Dana

Domnul Petrișor se ridică cu greu din fotoliu, înfige tălpile pe jumătate în papucii îmblăniți și îi târâie până la măsuța de cafea cu picioare strâmbe și mâncată de vreme pe care șade telefonul. I s-a părut că l-a auzit sunând, dar nu e sigur. Ridică receptorul, îl lipește de urechea stângă, apoi își amintește că stânga e cea cu care nu mai aude, îl lipește de dreapta și spune nesigur: alo. Apoi moare. Așa, pur și simplu, moare din picioare spunând „alo”. 

Nimeni nu știe cu siguranță dacă telefonul chiar a sunat sau a fost doar o dorință a domnului Petrișor ca acesta să sune, sau dacă cineva era la celălalt capăt și a spus ceva sau a tăcut. Cert este că așa l-a găsit tanti Vasilica atunci când a venit să dea cu mătura, prăbușit lângă măsuța de cafea cu picioare strâmbe, cu receptorul strâns în mâna dreaptă și cu tonul de apel pierdut răsunând din difuzor. Tanti Vasilica nu l-a atins, știe din filmele polițiste cu Colombo că nu trebuie să atingi decedatul pentru că s-ar putea să ștergi eventualele urme, doar a luat receptorul și l-a pus în furcă, apoi a dat fuga jos la madam Pandele de la parter să-i spună grozăvia și să-i ceară o lumânare și o cutie de chibrituri. 

Tanti Vasilica e singura care mai are o cheie, pentru că în afară de faptul că spală scara blocului, mai intră uneori la domnul Petrișor să-i facă un pic de curat sau să-i aducă câte ceva de mâncare. Gratis! Fiindcă știe că domnul Petrișor nu o duce prea bine cu banii. În schimb mai primește câte un pantalon bărbătesc vechi, câte o pereche de pantofi, sau câte o cămașă pe care le răsucește pe o parte și pe alta și cel mai adesea le aruncă la coșul de gunoi din colțul blocului în drum spre casă. 

Bine, o cheie are și domnișoara Dana, însă n-a folosit-o probabil niciodată. Dumneaei e dincolo de mări, în țările cele de departe și n-a mai trecut pe la domnul Petrișor de multă vreme. Să tot fie vreo douăzeci de ani. Dacă nu douășcinci și mai bine, cine mai știe...

- Eu cred că de foame a murit – a spus tanti Vasilica polițiștilor veniți să cerceteze moartea domnului Petrișor. Niciunele nu mânca. Degeaba i-am făcut cumpărături că nu s-a atins de nimic patru zile. Și în frigider sunt de toate, dar nicio cutie nu e desfăcută, am verificat eu, puteți să verificați și dumneavoastră. Nu știu cine l-a sunat, când am ajuns eu nu vorbea nimeni, telefonul făcea așa, piu, piu, piu, cum face când celălalt capăt nu există. Poate că fusese moartea la telefon și i-a zis să vină și domnu Petrișor, moale cum e dumnealui, s-a dus, pardon, cum era am vrut să zic, Dumnezeu să-l ierte.

Însă madam Pandele care a sosit într-o fugă imediat după ce a sunat la 112 a avut o cu totul altă părere. 

- Ei, de foame, dumneata n-ai văzut ce gambe groase avea?! Ăsta mânca, nu vă luați după Vasilica, că nu știe ce vorbește. De dor a murit. Că netrebnica aia de fie-sa nici n-a mai vrut să audă de el de când a plecat. Era ros de dor, domnule, iar ea nici măcar un telefon nu-i dădea. Pe dinăuntru era ros. Pe dinafară nu se vedea nimic, dar se subțiase ca robineții ăia mâncați de rugină, care strălucesc pe afară, însă pe dinăuntru apa mănâncă și mănâncă din metal până se crapă un por și apa țâșnește de te și miri de unde se aude țîr-țîr. Poate că i-o fi dat acu, el s-a mirat atât de tare că a auzit-o încât i-a stat inima în loc de mirare și apoi inima n-a mai știut să pornească înapoi. Eu așa zic, să nu vă fie cu supărare. Puteți să vorbiți și cu Marioara de la șapte. O să vedeți că la fel vă spune. 

Însă doamna Marioara de la șapte a zis că nici de foame și nici de dor n-a murit.

- Nici vorbă. Cu domnișoara Dana încheiase socotelile, nu mai aștepta nimic de la ea. Era singurul lui copil și când plecase în America îi sfâșiase sufletul. Se rugase de ea cum s-a rugat Moise de Dumnezeu după treaba cu vițelul de aur, dar ea nici n-a vrut să-l asculte. Nu și nu că ea pleacă, că n-o să-și omoare tinerețile prin țara asta schiloadă și oarbă acu când are o șansă unică în viață. N-a luat decât un geamantan mic în care n-ar fi putut să încapă decât vreo două cămăși o fustă și-o pereche de pantofi și dusă a fost. De fapt de-aia a murit și mă-sa, de inimă rea. Domnu Petrișor de singurătate a murit, domnule, vă spun eu sigur. Păi cine îl mai suna pe el la nouăzeci și doi de ani? Nimeni. Că ea a fost făcută și târziu, s-au chinuit mult săracii s-o aibă. Vă spun eu că telefonul ăla n-a sunat, dar așa se mai ducea el din când în când să-l mai ridice să vadă dacă nu cumva e cineva agățat pe fir.

