere. Adunați în casa lui Dahlberg, toți, cu excepția lui Gustavsson care continua să-și caute băiatul legat cu o sfoară de trunchiul bradului din curte, erau de părere că Njord își ceruse jertfa și că nu mai era nimic de făcut. Erau oameni maturi și erau conștienți că Njord face parte din lumea poveștilor, a miturilor, în timp ce ei, ceilalți, făceau parte din lumea reală. Numai că, la fel de bine, cu toții aveau credința că undeva, din când în când, cele două lumi se ating. Nu mult, cât un lat de talpă, îndeajuns ca ființa sau personajul să poată trece dintr-o parte în alta. Se întâmpla ca momentul acela atât de rar să se fi desfăcut ca o floare chiar acolo, sub ochii lor. Și unul câte unul încetară să-l mai caute pe Kolbjorn.

Abia după zece zile de liniște abisală, într-o miercuri pe înserat, s-a auzit o împușcătură. Au dat fuga în direcția de unde se auzise năprasnicul zgomot și l-au găsit mort pe bătrânul profesor Gudmundsson, cel care știa toate poveștile despre Odin și Thor și Freyr și Frigg și Baldur și Njord și-i învățase pe fiecare dintre ei. Se împușcase în cap. 

„A vrut să împuște monstrul și s-a împușcat din greșeală”, au spus cei din jur aplecându-se deasupra trupului. „Dumnezeu să-l ierte” au mai adăugat ei, îngrijorați că o altă nenorocire s-a abătut asupra satului. Însă în acel moment au auzit glasul Kajei ca o goarnă de șalupă.

- S-a întors, s-a întoooors, s-a întors Kolbjorn. 

S-au răsucit cu toții dintr-o dată și au privit-o descumpăniți. 

- A intrat pe ușă ca și cum adineauri ar fi coborât din leagăn. Și chiar asta susține – a mai adăugat cu fața strălucind . 

Cu ochii întorși înspre Kaja, nimeni n-a văzut sufletul bătrânului Gudmundsson pășind pe cărăruia deschisă între lumi, mână în mână cu Njord.

Apoi ceața s-a ridicat brusc și toți au început să zâmbească. 

     

serpentine

în fiecare seară cobor în camera mea cu draperiile trase

trag cu mătura pe sub pat ca să stârnesc neliniștile

zgândăresc umbrele aciuiate în colțuri

adun coșmarurile din cuiburile becurilor stinse

și le dau drumul pe parchet 

deschid cu o tresărire ascuțită răni închise demult 

sau devreme

și strâng pleoapele

pentru ca mâine când le voi deschide 

ziua să-mi pară 

nemaipomenit 

de frumoasă

Alegeri

Dumnezeu s-a aplecat peste balustrada balconului, a privit încruntat spre Pământ și și-a frecat bărbia.

- Cam ce ți-ai dori? a întrebat el sufletul care stătea picior peste picior și sorbea dintr-o cană roșie ceai de verbină.

- Păăăi…

Dumnezeu a înclinat capul într-o parte și l-a privit oblic. 

- Bine, bine, fără păi. Aș vrea în primul rând mult soare. Și să fie cald. Și să am apa alături ca să mă răcoresc când mă încing. Și să fie multă liniște, departe de oameni, de gălăgie. Și să nu fie mai nimic de făcut. Adică așaaa, să nu fie obositor trăitul.  Să nu trebuiască să fac efort decât ca să mă târăsc pe nisip până la apă și înapoi.

Dumnezeu s-a gândit, s-a scărpinat iar în barbă, apoi i-a spus.

- Bine, am să te fac crab.

Sufletul a ridicat privirea îngrijorat. S-a ridicat de pe taburet, a ieșit pe balcon și s-a aplecat peste balustradă alături de Dumnezeu. A iscodit cu privirea o vreme, apoi a murmurat.

- Auzi, Doamne, nu poți să mă faci grec?

Dana

Domnul Petrișor se ridică cu greu din fotoliu, înfige tălpile pe jumătate în papucii îmblăniți și îi târâie până la măsuța de cafea cu picioare strâmbe și mâncată de vreme pe care șade telefonul. I s-a părut că l-a auzit sunând, dar nu e sigur. Ridică receptorul, îl lipește de urechea stângă, apoi își amintește că stânga e cea cu care nu mai aude, îl lipește de dreapta și spune nesigur: alo. Apoi moare. Așa, pur și simplu, moare din picioare spunând „alo”. 

