Din salonul ei se aude marea

Din salonul ei se aude marea. E singurul salon din spital de unde se aude marea. Ea a trecut prin toate saloanele spitalului și din niciunul n-a mai auzit marea. De aceea a rugat-o pe asistentă să nu mai fie mutată din locul acela. Noaptea, când vocile orașului se sting una câte una și se așterne liniștea, ea aude gemetele bolnavilor din celelalte saloane. Toți se ceartă cu viața și ridică tonul. Ca să-i facă să tacă ea deschide o fereastră și imediat spațiul se umple de tânguirile mării. Atunci pacienții din celelalte saloane tac, probabil că ascultă și ei marea, iar ea adoarme. Singurul care nu geme nici ziua și nici noaptea e băiatul din salonul de vizavi. Uneori, când nu poate adormi, trece peste culoarul care-i desparte, ia scăunelul de fier de lângă perete, se așază lângă patul lui cu brațele întinse pe cearceaf și cu bărbia sprijinită în palme și îi privește chipul. Băiatul din salonul de vizavi arată ca un sfânt, are bărbia prelungă, ochii înguști, nasul mic, iar gura, gura este perfectă, nici mare, nici mică, așezată nici prea sus, nici prea jos, cu buzele nici groase, nici subțiri. Băiatul nu deschide niciodată ochii, fie că e noapte, fie că e zi. Are un tub prin care se hrănește, în rest stă tot timpul în pat și doarme. Ea îl privește ceasuri întregi cum doarme. Ca un sfânt doarme, își spune ea, și fuge dimineața în patul ei ca să n-o prindă zorile. Uneori băiatul din salonul de vizavi visează. Ea știe asta pentru că vârfurile degetelor încep să-i tremure ușor, foarte ușor. Asistentele nu îi văd vârfurile degetelor, doar ea le vede, deși e noapte și în salon licăresc numai luminițele de la aparatele ce-l înconjoară. De cele mai multe ori visele băiatului sunt triste, știe asta pentru că atunci lăcrimează. Colțurile ochilor se umezesc la început puțin, ca mușchiul pădurii după ploaie, apoi o broboană mică cât un vârf de ac începe să crească până când devine rotundă. De cum a devenit rotundă o ia la vale peste obraz și se oprește pe cearceaf. Pe urmă altă broboană începe să se formeze la colțul ochiului, crește la fel ca prima, se rotunjește și o ia la vale peste obraz până pe cearceaf. Umezesc pânza cât de-o palmă, dar până dimineață ea se usucă, așa că nu rămâne nicio urmă din visele băiatului din salonul de vizavi. Ea ar vrea să le afle și să le păstreze, dar nu știe cum. Într-o zi a șterpelit un borcănel gol de medicamente și o seringă mică-mică, nouă. Ar fi vrut o pipetă, dar nu a găsit. În prima noaptea când lacrimile au început să se strângă iar în colțurile ochilor lui, ea a pus borcănelul de plastic la coada lor și le-a strâns acolo. Ce risipă de vise, și-a spus ea adunându-le cu grijă. De-acum când se plictisește deschide sertarul noptierei, scoate borcănelul, trage cu seringa câteva lacrimi și le picură în ochi. Apoi închide ochii. Trăiește și ea toate visele băiatului din salonul de vizavi.   

Reparații cruci de ferestre, cârlige de cațe, inimi

Iarmarocul se organiza în fiecare an la marginea satului, de obicei la începutul lui aprilie, după ce se topeau zăpezile și glodul se întărea, lăsând căruțele să-și întindă calea și caii să capete încredere sub copită. Era cunoscut în zonă, veneau oameni de peste dealuri care se știau cu cei de-ai locului, schimbând între ei de-a lungul timpului cele d-ale muncii și fete de măritat, dar soseau și necunoscuți care nu călcaseră niciodată pământul locului, sau poate cândva demult, dar gândul ascunsese sub ramuri de timp trecerea aceea, cum se ascunde frunza arsă sub cele abia ruginite. 

Nu-i trebuia mult să se ridice. Deodată vedeai cum se înalță corturile și tarabele, se bat țărușii, se leagă sforile și se aștern ulițele de lemn. Creștea ca Făt-Frumos, într-o zi cât alții în șapte și nu-i lua decât trei pân’ să se gătească și să te primească în măruntaiele sale fierbinți.      

Nu exista lucru pe care să-l cauți și să nu îl găsești la iarmarocul acesta. Oamenii veneau în primul rând să se bucure împreună, să-și vadă fețele și să-și asculte vorbele și necazurile și fericirea și abia apoi să vândă cele ieșite din mâna lor harnică, cele de purtat, cămăși, catrințe, ilice, brâie, opinci, traiste, ițari, cingători, scoarțe, lăicere, ștergare, păretare, poloage, cergi, cojoace, apoi obiectele de meșteșug, oale, străchini și ulcioare din lut, linguri de lemn, velnițe, oloinițe, războaie, roți de olărit, stupi sau animale din cele mai diverse, vaci, cai, capre, oi, câini, găini, gâște, prepelițe, iepuri, hulubi. Erau acolo oameni cu pricepere care îți făceau după voie de noi, sau îți modificau după măsură chei, zăvoare, lacăte, balamale, ivăre, belciuge, clești pentru jar, cruci de ferestre, cuie cu floare, cârlige pentru cațe, clopoței pentru vite, colțari de pus la gâtul câinilor, curse pentru sălbăticiuni, fiare pentru însemnat, foarfeci de tuns oile, pinteni, scări de șa, tălăngi, țesale, zăbale, potcoave, caiele, clești, cuțite și altele. Apoi veneau tarabele cu dulciuri, cu cocoși din zaharicale, mere coapte mirosind a scorțișoară, animale din jeleu colorat, vată de zahăr roz, plăcinte, covrigi, halva, ciubuce, halviță, dar și cele cu mărgele și cercei, cu brățări și inele, cu oglinzi, cu hopa-mitică, cu jucării din lemn, chipuri sculptate, statuete din gips, păpuși de cârpă, desene din paie. 

