O mână de pământ

Omul poartă în buzunarul dinăuntru al cămășii de piele, o mână de pământ. Acolo, Dumnezeu, sau poate mumă-sa, sau chiar vreun vecin care a trecut întâmplător prin apropiere, aruncă o sămânță. Unii sunt norocoși, sămânța crește repede și oamenilor le ies flori vesele prin ochi și printre buze. Alții trebuie să aștepte cu anii și abia dacă le ies câteva frunze prin nări și prin urechi, care tremură în bătaia vântului. Majoritatea, însă, se aleg doar cu trunchiul acela de copac înăuntru, în timp ce trupul li se împuținează tot mai mult și se cufundă în el până nu mai rămâne nimic în afara împrejmuirii de lemn.

Prințesa Pământului

Pravoi Slanik era flăcău în satul dintre munți. Abia îi mijiseră mustățile și tuleiele-n barbă. Nici vorba însă să se-ntreacă-n lungime cu ale lui Chitruc, motanul și nici să se-ndese ca perii din bidineaua lui Cima. Pravoi se născuse într-o gospodărie de oameni sărmani, așa cum erau de altfel toți vecinii săi, până hăt departe, la marginea satului. Căci locul era înconjurat de munți înalți și semeți și cea mai apropiată așezare omenească era la ani depărtare cu pasul. De aceea traiul lor era simplu și tot ce-și aveau era ieșit din mâinile lor aspre, dar harnice, și casele, și cele d-ale gurii, și cele d-ale sufletului. Pravoi fusese un copil lipsit de griji. Nimeni în Ats nu-i spusese că grijile se-înfiripă abia atunci când ceea ce ți-e dat e mai mult decât nevoia și nici n-avea să afle vreodată. Însă în toate poveștile spuse de bătrânii satului, Pravoi auzise vorbindu-se despre Fericire. Degeaba a întrebat ce-i aceea o dată, de două ori, de zece ori, toți ai lui au ocolit răspunsul și i-au spus mereu „lasă c-ai să afli tu când o să ajungi flăcău”. Și a aflat într-o dimineață cu soare, când roua plângea pe petalele florilor și degetele picioarelor se hârjoneau cu firele zglobii și ude de iarbă. 

- Fericirea e Prințesa Pământului, e peste tot și niciunde, e lipsită de trup, iar trupul său e în toate de știi să-l privești. Fericirea te-ncântă, căci are cel mai frumos glas din Univers și știe cele mai minunate cânturi. Dar ea te poate îmbăta și te poate face să uiți cine ești până te duce la pieire, așa cum sirenele din jurul insulei Eea îmbătau navigatorii cu cântecul lor dulce, de Ulise a trebuit să le-nfunde cu ceară urechile mateloților săi, iar el însuși s-a legat de catargul corăbieri, ca să scape cu viață. Fericirea e căutată de fiecare și nu-i găsită de nimeni – i-a mai spus bătrânul cu ochii închiși.

Tare s-a mai minunat Pravoi de ceea ce auzise și tare s-a mai mâhnit, căci nimic nu era de înțeles. Trei nopți n-a dormit încercând să descoasă vorbele bătrânului și să le facă șir rotund și simplu de cuvinte, cum simple și rotunde sunt șiragurile de mărgele de la  gâtul femeilor, dar n-a izbândit. Și în a treia zi i-a spus lui tătâne-su.

- Tată, eu am să plec în lume să caut Fericirea. Dacă există, și trebuie să existe, căci toată lumea vorbește despre ea, atunci am s-o găsesc și am să o aduc aici să o cunoașteți cu toții și să vă bucurați de ea. Dacă nu există, atunci am să mă-ntorc așa cum am plecat, căci gândul Fericirii îl mână pe om, și-l face să-și schimbe viața după cum îi cântă, în timp ce lipsa ei îl lasă așa cum l-a făcut mumă-sa.  

S-a mâhnit bătrânul, dar n-a putut să-ntoarcă gândul flăcăului, așa că i-a pus câteva merinde în traistă, i-a dat un ciomag noduros să se sprijine-n el când i-o fi drumul mai greu și un fluier să cânte pădurii și să uite de singurătate și i-a spus așa. 

- Eu nu știu nimic despre Fericire, n-am auzit să fi trecut prin apropierea bordeiului meu, așa cum nu știu ca altcineva de aici să fi cunoscut-o. Dar din moși se spune că pentru a ajunge s-o întâlnești trebuie să mergi peste șapte mări și șapte țări și să ajungi în ținutul Epithymiei. Ai să-l recunoști imediat pentru că cerul e acoperit de o mulțime de sori, câte unul pentru fiecare locuitor al ținutului și locurile arată altfel decât aici. În pomi nu cresc mere și pere și prune ca la noi, ci lucruri care mai de care mai ciudate, de nimeni pe-aici n-a auzit de ele, haine de îmbrăcat trupul, acareturi de îmbrăcat bordeiele, obiecte stranii de bucurat ochii și urechile și nările, sau bulgări de cuvinte de înălțat sufletul. Casele nu-s făcute din lemn, ci-s clădite cu degetul din fâșii de aer întărit, mâncarea nu-i adunată din câmp, ci e făurită din bucăți de materie în ateliere de meșteșug. Iar pentru toate-i o plată. De aceea oamenii din ținutul de care-ți vorbesc, sunt goi pe dinăuntru, pentru că sufletul li-i dat, ai să recunoști degrabă asta, căci privindu-i în ochi ai să simți cum te cufunzi într-un hău fără de capăt. Nu te încrede că oamenii de acolo au să te-ajute în vreun fel, ei nici n-au să-ți vorbească, nici n-au să te privească, ba va trebuie să te ferești din calea lor, căci nevăzându-te au să treacă peste tine. Acolo, pe cel mai înalt pisc al ținutului Epithymiei, se află Fericirea. Șade închisă într-un cufăr zăvorât cu o mie și unu de lacăte pe care îl păzește monstrul Dyspistía, care e mai impunător decât un gorun, mai crud decât ursoaica care-și apără puii și-are pielea mai groasă decât năcazul cel mai netrebnic. Dar până să ajungi la Dyspistía, trebuie să treci mai întâi prin poarta cetății, unde te va aștepta colosul Fovos. E mare și aspru ca un munte. La picioarele sale se înalță o movilă de nisip, trupurile presărate printre degetele-i de piatră ale celor ce n-au știut să-i răspundă la întrebări. În fine, în drumul tău către piscul Frav, ai să întâlnești agnoiele, zburătoarele cu cap de leu, trup de vultur și coadă de șarpe. Ele caută trupuri secate de oameni pe care să le ducă în lumea de dincolo și din care Lucifer să-și făurească tuburi de nai. De toate trebuie să te îngrijești și să nu lași cugetul să se împerecheze cu zburătoarele ce se vor învârti în jurul său. 

A mulțumit Pravoi părintelui și a purces la drum. N-a fost nici scurt, nici ușor, i-a fost foame, i-a fost sete, i-a fost frig și-a suferit de însingurare, dar nimic nu l-a oprit din a merge mai departe pentru a o cunoaște pe cea căreia i se spunea Fericire. În drumul său prin orașele și cătunele ce-i ieșeau în cale, oamenii îl primeau cu bucurie și tare se minunau de curajul lui când el le spunea în vorbe puține și scurte încotro s-a pornit, căci mulți alții, înzecit mai puternici și mai viteji, plecaseră înainte-ai s-o găsească și niciunul nu s-a mai întors. Ba chiar faima sa apucase de la o vreme înaintea pasului, astfel încât nici nu mai trebuia să le povestească cine e și-ncotro a apucat, căci ei știau deja, îl invitau în casă și la masă, și-l omeneau cu tot ce-i era de trebuință, și-i povesteau despre Fericire tot ce auziseră de pe la rubedenii și de prin vecini, fără să-i mai ceară și lui să le vorbească. Și nu puțini au fost aceia care i-au cerut să aștepte o clipă pentru a-și încinge sabia în jurul mijlocului și a-și înșeua bidiviul, pentru a purcede împreună în căutarea Fericirii. Doar că, simpli țărani sau luptători iscusiți, orășeni sau oșteni, oameni nedeprinși cu mersul și lupta sau războinici căliți în bătălii, toți abandonau, mai devreme sau mai târziu, până când Pravoi rămânea iarăși singur, speriați de drumul lung și greu, de sălbăticiunile ce la sfârtecau visele, de lipsa poamelor și a apei, de cenușiul pământului.     