- Eu mai treceam uneori, că era singur și mă gândeam că poate vrea să mai schimbe un cuvânt cu cineva, că vorba aia stăm ușă în ușă. Dar era dus, zău era dus. Nu-i mai mergea mintea, eu îl întrebam una, el îmi răspundea alta. Eu întrebam de sănătate, el zicea de copacii din fața balconului, eu îl întrebam de mâncare, el zicea de vrăbiile care făceau cuib pe scară, eu întrebam de oboseală, el îmi vorbea despre vise. Vise avea, Dumnezeu știe de unde, da vise avea și pentru alții. Îmi mai povestea din ele până ajungea pe la jumătate, apoi se uita lung la mine ca și cum ar fi descoperit brusc că stătea de vorbă cu altcineva decât credea. Zicea mereu de domnișoara Dana. O mai sunam amândoi cu taxă inversă, că așa mi-a zis domnișoara. La amiază sunam. Dumneaei cred că dormea, dar răspundea de fiecare dată. Mi-a zis să nu sun pe seară că orele e diferite și acolo e noapte când aici e zi și acolo e zi când aici e noapte. Vorbeau mult și el îi tot spunea că e bine, că n-are nevoie de nimic, când de fapt nimic nu era bine, da așa sunt bărbații, nu vor să se știe că o duc rău. Mai ales cu sufletul nu vor bărbații să se afle că o duc rău. Se închid în ei ca peștele în năvod când îi înfășoară răul, că așa a fost și bărbatu-miu, s-a tot închis, s-a tot închis, până a crăpat, că n-au știu prea bine să-mi spună de la spital de ce a murit, știu doar că nu s-a mai deschis. Pe urmă ea îi spunea că trebuie să meargă la muncă și închidea, iar el plângea. Dar niciodată nu plângea la telefon. Doar după ce ea închidea, eu luam receptorul și îl puneam în furcă, iar el punea bărbia în piept și plângea. Nici nu-ți dădeai seama că plânge, că nu se auzea nimic, nici nu hohotea, nici nu se mișca vreun mușchi, vreun umăr, vreun deget, doar deodată vedeai șirurile groase de lacrimi care se prăvăleau pe obraji, cădeau până pe bărbie și pe urmă mai jos pe halatul de molton, că eu i-am zis să renunțe la el că e gros, mai ales vara, că așa făcea și cu papucii ăia îmblăniți, îi purta tot timpul, vara, iarna, primăvara, și pe halatul de molton se făcea așa o pată mare, ca o hartă, că halatul era cafeniu, dar imediat ce lacrimile se strângeau cafeniul se făcea negru, iar harta zău că arăta ca România, ca un pește mai rotund, așa, cu cap și coadă, că uneori mă și bucuram că plânge, că vedeam România cum înflorește pe halatul lui de molton și zău mă apuca așa o bucurie interioară, de cum se face dom’le să curgă lacrimile și să facă ele o țară ca și cum ar vrea să spună fără cuvinte că ăl de plânge o iubește și o ține fierbinte înăuntru, doar uneori din prea multă iubire iese harta aia de lacrimi și se varsă pe piepții halatului. Altfel era un om bun, zău că era. 

