Stătea pitită între flori lumina

Lumina stătea încă pitită în bobocii de floare așteptând vremea deșteptării. Vălătuci de întuneric, groși și îndesați se adunau în jurul stâlpilor de iluminat rari și firavi, mai firavi decât vrejurile de caprifoi. Liniștea acoperea împrejurul ca o aripă de cloșcă puii abia ieșiți din ou. Drumul era pustiu, iar carapacea de broască țestoasă a podului începea să se ițească prin caierele nopții. Era o structură masivă din grinzi de metal părând a se încurca una pe alta în încercarea de a se ridica către cer. Fusese construit după război, după ce podul de piatră fusese distrus în bombardament. Sub pod, departe, foarte departe, apa mormăia nervoasă, ca un bătrân al cărui somn a fost întrerupt de zbaterea de aripi a uliului pândind zorirea păsăretului. Se aplecă peste balustradă. Nu se vedea nimic dedesubt. Nu-i era teamă, socotelile fuseseră făcute demult, timpul prezent fiind doar o prelungire, un apendice diform al unui timp care se încheiase pentru ea. Se sprijini de marginea oblică a uneia dintre grinzi și se ridică în picioare pe balustradă. Undeva departe un cocoș matinal fredona câteva acorduri ale unei muzici pe care avea s-o prezinte publicului puțin mai târziu. Câțiva câini îi ținură isonul dar renunțară degrabă din cauza notelor înalte pe care gâtlejurile lor groase nu le puteau scoate. 

- Bună dimineața!

Tresări. De fapt se sperie de-a dreptul. Tot corpul i se cutremură, iar mâna sprijinită de grinda de otel îi alunecă, fiind cât pe ce să se prăbușească în gol. Fusese sigură că nu mai era nimeni pe stradă sau pe pod. Avusese mare grijă de asta. Și atunci de unde răsărise individul? De fapt nici n-ar fi putut spune dacă glasul venea din dreapta, din stânga, sau din spate. Se uită surprinsă împrejur, dar nu era țipenie de om. Pentru o clipă își imagină că vocea vine de sus și că e o încercare disperată și zadarnică a cerului de a o opri. Iar vocea chiar venea de sus. Acum nu mai avea nicio îndoială. 

- Aici! Chiar deasupra ta, sus, pe grinda a treia. 

Își încordă privirea și undeva în îngrămădirea de metal descoperi silueta unui bărbat. Stătea complet întins pe o grindă oblică, cu picioarele proptite într-una verticală și cu mâinile sub cap.

- Ce naiba cauți aici la ora asta? – se răsti ea de-a dreptul furioasă. 

- Ce cauți și tu. Doar că eu am ajuns primul, așa că trebuie să stai la rând. 

Fata ezită o clipă. Nu se aștepta la un asemenea răspuns. Cu Cel-de-sus ar fi rezolvat rapid o eventuală cerere de a renunța, dar bărbatul care stătea deasupra o descumpănea pur și simplu.

- Și de ce nu-i dai drumul? – replică ea înveninat. 

- Mi-e teamă. Mi-e al dracu de teamă. E o chestie pe care n-am mai făcut-o și nu știu dacă doare. Apoi nici nu cred că sunt pregătit să las chestia asta superbă în urmă.

- Ce chestie?

- Viața!   

Tresari. Un zvâcnet ca un curent slab o traversă din pleoape până în călcâie. 

- La dracu! Atunci trebuia să rămâi acasă, nu să vii aici să-i încurci pe alții.

- Nu mai pot. Mă sufoc. Și tu te sufoci?

- Nu-i treaba ta dacă mă sufoc sau nu. 

Încă nu-i venea să creadă că stă de vorbă cu o persoană în carne și oase întinsă pe grinzile reci ale podului.

- Știi ce cred? Cred că nu semeni cu niciunul dintre cei care au încercat să facă asta până acum.

În loc să-i răspundă că n-o interesează ce crede el, se trezi că-i răspunde cu totul altceva. Și tare s-a minunat. Ba chiar s-a necăjit.

- Și de ce, mă rog?!

- Pentru că ești altfel. Nu cred că ai niciun motiv serios să faci asta. E mai mult o toană. 

Asta chiar o înfurie de-a binelea. Fierbea! Îi spusese „toană”. Viața ei insuportabilă era „o toană”. O toană cum au copiii de cinci ani. Scrâșni, dar până să apuce să-i dea replica bărbatul continuă. 