Nu de puține ori a fost cât pe ce să fie sfâșiat de animalele sălbatece. În Pădurea celor o mie de suliți, numită așa după brazii subțiri ce creșteau drepți și semeți către cer, pe când rătăcise cărarea și poamele nu se mai arătau palmei, iar pasul luneca tremurând peste covorul de frunze, a întâlnit o namilă uriașă, cu părul brun și lung, cu ochi rotunzi și pătrunzători, cu gheare ascuțite ca briciul și glas bubuind ca tunetul. S-a pitit sub o stâncă, s-a sprijinit în ciomag și l-a chemat pe tătâne-su, întrebându-l ce e de făcut ca să scape cu viață din întâlnirea cu fioroasa dihanie. Iar tătâne-su i-a apărut în față, chiar acolo sub stâncă și a spus că nu-i urs animalul ce-l urmărește prin pădure, ci-i frica. Și are să scape de ea scuturându-se de toate gândurile, privind cerul înstelat în noaptea senină și alegându-și o stea care să-i fie călăuză. Și așa a făcut, iar frica a dispărut. 

Altă dată a întâlnit o felină cocoșată și uscată de i se vedeau coastele. Avea picioarele subțiri, blana maronie vărgată și-un bot ca o piatră de moară sfârtecând tot ce apuca, și oase și mortăciuni și resturi de la alte ospețe, dar nu se dădea în lături de a apuca orice-i trecea pe aproape. Însă cel mai mult nu-l speriau nici fălcile-i imense, nici chipu-i hâd, ci strigatul subțire care sfredelea nopțile și sufletele, rupând carnea dinăuntru și liniștea, și înfigându-se în inimă ca o săgeată cu zeci de vârfuri ascuțite. Nu e o hienă, cum crezi, i-a spus tătâne-su pe care l-a chemat iarăși, e doar furia. Lasă-ți trupul să se scalde în apa pârâului dimineața când soarele se răstoarnă peste buza pământului și îmbracă-ți trupul cu flori, iar furia o să dispară și n-are să te mai necăjească niciodată. 

Și furia a dispărut pentru totdeauna, așa cum îi spusese tătâne-su, dar a apărut o altă sălbăticiune care l-a speriat și i-a înfiorat pielea. Era lungă și subțire ca un șarpe, cenușie și moale ca o baltă cu noroi. Se încolăcea pe copaci, pe frunzele florilor, pe ierburile de pe cărare, pe stelele de pe cer și pe Lună și transforma ziua în noapte, iar noaptea în beznă, amenințând să-l înghită împreună cu drumul. Nu-i șarpe ceea ce vezi și ce simți, e tristețea. Spală-ți chipul cu cântecul păsărilor când soarele e drept deasupra creștetului și lasă susurul izvoarelor să-ți inunde urechile, iar vuietul vântului printre copacii înalți să te învelească în murmure, căci aceasta e doar tristețea însingurării și ea are să plece așa cum a sosit. Și așa a fost, cum a spus tătâne-su. 

Drumul i-a fost mult mai ușor de când a aflat cum să se ferească de sălbăticiuni. Și pasul i-a fost mai săltat și poamele mai aproape și drumul i-a părut tot mai scurt. Un singur necaz avea, ce-i tulbura nopțile și înșeua bidivii neîncrederii, că oricât ar fi vorbit și-ar fi povestit cu oamenii, tot nu știa cum arata Fericirea și ce-are să caute. Unii spuneau că nu-i om și că ar arăta ca o floare de cais, albă, delicată la atingere, firavă și parfumată, plutind prin aer ca funigeii. Alții dimpotrivă, povesteau că e o stea, strălucitoare, dar rece, de neatins de către oamenii de rând. În fine, mulți spuneau că e o oaie cu lâna de aur pe care însuși Iason și cei patruzeci și nouă de viteji au încercat s-o găsească și doar intervenția Herei a făcut ca ei să nu sfârșească în Hades. Dar cei mai mulți dintre cei cu care se sfătuise și păreau a ști ce vorbesc, ziceau că Fericirea nu e decât un gând luminos ca un licurici, care zboară noaptea pe lângă fântâni, pe unde locul-i scăldat în lăcrimarea de stele și clipocesc lumânatec.

După exact a șaptea mare și a șaptea țară, Pravoi a zărit dintr-o dată o lumină de mii de ori mai puternică decât cea a Lunii, care acoperea tot cerul. Și atunci a înțeles că e aproape de ținutul Epithymiei. A dat ocol zidului ce-l înconjura și de îndată ce tălpile au început să i se afunde în nisip a știut că poarta străjuită de colosul Fovos e aproape. 

- Ce cauți aici, străine? – a bubuit dintr-o dată un glas, de-au prins a se cutremura și zidurile cetății și pielea pe oase. Au nu știi că pe aici sufletele sunt nedorite? 

- Ba am mai auzit eu una-alta, dar trebuie musai să ajung pe muntele Vouno, unde șade cufărul închis cu o mie de lacăte, pentru că înăuntru se află Fericirea și trebuie să mi-o fac soață și s-o duc în sat la ai mei să se bucure și ei - a răspuns Pravoi cu curaj.

Atunci Fovos a râs de s-au cutremurat munții și dealurile din jur, iar păsările s-au speriat și s-au ridicat cu toatele către cer. 

- Și cum ai să ajungi tu la Fericire, n-ai aflat că pentru a izbândi până la ea trebuie să treci mai întâi de colosul Fovos, de agnoie și de monstrul Dyspistía?

- Ba am auzit, colosule și asta am să și fac – a spus Pravoi și a dat să deschidă poarta cetății, dar Fovos a întins două degete de cremene și l-a înțepenit în pământ. 

- Ai să poți trece așa cum te afli doar dacă îmi răspunzi drept la o întrebare, dar dacă nu știi răspunsul am să-ți cer să lași aici sufletul. Te-nvoiești?

- Desigur! Spune întrebarea. 

- Trei oameni erau într-o pădure, un arcaș l-a lovit cu săgeata pe unul dintre ei și toți trei au murit. Cum se face?

Pravoi a stat o vreme și s-a gândit. Și-a amintit vorbele lui tătâne-su „să nu lași cugetul să se împerecheze cu zburătoarele ce se vor învârti în jurul său” și a căutat răspunsul în adâncul sufletului, nicicum prin-prejuru-i bântuit de păsăret de tot felul.

- Oamenii sunt precum copacii, își trag seva din rădăcini, care le sunt părinți, și înmuguresc, dau ramuri noi și înfloresc prin copiii lor. Odată ce moare trunchiul, se va usca și rădăcina și ramurile cele noi. Cei trei erau tatăl, bunicul și fiul necopt. Ucigând tatăl, bunicul și fiul s-au mistuit odată cu el. 

Colosul Fovos și-a mângâiat cu degetele de piatră bărbia ascuțită ca un menhir și a murmurat întunecat.

- Drept ai spus! Nu-mi place să fiu învins, dar n-am încotro și te voi lăsa să mergi mai departe. 

Astfel i s-a deschis lui Pravoi poarta cea mare a cetății Epithymia. Și locul arăta exact așa cum îi spusese tătâne-su. Cerul era acoperit cu o mulțime de sori, câte unul pentru fiecare locuitor al cetății. Și fiecare soare își urmărea stăpânul precum câinele. Apoi casele păreau făcute toate din aer îndesat, copacii din hârtie împăturită, florile din fire uscate de iarbă așezate unele peste altele. În copaci nu creșteau fructe, ci obiecte din cele de care Pravoi nu auzise și nu mai văzuse, încălțări stranii, unele lungi ca un burlan în care oamenii încăpeau aproape cu totul, altele mici și subțiri de păreau a fi făcute din lujeri de floare, sau grele ca un bolovan, ori pline de scânteietoare metale. Apoi creșteau îmbrăcăminți felurite, mese și scaune de forme amețitoare, cutii din care ieșeau ciripituri de păsări și adieri de vânt, pietre rotunde în care se rostogoleau imagini ale trecutului. Pe poteci alergau degrabă care-încotro animale de fier care-i cărau în spinare pe oameni, iar prin cer, pe lângă sorii strălucitori, zburau păsări de argint. 