- Așa v-au zis? Niște zgripțuroaice! A fost un bărbat aspru domnu Petrișor în tinerețe. Noi ne știm de cincizeci de ani. O cam altoia pe nevastă-sa. Și pe aia mică uneori, da rar. Acu nu știu dacă de aia a plecat fata, dar după ce a murit maică-sa, of, mama ei de viață, cred că i s-a luat și a vrut să fugă, să uite de tot. Eu o înțeleg, săraca. O vreme nu s-a mai auzit de ea, credeam că a dispărut definitiv. Pe urmă a început să-l caute. El tare s-a mai bucurat. Nu cred c-au vorbit niciodată despre vremurile trecute, se făceau amândoi că plouă. Ea îi povestea că e greu acolo, dar răzbește, fiindcă e tânără și îndârjită. Asta îmi spunea el, că nu stam să-l ascult ce vorbește la telefon. Și era mândru de ea nevoie mare, că, uite, a plecat de aici de la nimic, o așchie de copilă și a ajuns acolo să aibă de toate, și casă și mașină și carnet și grădină cu flori și tot ce-i trebuie prin casă. Odată i-a trimis o scrisoare și un plic mare plin cu fotografii. Are casă frumoasă și mobilă aleasă, domn căpitan, da și ea e frumoasă, ptiu să nu-i fie de deochi. Acu e femeie în toată firea, dar noi o știm toți de domnișoara Dana, era un pic mai mare decât spătaru de la scaun când a plecat și acuuu... Femeie bună la suflet și muncitoare. Nu știu de ce n-a mai venit. Poate n-o lasă treburile de p-acolo, că înțeleg că ăștia, americanii, nu prea au concediu, și dacă vii și nu te întorci la timp te-au și dat afară, nu ca aici de poți să tragi mâța de coadă cât vrei și tot te plătește statul, că de-aia nici n-avem de niciunele, domn căpitan. Locotenent? Bine, domn locotenent, că dacă am pune toți osu la treabă s-ar urni căruța, dar așa, toți cerem, toți cerem și nimeni nu dă, d-aia n-o să fie mai bine nici mai departe, sau poate că n-a mai vrut să se întoarcă în timpurile alea cu bătăile și certurile și toată nebunia din casa lor. Da trimitea bani, domn locotenent. Grămadă trimitea, nici nu știu ce-i mai rămânea ei. Și lu Vasilica să-i facă curat, și lu doamna Pandele de la șapte să-i facă de mâncare, da asta venea numa pe furiș că nu voia să știe tot blocul că ea face de mâncare la un moș ramolit și pârlit, și lu madam Pandele care stă la parter și e toată ziua cu ochiu pe vizor să vadă cine intră în bloc și cine iese, și i-a zis să-i dea de veste la orice oră dacă iese și nu se mai întoarce și lu scorpia aia de Vancea de vizavi, că o rugat-o să mai treacă pe la el din când în când să stea de vorbă, să nu se simtă și el singur. De ce-a murit? Păi eu știu? Eu l-am dus de câteva ori la spital, că recunosc, și mie mi-a trimis domnișoara Dana bani, să-și facă analizele și era ok domn locotenent, zău era, m-am uitat și eu pe analize și erau puține însemnate cu roșu și pe urmă i le-am trimis lu domnișoara Dana prin poștă, cum m-a instruit. Zău că nu știu de ce a murit, cred că s-a obosit cu viața. Telefonul? Nu știu, dar cred că n-a sunat nimeni, însă firul de telefonul îl strângea în brațe de dragul fiică-sii, eu așa cred, eu cred că l-a pus la ureche în ziua aia dis de dimineață, cu mult înainte de a muri și a auzit în el tot, și cum a țipat când s-a născut, și cum a gângurit când avea numai o lună, și cum a cântat la prima serbare școlară și pe urmă în cor, că era pricepută la cântat, și când i-au cântat la mulți ani de majorat, cred că a auzit tot, domn... domn... să mă scuzați că lăcrimez bărbat în toată firea... 

Povestea împărăției florilor moarte

Povestea pe care v-o spun acum s-a întâmplat demult, de foarte mult timp, pe când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag. Ei bine, cam pe vremea aceea exista departe, foarte departe, o împărăție minunată, Împărăția Florii Soarelui. 

De la distanță nici nu puteai scruta înspre tărâmul acela, căci era la fel de strălucitor precum Soarele, iar o singură privire aruncată într-acolo îți topea ochii așa cum palma topește fulgii de zăpadă îndrăzneți. Doar o învoială cu florile soarelui care își strângeau petalele și lăsau lumea așa cum era pe când nici zmeii, nici feții-frumoși nu se născuseră, le permitea trecătorilor să vadă împărăția aceea plină de flori mari, galbene, uriașe, cu miezul negru-roșietic și cu cercul de lumină dimprejur ca o horă de fluturi. Dar asta doar în schimbul unei promisiuni, căci, vai, Împărăția Florilor Soarelui era pe moarte. Fiindcă îl iubeau toate atât de mult și se roteau după el urmărindu-l pe cer de la un capăt la altul, ajungeau una câte una să își piardă capul și să se prăvale moarte. Cine trecea prin împărăție putea observa lesne câmpul întreg presărat cu corolele lor putrezind, cu galbenul strălucitor descompunându-se palid și cu semințele negre ca niște dinți hidoși rânjind sinistru. „Fiindcă îl iubim, ne pierdem capul” a explicat regina lor. „Știm foarte bine că răsucindu-ne în continuu ajungem la capătul lumii și că nu putem supraviețui fără trupul care ne sprijină, dar iubirea ne e mai puternică decât judecata și în loc să privim în jos spre ceea ce ne e dat, privim în sus spre strălucirea orbitoare a celuilalt”. Tare s-au mai tânguit florile soarelui, tare s-au mai chinuit să afle de la suratele lor din Împărăția Câmpului de peste drum cum fac ele să nu-și lase privirile furate de soare, tare au mai cătat în stele semne care să le învețe ce-i bine și ce-i rău, că nimic n-au deslușit care le-ar fi putut fi de folos. Așa că florile soarelui s-au așezat la sfat și au hotărât să ceară ajutor oricărui drumeț care se încumetă să se oprească la împărăție, să le asculte păsul și să încerce să găsească o soluție pentru a curma implacabilul destin. 