- Te-am văzut de când ai venit. Ai o siguranță în pași pe care numai oamenii cu picioarele pe pământ o au, dacă înțelegi ce vreau să spun.   

- Siguranță, nesiguranță, ai face bine să-ți vezi de ale tale și să mă lași pe mine în pace. Și hotărăște-te, sari sau nu? Dacă nu ești hotărât, lasă-mă pe mine înainte.

- Pun pariu că nu ai niciun motiv serios s-o faci. Uite, dacă îmi dovedești că ai, mă arunc acum. 

Fata vru să-l repeadă iar, dar se opri. 

- Hai! Zi-mi motivul.

Era îngrozitor individul, absolut îngrozitor! Trecu prin toate motivele pe care le avea șiii... Trecu iar prin toate. Erau multe dar niciunul mare, mare, cu care să-l convingă pe imbecil. O secundă crezu că pur și simplu a luat-o razna și că... Privi iar în sus. Bărbatul era acolo, viu, culcat pe grindă oblică. Și nici măcar nu avea bunul simț s-o privească. Era culcat pe spate și privea cerul și stelele. 

- Cred că pur și simplu nu mai găsești bucurie în jur. Viața ta e cenușie, opacă. Asta te face să apeși pe buton. Ăsta e un motiv serios, recunosc, dar remediabil.

În loc să-i spună că motivele sunt treaba ei, nu a lui, se trezi iar că vorbele îi ies printre buze fără să treacă prin creier. 

- O viață fără bucurii nu e viață. De aia o primim să ne bucuram de ea, altfel ce rost are?! Tu te-ai mai naște dacă ai știi că o să ai o viață plină de mizerii?  

- Nici vorbă! De acord cu tine.

O vreme tăcură amândoi. Undeva se auzi un zgomot surd ca un șuierat de locomotivă. Câteva licăriri apărură printre copacii întunericului.

- Dar?! Căci trebuie să fie un dar, nu?!

- Dar e rezolvabilă problema, ți-am spus. Nu te-ai înconjurat de oamenii potriviți, asta e. Atât.

- Nu m-am înconjurat de nimeni, nici potrivit, nici nepotrivit. Mi-e bine așa cum sunt, singură. 

- Câți ani ai?

- Ei, știi că ai tupeu?

- Bine, bine. Nu mă interesează câți ani. Probabil în jur de douăzeci și cinci. Ce voiam să spun e că dacă faci acum o schimbare, poți încă trăi fericită mult și bine. 

- Și ce schimbare ar trebui să fac, deșteptule? Hai, zi, să te văd!  

- Să te împrietenești cu cineva care are în primul rând umor, căruia îi place natura, îi place să doarmă pe grinzile de pod, să numere stelele pe cer, să iubească cântatul cocoșilor, liniștea nopții, curgerea apei...

- Eiii... Stai așa... Tu nu aveai de gând săăă...

- Nu! Te-am mințit – chicoti bărbatul. 

- Ești un ticălos mârșav. Și o să-ți rup gâtul dacă te prind. Ticălosule! – urlă fata și începu să escaladeze grinzile metalice cu o abilitatea pe care nu și-o cunoștea. 

- Ticălos mai mârșav n-am văzut în viața mea, dar o să dai socoteală pentru asta, îți promit – țipă furioasă. 

Ridică privirea drapată în mânie. Bărbatul nu mai era unde îl știa, se refugiase pe o grindă mai sus, apoi săltă pe alta și mai sus, pe alta și mai sus, până ajunse în vârful podului. Iar ea îl urmă mânioasă. De sus orașul se vedea grozav de frumos. Era învelit cu un cearceaf albăstrui pe care se croșetau steluțe mici galbene. Multe, din ce în ce mai multe. Auzi prima voce. Apoi păsările și animalele. Și râul părea că s-a trezit și stă la taclale cu sălciile de pe mal. 

