buzunarul interior

nimeni nu știa că pendula are un buzunar interior

doar Istodor cobora uneori seara 

când toți ai casei dormeau

deschidea ușița păsării

scotocea cu brațul vârât până la cot

se uita atent în stânga, în dreapta

băga ceva în buzunar și dispărea

vara se întorcea plin de zăpadă

iarna nins în flori de cais

toamna aducea ghiocei

primăvara castane 

se scutura

întindea păsării firimiturile rămase 

și mergea la culcare

Lumea lui Ip

Matilda a plâns mult, cu sughițuri și suspine adânci ca văile marelui canion. Lacrimile s-au strâns în batistă precum albinele pe dulcea floare și s-au tot strâns până ce n-au mai încăput, iar Matilda a trebuit să caute una nouă. Când a terminat de plâns, a dat să-și șteargă ochii și să-și spele fața, însă imediat ce-a ridicat bucata de pânză a auzit un strigăt ascuțit ca un cuțit.

- Nuuu, să nu faci asta! 

Matilda s-a speriat. Tare s-a speriat, căci știa că este singură în camera ei. Și chiar de nu știa foarte bine, totuși nimeni n-ar fi trebuit să fie acolo la ora aceea. De aceea neliniștea Matildei era de înțeles. Așa că se ridica de pe pat și cu teamă se apucă să cerceteze încăperea. Înșfăcă cearceaful și-l azvârli la perete, ridică apoi de-un colț salteaua, cercetă temeinic printre rochiile din șifonier, deschise ușile biroului, căută printre cărțile de pe rafturile bibliotecii, dar nu descoperi nimic straniu. Tocmai când a crezut că a avut o halucinație, a auzit iarăși glasul. Același glas, putea să jure. 

- Poți să nu te mai zgâlțâi așa și să te așezi și tu ca tot omul pe scaun? O să se desprindă!

Matildei nu-i venea să creadă. Vocea nu numai că nu dispăruse, dar o mai și apostrofa. Era indubitabil o voce obraznică. Matilda repetă în gând in-du-bi-ta-bil și zâmbi. Era un cuvânt care îi plăcea grozav de mult. 

- Ce are să se desprindă? - întrebă ea suspinând ușor.

- Lacrima. Abia mai stă aninată de-o geană, ca un bondar de-o rază de soare. 

Matilda privi nedumerită în jur. 

- Dacă nu mă crezi privește singură în oglindă – reluă vocea pe același ton certăreț. 

Matilda se privi în oglinda și zări lacrima despre care vorbea vocea abia aninată de-o geană, așa cum i se spusese. 

- Și ție ce-ți pasă? Cine ești tu? – suspină ea.

- Eu sunt Ip și trăiesc în lacrima pe care o vezi. Dacă nu vrei să uiți cum mă cheamă te gândești la Pi, numărul ăla care începe cu trei, continuă după virgulă cu paișpe și mai apoi are o mulțime de cifre mărunte pe care nu le știe nimeni. În fine, cu excepția câtorva indivizi. Deci Pi, doar că invers. 

Tare s-a mai minunat Matilda să audă una ca asta. Și ca să se lămurească cum stă treaba, se aplecă spre oglindă și privi atentă lacrima aninată de-o geană a ochiului său stâng. 

- Tiii – țipă ea și se retrase degrabă înapoi.

- Eiii, ce faci, iar te zgâlțâi?

- Scuze – șopti Matilda și se apropie din nou de oglindă. 

Fără nicio urmă de îndoială, în interiorul lacrimii se vedea un băiat. Avea pantaloni scurți, o cămașă cu carouri în nuanțe de maro, părul scurt, cu un breton castron și avea ochii albaștri, foarte albaștri. Matilda ridică o mână și răsfiră degetele ca și cum ele ar fi fost din hârtie și un vânt șugubăț s-ar fi avântat printre ele. 

- Salut Ip. 

Ip răsfiră la rândul lui degetele în aceeași manieră, ca și cum vântul de dincoace trecuse dincolo. 

- Mă bucur să te cunosc – reluă Matilda. 

- Și eu – zâmbi Ip.

- Dar cum se face de ești atât de mic încât încapi într-o lacrimă? Tu nu crești niciodată mare? – întrebă fata.

Ip izbucni în râs. 

- Ți se pare ție că sunt mic. Suprafața lacrimii este concavă datorita formei sale și ea acționează ca o lentilă. Prin lentila formată chipurile de dincolo de ea se arată ochiului mult micșorate. În realitate ele sunt mai mari decât se văd cu ochiul prin lentila lacrimii. E ca la ochelarii bunicii dacă privești dinspre cartea pe care o ține în mână înspre ochii ei. Una peste alta sunt un băiat exact ca și tine. 