Pravoi a dat să stea de vorbă cu oamenii, să-i întrebe despre muntele Vouno, despre cufărul închis cu o mie și unu de lacăte, despre monstrul Dyspistía, dar nu putu să-i atingă cu privirea, așa de repede alergau împrejuru-i într-o grabă continuă și neînțeleasă, căci nu părea a ieși nimic din mâinile lor și din toată graba aceea. Ba a trebuit să se dea de câteva ori îndărăt ca să nu fie lovit de oamenii fără zăbavă și de animalele lor metalice. Nici vorbă să primească vreun răspuns la întrebările pe care le-a pus, căci părea a fi invizibil pentru fiecare din ei. Abia într-un colț a găsit doi localnici opriți să-și tragă sufletul în fața unui ochi de lumină și Pravoi le-a căutat privirea și de îndată și-a amintit vorbele lui tătâne-su „oamenii din ținutul de care-ți vorbesc, sunt goi pe dinăuntru, pentru că sufletul li-i dat, ai să recunoști degrabă asta, căci privindu-i în ochi ai să simți cum te cufunzi într-un hău fără de capăt. Nu te încrede că oamenii de acolo au să te-ajute în vreun fel, ei nici n-au să-ți vorbească, nici n-au să te privească, ba va trebuie să te ferești din calea lor, căci nevăzându-te au sa treacă peste tine”. Și s-a convins de asta când a văzut fără-de-capătul din adâncul ochilor lor. De acum era singur. 

N-a apucat însă flăcăul să se gândească prea mult, căci a auzit zbaterea de aripi și răgetele de leu. A simțit unduirea de aer ce traversa cetatea făcând-o să se încovoaie, așa cum se încovoaie marea la trecerea valurilor și a știut fără să privească spre cer. Erau agnoiele, zburătoarele cu cap de leu, trup de vultur și coadă de șarpe, căutând trupuri secate de oameni pe care să le ducă în lumea de dincolo și din care Lucifer să-si făurească tuburi de nai. La vederea lor oamenii cetății au început să alerge și să se adăpostească, dar agnoiele îi urmăreau până în gaură de șoarece. Îi prindeau cu ghearele lor ascuțite, îi sfârtecau între maxilarele de leu înfometat și le răscoleau ascunzișurile cu coada lungă de șarpe, scoțându-i afară. Nimeni nu avea a scăpa. Dar Pravoi și-a amintit de fluierul de la tătâne-su, l-a scos din traista ce-o purta pe spinare și a început a cânta. Agnoiele s-au oprit de parcă cerul se cufundase în lavă topită, au ascultat încremenite cântecul fluierului, apoi s-au adunat cerc și au început să danseze roată în ritmul muzicii. Astfel le-a dus Pravoi până la zidurile cetății și le-a aruncat în afară.    

Flăcăul știa că scăpase și de ce-a doua încercare, mai rămânea o ultimă stavilă și apoi avea să cunoască Fericirea. Privind înspre răsărit se putea vedea deja piscul albit de vremi al muntelui Vouno. După lungul drum ce-l bătuse, distanța până la el îi păru ca drumul ciutei până la izvor. Doar urcușul i se arăta anevoios, dar apropierea Fericirii îl făcea să fie voios și să îndure cu ușurință povârnișul greoi. Când în sfârșit ajunse în vârf, privi înspre temelia muntelui. Lumea se vedea până hăt departe, aproape de capăt, iar acum îi părea atât de mare, mult mai mare decât își imaginase vreodată. Trecuse peste mări și țări, cunoscuse tot felul de oameni, vorbise cu ei, le cunoscuse obiceiurile și năzuințele, durerile și visele. Doar un singur lucru nu aflase, ce-i Fericirea. Dar avea să se lămurească de îndată, căci privind în sus văzu capul monstrului Dyspistía aplecat asupra sa. Avea fălcile deschise și dinții aliniați pe cinci rânduri, ascuțiți precum țepii lui Ilex Aquifolium. Din gură îi curgeau bale, întinzându-se ca pânzele de păianjen și ochii sticloși îl fixau ca într-o cușcă de șoareci. 

- Dar ai avut curaj, străine, să urci până aici. Doar ți s-a spus că ai să mă întâlnești! 

- O, desigur, de nenumărate ori, dar eu vreau să găsesc Fericirea, și tot așa, mi s-a spus că o găsesc aici. 

- Cei ce ți-au spus asta s-au înșelat – a râs monstrul Dyspistía, iar Pravoi s-a înnegurat imediat. 

- Ba tu să-mi fii cinstit, monstrule, să nu mi te ascunzi, că doar n-am bătut drumul până aici de pomană – s-a răstit Pravoi și a dat să treacă pe lângă monstru pentru a găsi cufărul cu o mie și unu de lacăte. Dar nu-l descoperi niciunde. Piscul Frav era un loc neted, din cremene aspră, nu mai mare decât o roată de car. Și nimic împrejur. 

Monstrul Dyspistía a râs din nou. 

- Ți-am spus că oamenii aceia te-au înșelat! 

Pravoi și-a luat capul în mâini și a căzut în genunchi. 

- Nu se poate ca Fericirea să nu existe, toată lumea vorbește despre ea. Când am plecat din satul dintre munți nu eram convins că există, credeam că sunt doar poveștile străbunilor, dar acum, înconjurând pământul, trecând printre atâția oameni și stând de vorbă cu ei, știu sigur că există. 

În ochii lui Pravoi se adunaseră lacrimile și curând prinseră a se prelinge peste piatră ca niște mărgele de chihlimbar. Și privindu-le atent, în fiecare dintre ele flăcăul descoperi o floare de cais delicată la atingere, firavă și parfumată, o stea strălucitoare și rece, o oaie cu lâna de aur, licuricii din jurul fântânii, o fată cu părul bălai și cu ochii scânteie și alte și alte vietăți în care oamenii crezuseră că se-ntrupează Fericirea. Erau atât de multe încât umpluseră piscul cât roata de car. Și atunci Pravoi înțelese. Îl privi cu ochii înlăcrimați pe Dyspistía și murmură. 

- Nu-i niciuna din toate și totuși e-n fiecare, așa-i?

Monstrul, înmuiat de mâhnirea flăcăului, clătină din cap.

- Așa-i precum spui. Fericirea e peste tot și niciunde, e lipsită de trup, iar trupul său e în toate de știi să-l privești. Fericirea te-ncântă, căci are cel mai frumos glas din Univers și știe cele mai minunate cânturi. Dar ea te poate îmbăta și te poate face să uiți cine ești până te duce la pieire, Fericirea e căutată de fiecare și nu-i găsită de nimeni – a răspuns monstrul Dyspistía.

- Învață-mă cum să o văd și îți voi da sufletul meu – a spus flăcăul sfârșit. Învață-mă, căci n-am să mă mai întorc niciodată acolo de unde am plecat. Locul acela nu mai există, oamenii aceia au dispărut. Nu a mai rămas nimic acolo. Nu pot pleca mai departe fără să știu a afla Fericirea din lucrurile mărunte – mai adaugă el privind în sus.

Monstrul oftă și îi spuse.

- Te pot ajuta cu asta, dar are să doară, are să doară amarnic, căci tot ce e în jurul tău are să se întoarcă împotriva-ți. Și tot ce e înăuntru are să-ți fie cer și pământ. 

Pravoi a clătinat din cap și monstrul abia a mai auzit „fă-o”. A scos atunci ghearele și i-a crăpat pielea lui Pravoi din călcâi și până la ceafă, l-a dezbrăcat de ea, a întors-o pe partea cealaltă și l-a îmbrăcat la loc. De acum inima, ficatul, plămânii și celelalte îi atârnau în afară, în timp ce gura, nasul și ochii se dezveleau spre înăuntru. Făcu câțiva pași. Constată că lumea se mișcă odată cu el. Se roti, se rostogoli, apoi privi în zare. Lumea era uriașă, mult mai mare decât i se păruse puțin mai devreme. Acum putea privi chiar până la capătul ei. Altfel, deloc schimbată. Ridică un deget și desenă pe cer o floare. Apoi întinse mâna și apucă un măr, îl șterse pe turul pantalonilor și muscă cu poftă din el.

- O vezi? – întrebă monstrul.

- Da - chicoti el. 

  

Dejun în iarbă

Corpul diform cu patru picioare, patru mâini și două capete, fiecare cu câte o gură gâfâind, se impregnase în albul cearceafului ca fierul încins în blana cornutelor. Deși corpul era unul bizar și existența sa nu putea fi decât una efemeră, el continuă să existe și să respire câteva minute bune. În cele din urmă se dezintegră și locul său fu luat de două trupuri goale, unul de bărbat, cu fața în sus și altul de femeie, cu fața în jos. Bărbatul se ridică, își frecă ceafa, își roti capul trei sute șaizeci de grade de câteva ori, dezmorțindu-și oasele, apoi se așeză pe marginea patului. 

- Ai dă capul meu, m-ai rupt – mormăi femeia cu capul cufundat în pernă. 