Printre ele sfârâiau grătarele cu mici și cârnați, pastramă de oaie sau de capră, ceafă de porc, stinse cu răchie, vinuri și mai tari sau mai moi, bere, sifon cu sirop de zmeură sau de mentă, bragă. De lângă grătare nu lipseau lăutarii, care-și băteau cu furie țambalele, dau foc corzilor viorilor și strângeau în brațe burdufurile fudule ale acordeoanelor, în timp ce copiii, dar nu numai ei, se întindeau spre scrâncioabe și spre roata din lemn cu patru băncuțe învârtită de tineri vânjoși sau de iujul cu lanțuri lungi până la cer. Nu lipsea niciodată Zidul Morții construit într-un fel de butoi uriaș, unde un motociclist curajos se învârtea ca un uliu până ajungea să facă cercuri pe cer în jurul spectatorilor parcă plutind. Puteai găsi aici femeia cu barbă, piticul care dansează, zmeul care scoate flăcări pe gură sau bărbatul jumătate om, jumătate oaie, scamatorii și clovnii cu costumele lor colorate. În fine, în spate, pe ultimele rânduri, după corturile pentru trageri cu pușca, sau aruncarea cercului peste gâtul raței din lighean, cele unde îți puteai încerca puterea la lovitul barosului, sau cele unde Mărioara și Vasilache se dădeau în spectacol într-o cutie de lemn de-un metru pătrat, veneau corturile vrăjitoarelor, ale ghicitoarelor în stele, în palmă sau în bobi, ale tămăduitoarelor, ale dezlegătoarelor de farmece și de blesteme. 

Într-un singur loc mulțimea se strânsese ghem, ca albinele ce-și schimbă cuibul, iar oamenii căscau gura vrăjiți. Era un cort mic și simplu, din pânză tare, cenușie, roasă pe alocuri de ierni, iar rânduiala se desfășura în fața lui, la o masă de lemn nu mai mare decât un butoi de cinșpe vedre. Pe masă era o colivie cu păsări galbene, păreau peruși, dar erau mult mai mici decât perușii, niciunul mai lung decât degetul mare, o solniță obișnuită și un teanc de pungi de hârtie. Nimic altceva. „Inimi. Reparații” scria cu vopsea roșie, scorojită de vreme, pe coroana verde de tablă prinsă în două bețe deasupra mesei. În spatele ei stătea o persoană îmbrăcată într-un veșmânt monahal cenușiu închis, având o glugă ce-i acoperea fața. Veșmântul era prins la brâu c-o sfoară din cea mai comună, iar de aceasta era agățat un inel cu o sumedenie de chei, de la cea mai mică, ce abia se vedea, până la cea mai mare, cât un polonic să învârți în ceaunul cel înalt. La început am fost convins că e un bărbat, apoi mi-am dat seama că sub veșmânt se ascunde de fapt o femeie. Când am ajuns eu o persoană din mulțime tocmai făcuse doi pași înainte. Femeia i-a dezvelit pieptul și i-a pipăit pielea cu degetele subțiri și uscate. A ridicat apoi de la brâu inelul cu chei și a căutat printre ele. Când a găsit ceea ce căuta, a scos o cheie din rând, a vârât-o în pieptul bărbatului și a deschis o ușiță. A scos inima și a pus-o într-o pungă de hârtie ca măcelarul pulpa de vită. A deschis apoi colivia, a scos o pasăre și a presărat din solniță un praf argintiu care nu era nici sare, nici piper, ci aducea mai degrabă cu pulberea de stele. Pasărea a încremenit de-ai fi spus că-i de sticlă. Femeia a vârât pasărea în locul inimii, a încuiat ușița și i-a întins bărbatului inima din pungă. A ridicat apoi privirea și a întrebat cu glas puternic „Cine mai vrea? Poate dumneata de acolo?” și a arătat cu degetul înspre mine. „Dar eu... inima mea...” am bâiguit eu. Femeia a dat din umeri. „Cum vrei, dar inima ta...”. Nu eu am făcut pasul în față. Altcineva mi-a mutat picioarele, iar eu nu m-am putut împotrivi. Femeia a zâmbit, nu credeam că femeia aceea poate zâmbi vreodată, mi-a dezvelit pieptul, l-a pipăit, apoi a căutat o cheie potrivită pe inelul de chei. A găsit-o. A deschis ușița, a scos inima și a pus în loc pasărea galbenă pudrată cu pulberi de stele. A închis ușița la loc și mi-a pus inima învelită într-o pungă de hârtie în palmă. 

Nu știu cum am ajuns acasă. M-am speriat un pic când m-am trezit în camera mea cu inima în mână. Am dus palma la piept și am pipăit cu degetele. Marginile ușiței se simțeau foarte clar. Citisem în ziare că organele se conservă cel mai bine în gheață, așa că am pus inima în frigider, în speranța că voi putea repara cândva ceea ce am stricat. Eram mult prea amețit de ceea ce mi se întâmplase și picioarele abia mă mai sprijineau, așa că m-am întins pe canapea și am ațipit imediat. M-am trezit cu sentimentul ciudat ca aș fi părăsit planeta, c-aș fi călătorit prin spațiu, aș fi întâlnit civilizații necunoscute și în cele din urmă m-aș fi întors înapoi pe Pământ. Mi-am amintit apoi de iarmaroc, de femeia care repara inimi. Am dus mâna la piept să găsesc ușița, dar nu era nicio crăpătură în piele. Am luat oglinda cea mare, m-am privit în ea, dar pielea era netedă și fără urme. Am alergat la frigider să-mi caut inima, am scos punga pe care o pusesem acolo cu o seară în urmă și am desfăcut-o. Inima nu era acolo. Doar un praf argintiu ca o pulbere de stele. În schimb de atunci, dimineața, aud uneori un ciripit subțire în adâncul urechii.    

cămașa albă de in

el avea o cămașă albă de in 

și le-a spus

cea căreia i se va potrivi 

cum i se potrivește vulturului zborul

aceea îmi va fi femeie

ele o probau și șușoteau  

uite ce bine îmi vine 

și la umeri și la mâneci și la gât

însă doar în pielea ei s-a adâncit 

și i-a îmbrăcat sufletul fără nicio cută 

n-a apucat să umple cu pași-i condurul

căci visul s-a ridicat în două picioare

a deschis larg aripile uriașe

și a zburat cu ea agățată de coama-i 

până-n înaltul cerului         

Gând 10225

Ce poate fi mai dureros, să pierzi pe cineva drag, sau să te pierzi pe tine însuți?!

Realitatea rezistă doar până la etajul nouă

Domnul Yoshida a lucrat toată viața la fabrica de pește. Și-a făcut treaba cu răspundere și nimeni n-a avut nicio vorbă de dojană să-i spună. Ba din contră, a primit de multe ori felicitări pentru munca depusă. Nu o dată a fost recompensat pentru eforturile sale cu bani, 5000 sau 10000 de yeni. N-a fost însurat niciodată, a trăit mereu singur în apartamentul său, rămas de la părinți, situat într-un bloc cu zece etaje din cartierul chome-2, orașul Nagano, prefectura Aichi și nu a fost niciodată în viață nemulțumit. Doar uneori îi trecea prin minte că lucrurile ar fi putut sta altfel. 