S-au găsit tot felul de îndrăzneți care au venit cu o fel de fel de soluții care mai de care mai năstrușnică, să fie construit un alt Soare în împărăție și să fie așezat în mijlocul ei, să fie pusă o perdea albastră imensă între cer și pământ, să fie adusă ploaia care să locuiască permanent la palat și să umbrească astfel Soarele și multe altele asemenea. Dar fiecare a părut ca umbra unei frunze aleasă să țină răcoare unei întregi împărății. A sta până când a ajuns în Împărăția Florii Soarelui, Făt-Frumos din Lacrimă. Cum fusese născut dintr-o lacrimă, toate gândurile lui erau rotunde și limpezi. 

- Așa cum eu nu pot trăi în afara privirii care m-a născut, iar oamenii nu pot trăi fără să-și lase din suflet moșii, așa nici voi nu veți putea trăi fericite întorcând privirea dinspre pământ și aruncând-o mereu înspre Soare. 

- Oh, e foarte înțelept ceea ce spui. Dar din păcate nu te poți pune în locul nostru ca să înțelegi că nu ne putem împotrivi acestei vieți care ne încântă. Atracția pe care Soarele o exercită asupra noastră e mult prea puternică decât judecata noastră simplă de floare, e ca o vrajă, nu ne putem rupe de ea. 

- Știu asta. Pentru fiecare dintre noi există undeva un Soare, mai mic, mai mare, mai strălucitor sau mai puțin strălucitor, mai mult sau mai puțin insistent. Dar rădăcinile noastre ne vor ajuta mereu să rămânem cine suntem, noi personaje de basm, oamenii oameni și voi flori. Și fiindcă știu foarte bine cum e să fii floare a soarelui, pentru că ele s-au oglindit întotdeauna în lacrima din care m-am născut, vă spun să faceți astfel. Ziua, veți privi ca și până acum Soarele și îi veți urmări drumul pe cer, însă noaptea, în loc să dormiți, vă veți răsuci înapoi și veți redeveni ceea ce ați fost. În acest mod vă veți naște practic în fiecare dimineață și în fiecare dintre aceste vieți înșiruite ca mărgelele pe ață veți iubi Soarele și îl veți uita înspre seară, pentru a prinde drag de el în dimineața următoare. 

Și florile soarelui au făcut începând de a doua zi exact ce le-a spus Făt-Frumos din Lacrimă. Iar împărăția lor a rămas astfel probabil cea mai frumoasă dintre împărățiile lumii, de pe vremea când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag și până în ziua de azi. 

Expresul foamei

Am ieșit la capătul străzii să aștept trenul așa cum mi s-a spus. În colțul străzii nu e nicio gară și cu atât mai puțin vreo șină de cale ferată, gara orașului este exact în partea cealaltă a orașului. Dar nu mă miră nimic. Știu foarte bine că există o realitate pe care o vedem, o simțim, dar există și o altă realitate, nu mai puțin importantă decât prima, care e invizibilă simțurilor noastre obișnuite și pe care o putem detecta doar prin interacțiunea cu oamenii, dar și cu lucrurile care ne înconjoară. Niciuna dintre regulile care se aplică uneia nu e valabilă în cealaltă.  

Trenul a sosit fix la ora 11, fără niciun minut de întârziere. Întâi s-au văzut luminile, subțiri și ascuțite ca Gungnir, sulițele făurite de fiii lui Ivaldi, apoi botul de lup al locomotivei înghițind traversele de lemn și zgomotul de furtună măturând pădurea. Evident, pe strada mea nu e nicio pădure, deși furtuni mai sunt. Mi s-a spus că nu am nevoie de bilet, ba mai mult, că biletul îl voi primi de la controlor când va fi vremea să cobor.  