Privirea bărbatului rămase pironită pe degetele de la picioare ale femeii. Falangele erau scurte și groase, amintindu-i de cârnăciorii de bere. Urcă cu privirea de-a lungul curburilor trupului, pe gambe, pe pulpe, pe coapse, pe mijloc, peste umeri și se opri pe ceafă. Câteva șuvițe umede erau lipite de piele formând un desen cu frunze. Trupul aburind părea al unui mamifer marin, o focă, sau un delfin, sau poate altceva, eșuat pe uscat.

Femeia își răsuci capul și atunci bărbatul îi văzu ochii ca două cratere de vulcan revărsându-și lava. 

- N-am crezut că o să mi se întâmple vreodată așa ceva, șnițelule. Ai fost atomic. Sunt cea mai fericită femeie din Univers. 

Un zâmbet înflori undeva în interiorul buzelor bărbatului, dar se stinse înainte să apuce să se desfacă în afară. Femeia privi înspre ceasul de pe noptieră.

- Oh, Doamne, cinci ore... Nici n-am putut să le mai țin socoteala. Și nu de ore vorbesc – chițăi ea.

Bărbatul își roti ochii prin încăpere și rămase cu privirea agățată pe tabloul de deasupra măsuței de toaletă. Era o reproducere ieftină înfățișând patru personaje la un picnic. În timp ce bărbații, îmbrăcați elegant, par a sta de vorbă despre chestiuni serioase, femeia din prin plan e complet goală. În fundal, printre copaci, o a doua femeie, purtând un dezabie străveziu, pare a se spăla într-un iaz. La picioarele lor, un coș de mâncare răsturnat, în care mai sunt doar câteva resturi, completează tabloul. Femeia goală, ruptă din peisaj, are ochii fixați asupra privitorului, ca și cum ar avea o relație cu acesta, în timp ce restul elementelor din tablou par să se integreze perfect într-un tot unitar și să rămână undeva în spatele ei. 

- Desfă-mi astea – icni femeia și făcu semn din bărbie spre cătușele învelite în blăniță roz care-i înlănțuiau încheieturile. Eliberată, dispăru înapoia ușii de la baie și bărbatul auzi dușul biciuindu-i pielea. Reveni în încăpere învelită într-un prosop alb.

- Auzi, tu chiar faci d-astea cu nevastă-ta? Sau de unde ai învățat tu să faci nebuniile astea?

Bărbatul percepu vorbele femeii ca pe un șir lung de sunete, fără să audă cuvintele. Tot nu reușea să înțeleagă de ce autorul alesese să pună femeia goală lângă bărbații îmbrăcați la patru ace. N-avea absolut niciun sens. 

- Spune drept, câte femei ai mai avut? O armată întreagă, așa-i?! 

Bărbatul scutură capul, ca și cum o muscă i-ar fi intrat în țeastă printr-o ureche și acum ar fi încercat să o scoată pe cealaltă ureche. 

- N-am făcut dragoste decât cu nevastă-mea. Dar nici cu ea de-o vreme. Ne-am despărțit în mai. 

- Oho! Și imediat ce-ai rămas singur, ai dat iama ca uliul în puicuțe, așa-i, șnițelule? – insistă femeia și începu să râdă zgomotos.

Știa că îl irită apelativul șnițel, dar îi plăcea cum sună, aducea o notă nemțească, cazonă, atmosferei. Șșșnițel. Șșșturm. Șșșpilhozen. Și apoi îl reprezenta foarte bine. Învelișul de carne al bărbatului părea înfășurat într-un aluat pufos prin care nu vedeai ce e dincolo și care înfățișa lumii o cu totul altă persoană.

- Nu, nu, n-am mai făcut cu altcineva, doar cu ea.

Femeia continuă să radă. Apoi, fixând chipul rigid al bărbatului, se opri brusc din râs, îl privi lung și își apropie fața de a lui, căutându-i privirea.

- Să mor io. Tu chiar vorbești serios.

- Sigur! Bineînțeles că vorbesc serios. 

- Atunci de unde toată fantezia pe care o ai în pat? Din filme? Din cărți?

Bărbatul ezită câteva clipe, apoi îi răspunse abia auzit. 

- Din vise. Când doresc o femeie o aduc într-un vis. Pot să am orice femeie din lume. Ele vin în patul meu de fiecare dată când le chem. De cele mai multe ori le plămădesc singur, cu tot ce le trebuie pe dinafară și pe dinăuntru. Le fac exact așa cum le doresc. La fel cum Dumnezeu a plămădit-o pe Eva. 

Femeia îi atinse ușor obrazul, își plimbă palma pe deasupra pielitei înroșite, abia atingând-o, ca și cum aceasta ar fi fost din ceară moale, iar ei i-ar fi fost teamă să nu se deformeze la atingere. 

- De la ele ai învățat?

- Da! Femeile astea știu atât de multe despre dragoste. De fapt, ele doar pentru asta trăiesc, pentru dragoste, pentru dragostea trupească. După ce își varsă toata dragostea în mine, mor. La fel ca albinele care după ce își varsă veninul și acul, pier. 

Femeia oftă. Tăcu vreme îndelungată. Îl luase în tărbacă, dar destăinuirea bărbatului o copleșise. Nu știa să o înțeleagă. Oricum așeza vorbele lui, nu reușea să construiască cu ele ceva palpabil, ceva cu o formă anume, ceva care să semene cu lucruri de care avea cunoștință, sau pe care le atinsese măcar o dată în viață. În schimb, vorbele bărbatului se ridicau înspre cer ca un stol de grauri, ca un stol care își schimbă continuu forma și drumul. Trase aer în piept încercând să spună ceva, dar nu găsi nimic potrivit.

- Te-au învățat bine – slobozi ea în cele urmă, deși simțea că cele câteva cuvinte nu erau din cele pe care și-ar fi dorit să le spună. Le-ar fi luat înapoi cu bună inimă, dar erau deja duse.

Bărbatul se ridică și porni cu pași moi către baie. Făcu un duș, se îmbrăcă și ieși. Din prag îi făcu semn ducându-și mâna în dreptul inimii.

- Mulțumesc.

- Eu îți mulțumesc, șnițelule. Ești un bărbat extraordinar. 

Dimineața era rece. Soarele era încă înfășurat în mantia pământului ca într-o coajă de nucă pe care spiritele nopții se adunaseră de prin cutele-i adânci s-o răstoarne. Din când în când, luminile unei mașini sfârtecau întunericul. Oameni nu erau. Autobuzele nu circulau încă, iar taxiuri nu văzuse. Își strânse jacheta în jurul trupului și mări pasul. Nu-l deranja să meargă pe jos. Aerul rece îi făcea bine. 

După vrea-un sfert de oră se opri și se prefăcu că-și aprinde o țigară. Bărbatul din spate îl urmărise de când ieșise din casă. Îl observase cu coada ochiului. Avea două alternative, să-l confrunte și să afle ce vrea, sau să o rupă la fugă. Alese a doua variantă, dar umbra din urmă fu mult mai iute. Îl ajunse din doi pași și îi puse cuțitul în piept. 

- S-o lași în pace, auzi? E femeia mea. 

Bărbatul începu să tremure. Niciodată n-ar fi crezut că o să ajungă într-o asemenea ipostază, tocmai el care nu atinsese decât două femei în toata viața lui.

- Emilia? N-am știut... – bâigui el. O las, te rog să mă ierți. N-o s-o mai văd niciodată, promit...

- Care Emilia, idiotule? Eu de Ana vorbesc!

Era rândul lui să întrebe „care Ana?”, dar pentru o clipă consideră că întrebarea nu avea să-l ajute. Ana, Ana, repetă în gând. Nu fusese nicio Ana în viața lui. Poate doar femeile din vis, dar femeile din visele sale nu aveau nume. 

- Ana? – întrebă el după ce trecuse în revista toate aparițiile feminine ce-l înconjuraseră în ultima vreme și nu găsise nicio Ană.

- Mignonă, blondă, părul zulufi, subțire, ochi albaștri. 

Da, știa despre cine vorbește. Doar că... femeia aceea nu exista, se înfiripase numai în imaginația sa. Se iubiseră nebunește, da, își amintea. Era ca un pudel, îl alergase prin așternuturi, prin toată casa, îl umpluse de mușcături și de săruturi. Îi zgâriase spatele până la sânge și fusese cât pe ce să-i scoată un ochi. Nu voise să-l lase să plece și promisese că are să se sinucidă dacă nu avea s-o viziteze din nou. 

- Ana, daaa...

- Ana, da! Vezi că îți amintești?

