Koch e bucătar. Toți semenii lui își spun astăzi chef, dar lui nu-i place, lui ii place să fie numit bucătar. Localul în care gătește Koch e mic, ascuns sub treptele care urcă spre Turnul Scărilor, cel mai vechi din oraș, înălțat pe la o mie două sute. Înainte vreme pe acolo circulau mașini și căruțe, urcând pe lângă zidul cetății spre Casa Altemberger, vechea primărie și mai apoi fie în sus spre Piața Mare, fie în jos tot de-a lungul zidului cetății spre fosta legatorie de cărți care a funcționat acolo până la sfârșitul Marelui Război. Acum pasajul scărilor e deschis doar pietonilor și e bine așa căci Koch are mai mulți mușterii. La doi guguștiuci îi spune localului care are înăuntru doar patru mese mici, rotunde, din fontă albă înflorată, fiecare cu câte două scaune doar, așezate de-o parte și alta, și vreo șase-șapte afară când se încălzește vremea, uneori mai multe dacă vremea e cu adevărat superbă.
Koch nu pregătește un meniu variat, însă la el poți găsi mereu kümmelsuppe, supa de chimen cu aroma ei amețitoare, ciorbă de salată verde cu omletă și costiță prăjită, apoi la felul doi poți servi conopidă gratinată cu șuncă afumată, ouă, multă smântână și cașcaval ras care se topește printre buchețele, sau șnițel în crustă de cartofi, și în fine pentru desert poți servi vestitul lichiu, prăjitura cu cremă din smântână grasă, ouă și unt topit, plină cu fructe de sezon, sau apfelstrudel cu foi fine umplute cu mere, scorțișoară, pesmet rumenit în unt și stafide. Este gata, desigur, să pregătească oricând pentru oaspeții săi și câteva gustări reci pentru a se alătura unui pahar de vin sau de bere.
Iarna stă până la opt seara și apoi, dacă nu mai apare niciun client, închide, vara însă ține deschis până târziu căci centrul orașului se umple de oameni, localnici și turiști deopotrivă. Hanzel stă doar opt ore în fiecare zi. Are copil mic și nevastă tânără acasă, Koch stă cât e ziua de lungă, el n-are. Dacă s-a făcut cinci Hanzel așteaptă să termine de gătit Koch și să-și aranjeze vasele pline cu bunătăți, apoi își pune șapca pe cap, își ia binețe și pleacă.
De câteva zile pe Koch îl roade ceva. Hanzel a observat asta, căci prietenul său mai vârstnic e mereu cu ochii roată și cercetează atent pe oricine intră. Nu-l descoase însă căci știe că nu-i place să fie descusut. De fapt nu-i place să vorbească deloc despre el. La drept vorbind nu-i place să vorbească defel. În schimb îi place să asculte muzică. Din prima zi în care a venit la muncă, Koch a adus un aparat mic din care ies toată ziua acorduri muzicale. Fără pauză! Cel mai adesea de jazz. Uneori de muzică clasică. Lui Hanzel nu-i plac toate bucățile, dar i se pare că muzica curge frumos, ca o miere care se întinde pe piele, moale, caldă. Mai ales când plouă îi place și lui să asculte muzica adusă de prietenul său.
Koch a rămas iarăși singur. E ceasul dus un pic peste cinci și Hanzel a plecat. Nu mai e mâncare de făcut, așadar Koch poate servi el însuși ceea ce a pregătit deja dacă mai apar mușterii. Și-a desfăcut șorțul de la brâu, l-a agățat în cui și a ieșit să fumeze o țigară. Fumul țigării urcă încet ca o pisică agilă peste zidul cetății, cărămidă cu cărămidă, fără să se grăbească, acum e sus pe terasa de la Cafe Wien, însă nu se oprește aici, merge un pic mai departe și urcă în spirală pe turnul Catedralei Evanghelice cu țiglele ei colorate ca bomboanele sprinkles. În vârf se agață de cruce și privește lung peste oraș. Koch știe ce vede fumul țigării de acolo de sus. Încearcă să prindă într-un gând sutele de ani de istorie a bucății aceleia de lume. Dar nu poate. Simte cum îl furnica tot trupul care aleargă printre ani pe ulițele pietruite. Arunca ce a rămas din țigară și intră. Mai sunt doar doi oaspeți înăuntru, un băiat și o fată, care n-au mâncat mai nimic din ce le-a pus înainte. Mai mult au vorbit, s-au abia atins cu degetele și privirile și s-au sărutat timid de câteva ori. Koch i-a văzut chiar și atunci când a stat întors cu spatele, căci are ochi și acolo unde oamenii obișnuiți nu au.