                                                               ***

Domnul Yoshida observă schimbarea chiar când începu să deschidă ușile, dar automatismele mișcării l-au făcut să treacă prea repede peste ea pentru a mai putea să o analizeze, fiind prins imediat într-una mult mai mare. De cum deschise cele două uși de lemn cu ferestre de sticlă ale cutiei metalice, băgă de seamă că ușa următoare, cea de pe palier, arăta mult altfel decât o știa. Nu mai era ușa metalică grea, cu o ferestruică de sticlă mică și lunguiață cât o franzelă, acoperită de-o vopsea vălurită, cenușiu deschis, pe care trebuia să o împingi cu forță pentru a o deschide. Nu, ușa arăta de parcă ar fi separat lumea reală de o lume extraterestră. Nici nu apucă să o atingă și cele două jumătăți din inox lucitor, cu o suprafață perfect netedă, lunecară singure una peste alta, pentru a se strânge în căsuța lor din dreapta liftului. Cum spuneam, domnul Yoshida n-a apucat însă să se mire că o asemenea schimbare s-a petrecut pe nesimțite, doar într-o jumătate de zi, căci deschiderea ușii i-a dezvelit o mult mai amplă surpriză. Holul de la etajul zece arăta ca cel al unui hotel elegant. De când se știa zidurile fuseseră vopsite în două culori, jos verde, sau maro, sau cafeniu, sau în fine o altă nuanță în zona aceasta a paletei de culori, în timp ce jumătatea de sus rămăsese mereu albă. O dungă din aceeași culoare cu vopseaua de jos, dar de o nuanță mai închisă, separa cele două vopseluri. Zidurile erau zgâriate de generații de trecători ce-și lăsaseră în vopsea urma trecerii lor, ba un vârf de pantof, ba un colț de dulap, ba o urmă de minge sau de sacoșă gestantă. Acum însă totul îi părea perfect. În primul rând pereții arătau exact ca o pictură kakemono, fiind decorați cu motive florale stilizate, desigur, de mâna unui artist iscusit, gândi domnul Yoshida, îmbinând culori calde și pale peste lujeri viguroși din lemn natural. Apoi holul era mult mai lat, era spațiu cât să aduci o mașină și să pui lângă ea și-o băncuță de șezut la o vorbă, iar domnul Yoshida nu putu să priceapă cum se putea una ca asta, de vreme ce o asemenea extindere ar fi presupus mutatul zidurilor aflate la dreapta și la stânga sa spre interiorul apartamentelor. În locul lămpilor cu neon din tavan, lumina se revărsa acum din două șiruri de ulcioare simple de lut, montate în firide ovale, oferind ochiului plăcerea iscodirii fără să-l obosească. În fine, podeaua era acoperită cu o mochetă bej cu carouri indigo, în care pasul se cufunda, părând să tragă după el trupul întreg pentru a se topi ca într-un creuzet magic. Domnul Yoshida nu apucase să facă decât doi pași, timp în care noua înfățișare a holului de la etajul zece i se furișase în creier, înfricoșându-l. Dădu să se răsucească pentru a deschide ușa liftului, a fugi înapoi și a se refugia degrabă în stradă. Era evident că blocul în care ajunsese nu era blocul său. Era un hotel exclusivist, sau o clădire cu apartamente de lux în care se lăfăiau oamenii cu bani. Nu întâlnise niciodată ceva asemănător, dar încercase de multe ori să vadă cu ochii minții cum arată unul. Simți că-l trec căldurile și își imagină cât de prost s-ar fi simțit dacă cineva l-ar fi prins că s-a strecurat înăuntru. Simpla lui înfățișare, precum și hainele pe care le purta indicau clar că nu e-n armonie cu locul. Încercă să înțeleagă cum de-a ajuns acolo. Era exclus ca liftul să fi călătorit prin trupul clădirilor, precum cârtița prin măruntaiele pământului, pentru a ieși la lumină într-un loc ales de el însuși, după reguli proprii, mult îndepărtat de cel la care s-ar fi așteptat. Nu, așa ceva era cu neputință să se întâmple. După toate probabilitățile intrase în cu totul alt bloc, aflat în cu totul alt cartier. Probabil că își pierduse mințile, rătăcise pe străzi în starea aceea de tulburare a simțurilor, poate că avea vreo boală care îi afectase creierul, Parkinson sau vreuna asemănătoare și nimerise într-un loc unde n-ar fi trebuit să ajungă. Aruncă speriat un ochi împrejur, dar nu zări pe nimeni și nu auzi nicio mișcare. Se răsuci pe călcâie și se pregăti să apese butonul liftului, când, din instinct, ochii îi scăpară pe peretele din fața liftului și văzu scris cu litere cam cât palma, tăiate din oglindă și încadrate într-o ramă subțire din alamă, „Etajul X”. Se apropie de colțul din dreapta jos al x-ului și îl privi atent. Înmărmuri! Colțul era ușor ciobit. Sticla fusese strivită, fără ca din ea să sară cioburile. Se fărâmase pe o suprafață cât vârful unui chibrit și câteva fărâmituri mici de sticlă căzuseră, dar asta nu era vizibil dacă priveai semnul de la un pas distanță sau mai mult. Își amintea foarte bine. El însuși făcuse pocinogul cu trei ani în urmă când își cumpărase oglinda înaltă cât un stat de om, cu ramă din lemn de cedru, pe un preț de nimic, de la patronul băcăniei din colț, pe care o așezase în holișorul de la intrare pentru a se vedea înainte să iasă pe ușă. Deci nu era în niciun hotel și nici într-un condominium de nababi, era chiar în blocul său. Privi din nou de jur împrejur, apoi se clătină ușor, cuprins de amețeală. Faptul că nu ajunsese în transă într-un loc străin îl liniști, dar schimbările pe le vedea nu puteau fi cuprinse de o minte rațională. Înaintă de-a lungul holului până la ușa deasupra căreia era scris cu litere argintii 105. Era apartamentul său. Mâna îi tremură în timp ce introducea cheia în broască. Când încercă să o răsucească, cheia se poticni. Mai încercă o dată și ușa se deschise fără probleme. O crăpă puțin și își vârî vârful capului înăuntru. Holișorul, cuierul de haine, oglinda cu ramă de cedru, papucii săi. O deschide complet și rămase încremenit în prag. Era fără nicio îndoială apartamentul său, dar arăta, arăta, Domnul Yoshida nu-și găsea cuvintele pentru a-și explica sieși noua înfățișare a acestuia. Apartamentul de doar douăzeci de metri pătrați crescuse și era acum uriaș. Era mobilat modern, simplu dar cu gust, având risipite ici colo câteva obiecte de artă, alese în mod evident de un specialist în amenajări interioare, o statuetă, câteva tablouri, dintre care unul uriaș înfățișând o ramură de prunus serrulata plină de flori ce păreau că se scutură, așezat deasupra divanului, lămpi ce împrăștiau o lumină discretă, sau altele obiecte obișnuite într-o casă, dar care prin spiritul artistic în care fuseseră concepute deveniseră la rândul lor mici obiecte de artă, o vază, o scrumiera și o brichetă, un ceas de perete, două suporturi de lumânare, unul pentru sticla de vin. Doar livingul avea în jur de cincizeci de metri pătrați și se deschidea printr-un perete de sticlă spre o terasă aproape la fel de mare care oferea o priveliște magnifică înspre muntele Fuji, cu piscurile sale pudrate în alb și atitudinea sa majestuoasă. Domnul Yoshida înțepeni din nou pe călcâie, căci asta era cu neputință. Muntele Fuji nu avea cum să se vadă de la fereastra apartamentului său, fiindcă el locuia în Nagano, prefectura Aichi, localitate aflată la aproape trei sute de kilometri depărtare de Fuji. Deschise ușa spre terasă și o descoperi plină de flori, de copăcei ornamentali, de plante agățătoare care se cățărau pe ziduri și pe suporturi ca într-o junglă. Un balansoar, un baldachin elegant sub care se afla un pat adevărat înveșmântat în așternuturi albe, un hamac și un colț cu o masă și patru taburete din bambus se strecurau prin perdeaua de verde. Domnul Yoshida se întrebă, fără să aștepte răspuns, cât trebuie să coste întreținerea unei asemenea grădini. Se întoarse în living și deschise ușa spre dormitor. Un pat imens cu o saltea înaltă și moale ocupa mare parte din spațiu. Pe un perete întreg se afla un dulap de haine. O comodă, o veioză cu picior în formă de cocor și două carpete din iarbă de papură completau spațiul rămas. Domnul Yoshida se lăsă să alunece pe pat, cufundându-se în el până la jumătate, astfel încât vârful privirii abia putea să răzbată peste margini. Am înnebunit, își spuse cu glas tare pentru a fi sigur că se poate auzi pe sine și că nu este doar o nălucă rătăcită. Așa ceva nu poate exista, conchise el.