Bărbatul zâmbi. Nu avea cum să fie real ceea ce se i întâmpla, Ana era invenția sa. Trebuia că se află într-o poveste și în curând avea să se trezească. Încercă să lovească umbra peste mână și s-o facă să lepede lama, dar aceasta își păstră brațul ferm și din mișcarea bruscă cuțitul se înfipse în pieptul bărbatului. Simți durerea fierbinte din piept ca pe o surpriză neplăcută. Ana era o fantezie, durerea era însă reala. Înțelese abia acum de ce pictorul adusese femeia goală în pânză. Ea nu avea într-adevăr nicio legătură cu cei doi bărbați care apăreau acolo și nici cu pădurea din fundal. Femeia aceea era înfiptă demult în mintea artistului și locuia acolo, de unde acesta nu o putuse scoate cu niciun chip. În timp ce el picta, femeia coborâse din ochi, pe braț, pe degete, pe pensulă și se așezase în fața bărbaților, unde pictorul o acceptase în cele din urmă, privind-o cu mulțumire. 

De când auzise sirenele avusese o presimțire sumbră. Își trăsese pardesiul peste pijama și ieșise pe stradă fără să știe de ce. Sirenele dispăruseră și luminile colorate nu se mai vedeau. Era liniște și întuneric. A luat-o pe strada principală. În dreapta. N-a trebuit să meargă mult și a văzut ambulanțele. Și polițiștii. Și oamenii adunați. S-a repezit la bărbatul căzut la pământ și l-a privit de aproape. 

- Șnițelule! Ce-ai făcut, șnițelule?! – a țipat lung.  

- Îl cunoașteți? – a întrebat un bărbat în albastru marin.

A ezitat o clipă, apoi a răspuns ferm.

- Da! 

Era, probabil, singura ființă din Univers care îi cunoștea și miezul de carne și învelișul pufos. 

Accidentul

Tomomi a murit vineri la ora patru și douăsprezece minute. Cel puțin așa mi-a spus polițistul care a bătut la ușă: „Sunteți domnul Hajime Inoue? Doamna Tomomi Inoue este soția dumneavoastră? Îmi pare rău să vă anunț, dar doamna Inoue a decedat azi la ora patru și douăsprezece minute într-un accident rutier.” 

E greu să descrii ce se întâmplă cu sufletul unui om când primește o asemenea veste. Cel mai ușor e să asemăn primirea unei vești de asemenea gravitate cu prăbușirea unui tavan. Stai în casă la televizor, asculți știrile, deși te-ai săturat până peste cap de ele, ai alături pe noptieră o bere desfăcută și ușor răsuflată, o carte și ochelarii, și fără absolut nicio avertizare simți cum tavanul se desprinde de la locul său, unde ar fi trebuit să rămână cuminte zeci, poate sute de ani și se prăbușește peste creștetul tău. Întâi apare un scrâșnet înfiorător fără să se întâmple nimic, ca și cum tavanul s-ar fi desprins, dar a rămas acolo, suspendat foarte aproape de locul de unde a plecat, poate că ai timp să găsești o scăpare, o ușă care dă spre o altă viață unde tavanele nu se desprind de la locul lor și nu cad peste oamenii obișnuiți care stau la televizor cu o bere și-o carte alături. Dar îți dai seama că sunt trei secunde inutile și inevitabilul se va produce, deși pentru cele câteva secunde mai speri, speri într-o minune cât biserica mănăstirii din Ulm. Însă minunea nu se materializează și tavanul cu sutele lui de kilograme se prăbușește cu un zgomot asurzitor. Nu ai timp să simți, ca să simți ar trebui să exiști. Dar greutatea aceea uriașă te strivește, te desface în bucăți cum n-ai fost niciodată desfăcut, în particule fine care nu mai reușesc să mai țină legătura una cu alta, care își întind disperate capilarele, dendritele, microvilii, în încercarea de a rămâne aproape. Fără succes însă, ele se împrăștie pe podea odată cu zidăria, lemnul, betonul și tot trecutul depozitat sub acoperișul acela care s-a prăbușit. Nu simți nici spaimă, nici durere, nici groază, doar un gol, golul uriaș dintre celulele tale care acum zac împrăștiate prin praful gros până la carâmbul cizmei.     

Polițistul a continuat să vorbească fără să bage de seamă tavanul care s-a prăbușit, sau poate că a observat căderea, dar a sperat că undeva, printre cărămizi și moloz, o ureche rămasă întreagă recepționează mai departe cuvintele sale. S-au poate că pur și simplu își face doar datoria fără să-l intereseze ce se întâmplă dincolo de pragul pe care nu l-a depășit nici măcar un milimetru de când a sunat la sonerie. 

Abia peste câteva zile polițistul, acela sau poate altul, nici vorbă să pot confirma cu precizie, a reluat cuvintele care trecuseră prin cameră ca praful tavanului prăbușit și se depuseseră pe pat, pe noptieră, pe televizor, pe parchet. Abia atunci am aflat că Tomomi conducea autoturismul care fusese implicat în accident. Făcuse o depășire imprudentă și se lovise frontal cu o cisternă. I-am făcut semn polițistului că trebuie să se oprească, că îmi trebuie timp ca să procesez informația, iar polițistul a înțeles și a tăcut o vreme. Am încercat să-mi amintesc dacă vorbisem vreodată cu Tomomi despre carnetul ei de conducere. Noi n-am avut niciodată mașină, iar eu n-am știut că ea are carnet. N-a venit niciodată vorba despre asta, ea nu s-a gândit să-mi spună, iar mie nu mi-a trecut prin cap să o întreb. Polițistul a așteptat până când i-am făcut semn, apoi a vorbit mai departe. Așa am aflat că accidentul se petrecuse între Niigata si Nishiaizu, într-o zonă împădurită unde șoseaua se strecoară cu greu printre munți. I-am făcut din nou polițistului semn să se oprească. Tomomi ar fi trebuit să se afle în Nagano, acolo era întâlnirea editorilor de carte, nu în Niigata. Poziția ei de redactor la editură implica adesea deplasări la târguri de cărți, la distribuitori, la lansări de autori noi. Numai că în ziua aceea Tomomi ar fi trebuit să se afle la Nagano și nu în Niigata. Polițistul a așteptat cuminte semnul meu, apoi a continuat. M-a întrebat dacă cunosc pe cineva cu numele Eiji Maeda. Bărbatul se aflase în mașină cu Tomomi în momentul accidentului, pe locul din dreapta și decedase odată cu ea. Eiji Maeda era director la Niigata Metallikon Industries Corporation. Poate că dacă aș fi avut timp să mă gândesc la asta, aș fi presupus că Metallikon Industries nu are nicio treabă cu editarea de cărți. Dar nu am avut timp, căci podeaua pe care stăteam, încă plină de moloz, de beton, de zidărie mărunțită, s-a rupt mai departe și totul s-a prăbușit, nivel cu nivel, până când am ajuns în beci, cu toate cele trei etaje și tavanul prăbușite peste mine. Polițistul a dat să mă ridice, s-a oferit chiar să-mi aducă un pahar cu apă, dar deja rămăsese singur, nu mai era nimeni în încăpere care să-l asculte. 

Cel mai pregnant sentiment când te afli la subsolul casei în care ai locuit până nu demult, cu toate cele trei nivele și acoperișul prăbușite peste tine, este întunericul. Poate vreți să mă trageți de mânecă și să mă admonestați, spunând că întunericul nu este un sentiment. Eu însă insist să consider, cel puțin în acest caz, că întunericul un sentiment, iar pentru asta am verificat și dicționarul și vă pot spune că poziția mea e cât se poate de corectă. Sentimentul este acel proces afectiv specific uman, care exprimă atitudinea omului față de realitate, așa spune dicționarul. Și cum realitatea e acum un hău fără de capăt, întunericul se pliază perfect peste specificul uman. Întunericul și singurătatea, căci întunericul cel mai deplin implică singurătate. Cel mai adânc întuneric e sinonim cu singurătatea, căci în întuneric nu mai ai nimic în jur, nici oameni, nici locuri, nici culori, nici sunete, nici atingeri. Doar că singurătatea aceasta diferă de cea pe care o cunoaștem din viață de zi cu zi, de singurătatea călătorului pe potecile muntelui, de exemplu. Aceea e singurătatea individului minuscul rătăcit într-un spațiu mult prea mare, pe când aici, în beciul acesta, e exact invers, individul e uriaș, descompus și împrăștiat în tot împrejurul, iar spațiul e mic, foarte mic, e practic o închisoare, ca o cutie de chibrituri pentru o muscă amețită de frig. Poate că sentimentul acesta de însingurare vine și din faptul că zidurile clădirii prăbușite sunt încă întregi, din afară nu se vede dezastrul dinăuntru, clădirea nu s-a clătinat amețitor în stânga și-n dreapta, ca la cutremur, pentru ca apoi să se prăbușească cu zgomot și să se facă una cu pământul cum se întâmplă la seismele cele mari. Nu, la clădirea aceasta zidurile au rămas în picioare și s-au prăbușit doar plafoanele, ca și cum ar fi fost undeva o greșeală de proiectare, ca și cum ar fi existat un punct sensibil, o vulnerabilitate nedetectată până la momentul de față. Totul s-a petrecut în liniște, zgomotul asurzitor al căderii s-a auzit doar înăuntru și niciun pic în afară, oamenii au continuat să trăiască ca și cum nimic spectaculos nu s-a întâmplat.  