Tinerii s-au mai sărutat o dată lung și au plecat cu brațele împletite. De acum se așteaptă să vină și musafirul cel misterios. Cam așa apare, de îndată ce întunericul deschide gura larg și începe să înghită orașul, întâi dinspre străzile înguste și lăturalnice din orașul de jos, apoi cu îndrăzneală, urcând treptele turnului pentru a intra în Piața Huet și a musca hămesit din clădirile tăcute și acoperite de vremuri de acolo. Și iată-l că apare. E un bărbat zdravăn, cu un mers caraghios, clătinat, ca de maimuță, îmbrăcat în haine cenușii și având pe cap o șapcă de culoarea nopții care-i acoperă în întregime fața. Cere la fel cum a cerut și cu o seară în urmă și cu o seară înaintea celei din urmă, un apfelstrudel și o bere. Îl înghite repede cu gesturi primitive, ca un animal hămesit. Berea o dă pe gât din doar două înghițituri. Își face ca de obicei siesta, lasă o hârtie pe masă și pleacă. N-a putut să-i vadă nici de data asta ochii. Iese în fața localului și îl urmărește cu privirea pe străin. Strânsă între zidul cetății și casele înalte de pe dreapta, strada curbată e cufundată în beznă, deși o lampă posomorâtă apucă să stropească cu picuri de lumină câteva bucăți lucioase de caldarâm și câteva cărămizi mai roșietice. Koch închide și pleacă.
Nici măcar nu știe dacă bărbatul care vine la localul său, mănâncă pe fugă un apfelstrudel și dă pe gât o bere, e mereu același. Ar putea foarte bine să fie mai mulți, care seamănă, ca niște extratereștri îmbrăcați într-un fel de salopete. De altfel în mintea lui Koch se înșurubează tot mai adânc ideea ce stranii străini sunt niște ființe din altă lume, care și-au găsit un veșmânt pământesc cât se poate de caraghios și de nepotrivit. Apoi Koch a mai observat ceva. Că de fiecare dată după ce termină de mâncat extratereștrii săi își desfac brațele ca și cum se așteaptă să primească un pachet voluminos dar ușor, privesc înspre cer și rămân așa, încremeniți, minute bune, de parcă acolo, pe pasajul scărilor, legând orașul de jos cu cel de sus ca și cum ai lega o lume pământeană de una nepământeană, ar fi găsit o sămânță stranie, aducătoare de energie și de viață. Sunt atât de prinși de sorbirea aceasta de energie, încât Koch s-a întrebat pe bună dreptate dacă vreunul dintre ei chiar voise vreodată să-i mănânce ștrudelul și să-i bea berea, sau venise acolo doar ca să desfacă brațele și să privească adâncul cerului, umplându-se de sine.
Probabil trecuseră mai mult de zece asemenea personaje pe la mesele sale înflorate din fontă albă, când Koch a decis că e momentul să caute urma acestor ființe nepământene. Așa că în prima seară când extratereștrii au apărut iar, și-a aruncat țigara și l-a urmat pe necunoscutul tocmai ridicat de la masă. Străinul a coborât înapoi câțiva pași și a urcat scările îmbrăcate în umbre de sulițe și securi otomane înspre turn, a trecut pe sub el și a ajuns la Casa Breslelor, a mers de-a lungul gardului Catedralei Evanghelice, a ajuns la Podul Minciunilor, apoi a trecut pe sub arcadele Casei Artelor și a coborât scările spre Piața Aurarilor. O clipă Koch a crezut că l-a pierdut, a alergat până la capătul pieței, la colțul cu cafeneaua și privind în lungul străzii Movilei l-a văzut. Se oprise în dreptul unui gard vechi și obosit. Casa însăși era toată învelită în plasă deasă de teama căderii unor bucăți din ea pe trotuar. Străinul a aruncat o privire în stânga, apoi în dreapta, a deschis poarta și a dispărut. Koch s-a ferit privirii aruncate, apoi, după ce străinul s-a făcut nevăzut, s-a apropiat la rândul-i, a aruncat și el o privire în stânga, apoi una în dreapta și a crăpat ușooor de tot poarta.