Rămase întins pe spate ticluind metode prin care să verifice că este cu adevărat viu și că nu e doar un gând rătăcit. Și decise că cea mai bună soluție e să ia totul de la capăt. Așa că ieși pe ușă, o încuie, chemă liftul și coborî la parter. Apoi ieși afară din clădire și se propti în fața ei privind în sus spre ultimul etaj. Seara era una dulce, aerul era un pic rece, dar soarele la apus se așternea peste piele ca o cămașă înflorată. Pe stradă mașinile zumzăiau ca o armată de bondari, în timp ce pe trotuar oameni cu genți, sacoșe, pungi de hârtie pline cu alimente, se înghesuiau înghiontindu-l. Își luă inima în dinți și intră din nou în clădire. Chemă liftul și inspectă dintr-o privire înăuntrul cabinei. Nimic aparte. Când cutia metalică ajunse la etajul zece, un clinchet de clopoțel pe care nu-l mai auzise niciodată îl făcu să tresară. Deschise cele două uși de lemn cu gemuri de sticlă spre dreapta și spre stânga. În spatele lor se ivi ușa de pe palier din inox lucitor, cu o suprafață absolut netedă. Imediat cele două jumătăți lunecară singure una peste alta, strângându-se în căsuța lor din dreapta liftului. Holul, era același de mai devreme, mult mai lat, cât să aduci o mașină și să pui și-o băncuță alături, cu pereții decorați cu motive florale stilizate ca o pictură kakemono uriașă, dar delicată. Lumina se revărsa din două șiruri de ulcioare simple de lut montate în firide ovale, iar podeaua este acoperită cu o mochetă bej cu carouri indigo, în care pasul se cufunda, părând să tragă după el trupul întreg pentru a se topi ca într-un creuzet magic. În fine, același semn din oglindă decupată, în montură subțire de alamă, „Etajul X”, având colțul din dreapta jos strivit, fără ca din el să sară cioburile, ci doar fărâmat pe o suprafață cât vârful unui chibrit din care căzuseră câteva fărâmituri mici de sticlă se înfățișa în dreptul ușii. Domnul Yoshida oftă dar porni mai departe. Se apropie de apartamentul 105 și descuie ușa cu grijă. O împinse în lături și simți o săgetare în inimă. Casa arăta exact la fel cum arătase și cu o jumătate de oră mai devreme. Intră în living și rămase cu privirea încremenită în stânga sa. Lângă măsuța de ceai ședea pe genunchi o femeie cu chip de porțelan. Purta un chimonou roz imprimat cu crizanteme galbene, strâns într-un obi decorat cu mlădițe de ferigă verde-pal abia definite. În picioare avea șosete albe. Nu era o femeie foarte tânără, avea probabil între treizeci și treizeci și cinci de ani, poate mai mult, căci ar fi fost foarte greu să-i ghicești vârsta. Când Domnul Yoshida își făcu apariția tocmai turna ceai din kama într-o ceșcuță de shimo. 

- Bună ziua, Taiyō Musume, mă bucur să te văd! – îi spuse domnul Yoshida.

- Bună ziua, Yoshida-san – îi răspunse femeia și îi întinse ceașca cu ceai.  

Domnul Yoshida simți că numele fetei îi zburase de pe buze fără ca el să fi participat în vreun fel. Bău ceaiul, apoi își tamponă colțurile buzelor cu batista pe care i-o întinsese femeia.

                                                               ***

- Trebuie să mă ajuți, doctore! Probabil că am înnebunit. Dar cât sunt încă lucid poate reușim să-i dăm de cap bolii ce m-a cuprins – spuse spășit, mai degrabă decât speriat, domnul Yoshida, ca și cum el însuși ar fi comis o mare pricină de care i-ar fi fost rușine și pe care ar fi vrut să o repare. 

- Te ascult, Yoshida-san. 

- De la o vreme casa în care locuiesc nu mai arată cum a arătat întotdeauna. S-a schimbat drastic, într-un mod înfricoșător.

Aici domnul domnul Yoshida se opri și îl privi pe doctorul Kobayashi. Se aștepta să surprindă în ochii săi o tresărire, o geană de îndoială, un zâmbet încolțit dar nedus până la capăt, la auzul cuvintelor sale. Însă privirea doctorului rămase netulburată, iar ochiul său nici nu clipi.