De incinerarea lui Tomomi s-a ocupat sora ei, Sakiko. Pe mine nu m-au găsit. Nu m-am dus nici la templu să-i văd urma. E ciudat cum credem că îi cunoaștem pe cei apropiați și de fapt nu reușim să îi descoperim decât până la limita epidermei. Fiecare om pe care îl vedem ascunde un altul care se ascunde vederii. Așa e natura umană și oricât am încerca să-l găsim pe omul ascuns, e greu de izbândit. Înlăuntrul oamenilor e ca un fagure. Prima celulă e întotdeauna goală. E un hol hexagonal, celulele fagurelui sunt mereu hexagonale, din care se deschid șase uși spre camerele de alături. Acestea sunt pline. Odată intrat într-una din aceste camere, de asemenea hexagonală, se vor deschide alte șase uși și tot așa. Fagurele acesta e practic infinit, pentru că pe măsură ce tu intri dintr-o cameră într-alta și scotocești prin lucrurile care se află înăuntru, apar altele noi, căci albinele sufletului continuă să aducă și să depună informații. Și atunci, dacă te-a prins febra căutării, dar reușești să te scuturi de pereți hexagonali și de uși, și să rămâi tu însuți, îți dai seama că de fapt iscodirea aceasta nu-și are rostul. Realizezi că din momentul în care ai ales una din cele șase uși din holul de la intrare, ai pornit pe un drum arbitrar, puteai să o iei foarte bine pe una din celelalte cinci cărări. Iar ideea asta te amețește un pic și te destabilizează în încercarea de a cunoaște omul pe care-l cercetezi. Iar următoarele două-trei camere, care au la rândul lor alte cinci uși nedeschise, pe fac să înțelegi o dată pentru totdeauna că încercarea ta e sortită eșecului. Și nu pentru că nu vrei putea niciodată să cunoști omul din fața ta, ci pentru că încercarea ta de a-l cunoaște te duce iremediabil către o falsă concluzie. Nu cunoști decât drumul care a deschis ușa numărul unu din prima încăpere, ușa numărul unu din a doua încăpere și tot așa, iar tot ce-ai descoperit acolo poate diferi atât de mult, vai, atât de mult, de ceea ce e în restul fagurelui.

Pe Tomomi am cunoscut-o acum zece ani. Era studentă la litere. Eu terminasem teatrul și eram regizor deja de opt ani. A venit la unul dintre spectacolele mele, stătea în primul rând. Am remarcat-o când am urcat pe scenă la finalul spectacolului, nu se putea să nu o remarci, era extraordinar de frumoasă, o frumusețe naturală, efervescentă, luminoasă. Era o armonie în tot ceea ce reprezenta. Nu știu dacă a fost o întâlnire întâmplătoare, sau dacă m-a așteptat, dar am dat nas în nas cu ea la ieșirea din teatru. A ținut să-mi explice cât de mult i-a plăcut piesa și cât de impresionată a fost de punerea în scenă. Am invitat-o să bem un pahar de vin și într-o oră eram îndrăgostit iremediabil. Tomomi era cea mai grozavă studentă din an, m-am convins de asta în zilele în care o așteptam să iasă de la cursuri, unduind ca un delfin prin valurile acelea de trupuri tinere și viguroase, strălucind de tinerețe. N-am înțeles niciodată de ce m-a ales tocmai pe mine, un tip anost și comun. Ne-am căsătorit în anul următor, imediat ce a terminat studiile. N-a vrut să facem un copil. A fost cea mai mare dezamăgire a vieții mele. Am ars înăuntru ca un rug, am scrâșnit, am strigat, dar ei nu i-am spus nimic, i-am acceptat alegerea fără să murmur. Mi-a fost teamă că insistând are să se frângă, era subțire și firavă ca o sakura.    

Am rămas risipit printre molozul adunat în beciul casei în care am locuit, incapabil de a mă aduna din risipire. Și fără să mă pot aduna, n-am putut gândi nimic despre ceea ce s-a întâmplat. Știam doar că Tomomi nu mai era. De ce plecase, unde, când avea să se întoarcă, nu puteam afla decât de la ea. Dar nu puteam muri fără să o mai întâlnesc o singură dată pentru a-mi explica totul. Așa cum nu mai puteam nici trăi. Știam că înainte de a mă părăsi definitiv și a urca pentru totdeauna la cer, sufletul lui Tomomi va mai îmbrăca șapte trupuri. Doar sufletele sinucigașilor urcă direct către cer și rămân acolo, pentru că ei au ales. Dar Tomomi nu alesese, ea mă căuta, știam că mă caută pentru a mai vorbi încă o dată. Așa că am început, cu ochiul încă risipit într-o mie de câmpuri, să o caut la rândul-mi. Prima dată, sufletul meu prins sub o grindă de fier, a tresărit când a apărut aogera. S-a așezat pe marginea ferestrei de la beci și m-a privit lung. După ce m-a studiat pe îndelete, a scuturat capul și penele și a sărit înăuntru. A găsit un drug de lemn și a început să ciocăne. „Intră” i-am șoptit, dar ea a continuat să ciocăne, pesemne găsise cari sau poate viermi în lemnul putred. Atunci am știut că nu e Tomomi, ea nu s-ar fi oprit ca să scormonească prin lăuntruri, ea ar fi venit direct înspre mine, mi s-ar fi așezat în poală și mi-ar fi șoptit la ureche o poveste cu păsări din care eu să înțeleg de ce uneori zburătoarele rămân fără aripi. Apoi am întâlnit o pisică. Era albă ca zăpada neatinsă de respirația cerului. S-a oprit în fereastră și a privit înăuntru. Ochii păreau a se înlăcrima privind dezastrul. A sărit pervazul și s-a apropiat de fierul sub care se afla sufletul meu. A trecut, s-a întors, iar s-a dus. Nu se hotăra deloc, părea să caute ceva ascuns printre plafoanele prăbușite. Am știu iar că nu este Tomomi, ea s-ar fi oprit, mi s-ar fi întins în brațe și ar fi tors, așteptând să fie mângâiată. Am crezut apoi că am găsit-o când arțarul de lângă casă a început să-și scuture frunzele. Erau cât o palmă de femeie, cu degetele lungi și subțiri, cu unghiile roșii, cu pielea catifelată. Frunzele, bătute de vânt, au început să se învârtă în jurul meu ca într-un dans a lui Shiva, aproape atingându-mă cu cele patru brațe ale sale. Dar am știut din nou că nu e Tomomi, ea ar fi alergat degrabă să mă mângâie și să-mi șteargă lacrimile, nu s-ar fi răsucit în jurul meu ca o hetairă.

Am știut însă că o să vină pe 15 iulie și am așteptat-o. Am prins lampioane în ferestre și am aprins focul în curte pentru a-i fi mai ușor să găsească drumul. Am pregătit masa, am scos vasele ceramice cele mai colorate, am așezat ramuri albe de ume lângă ele, apoi am gătit takoyaki și onigiri și kitsune udon și gyoza. Oriunde ar fi fost știam că Tomomi are să se întoarce. În noaptea aceasta toate sufletele rătăcite se întorc acasă. Trebuia doar să-i recunosc veștmântul de carne. Și apoi să vorbim. Obosit însă de atâta robotit am ațipit. Am auzit ca prin vis ușa. Cineva încerca să o descuie. O, da, Tomomi încă mai avea cheile, desigur, nu trebuia nici să ciocane, nici să sune. A lăsat geanta în cuier, s-a descălțat din mers de sandale și-a venit lipăind în picioarele goale. A tras un scaun și s-a așezat în fața mea, lângă masă. A pus o mână peste mâna mea strângând-o ușor și cu cealaltă mi-a mângâiat obrazul. Era la fel de frumoasă. Am privit-o doar o secundă și am știut, nu trebuia să-mi mai explice nimic. Nu purta alt veștmânt de carne, ceea ce însemna că nu avea să-și trăiască cele șapte vieți, ci urma să se ridice direct către cer. Iar asta însemna că...