Nimeni nu știe cu siguranță dacă telefonul chiar a sunat sau a fost doar o dorință a domnului Petrișor ca acesta să sune, sau dacă cineva era la celălalt capăt și a spus ceva sau a tăcut. Cert este că așa l-a găsit tanti Vasilica atunci când a venit să dea cu mătura, prăbușit lângă măsuța de cafea cu picioare strâmbe, cu receptorul strâns în mâna dreaptă și cu tonul de apel pierdut răsunând din difuzor. Tanti Vasilica nu l-a atins, știe din filmele polițiste cu Colombo că nu trebuie să atingi decedatul pentru că s-ar putea să ștergi eventualele urme, doar a luat receptorul și l-a pus în furcă, apoi a dat fuga jos la madam Pandele de la parter să-i spună grozăvia și să-i ceară o lumânare și o cutie de chibrituri. 

Tanti Vasilica e singura care mai are o cheie, pentru că în afară de faptul că spală scara blocului, mai intră uneori la domnul Petrișor să-i facă un pic de curat sau să-i aducă câte ceva de mâncare. Gratis! Fiindcă știe că domnul Petrișor nu o duce prea bine cu banii. În schimb mai primește câte un pantalon bărbătesc vechi, câte o pereche de pantofi, sau câte o cămașă pe care le răsucește pe o parte și pe alta și cel mai adesea le aruncă la coșul de gunoi din colțul blocului în drum spre casă. 

Bine, o cheie are și domnișoara Dana, însă n-a folosit-o probabil niciodată. Dumneaei e dincolo de mări, în țările cele de departe și n-a mai trecut pe la domnul Petrișor de multă vreme. Să tot fie vreo douăzeci de ani. Dacă nu douășcinci și mai bine, cine mai știe...

- Eu cred că de foame a murit – a spus tanti Vasilica polițiștilor veniți să cerceteze moartea domnului Petrișor. Niciunele nu mânca. Degeaba i-am făcut cumpărături că nu s-a atins de nimic patru zile. Și în frigider sunt de toate, dar nicio cutie nu e desfăcută, am verificat eu, puteți să verificați și dumneavoastră. Nu știu cine l-a sunat, când am ajuns eu nu vorbea nimeni, telefonul făcea așa, piu, piu, piu, cum face când celălalt capăt nu există. Poate că fusese moartea la telefon și i-a zis să vină și domnu Petrișor, moale cum e dumnealui, s-a dus, pardon, cum era am vrut să zic, Dumnezeu să-l ierte.

Însă madam Pandele care a sosit într-o fugă imediat după ce a sunat la 112 a avut o cu totul altă părere. 

- Ei, de foame, dumneata n-ai văzut ce gambe groase avea?! Ăsta mânca, nu vă luați după Vasilica, că nu știe ce vorbește. De dor a murit. Că netrebnica aia de fie-sa nici n-a mai vrut să audă de el de când a plecat. Era ros de dor, domnule, iar ea nici măcar un telefon nu-i dădea. Pe dinăuntru era ros. Pe dinafară nu se vedea nimic, dar se subțiase ca robineții ăia mâncați de rugină, care strălucesc pe afară, însă pe dinăuntru apa mănâncă și mănâncă din metal până se crapă un por și apa țâșnește de te și miri de unde se aude țîr-țîr. Poate că i-o fi dat acu, el s-a mirat atât de tare că a auzit-o încât i-a stat inima în loc de mirare și apoi inima n-a mai știut să pornească înapoi. Eu așa zic, să nu vă fie cu supărare. Puteți să vorbiți și cu Marioara de la șapte. O să vedeți că la fel vă spune. 

Însă doamna Marioara de la șapte a zis că nici de foame și nici de dor n-a murit.