- Îmi este greu să vorbesc, Kobayashi-san, căci înțeleg foarte bine că orice aș spune de aici încolo nu face decât să mă afunde într-o prăpastie de neîncredere, sau mai rău, într-un cavou de batjocură. 

- Spune, Yoshida-san, sunt numai ochi și urechi – îi răspunse blând doctorul.  

- Să tot fie vreo trei săptămâni de când urc cu liftul la etajul zece al blocului în care locuiesc și când ajung mă trezesc într-o cu totul și cu totul altă lume. Nu e vorba să fi greșit adresa, sau să fi încurcat străzile, sau blocurile, sau apartamentele. Am verificat de o mie de ori, e blocul meu în care locuiesc de treizeci de ani. Și apoi mai e și cheia cu semnul ciobit din oglindă. Eu însumi l-am lovit și i-am strivit colțul, deci știu sigur că este blocul în care locuiesc. Însă, de cum se deschid ușile liftului el mi se arată altfel decât în realitate. Și spun realitate pentru că asta nu se întâmplă în sută la sută din cazuri. De câteva ori, e adevărat asta s-a întâmplat când m-am simțit foarte obosit, am luat același lift, am deschis aceleași uși și am ajuns la vechea mea locuință de douăzeci de metri pătrați, în realitatea mea. Totuși, cel mai adesea ajung într-un hol mare, cu muuult mai mare decât era înainte, atât de mare încât poți să parchezi o mașină și să pui și-o băncuță alături. Are pereții decorați cu motive florale stilizate ca o pictură kakemono uriașă și delicată, în timp ce iluminatul e asigurat prin două șiruri de ulcioare simple din lut din care se varsă lumina, montate în firide ovale. Podeaua este acoperită cu o mochetă bej cu carouri indigo, în care pasul se cufundă de simți că te topești cu totul. Dacă merg către capătul lui și descui ușa de la apartamentul 105, apartamentul meu, ajung într-o casă absolut fabuloasă, de zeci de ori mai mare decât casa mea, care are o grădină pe terasă și de unde se vede printre plantele agățătoare, flori și copaci, Muntele Fuji. Își dai seama, doctore? De aici de la noi, Muntele Fuji! Așa ceva nu e cu putință, Fuji e la mai bine de două sute cincizeci de kilometri de Nagano, dar eu îl văd așa cum te văd pe dumneata, de parcă ar fi dincolo de marginea balustradei. Și apoi...

Aici Domnul Yoshida se opri din nou și îl fixă pe doctorul Kobayashi. Însă pe fața doctorului nu trecea nicio umbră, nu zvâcnea niciun val, nu țipa nicio pasăre. Oftă adânc și continuă.

- Apoi mai e Taiyō Musume, doctore. Este exact așa cum o bănuiam, cu chipul de porțelan, cu trupul subțire ca o trestie, cu degetele delicate și mlădii ca penele de enaga shima. Poartă un chimonou roz, imprimat cu crizanteme galbene, strâns într-un obi decorat cu mlădițe de ferigă verde-pal abia răsărite În picioare are șosete albe. Ne-am întâlnit față în față. Ea mi-a servit ceaiul într-o ceașcă de shino, iar eu l-am băut. Apoi ea a scos fukusa din pliurile obi și mi-a întins-o, iar eu mi-am șters buzele. Este teribil de frumoasă, de aceea eu m-am și pierdut cu firea și am vărsat câteva picături de ceai pe cămașă, iar ea s-a îmbujorat până în vârful urechilor. 

Domnul Yoshida făcu o nouă pauză pentru a-și găsi parcă cuvintele ce se ascundeau prin cotloanele cerului, departe de buzele sale. 

- Doar că Taiyō Musume nu există, doctore! Fiica Soarelui e o ființă plămădită de gândurile mele, de singurătățile mele, de dorințele și spaimele mele. Taiyō Musume este o plăsmuire, iar eu am băut ceai din palmele sale. Spune-mi, doctore, ce se întâmplă? O să mor? O să-mi pierd mințile? Cum de lucrurile se alterează în asemenea măsură atunci când le privesc?

Doctorul Kobayashi privea țintă un colț al mesei de lemn la care ședeau, părând a nu vrea să-l scape din ochi. Cuvintele se adunau între obraji și domnul Yoshida putu lesne observa asta privind cum aceștia se umflă și se dezumflă, de parcă vorbele s-au fi luat la harță și s-ar fi împins una pe alta în pereți. 

- Vom face niște teste amănunțite pentru a verifica starea dumitale de sănătate. Dar sunt convins că ele îmi vor confirma diagnosticul. Yoshida-san, ești un om sănătos tun, dar suferi de reverie acută. Te-ai înfășurat atât de mult și atât de strâns în visul tău cel mai adânc, încât te-ai făcut una cu el. Te rupi încet de realitățile lumești pentru a te refugia în propriile gânduri. 

- Bine, dar cum e posibil ca realitatea să se modifice atât de mult după voința mea?

- Realitatea nu se modifică niciun pic. Blocul, apartamentul arată și acum, așa cum arătau cu zece ani sau cu douăzeci de ani în urmă. Doar ochiul tău le modelează după forma visului ce l-ai croit. Vezi ceea ce îți dorești să vezi, nu ceea ce ți se înfățișează privirii. 

Fu rândul doctorului Kobayashi să facă o mică pauză pentru a observa care este efectul vorbelor sale asupra pacientului. Apoi reluă.

- E decizia ta cum vrei să mergi mai departe. Poți urca cu liftul și vei găsi mereu acolo ușa dintre lumi, sau poți urca pe scări și ușa aceea nu ți se va mai înfățișa niciodată.   

                                                               ***

Domnul Yoshida a stat mult să se gândească cum e mai bine să meargă mai departe, să urce pe scări și să ajungă mereu în lumea sa așa cum o știa, sau să urce cu liftul și să intre în lumea cea nouă plăsmuită din imaginația sa. După o îndelungă chibzuință a decis că e mai bine să urce scările. Doar uneori, pe înserat, când îl măcina însingurarea, domnul Yoshida crăpa ușa apartamentului, arunca un ochi pe hol să fie sigur că nu-l vede nimeni, cobora cu liftul un etaj și urca la loc. Apoi servea ceaiul oferit de mâinile catifelate ale lui Taiyō Musume, își ștergea buzele cu fukusa de culoarea caisei coapte pe care o primea, mulțumea și mergea să se culce.    

mic dicționar:

Taiyō Musume – e un nume de alint aici și se traduce ca Fiica Soarelui 

obi – este un brâu foarte lat, bogat ornamentat, cu care se strânge chimonoul

shino - ceramică tipic japoneză datând din veacul al XVI-lea, corespunzând exigențelor sobre ale artei ceaiului

fukusa - batistă de mătase utilizată în ceremonia ceaiului

kama – ceainic utilizat în ceremonia ceaiului

enaga shima – Zâna Zăpezii, un tip de pițigoi cu pene albe care trăiește numai în Japonia

kakemono - picturi japoneze executate pe fâșii lungi de mătase sau de hârtie groasă, prinse la capăt pe vergele de bambus

Fluturi încremeniți

Primul fluture mort a fost descoperit de către primarul Ignazio Bianchi, deși nimeni nu avea să își mai amintească asta, nici măcar el însuși. La început crezuse că e o frunză putredă care se lipise de tocul pantofului și astfel ajunsese din grădină pe holul impozantei sale proprietăți. Abia când îl împinse cu vârful pantofului își dădu seama că e un fluture mort și strigă după servitoare. „Ia mizeria asta de aici. Ți-am spus de atâtea ori să mături până nu mai rămâne niciun fir de praf.”   