Matilda se scărpină în bărbie. Explicația lui Ip o încurca. Nici tehnic nu prea îi înțelegea sensul, dar nici nu-i venea să creadă că un băiețel captiv într-o lacrimă poate fi la fel de mare ca ea. 

- Și ce cauți acolo? 

- Aici locuiesc! Aici m-am născut și aici am să mor, la fel cum tu locuiești pe Pământ. 

Cert lucru, Ip vorbea în dodii. Nimic nu avea sens din ceea ce spunea. Cum poți trăi într-o lacrimă la fel cum trăiești într-o casă așezată pe pământ?!

- De aceea te-am și rugat să nu te mai clatini, căci dacă lacrima are să se desprindă de gene și are să cadă, sunt distrus. La propriu.

Matilda încremeni. Oricât i se părea de șui și de arogant micuțul Ip, clar n-ar fi vrut să-i curme viața printr-o clătinare nesăbuită a capului. Așa că se apropie din nou de oglindă, înclină capul și șopti. 

- Nu-ți fie teamă. Voi avea grijă de lacrima asta ca de ochii din cap. 

- Așa, așa, clatină iar – o muștrului Ip când lacrima se balansă la aplecarea capului. 

- Oops, scuze. Și apoi să știi că nu m-ai rugat să nu mai clatin capul, ci mi-ai cerut-o, ceea ce e cu totul și cu totul altceva. Ești puțin cam arogant pentru un băiat care locuiește într-o lacrimă. 

- Te rog să mă ierți, n-am vrut să fiu. Dar îmi tresare inima la fiecare clătinare mai bruscă a lacrimii. Cred că înțelegi cât de teamă mi-e să nu mă pierd.

Matilda oftă. Înțelegea. 

- Și acum? – întrebă ea grijulie, știindu-se fără experiență în privința oamenilor care trăiesc într-o lacrimă. 

- Și acum? – repetă Ip întrebarea, neînțelegând sensul ei. 

- Acum ce facem ca să te simți în largul tău? N-am avut niciodată prieteni care să locuiască într-o lacrimă. Am avut câțiva care au locuit în pod, unul care a dormit o noapte în căsuța din copac, alții care au locuit în vacanță în deltă, înconjurați de ape, dar niciunul care să locuiască chiar într-o lacrimă. 

- Cred că acum cel mai bine ar fi să plângi un pic. Dar un pic de tot. Fără suspine și fără sughițuri. Ca și cum lacrimile pe care le storci ar fi lacrimi de bucurie. În felul acesta lacrima ar crește în volum și ar căpăta rotunjime. S-ar putea agăța mai bine de lucrurile din jur și nu s-ar mai sparge la prima atingere. 

Matilda zâmbi. 

- Există o deosebire între lacrimile de bucurie și lacrimile de tristețe?

Fu rândul lui Ip să zâmbească. 

- Fără îndoială! Sunt o mulțime de tipuri de lacrimi, fiecare altfel, ca formă, consistență, culoare, miez. Sunt lacrimi din dragoste, de exemplu. Astea sunt roz, sunt cele mai moi, cam așa ca vata de zahăr, au o formă de lacrimă tulburată care seamănă cu o inimă și sunt fierbinți, te arzi dacă le atingi. Trebuie să le lași un pic să se răcească după ce cad. Sunt apoi lacrimile de fericire. Astea sunt galbene ca un soare, au consistența fânului strâns în căpițe și chiar miros ca florile de câmp, au formă rotundă ca pălăria florii-soarelui și când cad se lipesc de podea și se întind ca niște stropi de miere. Apoi lacrimile de tristețe. Astea sunt albastre și miros a fulger. Au gust metalic și formă de ploaie. Au înăuntru un răpăit continuu de tobe, nu tare, molcom, așa cum sunt cele din boleroul lui Ravel, tu-du-du-dum, tu-du-du-dum, tu-du-du-du-du-du-du-dum. O, desigur, mai sunt apoi o mulțime de alte feluri, lacrimi de deznădejde, lacrimi de jale, lacrimi de dor, astea chiar dor, lacrimi de îndepărtare sau de pierdere, lacrimi de regăsire, lacrimi iederă...

- Lacrimi iederă? Ce-s astea? – îl opri Matilda chițăind – de astea chiar n-am auzit niciodată. 