- Nici vorbă. Cu domnișoara Dana încheiase socotelile, nu mai aștepta nimic de la ea. Era singurul lui copil și când plecase în America îi sfâșiase sufletul. Se rugase de ea cum s-a rugat Moise de Dumnezeu după treaba cu vițelul de aur, dar ea nici n-a vrut să-l asculte. Nu și nu că ea pleacă, că n-o să-și omoare tinerețile prin țara asta schiloadă și oarbă acu când are o șansă unică în viață. N-a luat decât un geamantan mic în care n-ar fi putut să încapă decât vreo două cămăși o fustă și-o pereche de pantofi și dusă a fost. De fapt de-aia a murit și mă-sa, de inimă rea. Domnu Petrișor de singurătate a murit, domnule, vă spun eu sigur. Păi cine îl mai suna pe el la nouăzeci și doi de ani? Nimeni. Că ea a fost făcută și târziu, s-au chinuit mult săracii s-o aibă. Vă spun eu că telefonul ăla n-a sunat, dar așa se mai ducea el din când în când să-l mai ridice să vadă dacă nu cumva e cineva agățat pe fir.

- Eu mai treceam uneori, că era singur și mă gândeam că poate vrea să mai schimbe un cuvânt cu cineva, că vorba aia stăm ușă în ușă. Dar era dus, zău era dus. Nu-i mai mergea mintea, eu îl întrebam una, el îmi răspundea alta. Eu întrebam de sănătate, el zicea de copacii din fața balconului, eu îl întrebam de mâncare, el zicea de vrăbiile care făceau cuib pe scară, eu întrebam de oboseală, el îmi vorbea despre vise. Vise avea, Dumnezeu știe de unde, da vise avea și pentru alții. Îmi mai povestea din ele până ajungea pe la jumătate, apoi se uita lung la mine ca și cum ar fi descoperit brusc că stătea de vorbă cu altcineva decât credea. Zicea mereu de domnișoara Dana. O mai sunam amândoi cu taxă inversă, că așa mi-a zis domnișoara. La amiază sunam. Dumneaei cred că dormea, dar răspundea de fiecare dată. Mi-a zis să nu sun pe seară că orele e diferite și acolo e noapte când aici e zi și acolo e zi când aici e noapte. Vorbeau mult și el îi tot spunea că e bine, că n-are nevoie de nimic, când de fapt nimic nu era bine, da așa sunt bărbații, nu vor să se știe că o duc rău. Mai ales cu sufletul nu vor bărbații să se afle că o duc rău. Se închid în ei ca peștele în năvod când îi înfășoară răul, că așa a fost și bărbatu-miu, s-a tot închis, s-a tot închis, până a crăpat, că n-au știu prea bine să-mi spună de la spital de ce a murit, știu doar că nu s-a mai deschis. Pe urmă ea îi spunea că trebuie să meargă la muncă și închidea, iar el plângea. Dar niciodată nu plângea la telefon. Doar după ce ea închidea, eu luam receptorul și îl puneam în furcă, iar el punea bărbia în piept și plângea. Nici nu-ți dădeai seama că plânge, că nu se auzea nimic, nici nu hohotea, nici nu se mișca vreun mușchi, vreun umăr, vreun deget, doar deodată vedeai șirurile groase de lacrimi care se prăvăleau pe obraji, cădeau până pe bărbie și pe urmă mai jos pe halatul de molton, că eu i-am zis să renunțe la el că e gros, mai ales vara, că așa făcea și cu papucii ăia îmblăniți, îi purta tot timpul, vara, iarna, primăvara, și pe halatul de molton se făcea așa o pată mare, ca o hartă, că halatul era cafeniu, dar imediat ce lacrimile se strângeau cafeniul se făcea negru, iar harta zău că arăta ca România, ca un pește mai rotund, așa, cu cap și coadă, că uneori mă și bucuram că plânge, că vedeam România cum înflorește pe halatul lui de molton și zău mă apuca așa o bucurie interioară, de cum se face dom’le să curgă lacrimile și să facă ele o țară ca și cum ar vrea să spună fără cuvinte că ăl de plânge o iubește și o ține fierbinte înăuntru, doar uneori din prea multă iubire iese harta aia de lacrimi și se varsă pe piepții halatului. Altfel era un om bun, zău că era. 