***
De îndată ce a închis poarta în urma sa întunericul a devenit deplin. Compact, ca o smoală groasă, imposibil de penetrat. A așteptat o vreme pentru ca ochii să se obișnuiască cu negura și privirile calde să topească văgăuni de lumină în smoala compactă. Încet-încet a început să distingă umbre, întâi ale ierburilor cât casa, uscate și țepene, ca un mort rezemat de grad, nehotărât dacă să treacă la cele veșnice sau nu încă, apoi diverse acareturi ruginite de prin curte cu forme fantastice ca niște animale amenințătoare, pe care cu greu le-a recunoscut, modelate parcă din plastilină de nelumină apăsătoare: o stropitoare de tablă, o roabă veche, un butoi, o greblă și altele mai mici al căror contur nu putea fi lesne descifrat. Cu o singură fereastră la stradă, casa se lungea perpendicular pe drum. Era o casă mică, de țară, cu o ușă la mijloc și cu câte două ferestre simple la stânga și la dreapta. Cu mâna lipită încă de scândura porții, fără să miște vreun pas, Koch a iscodit atent împrejurul, dar străinul dispăruse. Apoi a auzit sunetele. Mai întâi ca niște foșnete de șoareci care aleargă de la un capăt la altul al zidului, apoi ghearele lor țăcănind parcă pe podeaua de lemn, pentru ca mai apoi să audă chițăitul. Omul meu s-a transformat în șoarece, s-a minunat Koch. La orice s-ar fi așteptat, dar la asta nu. S-a apropiat cu grijă de zidul casei, s-a lipit de el, apoi a alunecat de-a lungul său ca umbra copacului. Când a ajuns în dreptul ferestrei a privit înăuntru. Nu vedea decât contururi. Și cu siguranță acelea nu erau contururi de șoareci. Îi păreau a fi de-un stat de om, dar mult mai subțiri, făcute parcă din sulițe înalte și strâmbe, adunate împreună de o mână grotescă. Apoi le-a văzut capetele. Erau lungi ca și trupurile, cu bărbia ascuțită, cu urechile mari și creștetul țuguiat. Teoria sa privind extratereștrii care se înfiripaseră printre muritorii de rând îmbrăcați în cele mai proaste haine din piele pământeană pe care le putuseră imagina, îi părea acum îndoielnică. Trupurile din fața sa, vreo zece la număr, erau mai degrabă ale unor draci decât ale unor ființe extraterestre. Absorbiți, păreau a discuta în contradictoriu despre o problemă importantă, căci tot dădeau din mâini și ridicau tonul, învelind sunetele abia iscate cu altele noi și altele și altele. Nu suna nimic a vorbă omenească, erau mai degrabă sunete ale unor vietăți ale pădurii, sau ale copacilor cuprinși de furtună. A simțit o săgetare prin tot trupul, de sus din creștet, ca și cum o suliță i-ar fi spart scăfârlia ca pe un bostan, apoi în jos prin cap, prin piept, unde a simțit arsura fierului înroșit, mai jos prin abdomen, prin pulpe, pentru a se înfige în cele din urma tălpi, părând a le fixa în pământ pentru totdeauna.
A încercat să miște un pas îndărăt dar n-a reușit. A incercat cu celălalt picior, dar nici cel de-al doilea nu a vrut să se urnească. S-a aplecat încetișor pe burtă, și în patru labe s-a apropiat de poartă, a deschis-o cu grijă și a ieșit.
Koch n-a crezut c-o să-i mai vadă vreodată pe stranii săi musafiri. Dar în seara următoare bărbatul cu mișcări amuzante de maimuță, cu șapca pe ochi și cu dorința de a se împerechea cu cerul, a apărut iar. Koch nu s-a mai întors nicio clipă cu spatele cât acesta a mâncat și-a băut. Și nici când străinul a privit pierdut cerul, ca și cum locul acela unde stătea ar fi fost buricul pământului, ca și cum pe acolo s-ar fi scurs din cer toată energia Universului. Apoi nu l-a mai urmărit. A închis prăvălia și s-a îndreptat către casă. De dormit nu dormise niciun minut în noapte dinainte. Era un bărbat zdravăn și curajos de fel, așa credea despre sine, dar seara dinainte îl făcuse să se îndoiască de baza acestei credințe. Oare ce văzuse acolo, lângă Piața Aurarilor? A cui întâlnire o surprinsese? Fusese oare văzut? Indiferent ce descoperise, îl speriase îngrozitor, iar sperietura încă nu îi trecuse.
Orice om de bună credință ar fi putut spune cu mâna pe inimă că îngerii și dracii sunt niște reprezentări fizice ale unor imbolduri, acela de a fi bun, sau acela de nu a fi rău. Îngerii și dracii nu există. Și totuși, din tot ceea ce trăise ca suflet pământean, nu avea nicio îndoială că în casa părăsită de pe Movilei, aflată la un pas de loc de Piața Aurarilor, fusese părtaș la o ședință a dracilor. Ce căutau pe Pământ? Ce planuri aveau? De ce tocmai el fusese acela care-i văzuse? Și mai ales ce-ar fi trebuit să facă? Sa povestească autorităților ceea ce a văzut? Probabil că i-ar fi ras in nas! Să povestească altcuiva, să-i ducă acolo să vadă cu ochii lor? Probabil că n-ar fi găsit nicio urmă și l-ar fi considerat cu toții dus cu capul! Acestea erau neliniștile care-l răscoleau și nu-l lăsau să închidă un ochi a doua noapte la rând.