- Lacrimile iedera sunt lacrimi pe care să te cațări, lacrimi de speranță. Li se spune așa pentru că nu se desprind una de alta atunci când din alunecă de pe pleoape, rămân șirag, șirag care seamănă foarte mult cu o scară din iedera care urcă la cer. Sunt lacrimile cele mai tari, zici că sunt de sticlă. Astea sunt bleu ca marea și ca cerul. 

- Și ca ochii tăi – se repezi Matilda și nu avu timp să vadă că Ip a roșit și că ochii săi au căpătat o nuanță violacee. 

Matilda se apropie de oglindă și privi adânc în interiorul lacrimii, cercetând-o atentă. Era minunată lumea lui Ip. Și parcă nici el nu era așa arogant cum îi păruse la prima vedere. Nici prin vis nu-i trecuse că există atâtea feluri de lacrimi, dar acum, că Ip îi explicase pe îndelete, i se părea absolut normal să existe, cum de nu se gândise și singură?!   

- Și tu în ce fel de lacrimă locuiești?      

Ip zâmbi ca o fetișcană prinsă privind pe gaura cheii în dormitorul părinților și nu-i răspunse. Matilda acceptă. Știa că locuința lui Ip avea într-un fel sau altul de-a face cu ea. Cu simțirile ei, cu înlăuntrul ei.

- Ei, dar cum se face că nu te îneci locuind într-o lacrimă? – întrebă iar, dorind să treacă peste tăcerea stânjenitoare. 

Ip zâmbi

- Așa cum nici tu nu te îneci cu oxigen și azot trăind pe Pământ, iar Micul Print nu se îneacă cu nemărginire trăind pe asteroidului B-612. Fiecare lume are o bază a ei, al cărei miez oricât l-ai răscoli nu te duce înspre răspunsuri, ci spre și mai multe întrebări. Ăsta e un lucru cert.                 

Matildei nu-i mai ieșea din cap boleroul lui Ravel. Taaa... ta-ta-ta-ta-dim-ta-ta-raaam, ta-da-di-da-daaaam, spunea flautul, apoi veneau tobele răpăind ușor tu-du-du-dum, tu-du-du-dum, tu-du-du-du-du-du-du-dum... Și apoi flautul Ta-da-dip-tam-tam-daaaam. Brusc își aminti de cererea lui Ip și se gândi cum ar putea să scornească cel mai ușor niște lacrimi de fericire. Își răsfoi un pic amintirile și găsi. Abia făcuse câteva drumuri cu bicicleta. Nu i se putea cere să meargă bine doar după câteva zile. Nu văzuse piatra. Bicicleta se clătinase un pic, ea se speriase, trăsese într-o parte, rotile o luaseră razna și se trezise cu nasul în iarbă. Chiar cu nasul în iarbă. Mirosea grozav. Nu o să uite niciodată miresmele. Mirosea exact ca locul în care ajungi dacă rupi o păpădie, intri pe tija ei, aluneci până la capăt și apoi deschizi ușița de jos, din capăt. Atunci chiar ai ajuns în miezul pământului. Nu apucase să-și dea seama prea bine în ce lume a ajuns, când a simțit fluturele pe nas. Crezuse că nasul ei e o floare și se oprise să se odihnească acolo. Soarele îl încălzea, nasul nu avea nimic împotrivă, iar fluturele nu avea niciun chef să se dea dus. „Nu te mișca. Ai un fluture pe nas” strigau ai ei, dar ea se ridicase deja cu fluturele încă pe nas. 

- Bun! Și acum ce facem, că am mai plâns un pic de fericire.

- Acum lucrurile stau mult mai bine. Dar ca să fim siguri ar trebui să muți lacrima de pe genele tale într-un alt loc mai ferit. 

Matilda privi împrejur în căutarea unui loc ferit, dar nu-i venea nimic în minte din moment ce fiecare colțișor din cameră era dereticat temeinic în fiecare sâmbătă dimineața, perna și așternutul erau smotocite bine și puse la aerisit în fiecare zi, iar hainele și cărțile erau vânturate de ea însăși o dată la câteva zile. Rămase pe gânduri dezamăgită. Oare există și lacrimi din dezamăgire, se întrebă. Sigur că există, își răspunse tot ea, dar n-o să ajungem niciodată până acolo. Și atunci auzi cântecul greierului. Zâmbi. Știa cum se rezolvă problema. Deschise fereastra și băgă cântecul greierului înăuntru. Căută apoi un ac, își trecu acul ușor peste gene până când lacrima se agăță ca o furnică de marginea lui, apoi trecu în același fel lacrima de pe ac pe un cri domol.    

- Cred că ai făcut o treabă foarte bună – zâmbi la rândul său Ip. Acum știu sigur că lacrima n-are să se spargă prea ușor.  