- Așa v-au zis? Niște zgripțuroaice! A fost un bărbat aspru domnu Petrișor în tinerețe. Noi ne știm de cincizeci de ani. O cam altoia pe nevastă-sa. Și pe aia mică uneori, da rar. Acu nu știu dacă de aia a plecat fata, dar după ce a murit maică-sa, of, mama ei de viață, cred că i s-a luat și a vrut să fugă, să uite de tot. Eu o înțeleg, săraca. O vreme nu s-a mai auzit de ea, credeam că a dispărut definitiv. Pe urmă a început să-l caute. El tare s-a mai bucurat. Nu cred c-au vorbit niciodată despre vremurile trecute, se făceau amândoi că plouă. Ea îi povestea că e greu acolo, dar răzbește, fiindcă e tânără și îndârjită. Asta îmi spunea el, că nu stam să-l ascult ce vorbește la telefon. Și era mândru de ea nevoie mare, că, uite, a plecat de aici de la nimic, o așchie de copilă și a ajuns acolo să aibă de toate, și casă și mașină și carnet și grădină cu flori și tot ce-i trebuie prin casă. Odată i-a trimis o scrisoare și un plic mare plin cu fotografii. Are casă frumoasă și mobilă aleasă, domn căpitan, da și ea e frumoasă, ptiu să nu-i fie de deochi. Acu e femeie în toată firea, dar noi o știm toți de domnișoara Dana, era un pic mai mare decât spătaru de la scaun când a plecat și acuuu... Femeie bună la suflet și muncitoare. Nu știu de ce n-a mai venit. Poate n-o lasă treburile de p-acolo, că înțeleg că ăștia, americanii, nu prea au concediu, și dacă vii și nu te întorci la timp te-au și dat afară, nu ca aici de poți să tragi mâța de coadă cât vrei și tot te plătește statul, că de-aia nici n-avem de niciunele, domn căpitan. Locotenent? Bine, domn locotenent, că dacă am pune toți osu la treabă s-ar urni căruța, dar așa, toți cerem, toți cerem și nimeni nu dă, d-aia n-o să fie mai bine nici mai departe, sau poate că n-a mai vrut să se întoarcă în timpurile alea cu bătăile și certurile și toată nebunia din casa lor. Da trimitea bani, domn locotenent. Grămadă trimitea, nici nu știu ce-i mai rămânea ei. Și lu Vasilica să-i facă curat, și lu doamna Pandele de la șapte să-i facă de mâncare, da asta venea numa pe furiș că nu voia să știe tot blocul că ea face de mâncare la un moș ramolit și pârlit, și lu madam Pandele care stă la parter și e toată ziua cu ochiu pe vizor să vadă cine intră în bloc și cine iese, și i-a zis să-i dea de veste la orice oră dacă iese și nu se mai întoarce și lu scorpia aia de Vancea de vizavi, că o rugat-o să mai treacă pe la el din când în când să stea de vorbă, să nu se simtă și el singur. De ce-a murit? Păi eu știu? Eu l-am dus de câteva ori la spital, că recunosc, și mie mi-a trimis domnișoara Dana bani, să-și facă analizele și era ok domn locotenent, zău era, m-am uitat și eu pe analize și erau puține însemnate cu roșu și pe urmă i le-am trimis lu domnișoara Dana prin poștă, cum m-a instruit. Zău că nu știu de ce a murit, cred că s-a obosit cu viața. Telefonul? Nu știu, dar cred că n-a sunat nimeni, însă firul de telefonul îl strângea în brațe de dragul fiică-sii, eu așa cred, eu cred că l-a pus la ureche în ziua aia dis de dimineață, cu mult înainte de a muri și a auzit în el tot, și cum a țipat când s-a născut, și cum a gângurit când avea numai o lună, și cum a cântat la prima serbare școlară și pe urmă în cor, că era pricepută la cântat, și când i-au cântat la mulți ani de majorat, cred că a auzit tot, domn... domn... să mă scuzați că lăcrimez bărbat în toată firea... 

Povestea împărăției florilor moarte

Povestea pe care v-o spun acum s-a întâmplat demult, de foarte mult timp, pe când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag. Ei bine, cam pe vremea aceea exista departe, foarte departe, o împărăție minunată, Împărăția Florii Soarelui. 