- Ar fi jignitor pentru tine să-ți spun că-mi pare rău, Hajime! Așa a fost să fie. Am greșit și am înțeles că am greșit. Apoi a trebuit să-mi repar greșeala. Nu-ți cer să mă ierți, voiam doar să știi că te-am iubit imens, cum n-am iubit niciodată... 

Tomomi a oftat și-a înghițit cu greu lacrimile și a continuat.

- Până și asta e o ipocrizie din partea mea. Nu pot să plec până nu te dezleg, noi suntem încă legați, iar sufletul meu are nevoie de dezlegarea ta pentru a ajunge la ceruri, așa cum al tău are nevoie de dezlegare pentru a rămâne aici, pe pământ. Acum ești liber... 

N-am apucat să îi răspund. Am vrut doar să-i mângâi obrazul, însă palma mea e trecut prin aerul greu ca privirea iscoditoare prin cuvântul nespus. Am aruncat ochii de jur împrejur. Eram singur.

pe drum

 „ce faci, dom’le, cobori?” m-a întrebat conductorul rânjind; avea ochii tulburi, o bucată de ceapă verde între incisivi și mirosea a rachiu prost; eu stăteam în picioare, mă țineam cu mâna de bară ca să nu cad din cauza hurducăturilor și priveam în stânga și-n dreapta după plăcuța cu stația; dejurîmprejurul mi-era necunoscut și înăuntru nu era nimeni; când m-au urcat în tramvai și mi-au pus într-o mână biletul și-n cealaltă traista, mi-au spus să merg până la capăt; am dat să cobor; „asta-i” a spus conductorul, dar eu abia l-am auzit căci roțile începuseră să scârțâie; când s-au deschis ușile au urcat trei cetățeni, o doamnă masivă ce strângea la piept un borcan cu lapte care se clătina periculos și curgea pe sub capac, un meșter cu o găleată de cărămizi rămase de la un zid dărâmat și un tânăr imberb ce se cufundase până la brâu în telefon; deci ăsta nu-i capătul, mi-am spus și m-am agățat înapoi de bară 

Pauză de cafea

- Nu e el! 

- Poftim?

- Nu e el! Nu e Jakub. 

Glasul lui Lukas părea că ajunge la mine printr-un furtun lung și încovoiat lovindu-se de pereții rugoși și poticnindu-se la fiecare curbură. M-am trezit ca dintr-un vis. Am aruncat ochii împrejur. Eram într-o cafenea mică și aglomerată. Ora era târzie, afară cutele de întuneric se strângeau vălătuc la ferestre, iar înăuntru se îndesa un fum greu de țigară amestecat cu umbre neliniștite. În fața mea o masă rotundă pe care erau așezate trei cești cu cafea aburindă. În jurul mesei trei scaune în afara celui pe care ședeam, unul lipit de masă, altul depărtat, ca și cum cineva l-ar fi împins înapoi pentru a se elibera din strânsoarea încropită de scaun și masă, apoi chiar în fața mea, un ultimul scaun pe care ședea un bărbat tânăr, blond, cu o cămașă în carouri. Era Lukas. 

- Ce vrei să spui? – am încercat eu să mă scutur de imaginea încețoșată și să înțeleg ce se petrece. 

- Jakub! E alt om, nu e cel pe care-l cunoaștem.  

Am așteptat ca Lukas să continue, dar el a ezitat. Părea să caute cuvintele, ca și cum acestea ar fi trebuit culese literă cu literă de undeva din aerul dens, înțesat de nicotină, iar lui Lukas îi era extrem de dificil să înoate prin lumina difuză, plină de cocoloașe și să apuce literele. Lukas însuși mi se înfățișa neclar, la capătul unui coridor lung și întunecos, luminat palid de becuri spânzurate ici colo în pereți, mai mult pentru a crea un culoar luminos, decât pentru a dezveli realitatea dimprejur, șezând la un birou simplu de lemn, cu coatele pe masă și așteptând parcă pe cineva care să-l elibereze din locul, sau mai degrabă rolul, acela. 

- Vezi bine că vorbește ca și cum ar fi un alt om. Ne-a mai vorbit vreodată despre tinerețea lui? Ne-a mai povestit despre familie, despre copilul pierdut, despre prima lui dragoste? Noi am vorbit tot timpul despre lucruri de fațadă, despre nimicuri cotidiene. E nebunie curată.

Abia acum încep să-mi reamintesc totul. Amicul nostru Jakub, care s-a ridicat mai devreme de pe scaunul azvârlit înapoi pentru merge la toaletă tocmai a terminat de povestit bucăți din viața lui. Iar Lukas are dreptate. Nu l-am auzit niciodată pe Jakub vorbind atât de înflăcărat despre propria sa viață. De fapt nu l-am auzit niciodată vorbind despre viața sa, despre ceea ce simte, despre ceea ce crede, despre ceea ce visează. Discuțiile noastre s-au rezumat până acum la pasele obișnuite dintre bărbați: serviciu, fotbal, mașini, femei, evenimente politice, scandaluri. Ce l-o fi găsit pe Jakub să facă asta tocmai azi? Îl privesc lung pe Lukas, iar el mă privește la fel de lung pe mine. Suntem amândoi extrem de confuzi. De ce dracu nu s-o fi rezumat la femei și la fotbal și ne pune într-o asemenea situație incomodă?! O vreme tăcem amândoi. 

- Eu bănuiesc că urmează să ne ceară niște bani. Cred că e disperat și are nevoie de ajutor. A venit cu poveștile astea ca să ne înmoaie sufletul și acum vrea să vină cu cererea surpriză. Am datorii la bancă, casa e pusă zălog, creditorii mă presează, asta o să spună când se întoarce. Ne lasă aici să mustim în propriile gânduri, să ne înmuiem în emoții fragile, să ne îmbibăm în empatii friabile, pentru a pregăti terenul, apoi zbang! Apropo, oare ce face acolo de nu se mai întoarce?

- Nu știu, dar cred că nici n-are să se întoarcă până când noi nu vom rezolva ceea ce avem de rezolvat. 

Lukas a căscat ochii mari și m-a privit șui, cu capul înclinat într-o parte.   

- Și ce avem noi de rezolvat?

- Nu știu, dar cu siguranță trebuie să lămurim ceva, o chestie care nu e deloc limpede. 

Lukas izbucnește în râs.

- Doar nu sunteți înțeleși?! El cu melodrama, tu cu punerea în scenă. Ce dracu vrei să spui? 

- Nu știu. Nu știu să-ți explic, dar așa simt. Că trebuie să rezolvam ceva, că lucrurile nu sunt chiar așa cum par la prima vedere. 

- Vrei să spui că Jakub n-o să ne ceară bani?

- Nu, nu vreau nici să spun asta, dar nici să neg asta. E ceva mult mai complex decât atât.

- Și de unde știi tu că e ceva mai complex? 

Am tăcut cu capul în pământ. Am ezitat mult până când să deschid din nou gura.

- Mai devreme am avut o revelație, un vis, o fantasmă, spune-i cum vrei. L-am văzut pe Jakub.

- În vis? 

- Da, în vis. Într-un gând care mi s-a rotit prin cap, nici nu știu dacă eram cu ochii închiși sau deschiși, dar asta nici nu are importanță. 

- Și ce făcea în visul tău?

- Mergea pe străzi. Într-un oraș necunoscut, care nu-mi era deloc familiar. Nici lui nu-i părea.

- Atât? N-a făcut nimic extraordinar? N-a spus nimic?

- Nu, nimic. Se tot uita la case, intra aici, dincolo, ieșea dintre-una, intra în alta. Doar că Jakub nu arăta ca Jakub cum îl știm noi. Era învelit într-o blană de miel. 

- Blană de miel? – aproape că e zbierat Lukas.

- Da, o blană de miel. Nu știu dacă blana îi crescuse din piele sau pur și simplu era acoperit cu ea. Până la urmă a intrat într-un bar. Arăta exact ca ăsta. A cerut o băutură și s-a așezat la masa din colț. M-am apropiat de el și l-am privit. Avea o figură sfâșietor de tristă. Când a ridicat paharul la gură, am descoperit că în el era sânge. Sau așa mi s-a părut. Era un lichid roșu, vâscos...

- Ești morbid. Zău, ești, ești... Nu știu ce dracu se întâmplă cu voi. 