Koch a încercat să strângă pleoapele și să își spună că orice ar fi viața merge înainte, nu începe și nu se termină cu el. Iar treaba cu dracii va trebui s-o rezolve cumva în ziua următoare, încă nu știe cum, dar nici nu-i grabă mare. Însă nici această încercare de a se împacă cu sine n-a avut roade. Ba mai mult, stând nemișcat, cu fața în sus, bântuit de gândul că locuiește chiar în buricul Universului, în locul unde se revarsă toată energia lumii, în loc să adoarmă a început să vadă umbre. La fereastra dormitorului. I s-a părut că vede mai întâi urechile lungi și ascuțite, apoi țeasta prelungă și în fine trupul subțire făcut parcă din sulițe strâmbe. Umbra părea să privească înăuntru, nemișcată, doar din când în când clătinând bărbia în sus și-n jos ca și cum ar fi vrut să-și confirme că totul era așa cum se aștepta. A aruncat cearceaful, și-a pus papucii, a ieșit val vârtej din cameră, a dat ocol blocului și a ajuns în coltul lui. A privit ferit pe după muchia dreaptă. La fereastra lui nu era nimeni, se vedea limpede până la celălalt capăt.
Koch n-a mai gătit nimic în ziua următoare. A stat pe scaunul scos afară lângă ușă și s-a gândit doar la ceea ce are de făcut. Era aievea ceea ce i se întâmpla, sau era un semn din cer și nimic din ceea ce văzuse nu avea cu adevărat un contur? Și dacă era un semn de sus, de la cine anume? Și ce-ar fi trebuit să înțeleagă din acel semn? A încercat să găsească răspunsuri, dar n-a izbândit. Apoi brusc s-a ridicat de pe scaun, i-a spus lui Hanzel că lipsește câteva ceasuri și a dispărut ca și cum nici n-ar fi fost acolo. Doar scaunul alb, cu înflorituri a rămas gol în fata ușii de parcă ar fi așteptat pe cineva să se așeze.
„O lanternă puternică”, i-a spus vânzătorului. Acesta i-a adus una galbenă și pătrată, mare cam cât o placă de faianță. Koch a întors-o pe toate pârțile, a desfăcut-o, a cercetat-o și i-a înapoiat-o. „O lanternă foarte puternică”, a cerut el în următorul magazin. Nici acolo n-a fost mulțumit de ceea ce i s-a oferit. „Cea mai puternică lanternă”, a cerut în al treilea. Apoi a cerut și cele mai bune baterii. Mari. Patru. A ridicat lanterna și a îndreptat-o spre zid. Fascicolul de lumină s-a avântat ca un val de mare născut dintr-un tsunami și a început să scurme furios în cărămidă. „O iau”, a spus Koch și a înclinat mulțumit din cap. Apoi a mai cerut și o matură.
A împachetat totul și a plecat spre Doi guguștiuci. A mers pe 9 Mai cu gândul să dea roată prin orașul de jos până la Wine not și apoi să urce la stânga spre pasaj. Doar că n-a făcut mai mult de zece pași și i-a văzut reflectați în fereastra restaurantului vietnamez. Erau trei de data asta, lipiți unul de altul și-l urmăreau tustrei cu privirea. A încremenit. „Ziua în amiaza mare! Au luat-o razna”, și-a spus Koch.
***
N-a mai mers pe drumul de jos cum își propusese inițial. De la Mielul Alb a urcat în sus pe Ocnei pe lângă Cafe Des Artistes, cu zugrăveala ei cărămizie și lemnăria vopsită în verde, având pe una dintre uși vestita inscripție „de tine și de cafea nu mă satur niciodată”, a trecut pe sub Podul Minciunilor pentru a ajunge în Piața Mică, iar de acolo, prin pasajul de sub Turnul Sfatului, a ajuns în Piața Mare. I se părea cel mai sigur loc în piață, printre oameni, printre mulți oameni. Sub Podul Minciunilor se oprise o clipă și privise lung peste umăr. Se opriseră și ei și se înghesuiseră unul peste altul pentru a se ascunde în ușa magazinului de bijuterii părând mai degrabă umbra unui stâlp de telegraf decât trei draci împielițați. S-a gândit că i-ar fi plăcut să-i poată duce pe pod, iar acolo să-i confrunte. Cu siguranță că i-ar fi înșirat verzi și uscate și n-ar fi destăinuit nimic din motivele pentru care bântuiau orașul și-i țineau urma. Atunci el s-ar fi apropiat și le-ar fi șfichiuit obrazul zvârlindu-le un „mințiți” tăios, iar oamenii din jur i-ar privit pe sub sprâncene încruntați, ba chiar ușor mânioși, i-ar fi apucat de mâini și de picioare și le-ar fi făcut vânt peste marginea de fontă a podului, așa cum cu sute de ani în urma fuseseră aruncate fetele care mințiseră că sunt fecioare, sau cadeții de la Academia Militară care vrăjiseră tinerele că le iau de nevastă după ce se culcaseră cu ele, sau târgoveții care-și înșelau cu nesimțire clienții.