Apoi, pentru o vreme îndelungată, între ei se așternu tăcerea. 

- Ip!

- Da.

- Ce mănâncă locuitorii lacrimilor? – întrebă Matilda cu teamă. Știa că întrebarea n-o să aibă un răspuns deloc simplu, așa cum întreaga lume a lui Ip nu era deloc una simplă. Și tocmai de aceea o rodea întrebarea și ar fi vrut un răspuns. 

- Depinde de lacrimă. Dar cel mai adesea locuitorii din lacrimi se hrănesc cu necazuri, cu griji, cu tristeți, cu dureri. Asta pentru ca oamenii să poată trai... Hei... Hei, ce-i cu tine... 

A știut! A știut că asta are să-i spună. Și a știut că n-are să-și poată stăvili lacrimile. 

- Hei, gata, nu mai plânge, te rog! Taman ți-am spus că noi ne hrănim cu tristeți. O să ți-o înghit pe toată. Noi nu ne băgăm în viețile oamenilor, dar uite, eu și cu tine, cum să zic, e ceva special... – se bâlbâi Ip.

Făcu o pauză să-și sufle nasul într-o batistă transparentă, apoi reveni. 

- Gata, ți-am oprit lacrimile. Deși ni s-a spus să stăm deoparte și să nu ne așezăm în drumul oamenilor modificându-le cursul vieții, noi avem aceasta putere, să știi. Putem opri lacrimile, sau putem să le dăm drumul să curgă, așa cum cerul dă drumul ploii mai tare sau mai încet, sau o oprește cu totul sub nori. Putem să aducem soarele mai aproape de pleoape, sau îl putem ascunde sub frunzele de brusture. Putem să aducem un fluture pe nas dacă e nevoie și să-l facem să bată din aripi...    

Matilda râse. Ip avea dreptate, locuitorii lacrimilor aveau această putere. Nu mai era nici urmă de lacrimi sau de tristeți. Ar fi vrut să-l strângă în brațe și să-l pupe pe obraz, dar nu știa daca se cuvine, până la urmă îl cunoscuse pe Ip abia de câteva ceasuri. Și nici nu știa dacă poți să-și săruți alesul prin pojghița unei lacrimi. 

- Bun! Și acum ce facem?

- Tot binele din lume, ce altceva să facem?!

- Cu tine. Cu tine ce facem, asta întrebam. Ești un tip foarte sensibil și n-aș vrea să te pierd. 

Deși Ip n-ar fi vrut, Matilda observă urma de tristețe care-i acoperise irisul pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Miezul inimii Matildei tresări și se făcu mic precum un sâmbure negru de pepene într-o mare de roșu.   

- Dacă mai poți plânge din când în când, mi-ar face bine. Nu mult, un pic, cât să fie lacrima asta de aici plină, iar eu să-mi văd de treburile mele. Desigur îți poți alege lacrimile pe care le dorești, nici vorbă să mai fie lacrimi de tristețe. Tiii... chiar așa, îți pot aduce un catalog de lacrimi. Ai acolo toate modelele, cu o mulțime de detalii despre fiecare, lungime, culoare, formă, material. Îți alegi ce crezi că și se potrivește mai bine.   

Un ochi al Matildei zâmbea, altul plângea. 

Au petrecut împreună zile minunate. Ip era un prieten nu doar amuzat, dar și foarte deștept. Știa o mulțime de lucruri despre lume și a învățat multe de la el. De exemplu știa unde se ascund nerăbdările, de ce nu pleacă emoțiile, cum să scapi de zbaterea de pleoapă, de ce au fluturii aripile acoperite de solzi și de ce absorb obiectele lumina din soare. Ea îi povestea în schimb întâmplări năstrușnice de când era doar o copilita, năzdrăvănii mai mari sau mai mici, iar lui Ip tare îi mai plăceau, râzând cu poftă de fiecare dată. 

Intr-o zi însă Matilda îi spuse îngrijorată lui Ip.

- Ip, știi ce, eu nu pot să mai plâng. M-am străduit azi noapte până-n zori. Zău dacă am mai putut stoarce vreo lacrima. Niciuna. Nici măcar una mică-mică, cât un vârf de unghie. 

Ip zâmbi. 

- Înseamnă că mi-am făcut treaba bine. Știi ce spun...

- Știu - suspină Matilda, dar nicio lacrimă nu se mai strecură printre pleoape în jos pe obraji.

- Ai să pleci, nu-i așa? – ofta ea.

- Da - ofta și Ic.

- Și unde-ai să te duci?