Abia trei săptămâni mai târziu, femeile, care se adunaseră în prăvălia lui Clemente pentru a-și face cumpărăturile, au început să vorbească despre povestea cu fluturii. 

- Ieri am găsit trei fluturi morți în casă. Nu-s molii, sunt fluturi d-ăia cu aripile colorate. Sunt albaștri. Nu știu cum or fi intrat, pesemne când am deschis fereastra să aerisesc.

- I-auzi minune, exact așa mi s-a întâmplat și mie. Tot trei am găsit și eu și nu mai trăia niciunul. Bănuiesc că pe fereastră au intrat și ăștia. Și au murit înăuntru. De plictiseală. 

- Curios ce spuneți. De la o vreme tot găsesc și eu fluturi morți, ba pe podea, ba pe pervazul ferestrei. E tare ciudat, căci pe afară n-am văzut niciunul, doar în casă. Iar dacă spuneți că vouă vi se întâmplă la fel, mi se pare și mai ciudat.

Din ziua aceea tot satul n-a mai vorbit decât despre fluturii morți găsiți prin casele lor. La început fuseseră puțini, doi, trei, patru, în fiecare gospodărie, dar cu timpul numărul lor a început să crească, până când, după o lună, fluturii morți erau adunați din case cu mătura și fărașul. 

- Chiar nu înțeleg ce se întâmplă – dădea din cap frizerul Pasquale, în timp ce foarfecii din mâinile sale alergau peste coama leonină a lui Agostino. Sunt peste tot, aici mai puțin, dar acasă sunt grămadă. Îi strângi azi, mâine apar iar. Toți morți. Și toți în casă, n-am văzut nici măcar unul pe afară. Și oriunde ai întreba ți se va răspunde la fel „n-am văzut niciunul zburând” – mai adaugă el aplecat peste urechea lui Agostino, atent la contur.     

- Da, e drăcia naibii. Am împachetat unul și l-am trimis la Universitate. Par a fi fluturi obișnuiți, Polyommatus Icarus, sau fluturele albastru comun, deși, fie vorba între noi, nu toți sunt albaștri, femelele au o culoare care virează spre maro. Înțeleg că se găsesc prin toată lumea. Nu sunt veniți din altă galaxie. Întrebarea e pe unde intră în casă și de ce toți mor până apucăm să îi vedem – se întrebă la rândul lui Agostino, scuturându-și câteva fire retezate de păr de pe sprânceana dreaptă. 

Părintele Emilio nu trebuise să afle din piață povestea care răscolise viața satului, căci găsise el însuși un fluture mort, nu mult după cel descoperit de primar. Era așezat pe pervaz și părea că privește pe fereastră, melancolic, înspre norii pufoși. Părintele Emilio s-a așteptat ca fluturele să zboare când s-a apropiat, dar n-a făcut-o. Nici măcar când părintele s-a aplecat asupra lui și a dat să-l atingă, fluturele nu s-a mișcat. Abia atunci a înțeles că e mort. N-a dat atenție întâmplării, dar după numai trei zile un altul a apărut chiar pe raftul cu farfurii. Stătea cu aripile lipite și se sprijinea pe picioare, astfel încât părintele a fost sigur că acesta este viu. Când l-a atins, s-a înclinat într-o parte și s-a prăbușit, ca o carte pe care încerci să o așezi în picioare dar este prea subțire pentru a fi stabilă. Când a apărut și al treilea, părintele Emilio, la fel ca și ceilalți oameni din sat, a început să își pună întrebări, iar când numărul lor a crescut dincolo de marginile așteptărilor lumești, a știut că ceva rău s-a întâmplat. 

- Dacă îl privim de aproape nu are nimic ieșit din comun – explica învățătorul celor câțiva adunați în jurul său în piață, lângă fântână. Ținea unul de-o aripă și îl arăta mulțimii. Puteți să-i vedeți aripile albastre pudrate cu polen, corpul acoperit cu perișori fini și picioarele subțiri. Nu e deloc spectaculos și nici înfricoșător. 

- Dar de ce nu zboară?

- De ce îl găsim numai prin case și pe afară deloc?

- Dar de ce sunt cu toții morți și nu găsim niciunul viu? 

Câteva alte glasuri erau pregătite să se ridice peste cele deja risipite, dar învățătorul făcu un semn amplu cu mâna și adaugă rapid. 

- Aveți dreptate să vă puneți întrebările astea. Și eu mă întreb, dar din păcate nimeni nu știe răspunsurile. O să încercăm să le aflăm. 

După aproape două luni situația se înrăutățise atât de tare, încât deveni un chin pentru oameni să-și țină casa curată și lipsită de insecte. Cei mai mulți măturau la câteva ore, iar sacii de gunoi erau întotdeauna plini cu fluturi morți. Oamenii cu gunoiul nu pridideau în a se descotorosi de uriașele cantități de lepidoptere care se adunau continuu, astfel încât primarul fu nevoit să-i convoace la o ședință ad-hoc pe învățător, pe brutar, pe frizer și pe preot, pentru a stabili ce trebuie făcut într-o asemenea situație de criză.    

- Cei de la Universitate spun că e normal să apară fluturi primăvara, iar tagma din care fac parte nu este neobișnuită pentru zona noastră. De ce apar numai în casă și de ce îi găsim mereu morți, nu știu să-și explice nici ei și nici nu vor să-și dea cu presupusul. Au spus că o să trimită pe cineva să evalueze situația la fața locului – îi înștiință învățătorul pe cei de față.

- Eu tot nu înțeleg cum de apar doar în casă. La început am crezut că intră de afară, dar afară nu a văzut nimeni niciunul. Și atunci nu există decât o singură explicație, au rămas ouă din toamna trecută prin unghere izolate și nedezvelite, unde peste iarnă a fost cald și bine, iar acum au ieșit larvele și din larve s-au dezvoltat fluturii – a explicat pe îndelete frizerul Pasquale pentru a fi înțeles de toată lumea. 