S-a așezat pe o bancă încercând să își ordoneze gândurile. Însă cu cât se străduia mai tare să le alinieze și să le așeze în rafturi unde să se odihnească cuminți, cu atât se înverșunau mai tare să iasă deasupra celorlalte, să scurme în osul craniului și să se azvârle în lumină. Koch a strâns pumnii și a scrâșnit dinții. S-a ridicat brusc, ca și cum pământul ar fi început să-i ardă sub picioare. O clipă a rămas descumpănit, de parcă n-ar fi știut unde se află și cum a ajuns acolo, apoi a făcut câțiva pași până la zidul dinapoi al Bisericii Romano-Catolice și a început să izbească cu pumnii în el cu putere. Gâtul i s-a încordat, capul s-a lăsat pe spate o secundă, pentru ca apoi să se repeadă cu putere spre locul de deasupra pumnilor care-și lăsaseră amprenta în cărămidă. Însă nu l-a lovit, s-a oprit exact înainte să-l atingă. Lacrimile i-au umplut ochii și trupul întreg a înțepenit. Dacă... și-a spus. Dacă vin după mine din cauza asta?! Dacă în sfârșit a venit momentul să plătesc?! A mai adăugat el murmurând pentru sine, în timp ce lacrimi mari au început să se prelingă pe obraji. S-a întors tremurând la bancă, s-a așezat, și-a cuprins capul cu amândouă mâinile pe după ceafă, iar mâinile i-au aplecat ușor capul între genunchi. A rămas așa, ghemuit, cu capul în jos și cu privirea înfiptă în piatră fără putința de a mai fi ridicată, precum Excalibur, sabia îngemănată în stâncă pe care niciun viteaz n-a reușit să o smulgă.
După o vreme și-a scuturat însă capul și a murmurat atât de încet, că sunetul abia s-a desprins de pe buzele sale, ca o gâză înghețată de frig pe o floare: nu poate fi asta. M-a iubit, iar eu am iubit-o nebunește toată viața, de aici și de dincolo. Niciodată, nici măcar de pe lumea cealaltă n-ar fi făcut asta.
Apoi s-a ridicat și a pornit cu pași mari către capătul pieței, a trecut pe lângă casa cu coloane, a cotit la dreapta pe lângă Împăratul Romanilor și a intrat în Pasajul Balului care duce spre strada Mitropoliei, cel care-și poartă numele de pe la 1780 când asigura calea tăinuită a grupurilor de tineri și mai puțin tineri către sala de petreceri Reduta, cu fastuoasele ei baluri și evenimente mondene, unde însuși Franz Liszt a susținut un concert în turneul său transilvănean. E un pasaj lung și parțial întunecat pe sub case, lat cât două talii de fierar și lung cât Catedrala Ortodoxă. Acolo voia să-i aducă, să se oprească în capăt, iar ei să fie prinși la mijloc, între pumnii săi imenși și mulțimea care avea să se reverse dinspre Corso. La intrarea în pasaj s-a uitat peste umăr să fie sigur că-l urmează și i-a văzut. Erau acolo. A strâns pumnii, a înfipt și mai adânc pașii în pavaj, iar când a zărit în celălalt capăt treptele fostei Academii Teologice Andreiene, s-a întors brusc. Atunci s-a întâmplat ceva uimitor, ceva ce nu bănuia că are să se-ntâmple. Le-a văzut foarte bine trupurile subțiri profilate în puțina lumină ce se înșuruba în întuneric. S-au oprit și ei, și așa cum prevăzuse, din partea cealaltă a tunelului a văzut alți oameni apropiindu-se. Însă n-au apucat să-i prindă în clește, căci, împotriva oricărei logici și a oricărei bunecuviințe a lucrurilor, din ziduri au început să iasă cărămizi și să se repeadă înspre spațiul gol dintre ziduri. Una, două, zece, douăzeci, până când tunelul a fost astupat complet, pentru ca imediat să se retragă îndărăt una câte una, așa cum apăruseră. Oamenii de dincolo s-au apropiat și au trecut pe lângă el ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în timp ce dracii dispăruseră complet. A stat acolo încremenit minute bune, cu bărbați și femei trecând pe alături și lovindu-i umerii, coapsele, genunchii, pumnii încă strânși pe lângă pulpe. A făcut câțiva pași înapoi și a pipăit zidul. Nu avea nicio cărămidă ieșită în afară, ba nici măcar vreo zgârietură. A plecat val-vârtej, a ajuns acasă și s-a întins în pat cu privirea fixă ațintită spre tavan.
N-a știut să-și explice ce s-a întâmplat acolo în tunel, sub ochii săi. O vreme a crezut că aiurează, că mintea o luase razna, dar lucrurile neobișnuite erau prea multe ca să fie o simplă deraiere a gândurilor: Pasajul Scărilor, Piața Aurarilor, Orașul de Jos. Iar ultima întâmplare, cea din Pasajul Balului, fusese oare salvarea arătărilor, sau dimpotrivă, fusese o capcană care funcționase altfel decât își imaginase și cei trei dispăruseră pentru totdeauna?! Nu avea niciun indiciu, nici într-o direcție, nici în cealaltă.