Când ajunse în vârf și vru să-l lovească cu pumnul, el îi prinse ferm brațul și cu cealaltă mână îi căută ceafa. Îi aplecă capul înspre al lui și o sărută apăsat. Cu mâna liberă ea apucă însă să-l izbească în piept o dată, de două ori, de cinci ori. Constată surprinsă că pieptul lui era fierbinte.

zbatere

mi-am pierdut capul 

știi doar

eram amândoi la refugiul de la iezer

prinși ca-ntr-o capcană de albastru

a alunecat printre rododendroni

și dus a fost

când l-am găsit jos în oraș 

era plin de flori de munte

fire de iarbă și frunze îngălbenite 

iar între ele o gențiană roșie 

ca un chip de femeie

balans

lumea se-închide ca floarea de gutui

un univers întreg deschide gândul 

eu sunt o pasăre zburând 

prin propriu-i înlăuntru 

O pasăre neobișnuită

Magnus se oprește și ascultă cu atenție. Nu are nicio îndoială, este chiar pasărea aceea. N-a mai auzit-o de multă vreme, de foarte multă vreme, nici nu-și amintește de când. O perioadă a crezut că a dispărut și ultimul exemplar. Este o pasăre rară. Colorată, mică și cu un cântec minunat. O caută din priviri, dar tenebrele pădurii o ascund așa cum ascund valurile mării luna. Cântecul se oprește un timp, apoi revine dintr-o altă direcție. Cu pași moi înaintează într-acolo, atent să nu sfâșie pânza de liniște a pădurii. Întunericul se prăvale din înalt peste frunze, se întinde de-a lungul lor, coboară peste marginile zimțate răsucindu-le ușor, în timp ce frunzele clipocesc o clipă auriu, pentru a se prelinge apoi mai departe pe cea de dedesubt și a o întoarce și pe aceea o secundă stârnindu-i irizări strălucitoare. Cântecul se oprește iar, apoi revine de undeva de foarte aproape. Iar el tot n-o zărește. O simte însă, așa cum liliecii simt aproprierea oamenilor prin vibrația aerului. Cântecul ei face aerul să se cutremure și el reușește să o descopere la două brațe depărtare, așezată pe ramura unui fag. Este un mascul superb, cu spatele colorat în maroniu, cu pieptul alb și având bine-cunoscuta bărbiță albastră cu margini negre și cu pata roșie în centru. E o blåstrupe superbă. Rămâne încremenit de teamă să n-o sperie sperând că pasărea va continua să cânte. Și pasărea continuă să cânte. E verișoară cu privighetoarea și e una dintre cele mai bune interprete ale lumii. Fiindcă bărbătușul e în stare de grație și cântecul îi e impecabil, știe că el caută acum să își cucerească perechea, așa că încearcă să o descopere din priviri. Dar nu reușește. În schimb descoperă printre frunzele fagilor și cele ale întunericului un petic albastru de cer mic cât o blåstrupe. Are chiar și forma păsării. Închide ochii și ascultă mai departe. Simte cum tălpile se dezlipesc de pământ, cum plutește printre frunze. Cântecul păsării îl ridică tot mai sus, e în dreptul coroanelor, e deasupra lor, pădurea se face mică. El stă culcat pe-o parte ca și cum ar fi întins în iarbă și are între buze un pai. Îi place pădurea. I-a plăcut dintotdeauna. E singura lui prietenă. Nu cere nimic, are numai de oferit. Iar surprizele pe care i le oferă sunt nenumărate. 