- Dar de ce sunt toți morți? De ce nu mișcă niciunul? De ce nu ies afară? Chiar așa? Toți mor de când s-au desfăcut din larvă și până ajung la fereastră? Eu cred că e altceva la mijloc, cred că e o mână extraterestră. Cineva i-a plantat anume. Poate sunt chiar extratereștrii înșiși, care s-au dezbrăcat de pielea lor și au aruncat-o unde le-a fost la îndemână. Când numărul lor va fi suficient de mare ne vor ataca dacă nu facem nimic. 

- Prostii – îl întrerupse primarul pe brutarul Damiano, un bărbat chel, cu gâtul scurt și gros ca de taur și privire de vultur. Dumneata ce spui, părinte, căci eu în dumneata îmi pun nădejdea, să știi? 

- Ceva nu facem bine și Dumnezeu ne dă prin fluturi un semn pe care nu trebuie decât să-l dezvelim de înțelesuri – începu părintele.    

- Așa o fi, da’ nu poți să vorbești dumneata cu Dumnezeu să ne spună mai clar ce nu facem bine și cum ar trebui să ne îndreptăm greșeala? – îl repezi primarul, încercând să scurteze pledoaria părintelui Emilio.

- Știi la fel de bine ca și mine că Dumnezeu nu îți întinde palma, ci doar îți arată cu degetul – oftă părintele.  

Părintele Emilio era cunoscut în sat ca un slujitor al Domnului ce nu crede în minunile dumnezeiești, chiar dacă încerca să arate cât mai puțin asta. În schimb, considera că Dumnezeu îți arată calea cea dreaptă prin semne. „Minunile le fac oamenii, Dumnezeu nu face minuni. Dumnezeu îți arată doar calea și-ți deschide ochii” se spune c-ar fi zis părintele unor apropiați, dar din amvon se ferise să facă asemenea observații. În schimb, încerca la fiecare rugăciune să-i îndemne pe oameni să-și folosească mintea și brațele pentru a izbândi în viață și nicidecum să trăiască în așteptarea unui ajutor divin care nu va veni niciodată. Mitropolia era foarte departe de biserica satului.  

- De ce, Doamne? Ce vrei să ne spui cu mesajul pe care ni-l trimiți? Arată-ne unde am greșit! Învață-ne să citim semnele Tale – se ruga părintele în chilia mică și întunecoasă. Ni-i cerul prea aproape și chipul Tău se arată oare prea clar slujitorilor Tăi? Sau dimpotrivă, te simți prea singur și gândurile noastre trec prea rar pe la porțile Tale? Dă-mi un semn cât de mic, iar eu voi ști să îndrept lucrurile.

Însă oricât se uita părintele în stânga și-n dreapta după semne, nu părea că Dumnezeu îi ascultase cuvintele. Fluturii erau tot mai numeroși, iar glasurile oamenilor tot mai aspre. Sau poate că n-am pus eu întrebările bine, gândi părintele și își propuse să cerceteze mai atent, nu fluturii cu aripile lor albastre, ci mesajul scris pe acestea.

- Eu așa nu mai pot. Îmi iau câmpii, mă omor – se răsti coana Domenica la consortul său, primarul Ignazio. Ce naiba, ești ditamai primarul, ai toată puterea în satul asta prăpădit șiii, nu-mi spune mie, că știu, ai putere nu glumă. Cu toate astea nu ești în stare să mă scapi de niște fluturi sfrijiți. Ieri seară am găsit unul în borcanul cu dulceață de smochine. Era cât pe ce să-l înghit. 

- Dacă nu-l închizi! – se stropși primarul la rândul său, sătul de nenumăratele nemulțumiri ale consoartei. 

- Ei bravo, acu’ scoate-mă pe mine vinovată de invazia ta albastră. Că nu închid capacul, uite unde era deșteptul – se răsti din nou femeia și se apropie de masă, pregătită să intervină în forță la o eventuală replică a bărbatului.

Primarul evită însă confruntarea, își luă pălăria și ieși val-vârtej pe ușă. Se refugie în prăvălia lui Clemente și se așeză pe scăunelul de lângă casa de bani. 

- Spurcații ăștia, chiar nu știu ce să mai fac – oftă el prelung. 

- Las’ domn primar, că or să tacă ei, se obișnuiesc cu lucrurile și apoi or să tacă. Mereu se întâmplă așa. Timpul le rezolvă pe toate. Că ce poți face și dumneata, să-i mănânci?

- Nuuu! Nu de oameni vorbesc, ci de fluturi. E peste puterea mea de înțelegere ceea ce se întâmplă cu lighioanele astea. 

- Mda, și vorba aia, sunteți om cu școală. Și nu puțină. Apăi noi ce să mai zicem. O bere?

Primarul clătină din cap în sus și-n jos.

- Nimeni n-are nicio soluție – continuă el, în timp ce Clemente deschidea o sticlă de Ichnusa. Ăștia cu studiile lor tot încearcă să mă convingă că e normal să avem fluturi. Poate la cap, dar nu în dormitor. Pasquale îmi tot explică ciclul de viață al lepidopterelor, de la ouă, la larve, la pupe, la insecte și iar la ouă. Bine, și cum de ajung morți în dormitor, poți să-mi zici? Nu poate. Iar tembelul ăla de Damiano o ține una și bună că-s cămăși de extratereștri care o să năvălească într-o noapte peste noi. Tot părintele trebuie să mă ajute, altcineva chiar nu văd cine ar fi mai cu capul pe umeri, deși pe umerii ăia șade și Dumnezeu – murmură primarul, apoi își luă pălăria de pe tejghea, lăsă berea din care băuse doar o gură și porni spre biserică. Ziua era neobișnuit de toridă pentru perioada aceea din an, iar pe primar căldura îl făcea să-și verse mațele. Se opri in fața bisericii, își scoase batista, își frecă ceafa asudată de câteva ori, apoi încercă poarta. Era închisă. Oftă privind cu dojană cerul și porni cu pași mărunți către casa părintelui. Însă nu-l găsi nici acolo.

- Și sunt peste tot, dar eu una încep să mă obișnuiesc cu ei. Nu mai pot să le mai țin urma. Cel mai mult se adună prin colțuri și pe sub pat, cum se aduna înainte praful. Săr’ mâna, domn primar. La două săptămâni dau c-o matură cu coadă lungă, îi adun și asta e. Ăia care rămân să fie sănătoși. Doar să nu-mi stea în cale să-i strivesc sub tălpi, că nu-mi place. Nu știu zău cum de ne-a învelit Dumnezeu într-o așa pacoste. Și mai ales când om scăpa de ea. Bine că nu-s șerpi – spuse una dintre femei.