Însă abia atunci, stând așa întins, cu ochii larg deschiși, fără să clipească, privind parcă un anume punct de la capătul universului și ținând brațele încrucișate pe piept ca un trup nehotărât în pragul Lumii Dedincolo, a înțeles de ce dracii veneau să se hrănească în locul unde era așezat localul La doi guguștiuci, un loc închis între fostul zid al cetății care se continua în sus semeț cu clădirea Catedralei și apoi și mai sus cu turnul său impunător, ridicat deasupra tuturor caselor din orașul vechi, pe de o parte și zidurile clădirilor mici, vechi și înghesuite de cealaltă parte. Și motivul era turla. Dacă toate cântecele dumnezeiești, toate rugile, toate smereniile, toți îngerii zămisliți de pacea interioară a sufletelor urcau preabinele și preafrumosul în spirale prin turla înaltă către cer, atunci urâtul și nebinele nu avea decât să se prelingă ca uleiul din candelă spre baza ei, printre pietrele rotunjite de vreme ale pardoselii, printre stâncile netede ale temeliei, până jos de tot la fundație, adică taman în locul unde erau scoase la soare scaunele ce așteptau guguștiucii. Căci este spre putința orișicui are capul pe umeri să înțeleagă că însăși existența binelui ca perspectivă e ombilical legată de existența în egală măsură a răului. Căci cum altfel s-ar putea arăta oamenilor strălucirea binelui și trăinicia frumosului, dacă urâtul și nebinele n-ar fi învelite în mantia neagră a tăciunelui și n-ar avea miros de pucioasă și de smoală topită?! Zâmbi mulțumit la înțelesul acesta și cu gândul din urmă adormi liniștit.
Când s-a trezit a fost convins că planul dintâi trebuia dus până la capăt. Încercase lanterna de cu dimineață și era convins că era ceea ce-i trebuia. Știa și cum să scape de ei și locul unde se adunau, iar asta era de mare ajutor. Avea să meargă pe seară din nou, să intre în curte așa cum mai intrase o dată, să se apropie pe furiș până în bărbia ferestrei și de acolo să-i împroaște cu lumină. Apoi să se repeadă în ei cu mătura și să mature toate umbrele de pe ziduri și toată cenușa de pe podea, să le facă vânt afară și să le amestece cu țărâna. Lumina i-ar fi paralizat și bănuia că nu aveau să apuce să-i facă niciun rău, iar apoi, dacă nu avea să se întâmple așa cum își plănuise, însemna că pedeapsa doar se amânase și avea să fie dusă în cele din urmă la îndeplinire. În ambele variante era pregătit.
A înfășurat lanterna și mătura într-un sac de iută și a ieșit din casă. Avea de gând să meargă întâi la Doi guguștiuci ca în orice altă zi obișnuită. Doar că atunci când a ieșit din casă și s-a uitat peste umăr i-a văzut. Erau patru acum. Trei dintre ei păreau a fi copia primului. Avea aceleași trăsături, aceeași înălțime, ba chiar aceleași mișcări și gesturi. Erau însă alții, își putea dea seama ușor de asta, pentru că deși aveau același trup făcut parcă din săgeți, aceștia aveau bărbia mai teșită și urechile mai puțin ascuțite. Se miră că numărul lor crescuse. Presupuse că îl considerau un pericol din ce în ce mai mare atâta vreme cât veniseră și mai mulți să-l aștepte și bănui că evenimentul petrecut cu o zi în urmă nu le picase bine.