Nu a mai urcat nimeni în afară de mine. Vagoanele erau un model vechi, cu pereții subțiri de tablă vopsiți în verde, cu streșinile acoperișului ieșind în afară de-o parte și de alta, cu scaune de lemn simple și rigide și cu lampioane cu petrol luminând interiorul. Am trecut din vagon în vagon încercând să-l găsesc pe controlor. Fără să verific în amănunt, mi s-a părut că erau fix atâția călători câte scaune, ceea ce un pic m-a mirat. Apoi brusc mi-a atras atenția un bărbat. Era uscat, cu barbișon, cu părul lung dat pe spate. Avea o pereche de pantaloni cenușii a căror dungă se ofilise demult, o cămașă de in de o culoare indecisă și o vestă de mătase care începuse să se descoasă pe ici pe colo, în timp ce pantofii, stâlciți în zona tocurilor și spre interior din prea multă călcătură, fuseseră recent acoperiți cu cremă și luceau ca cerul pudrat cu nori. Îi citea un poem, dintr-o carte veche cu paginile ce păreau gata să zboare, unei domnișoare care-i ședea alături. Nici figura boemă, nici hainele ciudate nu mi-au atras atenția, ci fizionomia. Îmi semăna perfect. M-am apropiat și am aruncat un ochi pe coperta cărții. Poezii, Frederik Aasgaard. Frederik Aasgaard este numele meu. Doar că eu sunt inginer, n-am scris niciodată poezii. E adevărat, am cochetat cu asta când eram în liceu. Am trimis câteva și la ziarul local, dar nu au fost publicate. În schimb mi se cerea mereu să-mi citesc poemele la serbările școlii. Profesoara de literatură m-a încurajat întotdeauna și m-a lăudat, iar la serbări am primit multe aplauze, în special de la profesorii și elevii din primele rânduri, cei din spate vorbeau tare și făceau haz naiba știe de ce sau de cine. Am renunțat să mai scriu poezii și nu-mi pare rău, cum să spun eu, mă simțeam în literatură ca peștele în găleată, apă era, nici vorbă, dar pereții erau prea aproape și locul prea strâmt. Am mai aruncat un ochi spre bărbatul care declama înflăcărat poeme și spre domnița care-i sorbea vorbele de pe buze și am plecat mai departe. 

Trenul ieșise demult din oraș. Am privit pe fereastră și nu știu de ce am avut senzația că trenul nu călătorește prin spațiu, ci prin timp. Afară nu se vedea nici câmpia, nici satele, nici șoselele, nici copacii, ci frânturi de imagini, ca și cum un copil ar fi luat cartea de colorat pe care o primise cadou, ar fi apucat foarfeca și ar fi ciopârțit toate paginile în bucățele mici, pentru a o risipi apoi de jur împrejur rotindu-se cerc.

Am căutat mai departe controlorul și tot aruncând privirea în stânga și în dreapta am dat peste un alt individ pe care l-aș fi putut rata foarte ușor dacă nu mi-ar sărit în ochi pata din creștet. Podoaba capilară îi dispăruse aproape complet, doar pe mijlocul creștetului avea o fâșie de păr care încă se mai înverșuna să reziste, în timp ce la spate un fel se șorț maroniu îi înconjura pudica ceafă. Pata din creștet era exact ca aceea pe care o aveam și eu. Instinctiv am dus mâna acolo unde știam că este și am pipăit-o. Nu aveam nicio îndoială că era vorba despre aceeași pată, iar bărbatul nu era altceva decât o altă copie a mea. Părea foarte obosit și muncit de gânduri. Stătea lângă o femeie a cărei vârstă era greu de ghicit, cu fața ridată, cu ochii încercănați și cu părul a cărui culoare părea că se spălase sub mulțime de ploi. Din când în când doamna se apleca înspre el, îi șoptea ceva la ureche, iar el dădea pierdut din cap fără să scoată o vorbă. I-am privit mâinile. Erau negre, pielea îi era crăpată, iar felul în care ținea degetele încovoiate și ușor depărtate îmi spunea că articulațiile îl dor. Mi-am amintit de îndată de tinerețile mele. Fuga Norei avusese un efect devastator asupra mea. Abandonasem facultatea, prietenii, familia. Mă refugiasem în băutură și în cărți. Citeam și beam toată noaptea, iar ziua dormeam. A trebuit ca maică-mea să mă zgâlțâie bine „copile, vrei să ajungi pe drumuri, vrei să cerșești, vrei să mori de foame?”. Mi-am revenit cu greu, am reluat cursurile și am ieșit din groapa în care mă prăbușisem.  

Am încercat să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu și să pun pe făgaș ceea ce vedeam. Era evident că cineva încerca să-mi aducă înaintea ochilor diverse cărări pe care viața mea ar fi putut la un moment dat să le urmeze. De ce? Nu știu. Oricum nu puteam schimba nimic din ceea ce fusese. Deciziile luate atunci nu mai puteau fi modificate acum. Ceea ce puteam face era să învăț din trecut și să corectez prezentul. Dar nici asta nu-mi părea la îndemână, căci nu știam ce era de corectat. Da, aveam o viață mulțumitoare, dar departe de a fi fericită, însă cred că asta este o meteahnă a tuturor celor care pun judecata înaintea celorlalte îndeletniciri, căci căutarea rosturilor vieții e departe de a fi un drum lin, e mai degrabă unul plin de hârtoape și capcane, nesfârșit și zadarnic.     

I-am studiat mult mai atent pe bărbații așezați în stânga și-n dreapta. Mulți îmi semănau și pentru fiecare găseam o răscruce înapoi în timp, când din propria voință sau împins de împrejurări luasem o decizie radicală, alegând un drum anume și lăsând deoparte o viață ce-ar fi putut să se întâmple. Dar spre surpriza mea viețile acestea, pe care le-am considerat ca orice om cu capul pe umeri complet pierdute, își păstraseră cursul și merseseră mai departe în lumea aceea despre care vă vorbeam la început, cea underground, cea în care legile realității palpabile se risipesc ca fumul și în care atingerile noastre cu oamenii și lucrurile din jur însuflețesc entități imateriale.  