De la distanță nici nu puteai scruta înspre tărâmul acela, căci era la fel de strălucitor precum Soarele, iar o singură privire aruncată într-acolo îți topea ochii așa cum palma topește fulgii de zăpadă îndrăzneți. Doar o învoială cu florile soarelui care își strângeau petalele și lăsau lumea așa cum era pe când nici zmeii, nici feții-frumoși nu se născuseră, le permitea trecătorilor să vadă împărăția aceea plină de flori mari, galbene, uriașe, cu miezul negru-roșietic și cu cercul de lumină dimprejur ca o horă de fluturi. Dar asta doar în schimbul unei promisiuni, căci, vai, Împărăția Florilor Soarelui era pe moarte. Fiindcă îl iubeau toate atât de mult și se roteau după el urmărindu-l pe cer de la un capăt la altul, ajungeau una câte una să își piardă capul și să se prăvale moarte. Cine trecea prin împărăție putea observa lesne câmpul întreg presărat cu corolele lor putrezind, cu galbenul strălucitor descompunându-se palid și cu semințele negre ca niște dinți hidoși rânjind sinistru. „Fiindcă îl iubim, ne pierdem capul” a explicat regina lor. „Știm foarte bine că răsucindu-ne în continuu ajungem la capătul lumii și că nu putem supraviețui fără trupul care ne sprijină, dar iubirea ne e mai puternică decât judecata și în loc să privim în jos spre ceea ce ne e dat, privim în sus spre strălucirea orbitoare a celuilalt”. Tare s-au mai tânguit florile soarelui, tare s-au mai chinuit să afle de la suratele lor din Împărăția Câmpului de peste drum cum fac ele să nu-și lase privirile furate de soare, tare au mai cătat în stele semne care să le învețe ce-i bine și ce-i rău, că nimic n-au deslușit care le-ar fi putut fi de folos. Așa că florile soarelui s-au așezat la sfat și au hotărât să ceară ajutor oricărui drumeț care se încumetă să se oprească la împărăție, să le asculte păsul și să încerce să găsească o soluție pentru a curma implacabilul destin. 

S-au găsit tot felul de îndrăzneți care au venit cu o fel de fel de soluții care mai de care mai năstrușnică, să fie construit un alt Soare în împărăție și să fie așezat în mijlocul ei, să fie pusă o perdea albastră imensă între cer și pământ, să fie adusă ploaia care să locuiască permanent la palat și să umbrească astfel Soarele și multe altele asemenea. Dar fiecare a părut ca umbra unei frunze aleasă să țină răcoare unei întregi împărății. A sta până când a ajuns în Împărăția Florii Soarelui, Făt-Frumos din Lacrimă. Cum fusese născut dintr-o lacrimă, toate gândurile lui erau rotunde și limpezi. 

- Așa cum eu nu pot trăi în afara privirii care m-a născut, iar oamenii nu pot trăi fără să-și lase din suflet moșii, așa nici voi nu veți putea trăi fericite întorcând privirea dinspre pământ și aruncând-o mereu înspre Soare. 

- Oh, e foarte înțelept ceea ce spui. Dar din păcate nu te poți pune în locul nostru ca să înțelegi că nu ne putem împotrivi acestei vieți care ne încântă. Atracția pe care Soarele o exercită asupra noastră e mult prea puternică decât judecata noastră simplă de floare, e ca o vrajă, nu ne putem rupe de ea. 

- Știu asta. Pentru fiecare dintre noi există undeva un Soare, mai mic, mai mare, mai strălucitor sau mai puțin strălucitor, mai mult sau mai puțin insistent. Dar rădăcinile noastre ne vor ajuta mereu să rămânem cine suntem, noi personaje de basm, oamenii oameni și voi flori. Și fiindcă știu foarte bine cum e să fii floare a soarelui, pentru că ele s-au oglindit întotdeauna în lacrima din care m-am născut, vă spun să faceți astfel. Ziua, veți privi ca și până acum Soarele și îi veți urmări drumul pe cer, însă noaptea, în loc să dormiți, vă veți răsuci înapoi și veți redeveni ceea ce ați fost. În acest mod vă veți naște practic în fiecare dimineață și în fiecare dintre aceste vieți înșiruite ca mărgelele pe ață veți iubi Soarele și îl veți uita înspre seară, pentru a prinde drag de el în dimineața următoare. 

Și florile soarelui au făcut începând de a doua zi exact ce le-a spus Făt-Frumos din Lacrimă. Iar împărăția lor a rămas astfel probabil cea mai frumoasă dintre împărățiile lumii, de pe vremea când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag și până în ziua de azi.