- Că bine zici. Săr’ mâna, domn primar. Că ce-om putea face mai mult, doar oameni suntem. Bei o cinzeaca la Silvio? – îi răspunse a doua.   

Dacă cineva l-ar fi văzut atunci pe părintele Emilio, ar fi spus că și-a pierdut mințile. Era în casa părăsită a lui Giuseppe de la marginea satului, întins pe burtă pe dușumeaua mâncată de putreziciune, cu sutana sumetecată până la brâu, privind în ochi singurul fluture care se afla în încăpere. 

- Tu cum de te-ai rătăcit aici, dragule?! Fluturii morți apar doar acolo unde sunt oameni, nu crezi că asta e regula? Ei bine, eu sunt convins de asta! Nimeni nu a văzut vreun fluture pe afară, doar în casele oamenilor. Și atunci singura explicație e că fluturii morți nu se nasc în natură și nici nu intră în casă pe ușă sau pe fereastră, la fel de bine cum nu se întrupează din aerul din casă sau din cuvintele noastre. Nu, ei se nasc din lăuntrul nostru. Și cel mai orb privitor ar putea înțelege asta. 

Întinse degetul, dar de data aceasta nu mai atinse fluturele, iar insecta continuă să se păstreze în echilibru pe picioarele subțiri. 

- Acum întrebarea e de ce toți fluturii se nasc morți și de ce nu zboară. Fluturele e făcut de Dumnezeu să zboare, asta e frumusețea lui, asta e esența apariției sale. Deci El e spune că ceea ce răzbate din om înspre lume e lipsit de viață. Că acolo unde ar trebui să fie viața și zborul spre lumină, e încremenire. Că ceea ce ar trebui să se înalte către cer e îngropat în pământ. Și ce vrea Dumnezeu să spună cu asta? Ce ne dăruiește el și noi luăm în derâdere? 

Părintele Emilio zâmbi. Ridică iar un deget, îl apropie foarte încet de fluturele aflat încă în echilibru și îl atinse ușor. Fluturele se prăbuși precum asul de pică în cărțile de joc înșirate una după alta. 

- Viața! – șopti părintele, iar șoapta sa prinse a face cercuri de jur împrejur, la început mici, apoi din ce în ce mai mari, crescând în amplitudine pe măsură ce se îndepărtau de buzele sale. Viața, desigur! Căci noi ne batem joc de ea. Nu știm s-o trăim. Suntem închiși în cercul nostru strâmt și nici măcar nu înțelegem de unde să o apucăm și cum s-o cuprindem. Nu suntem cu nimic mai presus de animale. Căutăm doar să ne învelim și să ne umplem stomacul, fără să înțelegem că înainte de toate trebuie să ne hrănim sufletul. Iar sufletele noastre sunt atât de subțiate de foame, încât au ajuns toate ca o mână de  bețe de chibrit – adăugă părintele și cuvintele sale au continuat să se risipească în cercuri perfecte, auzindu-se tot mai tare pe măsură ce se îndepărtau de gura ce le-a rostit. 

În piața mare oamenii se opriseră și ascultau vorbele care parcă veneau dintr-o stație de amplificare, privind curioși și speriați în același timp în jurul lor. 

- Ce ne dăruiește el și noi luăm în derâdere? Viața! Viața desigur! Căci noi ne batem joc de ea. Nu știm s-o trăim. Suntem închiși în cercul nostru strâmt și nici măcar nu înțelegem ce înseamnă viața. Nu suntem cu nimic mai presus de animale. Căutăm doar să ne învelim și să ne umplem stomacul, fără să înțelegem că înainte de toate trebuie să ne hrănim sufletul. Dar sufletele noastre sunt atât de subțiate de foame, încât au ajuns toate ca o mână de  bețe de chibrit – continuă glasul care părea că vine din zidurile de piatră și cuvintele se auzeau tot mai tare pe măsură ce se îndepărtau de gura ce le rostise. Se auzeau dincolo de piață, în casele de pe strada mare, apoi mai în spate, peste casele cele mici și dărăpănate, pe ulițele înguste și desfundate și mai departe peste câmpul prăfuit. Până nu înțelegem asta, fluturii au să se nască cu toții morți.   

- Părintele! Unde e părintele? – întrebă primarul încremenit. Ceilalți se adunară în jurul său ca puii în jurul cloștii, speriați de cuvintele ce se iscau din neant și le loveau creștetul tot mai tare, ca bila cea mare, corpul de bronz al clopotului. 

- O fi la biserică – spuse cineva și prinseră a alerga cu toții grămadă spre biserică, primarul, cu burdihanul său imens, rămânând în urma grupului și ajungând ultimul. Poarta bisericii era însă închisă. 

- O fi în chilie – vorbi altcineva și grupul, îngroșat de acum, se porni într-un marș dezordonat spre chilia părintelui. 

Îl găsiră pe pat, întins pe spate, cu brațele încrucișate pe piept și cu ochii închiși. Avea fața senină și liniștită. Ai fi spus că cineva l-a pregătit anume pentru a-l așeza în coșciug. Dar nu era nimeni în chilia părintelui. Când își apropiară capetele observară pe degetul lui inelar un fluture care clătina ușor din aripile-i albastre. Opri o clipă zbaterea de aripi, apoi se ridică în aer, ieși pe ușă și dispăru fără ca cineva să apuce să spună vreo vorbă.     

Ulf

Noi avem un câine, Mișu, eu am un lup, Ulf.

Noaptea Ulf scoate de sub pat ba o labă cu gheare ascuțite, ba botul cu dinți de oțel și încearcă să mă înșface, dar eu mă feresc. 

Ulf nu poate ieși cu totul de sub pat pentru că atunci s-ar transforma într-un câine obișnuit, ca Mișu. De aceea eu dorm pe mijlocul patului.

Mama s-a speriat când a cercetat zgârieturile și a observat că prin despicătura pielii mi se văd gândurile. 

Tata a luat un vis de-al meu, i l-a dat lui Mișu să-l miroasă, apoi i-a spus: “caută Mișu, caută”. Mișu a ajuns de fiecare dată sub pat, dar acolo era doar mult praf.

Mama a schimbat așternuturile, apoi patul, apoi camera, apoi multe s-au mai schimbat, dar Ulf n-a dispărut. Stă toată ziua sub pat, iar noaptea iese și mă sperie. 

Ulf n-a mai apărut de multă vreme, dar știu că e acolo.