Mi-am privit ceasul. Era 11 fără un sfert și orice cititor de povești știe că tot ce ai de rezolvat e obligatoriu să se încheie până la miezul nopții, pentru că ora 0 aduce întotdeauna o schimbare crucială de lume. 

Vagonul în care am ajuns era vagonul-restaurant. Cel mai elegant dintre toate. Fețe de mese albe acopereau blaturile de lemn, scaunele erau capitonate, iar la geamuri erau perdele gălbui cu broderii fine. Domnul înalt, cu smoking, mi-a atras atenția din prima clipă. Sacoul negru cu revere ascuțite îmbrăcate în satin, închis cu un singur nasture îmbrăcat și el în satin, pantalonii de asemenea negri, cu galon de mătase, cămașa albă cu manșete duble pentru butoni și guler rândunică de sub care se iveau aripile papionului erau impecabile. O vestă simplă acoperind talia și pantofii negri de lac completau costumul. Era o prezență pe care nu puteai s-o scapi pe sub priviri. Stătea la o masă către capătul culoarului alături de o femeie mult mai tânără, de o frumusețe rară. Domnul citea ziarul desfăcut ostentativ pe de-a-ntregul, pufăind superior din când în când și sorbind cu guri mari din paharul de cristal cu bourbon. Tânăra de lângă el privea pe fereastră, dar nu spre ceva anume ce se afla imediat lângă tren, ci undeva mult mai departe, dincolo de spațiu și timp, ținând în palme o ceașcă de ceai aburind, degetele ei subțiri părând a fi o prelungire a porțelanului fin.     

Poate că acest ultim cuplu întâlnit, atât de plăcut privirii, m-a întors cu gândul la trenul în care mă aflam. În lumea underground i se spunea „Expresul foamei”. N-am înțeles nici atunci, nici acum când l-am parcurs de la un capăt la altul, de ce i s-ar spune așa unui tren cu fantome, căci până la urmă și la urmă trebuie să punem degetul pe I și să recunoaștem că nu era altceva decât un tren cu fantome, trupurile acelea nu puteau fi numite altfel. Nici vorbă de foame, oamenii arătau foarte bine, rotunzi la față, exista chiar și un vagon-restaurant. Și atunci?! Atunci, punând cap la cap cele văzute mi-am dat seama că era vorba despre altă foame decât crezusem eu, despre foamea de viață. Toți cei din jurul meu, deși o arătau mai mult sau mai puțin evident, împrăștiau, așa cum împrăștie animalele cuprinse de frică feromonii, o insațiabilă foame de viață.  

- Ai ajuns? – am auzit o voce puternică și fermă, dar cu o asemenea tonalitate de parcă eu însumi aș fi rostit cele două cuvinte.

Nu eram eu, sau, în fine, eram eu, dar într-o altă formă, a unui bărbat elegant, și neîndoielnic bogat, care purta un smoking impecabil și era însoțit de o tânără femeie de o frumusețe rară.

- Am sosit – am murmurat șovăielnic, privind peste umărul său șinele de cale ferată care fugeau speriate îndărăt. Eram chiar în ultimul vagon.

- Atunci hai să încheiem toată tărășenia. N-am timp de pierdut.  

A împachetat pe îndelete ziarul, l-a așezat pe masă, a aruncat un zâmbet politicos femeii de lângă el, apoi a făcut un semn discret ospătarului. Sau așa am crezut, căci imediat s-a apropiat de noi nu ospătarul, ci controlorul. În spatele lui aliniați ca bobocii de rață în urma cloștii, vreo șapte-opt capete de bărbați foarte asemănătoare între ele. Era 12 fără un minut. Știam deja ce are să se întâmple, controlorul o să-mi întindă biletul, eu o să-l iau, apoi totul împrejur are să se estompeze și până la urmă are să dispară complet. Și vagonul-restaurant, și trenul, și bărbații asemeni. Am simțit imediat fumul, sau aburul, nu știu exact ce era, vagonul a început să se desfacă în bucățele mici, din ce în ce mai mici, exact așa cum mă așteptam. Însă imediat am sărit speriat căci mi-am dat seama că nu primisem biletul, biletul meu de validare. Așa că am întins mâna lung, tot mai lung și am început să strig „biletul, biletul”. În zadar însă, cuvintele mele nu se mai auzeau, ele însele desfăcându-se în sunete primordiale, oamenii din jur se descompuneau și ei, controlorul dispăruse deja. Îngrozit mi-am dat seama că Frederik Aasgaard nu devenise niciodată inginer deși îi plăcuse ideea și pornise cu entuziasm la drum. Poate că rămăsese un simplu muncitor, sau fusese un poet mediocru, sau ajunsese un mare industriaș și se îmbogățise. Nu aveam însă să dezvelesc misterul acesta niciodată, căci eu însumi am început să mă descompun în particule elementare și să mă risipesc în neant...