***
Koch a prins sacul cu stânga și l-a urcat pe umărul drept, apoi a pornit încet înspre Doi guguștiuci. Privea mereu cu coada ochiului într-o parte de teamă că diavolii se vor repezi asupra lui înainte să ajungă înspre centru, unde lumea era din ce în ce mai multă. Însă n-au făcut-o. O vreme l-au urmărit de la distanță părând a nu ști că au fost observați, apoi, cu cât se apropiau mai mult de Cibin, distanța dintre ei se tot micșora. Așa că a încercat să scape de ei. Imediat ce a trecut podul peste râu a grăbit pașii și a intrat în piață, apoi a cotit în stânga și în dreapta printre tarabe până când i-a pierdut. A ieșit prin celălalt capăt al pieței, înspre Măsarilor, a urcat până la Teatrul Gong, apoi a cotit la stânga chiar pe lângă teatru și a apucat pe Moș Ion Roată, pentru a ajunge pe ocolite tocmai în Pasajul Scărilor. Însă chiar înainte să apuce să intre pe pasaj i-a văzut. Îl așteptau, ca patru foi de tablă lăsate de meșterii cu reparațiile rezemate de zid una peste alta, în gangul de lângă magazinul de cadouri Florile Transilvaniei. I s-a făcut teamă. A renunțat să mai meargă la Doi guguștiuci și a pornit-o în fugă în sus pe scări înspre turn sperând să ajungă din nou în Piața Mare unde ar fi fost în siguranță și ar fi putut calcula liniștit următoarele mișcări. Când s-a uitat peste umăr a constatat că deja îl observaseră și urcau iute pe urmele sale. Fără să lase sacul din mână a trecut pe lângă catedrală, a apucat în stânga spre Piața Huet, a mai făcut doar câțiva pași, apoi s-a oprit neașteptat și s-a aplecat sprijinindu-și palmele pe genunchi, părând a-și trage răsuflarea. Cu capul plecat în pământ a privit pe sub sprâncene gangul care făcea legătura între Huet și Piața Mică. Bănuiala care-i încolțise în minte mai devreme trebuia verificată. N-a apucat să răsufle de trei ori și imediat a țâșnit, a intrat în Pasajul Pantofarilor, numit așa pentru că magazinele pantofarilor de pe vremuri se aflau nu departe și a ieșit cât ai zice drace pe partea cealaltă, printre mesele și scaunele restaurantelor din piață S-a răsucit și a privit îndărăt. Cele patru arătări au apărut în cadrul de lumină al gangului, s-au înghesuit tuspatru prin spațiul îngust, lumina s-a estompat aproape complet câteva secunde, apoi a reapărut strălucitoare și caldă. Însă dracii nu mai erau. Koch ar fi putut să jure că cele patru trupuri alergând prin tunelul de piatră dispăruseră pe verticală printr-o gură căscată în pământ de care nici el și nici ceilalți trecători care îl urmaseră nu se împiedicaseră. Le dispăruseră întâi picioarele, apoi trupurile, apoi capetele și în cele din urmă brațele ridicate cu pumnii strânși. S-a întors în pasaj, a îngenuncheat și a pipăit lespezile de piatră. Gura se închisese la loc fără să lase vreo urmă. Nu putea spune dacă acolo se deschidea sau nu o poartă către lumea de dincolo, cine anume o deschidea și în ce scop. Dar bănuiala lui prindea tot mai limpede contur. Și-a mai aruncat o dată privirile în stânga și în dreapta și fiindcă a constatat că dracii dispăruseră cu desăvârșire, a pornit liniștit înspre Doi guguștiuci.
Hanzel îl aștepta morocănos. De cum a apărut, i-a spus supărat că nu mai e nimic pregătit de mâncare, așa că Koch și-a pus șorțul, și-a suflecat mânecile și s-a apucat să gătească. A pregătit cât ai clipi o supă de chimen cu aromă amețitoare, șnițel în crustă de cartofi și apfelstrudel. Apoi l-a trimis pe Hanzel cu o listă foarte clară să mai cumpere câte ceva pentru gustările reci. Când a terminat și-a scos o țigară și a ieșit în ușă. Oamenii care treceau prin fața stabilimentului erau foarte puțini și dispăreau grăbiți. Mai mulți erau guguștiucii așezați pe acoperișurile roșii dimprejur. A apucat scaunul de alături, l-a răsucit cu șezutul spre el și l-a încălecat, sprijinindu-și bărbia de spătar. În cele două zile gândurile se limpeziseră cuminți precum zerul devenit jitniță, din care ai scos două căușe de urdă. Koch scosese două gânduri rotunde din limpezimea ultimelor ore. Întâi trebuia să ducă la capăt planul pregătit. Își aminti speriat de sac și aruncă ochii îndărăt pentru a confirma că e la locul lui lângă zid. Apoi, dacă totul ar fi mers cum își propusese, trebuia să încheie socotelile cu soarta. Trebuia s-o rupă cu trecutul. Își târâse prea îndelungat vina morții lui Sigrid peste scoarța pământului, ca pe o cruce de care fusese legat strâns, mult prea mare pentru pieptul său. Dacă soarta nu-l trăsese înapoi către hăuri atunci, sau în anii ce urmaseră imediat, însemna că locul lui rămânea pe Pământ, iar dacă locul lui era aici, atunci trebuia să se poarte ca atare. A mai tras o țigară, apoi încă una, ultima din pachet. A mototolit pachetul în palmă și l-a aruncat înapoi pe podeaua localului.
Pe măsură ce soarele devenea tot mai palid, Koch a început să-și arunce ochii în lungul pasajului. Era curios dacă are să mai vină. Iar dacă avea să mai vină, cum se va comporta știind că majoritatea fraților săi dispăruseră din cauza lui?