- Tu nu ai avut nicio viziune de felul ăsta?

Lukas a ezitat o clipă, a părut că scormonește prin memorie, apoi mi-a răspuns cu jumătate de gură.

- Acum că mă întrebi, parcă a fost un gând nedus mai departe. A fost o imagine fugară cu Jakub deschizând o ușă. Eu eram după ușa aceea și când el a deschis-o m-a strivit de perete, așa că am împins ușa înapoi iar Jakub a dispărut. 

Am ridicat din umeri. Eu unul nu i-aș fi trântit ușa în nas, dar așa e Lukas, mai dintr-o bucată. Însă îmi părea tot mai clar că Jakub încearcă să ne spună ceva. O clipă m-am gândit că e mort și ne vorbește din lumea de dincolo. Dar am alungat gândul fără să am vreo certitudine pro sau contra acestei ipoteze. 

A urmat o altă tăcere lungă.

- Nu vine. Așa cum ai spus. Încep să mă îngrijorez. Am crezut că ai luat-o razna, dar îmi pare tot mai mult că ceea ce se întâmplă e real – mi-a spus Lukas alarmat. 

- Mie dimpotrivă – i-am răspuns sec, fără să pot argumenta o asemenea simțire. 

Am sorbit amândoi câte o gură de cafea și am continuat să ne privim lung în tăcere. Ochii lui Lukas se roteau în orbite ca farurile unei mașini făcând drifturi într-o parcare goală. Știam ce face, deschidea și închidea cu insistență o ușă. O smulgea furios, mai-mai s-o smulgă din balamale, scotea capul prin cadrul rămas gol cercetând în stânga și-n dreapta, apoi furios că n-a găsit ceea ce caută o trântea înapoi. Jakub plecase. Terminase băutura roșie și vâscoasă, ieșise din bar, cotise la dreapta și se făcuse nevăzut.   

Abia după câteva clipe, privind în gol masa cu cele trei cești de cafea aburindă, mi-am dat seama de grozăvie. Am privit atent cafeaua din fața mea. Aburul se strecura încetișor afară din ceașcă, apoi rămânea nehotărât în aerul înțesat de fum de țigară la câteva degete deasupra ceștii, mult prea subțire pentru a încerca să lupte cu fumul, dar destul de hotărât pentru a nu se mai întoarce înapoi. Am luat o gură de cafea. Era fierbinte.

- Ia și tu o gură – i-am spus încântat lui Lukas.

Lukas m-a ascultat. A sorbit atent o gură din cafeaua fierbinte, a așezat apoi cu grijă ceșcuța pe farfurioară și m-a privit în ochi întrebător. 

- E bună! E fierbinte, amară, neagră. Exact cum trebuie să fie o cafea. Ce-i cu ea?

- E fierbinte, amară... – am repetat eu. 

Atunci i-a căzut fisa lui Lukas. A împresurat cu mâinile ceașca de cafea. Era fierbinte, iar aburul continua să se ridice deși trecuse probabil o oră de când ne fusese adusă. Am înghețat amândoi.

- Șiii... ce naiba înseamnă asta? – a bâiguit Lukas.

- Înseamnă că ceea ce ni se întâmplă nu e real. Trăim într-un vis, sau într-un gând. Cineva ne-a adus aici cu un scop anume. 

Lukas m-a privit îngrozit de-a dreptul. 

- Ești sigur de asta? – a murmurat. 

- Nu există decât o soluție pentru a ne lămuri – am replicat eu și am dat să-i ating obrazul, însă Lukas s-a tras înapoi ferindu-l. Palma mea a rămas o vreme în aer, apoi mi-am retras-o și am așezat-o pe masă lângă cealaltă. 

Lukas avea dreptate, nici eu nu eram sigur că voiam să am acea confirmare. Am închis ochii. Nu știu dacă din teamă, sau din dorința de a evada din spațiul acela confuz și a mă refugia într-unul neutru. L-am zărit pe Jakub întorcându-se de la toaletă, dar nu s-a așezat la masa noastră, ci a trecut pe lângă noi ca și cum nu ne-ar fi cunoscut și a ieșit din bar. Un bărbat din mulțime mi s-a părut ca s-a luat după el. Jakub a ieșit în aceeași stradă pe care o văzusem mai devreme. Era o străduță îngustă, pietruită, cu case mici, fără etaj, doar cu o ușă și o fereastră, din lemn și chirpici, dar vopsite în culori vesele, roșu, bleu, verde, mov, galben pai. Jakub s-a uitat insistent în stânga, apoi în dreapta. Și-a aruncat privirea în lungul caselor, ca și cum ar fi căutat una anume fără să pară prea sigur că știe ceea ce caută. A pornit șovăind. A deschis o ușă, apoi alta și alta și alta. Nu era nimeni pe stradă, doar Jakub și bărbatul din spatele său care îl urmarea de la distanță. Cu cât deschidea mai multe uși îndărătul cărora nu găsea ceea ce-și dorea, Jakub părea tot mai dezorientat și mai pierdut. Când pașii celor doi s-au apropiat de capătul străzii și ușile rămase s-au împuținat, Jakub a intrat în panică. A deschis o ultimă ușă, a intrat și n-a mai ieșit. Bărbatul din spatele lui s-a apropiat cu pași mici și a crăpat la rândul său ușa. Abia atunci am observat că bărbatul din urma pașilor lui Jakub eram chiar eu. L-am urmat înăuntru. Era un bar. Pășind printre oameni mi-am dat seama că era chiar localul în care intrasem mai devreme să bem o cafea. Jakub era așezat pe scaun lângă Lukas. M-am așezat și eu. Jakub vorbea cu glas sfârșit despre temerile sale, despre angoase, despre anxietate. Eu și Lukas îl priveam cu respirația tăiată. Trupul lui Jakub nu se mai vedea în semiîntunericul din bar. Îi vedeam doar buzele ca un trup tremurând de lepidopteră, ochii ca două antene și obrajii ca două aripi albe. Cercetându-l cu privirea am constatat că din Jakub nu mai rămăsese decât conturul acela care aducea tot mai mult cu un fluture. Sau poate cu un înger. Când a terminat de vorbit, fără ca vreunul dintre noi să aibă curajul să-l întrerupă, Jakub a luat de pe masă un cuțit, a făcut o crestătură la încheietura mâinii, scurt și ușor, așa cum ai tăia o felie de pâine și a lăsat sângele să curgă în pahar. A ridicat paharul să-l ducă la gură însă atunci am deschis ochii.     

- Acum știu – am țipat înspre Lukas. Acum știu, ai avut dreptate, Jakub are nevoie de noi, dar nu lipsa banilor îl macină, ci însingurarea. Jakub ne-a lăsat să intrăm în sufletul său. Să îi vedem înlăuntrul zbuciumat. Jakub se caută pe sine, își caută locul în lumea asta complicată și nu și-l găsește. Se macină pe sine, așa cum marea își macină malurile de nisip aducându-le înăuntru și devenind tot mai mică. Jakub are nevoie de noi. Are urgentă nevoie de noi.   

Lukas mă privea cu ochii mari cât luna plină. Am întins brusc palma să-i ating obrazul și palma mea a trecut prin obrazul său ca printr-un nor pufos. De data aceasta n-a mai avut timp să mă evite. Sau nu a mai încercat. 

- O, Doamne! – s-a cutremurat Lukas. Și acum ce facem, cum ieșim din povestea asta? 

Bănuiesc că dacă ne strecurăm pe ușa aceea afară, ne întoarcem în lumea reală. 

- Și dacă nu? – a oftat Lukas. 

I-am răspuns tot cu un oftat, fără să am altul mai bun. M-am ridicat de pe scaun, am ocolit un grup de petrecăreți și am deschis ușa. Când am închis-o am citit pe frontispiciu: Grand Cafe Orient, Ovacni trh 19. M-am uitat la Lukas și el mi-a făcut semn din bărbie s-o ștergem. Am luat-o la fugă spre locuința lui Jakub.

călătorie pe partea cealaltă a pământului

moș iosif avea un creion cu mină subțire cu care scurma mușuroiul atunci când începea ploaia și furnicile dispăreau, prin tunelul căscat ajungea pe partea cealaltă a pământului, în groapa marianilor, acolo plutea printre pești și nimeni nu-l întreba câți ani are și nici nu se holba la crevasele din obraji, căci aveau și ei crevasele lor, după oarecare ședere căpăta culoarea albastră ca ceilalți și interiorul se topea în dejurîmprejur, nu mai rămânea decât albastrul din el, ca un balon plin cu nimic, când se termina mina se întorcea înapoi în camera lui