                                       

sunt un orb

sunt un om orb, nu văd nimic

nici curgerea verdelui prin frunză

nici viitorul dăltuit în sămânță

nici mireasma liliacului coborând

petală cu petală

sunt atât de orb încât nu pot

răspunde îmbrățișărilor vântului

nici cuprinde în brațe

nașterea zilei între coapsele mării

sunt orb și nu pot vedea luna 

lepădându-și cămașa în vârful copacilor

și nici gândul tău tremurând înlăuntru

sunt un om orb, nu văd nimic

și de n-aș ști că sunt orb

luând privirea ca pe un dat cuvenit

aș trăi fericit până la capătul zilelor 

de-a viața într-o sâmbătă seara

mă pun la perete și număr

an-tan-te

dize-mane-pe 

dize-mane-compane 

an-tan-te

mă întorc și te caut

nu ești

ți-am spus de atâtea ori

să nu te mai ascunzi în neant

acolo nu te găsește 

nimeni 

7 minute

Totul arăta exact ca în grădina din spatele casei. Și copacii și florile și pergola și măsuța mică cu trei scaune. Doar că în loc să fie verzi sau colorate, erau complet albe și în loc să pară solide și zdravene, păreau mai degrabă făcute din vată de zahăr. La măsuță stătea un bărbat care semăna binișor cu Dudău a Petrii. Dar nu era el, era vorba de altcineva, n-ar fi putut spune cine deși își scormoni bine memoria. Avea bărbia prinsă într-o palmă și cu degetele de la cealaltă frunzărea paginile unui dosar destul de gros. Bărbatul părea că îl așteptase pentru că imediat ce dăduse colțul casei îi zâmbise, se ridicase în picioare și îi făcuse semn să ia loc. Nu înțelegea deloc unde se află. Locurile îi erau familiare, dar știa că e departe, foarte departe de casă. În afară de grădină nu se mai vedea nimic în jur, ca și cum o mână magică ar fi decupat-o și ar fi lipit-o pe pagină albă a unui caiet.

- Unde suntem?

- În cer.

Și bărbatul a arătat cu brațul înclinat la 45 de grade în jos.

Urmărindu-i degetul a observat peisajul care semăna cu ceea ce văzuse mai demult, când zburase cu avionul, casele mici-mici, orașele, râurile, munții.

- Ce naiba caut aici?

- Ai murit și ai ajuns în cer. 

Se scărpina în creștet și se strâmbă, așa cum făcea de fiecare dată când intra într-o mare încurcătură. Încercă să își amintească unde fusese ultima dată și ce făcuse. Rememoră încet-încet cearta, vasele sparte, cuțitul. Oftă.

- Și acum?

- Acum trebuie să stăm un pic de vorbă. 

- Despre ce?

- Despre ce a fost. Probabil că ai citit prin reviste, sau ai văzut pe internet că atunci când mor oamenii își revăd întreaga viață. Am aici dosarul tău, dacă ai nevoie pot să te ajut.

Bănuia că e vorba mai degrabă de un interviu, ca cel de angajare, pentru ca ei să se lămurească dacă va fi repartizat în Rai sau în Iad. I se părea evident că asta avea să urmeze. 

- Ai avut o viață frumoasă, plină? 

Se codi să răspundă. Știa că orice răspuns greșit îi pavează drumul spre Iad. Trebuia să vină numai cu răspunsuri deștepte, chiar dacă ar fi strecurat și mici minciuni inocente.

- Da, foarte frumoasă. Am avut o copilărie fericită, alături de părinți minunați. 

- Ce amintire neplăcută ai din copilărie?

- Moartea mamei. A fost foarte dureroasă.

- Și alta?

- N-am - minți el fără nicio reținere, deși copilăria îi era plină de ceasuri întunecate dintre care unele încă mai ticăiau și care i se perindau prin fața ochilor precum casele pârjolite de incendiu. 

- Și apoi?

- Apoi școală, facultate, căsătorie.

- Ce ți-a plăcut cel mai mult ca adolescent?

Ezită. Nu-i plăcuse nimic. Școala în întregul ei i se păruse grea și insipidă, colegii tâmpiți și profesorii niște roboti așezați pe șine. Încercă să-și amintească ceva drăguț pentru a-i vinde o gogoașă umflată bărbatului, dar nu găsi chiar nimic, deși acesta îl fixa cu privirea și părea că-i așteaptă răspunsul. 

- Ți-ai iubit mult soția?

- Ooo, imens - se grăbi să răspundă pentru a nu fi prins pe picior greșit și de data asta. 