Nu apucă să deschidă ochii, când aude în spatele său un zgomot stins și îngheață. Cineva a călcat pe o ramură uscată și a rupt-o sub talpă. Zgomotul a fost scurt și surd, trosc. Piciorul și trupul dinapoia lui sunt grele, foarte grele. A bătut prea mult pădurea ca să nu știe de unde vine zgomotul. Ce-l miră este că l-a auzit abia în ultima clipă. Dar înțelege că e din cauza păsării. A fost prea absorbit de cântec și toate simțurile lui s-au înmuiat. Se răsucește ușor, întâi capul, apoi gâtul, trunchiul și în cele din urmă restul trupului. Ceea ce doar intuise se transformă în realitate vie. În fața sa, la cinci pași, stă un urs imens. Când îl vede mișcând animalul se ridică în două labe și scoate un mormăit grunjos ca sunetul a două pietre de moară trecând una peste alta. E o ursoaică și are pui. Își dă seama de asta dintr-o privire. E de departe cea mai nepotrivită întâlnire. Caută din ochi puii, dar aceștia sunt ascunși în desișul de întuneric, nu apar în raza privirii. A lăsat garda jos și acum e într-o mare belea. Știe că în pădure nu trebuie să lași niciodată garda jos, taică-su i-a spus-o de atâtea ori. Ține încă pușca de țeavă. A lăsat-o să alunece cu patul pe pământ când a căutat pasărea. I-ar trebui câteva secunde pentru ca mâna s-o ridice, ochiul să-i dibuie cătarea, degetul să găsească trăgaciul și glonțul să lovească animalul drept între ochi. E singura opțiune. Ursoaicei în schimb îi trebuie doar o secundă să-l sfâșie. Și nu poate s-o condamne, el e la locul nepotrivit, nu ursoaica. Din punctul de vedere al ursoaicei el n-ar trebui să se afle acolo. Ar putea să ridice pușca și să tragă la întâmplare, dar asta n-ar face decât s-o rănească și s-o înfurie. Povestea ar fi pecetluită. Privește drept în ochii ursoaicei. Are ochii mici și aproape negri. Caută prin ei înăuntru. Scotocește după furie, teamă, grijă, îndrăzneală. Le găsește pe toate. Sunt acolo. Îi place mult pădurea. Iar ea îi oferă în fiecare zi surprize. Trebuie însă să știi să primești darurile ce ți se oferă. El n-a știut. Rămâne nemișcat. Ursoaica scutură nervoasă capul într-o parte și alta și mârâie necontenit ca apa unei cascade fugind peste pietre pentru a-și găsi liniștea. Ridică ușor pușca. O ține de țeavă acum. Dacă trage la întâmplare ursoaica nu va muri pe loc, îl va sfâșia și apoi se va retrage rănită spre inima pădurii unde știe că va fi în siguranță. Va muri mai târziu în chinuri. La fel și puii ei rămași singuri. Dă drumul pustii. Privește spre dreapta. Pasărea a încetat să mai cânte. Lăsă pușca jos. Gura ursoaicei miroase a hoit și a ierburi putrezite.

Circul ambulant

Soții Cernenko s-au mutat de curând la noi în bloc. La apartamentul 7, ultimul etaj. Cum au venit au întins o plasă de la ei din balcon până în teiul din parc. Aia e sala lor de exerciții și îi vezi toată ziua acolo. Așa ne-am și dat seama că sunt artiști de circ. Doamna Winkler nu s-a putut abține și a bătut la ușa lor a doua zi după ce au întins plasa. Le-a cerut socoteală, însă ei i-au arătat o aprobare de la primărie cum că își pot face o mică sală de antrenamente între balcon și teiul de pe alea din parc nu mai mare de o sută de metri pătrați. Soții Cernenko ies în fiecare zi în costumele lor cărămizii pe la ora 7 dimineața, scot casetofonul în balcon, pun caseta cu Ceaikovski și se apucă de exerciții. Ei fac tot felul de învârteli, dar cel mai interesant exercițiu e cel în care Cernenko-el o aruncă pe Cernenko-ea cu forță în sus, Cernenko-ea face un rostogol perfect în aer cu fruntea lipită de genunchi, apoi încă unul și încă unul, niciodată n-am reușit să le număr până la sfârșit, și în cele din urmă aterizează în brațele lui Cernenko-el care între timp a coborât cele patru etaje și o așteaptă la parter. E foarte de efect. 