Și avea să se lămurească destul de repede. Bărbatul cu mișcări de maimuță a apărut de sus, dinspre scări și s-a apropiat legănat trecând pe sub arcade. S-a așezat la masa cea mai îndepărtată de Koch și a cerut ca de obicei o bere și o plăcintă. Părea nervos. Agitat. Însă nu privea deloc înspre Koch, privirea sa era îndreptată numai în jos, de parcă se străduia să ia legătura cu o ființă nepământeană aflată sub tălpile sale. A terminat repede de mâncat, apoi și-a depărtat brațele și a țintuit privirea înainte, așa cum făcea de fiecare dată. Sau cum făcea fiecare dintre ei, Koch tot nu putea să spună precis dacă era același sau erau mereu alții. N-a mai rămas mult și a dispărut în susul scărilor, de acolo de unde venise.
Koch a așteptat să se facă întuneric deplin, a mai răbdat încă un ceas, apoi a luat lanterna într-o mână și mătura în cealaltă și a urcat în orașul de sus, l-a traversat, pentru a coborî în partea cealaltă spre Piața Aurarilor. A coborât treptele, a străbătut piața, a dat colțul pe după cafenea și a dat nas în nas cu el. Erau cam de același stat, părea să aibă dinții metalici, ascuțiți, ca cei de ferăstrău, privirile vii, fierbinți, ca ochiurile aragazului încins și trupul mai subțire ca o furcă. Până să se dezmeticească, dihania a ridicat brațul și a îndreptat sulița din mână înspre el. Deja îi simțea vârful atingându-i pieptul și nu a apucat decât să închidă ochii. A încercat în același timp să ridice la rândul său mâna în care ținea lanterna și să-l izbească, dar era prea târziu. Și totuși nu a simțit vârful săgeții traversându-i carnea. În schimb a auzit bufnitura. Un pocnet puternic chiar la picioarele sale. A deschis ochii. Diavolul nu mai era. A privit mai atent spre picioarele sale și l-a descoperit făcut ghem, un morman de fier ca un vehicul izbit de stânca de la capătul drumului. În jurul lui bucăți de cărămidă, de zugrăveală și de metal. A ridicat ochii. O felie mare din tencuiala clădirii de pe colț se desprinsese de zid și căzuse peste dihanie. Koch a scuturat din cap. Bănuiala pe care o avusese mai devreme căpătase contur deplin. Nu era deloc o întâmplare, se petrecuse deja de trei ori. Părea mai degrabă o poveste de spus copiilor, dar adevărul era că orașul îl apărase în toate cele trei cazuri. Orașul fusese mereu cu ochii pe el și îl protejase. A atins cu palma peretele vechi de sute ani și a plimbat-o ușor în sus și în jos. De undeva de aproape s-a auzit un zgomot ca un clipocit de izvor.
A trecut peste mormanul de fier și s-a apropiat de curtea pe care a recunoscut-o foarte ușor datorită pânzei care înconjura clădirea. A deschis încet poarta. Același întuneric adânc sfâșiat doar de sabia de lumină fadă a unui bec aflat pe stradă cinci-șase case mai încolo. S-a ghemuit și s-a apropiat de casă având grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot. Când a ajuns lângă zid s-a oprit. Inima îi bătea să-i rupă pieptul. A ridicat ochii peste marginea ferestrei și a privit înăuntru. Era prea întuneric, iar ochii săi prea puțin obișnuiți cu negura ca să poată spune câți sunt înăuntru, dar cel puțin unul mișca. A prins lanterna ca pe un pistol și l-a îndreptat spre cameră, apoi imediat a aprins-o. Era un singur drac acolo. Și nu-i părea deloc înfricoșător, ci mai degrabă temător, singur, pierdut. Când lumina l-a înconjurat s-a făcut mic și s-a înfipt în zidul din spatele său încercând parcă să se facă una cu el. Koch și dracul s-au privit atent. Niciunul nu părea convins să acționeze în vreun fel. Parcă simțindu-i ezitarea, cărămizile au început să iasă din zid, așa cum se întâmplase cu o zi înainte în Pasajul Balului, întâi una, apoi alta și alta și alta și s-au pornit să-l învelească pe diavol ca într-o cușcă de piatră. De data aceasta însă mișcările cărămizilor erau lente, ieșeau din zid un pic, apoi mai mult și mai mult, lăsând în urmă o dâră de praf, se deplasau înspre stânga sau spre dreapta și se lipeau una de alta completând coconul de piatră ce învelea trupul de negură. Când au terminat, trupul diavolului dispăruse complet, în timp ce în zid rămăsese o amprentă ca un trup de om. Koch ar fi putut să jure că e un trup de femeie. Ba chiar că femeia zâmbea. Ba mai mult, că femeia semăna cu...
S-a grăbit să caute ușa, să ajungă cât mai degrabă lângă zid și să-l atingă de aproape. Doar că un câine din vecini a început să latre aprig, s-a speriat, s-a împiedicat în prag și a scăpat lanterna care s-a izbit de pietre, s-a mai rostogolit de două ori și s-a stins.
Câinele a tăcut. Koch a rămas înconjurat de o mantie de liniște și de întuneric deplin.
Sfârșit