Fără să vrea îi scăpă un oftat. Apoi se strâmbă iar. Mintea îi era plină de imagini cu ea, ca fotografiile dintr-un album frunzărite în grabă. N-aveau cum să nu știe ce relație tumultuoasă avuseseră. Asta ca să nu-i spună altfel. Apoi încercă să își imagineze cum de puteau ști atât de multe despre fiecare om în parte. Un singur ochi care să urmărească patru miliarde de indivizi i se părea de neconceput. Probabil că aveau patru miliarde de îngeri-spion. Sau două. Sau unu. 

- Și mai pe urmă?

- Pe urmă un job, munca, o casă, credite de returnat.

- Și în tot timpul ăsta ai fost vreodată fericit?  

Își pierdu răbdarea. Interviul începuse să-l enerveze. Și chiar considerase că se descurcase foarte bine până aici. Schimbă vorba.

- De când am început să discutam mă tot gândesc la ce mi-ai spus la început, treaba aia cu viața întreaga pe care o revezi în câteva minute. Noi stăm aici și vorbim probabil de mai bine de jumătate de oră. 

Străinul zâmbi.

- Așa îți pare. Aici timpul are o cu totul altă măsură. De fapt n-are nicio măsură. 

El ridică din umeri.

- Niște idioți. Unde să te grăbești decât înspre moarte. Ce alt capăt de drum ar mai putem exista? 

Bărbatul care semăna cu Dudău a Petrii își plecă fruntea, iar el luă semnul acesta ca pe o confirmare. 

Și atunci văzu ușa. Nu fusese acolo. Apăruse dintr-o dată, fără ca el s-o bage de seamă. Era o ușă simplă din lemn șlefuit, nevopsit, nelăcuit, prinsă într-un toc banal. Însă era doar o ușă și atât, nimic împrejur, nimic în spatele ei. O secundă îi trecu prin cap că așa era sfârșitul, o ușă și nimic în spatele ei. Sau poate că era?! 

- Pe aici trebuie săăă? – mormăi el arătând cu bărbia spre ușă.

- Da, pe aici – răspunse celălalt sec și limpede.

- Acum?

- Când vrei, nu ne grăbește nimeni. 

- Pe Pământ încă îmi mai trec în revistă viața?

Celălalt înclină din cap. Abia atunci, privindu-l atent, își dădu seama că bărbatul nu semăna cu Dudău a Petrii, ci cu doctorul care asistase la nașterea sa. Ceea ce i se păru iar ciudat, căci nu-și imaginase că memoria merge atât de departe, deși prima față și primele mâini pe care le vezi când apari pe lume probabil că rămân păstrate veșnic undeva, într-un buzunar mic al memoriei.    

- Da, ultima parte. Dar cum îți spuneam, nu trebuie să te grăbești, avem tot timpul din lume. 

Er curios însă să afle care îi era locul rezervat definitiv. Spera din tot sufletul să fie Raiul, cealaltă opțiune i se părea de neconceput. Deschise ușa cu mâna tremurând și păși dincolo. În prima clipă crezu că a ajuns înapoi pe Pământ, că primise un refuz de viză și îl trimiseseră îndărăt pentru că viața lui fusese prea tristă și era nevoie să repare lucrurile. Locurile arătau la fel, oamenii arătau la fel. E drept că nu recunoștea pe nimeni. Privind mai atent constată însă că oamenii nu arătau chiar la fel. De fapt ceea ce-i asemăna era faptul că arătau toți ca niște sticle de lapte. Erau mai plini sau mai goi de substanță în măsuri diferite. Unii erau atât de goi încât deveniseră complet transparenți. Îi trebuise mult timp ca ochiul să se obișnuiască cu noul peisaj pentru ca totuși să-i vadă și pe aceștia. Și iar se miră. Nu era vorba despre niciun Rai și niciun Iad, doar o lume în care oamenii deveneau tot mai goi până când nu mai rămânea nimic din ei, pe măsură ce dispăreau toți cei ce într-un fel sau altul îi atinseseră cu palmele, cu privirea sau cu sufletul.  

Era încă în anticameră. Până când toate trupurile vor fi devenit toate transparente. Apoi altă ușă se va deschide...

Privind pe fereastră

Tata m-a luat de mână și m-a dus la mânăstirea părăsită aflată în miezul cetății. Am urcat la ultimul nivel și acolo mi-a arătat fereastra. Privește, mi-a spus. Am privit atent. Era o fereastră veche cu păianjeni în colțuri, cu tocurile mâncate de apă și vânt, cu jumătate dintre ochiurile de sticlă căzute, iar cealaltă jumătate mânjită cu vălătuci albaștri de timp obturând privirea. Dincolo de ea se vedeau ca pe o tablă de șah pătrățele din acoperișurile roșii ale orașului și din zidul unei clădiri din apropiere, mai sus o cruce de pe turla bisericii aflată nu departe, iar și mai sus cerul și păsările. Ce să văd, l-am întrebat mirat. Ce vrei, mi-a spus oftând și atunci am înțeles că printr-o fereastră crăpată poți vedea orice îți dorești.