La vreo două luni după venirea celor doi a mai apărut în bloc o familie de artiști de circ, familia Skupski. E ciudat, pentru că noi nu știam că ar mai fi un apartament liber în bloc. Și nici nu e. Familia Skupski și-a construit unul ca o cochilie pe zidul dinspre nord al blocului, acolo unde sunt ferestrele de la băi, mici cât o rachetă de tenis. Din depărtare arată ca un ghem de vâsc lipit de scoarța unui mesteacăn, dar de aproape arată foarte frumos, mai ales seara când familia Skupski aprinde luminile în toate încăperile. Atunci zici că e o veioza Tiffany cu multe ferestre colorate. Cei mai noi locatari ai blocului nostru sunt artiști la trapez. Au atârnat de vâscul lor un leagăn cum sunt cele din parc pentru copii, doar că mult mai mare și legat cu sfori, nu cu bare metalice sau cu lanț și se dau uța-uța toată ziua. Sar de pe bara de lemn, fac tumbe și se agață înapoi. Sau sar de pe bara trapezului pe balconul de la apartamentul trei, pentru ca unul dintre ei care e deja acolo cocoțat pe rama balconului să sară înapoi pe bară și tot așa. Doamna Winkler susține că au o înțelegere cu familia Svoboda și că în schimbul acceptului de a le folosi balconul și a le traversa apartamentul, ei le oferă bilete gratuite la spectacole. Doamna Winkler consideră că frumos ar fi să ne dea și nouă bilete la circ, doar că noi nu le dăm voie să treacă prin apartament, ceea ce mi se pare corect. Vecinii cei noi nu sunt doar doi, cum sunt Cernenkii, ci sunt cinci, trei bărbați și două femei, nu e clar cine cu cine e într-o relație, dar doamna Winkler spune că e inacceptabil acest concubinaj rușinos, însă Svobozii au și ei aprobare de la primărie pentru a locui toți cinci în apartamentul ăla ca un cuib de remiz pendulinus. Eliza, fata cea mai tânără din grup, mi-a zis că pot să urc la ei într-o seară și să mă dau și eu în trapez. Am urcat, dar un pic mi-a fost frică, pentru că atârna în jos trei etaje, dar Eliza mi-a spus să nu am teamă că ea o să fie pe rama balconului de la etajul unu și mă prinde în brațe cu siguranță. Când mi-am dat drumul am făcut întâi un balans lung de am ajuns până deasupra curții fabricii de conserve din spatele blocului. Acolo portarul și încă un individ îndesau conserve de pește într-un rucsac mare cât un vițel, dar trapezul m-a tras înapoi și n-am văzut ce s-a întâmplat cu rucsacul. Apoi am alunecat încet în gol însă Eliza era acolo și m-a prins în brațe așa cum mi-a promis. Tot acolo era și un bărbat cu bicepșii la vedere și brațul mai gros decât piciorul meu, așa că m-am întors acasă. 

În fine, o a treia familie de circari s-a mutat de două zile în bloc. Sunt săritori la basculă. Au adus vreo trei bascule, dar folosesc numai una, cred că celelalte sunt de rezervă. Doamna Winkler a verificat în prima zi și bineînțeles că și ei au aprobare să locuiască în blocul nostru deși nu e niciun apartament liber. Ei s-au instalat pe bloc. Și-au făcut acolo niște colibe din nuiele, poți să juri că sunt niște tukuluri etiopiene. De fapt nu e o singură familie, ci trei, sunt trei frați Antal care țin trei surori Teleki. Avantajul cu ei e că nu ne întâlnim niciodată pe scări. Ei sar de la parter direct pe bloc, la apartamentul lor. De obicei însă sar câte doi tot din balconul de la apartamentul trei pe o latură a basculei și aruncă în văzduh o fată așezată la celălalt capăt al ei. Sus pe bloc un alt membru al echipei o prinde pe fată pe umerii săi. Haios a fost când pe basculă s-a așezat câinele mops al doamnei Brenner. Băieții n-au băgat de seamă că fata fugise speriată de Max și l-au aruncat pe el în locul fetei. Max a zburat peste bloc, peste bulevard, peste parcare, până pe acoperișul blocului de vizavi, dar Antalii au fost atât de buni încât au reușit să-l prindă pe umeri chiar și acolo. 

Acum stau cu ochii pe fereastră să văd cine se mai mută în blocul nostru, a început să-mi placă, în timp ce doamna Winkler umblă cu petiții pe la primărie pentru evacuarea artiștilor. Aceștia însă nu s-au supărat când au auzit și nici răzbunători n-au fost, în schimb au început să ofere chiar în blocul nostru spectacole cu acces gratuit pentru toți locuitorii orașului. Doamna Winkler e înnebunită, s-a pornit să își caute apartament în capătul celălalt al urbei.     

de-a v-ați ascuns

seara se luau din orice și se certau

ca doi copii care-și apără jucăriile 

peste noapte el se trezea o învelea 

cobora la parter și ascundea

toate cuvintele ei mici și tăioase 

în cutia de halva cu bobine de ață 

în matrioska decolorată de vremi

și crăpată pe margini

între filele cărților biografice 

pe care nimeni nu le-a deschis vreodată 

în bomboniera de cristal de pe comodă 

care mirosea a tutun deși niciunul nu fuma

dimineața arăta ca o pajiște colorată 

din care se iteau mici gămălii de cuvinte

ca mustățile cârtiței 

mu

nichita n-a scris poezii

el a creat doar un alt limbaj 

prin care să comunice limpede cu zeii

așa cum comunică iedul cu capra

sau vițelul cu vaca

doar noi ne-am entuziasmat ca niște copii

ai văzut, ai văzut, iar a zis trimbulind