- Acolo unde se duc toți locuitorii lacrimilor când treaba lor s-a încheiat, în Cerul Lacrimilor Uscate. E un drum pe care îl cunoaștem de la un cap la altul de când ne naștem și de care suntem mândri. Somnul în Cerul Lacrimilor Uscate e unul al liniștii eterne. Dacă-l găsim, înseamnă că ne-am făcut bine treaba. 

Matilda și-a făcut curaj, l-a strâns în brațe și l-a sărutat pe obraji. A putut s-o facă fără opreliște. Nu mai exista nicio lacrimă între ei. 

Genie from the șanț (basm modern)

Nea Gică Crocodil, Pavel Pălălaie și Nică Trandafir sunt muncitori în echipa 14 a RADET-ului. Înarmați cu două lopeți și un târnăcop (li s-a promis și a treia lopată, dar n-a fost buget anul ăsta), sapă șanțuri. Nea Gică Crocodil e de fapt maistru și e șeful echipei. Pavel Pălălaie e omul lui de încredere, în el se bazează cu toate, și când trebuie să aleagă direcția șanțului și când trebuie să aleagă sticla cu tărie și când trebuie să stabilească pauzele de somn. Nică Trandafir e nou venit în echipă, l-a înlocuit pe Vasilică Cârmâz peste care a căzut malul de pământ și l-a îngropat. De fapt el nici nu e oficial parte din echipă, deocamdată muncește la negru. Cei trei au tras din greu la o sticlă de șliboviță și acum echipa se apucă de săpat. De fapt vorba vine echipa, doar Nică Trandafir sapă, ceilalți doi ocupându-se cu organizarea. Nici n-apucă Nică să înainteze un metru când lopata lovește ceva tare. Se oprește, se opintește și înfige iar. Nimic, cevaul nu vrea să se spargă și nici să iasă la iveală. Nică lasă lopata și coboară în groapă. Dezgroapă cevaul cu mâinile goale, bucățică cu bucățică, centimetru cu centimetru și când ajunge la capătul cevaului îl pufnește râsul. 

- Ce-i mă acolo? – se răstește Nea Gică Crocodil de pe marginea gropii.

- O sticlă – îi răspunde Nică Trandafir încă pufnind a râs. De răchie. Cred că e de la echipa 13 de îngropară anu trecut conducta pe care o dezgropăm noi acu. 

Maistru Crocodil ia sticla și o întoarce pe toate părțile. E goală. I-o pasează lui Pavel Pălălaie care o răsucește și el pe toate părțile. E goală. Baaa, parcă ar mai fi ceva pe fund. Dă s-o deschidă și imediat sticla se umple de un abur alb, dens, care iese cu viteză pe gura îngustă. 

- Gazeee – țipă Gică Crocodil – ieșiți degrabă din groapă.

- Nu-s gaze, Nea Gică, sunt eu, Genie from the bottle - grăiește capul de călău turc care se întrupează din aburul dens ce iese din sticlă.  

- Ce zice ăsta, mă? – se întoarce Nea Gică spre ceilalți doi.

- Hi! Ăsta a Genie! Nu știi mata? Din Aladin! – încearcă Nică Trandafir să-i lămurească pe seniori, dar nu-i neam. 

- Duhul din sticlă - încearcă iar Nică privind fețele drepte și netede ca gardul de cărămidă care a căzut peste Dumitru Panglică atunci când echipa 24 a săpat prea aproape de case - ăla de îndeplinește orice dorință, mata chiar n-ai văzut Aladin? 

Aladin o fi fost nou angajat, l-or fi dat la echipele alea cu numere mari, de la cincizeci încolo, nu-i știe chiar pe toți ăștia noi, dar cuvântul dorință îi aprinde degrabă un fitil în țeastă. Fitil care arde. 

- Zău mă? Tu îndeplinești dorințe? 

- Cum mă vezi și cum te văd, Mărite Stăpân – îi răspunde duhul cuprinzându-i pe toți trei într-o singură privire, ca să nu pară că-l lasă pe vreunul în afara „măritului stăpân”. Nu mai vreau în sticlă, vă rog. Vreau și eu o viață a mea, vreau o casă, o femeie, duhuri mici care să zburde prin curte, un foișor unde să fac mici la grătar și să beau bere cu prietenii. Dacă mă lăsați liber vă voi îndeplini orice dorință - s-a căinat duhul.

În fine, flacăra fitilului a ajuns la batonul de dinamită și zbaaang, creierul lui Nea Gică a explodat.

- Așa deci?! Poți să-mi îndeplinești orice dorință? Orice dorință – repetă el apăsând pe ultimul cuvânt.

- Desigur! Care ar fi dorința ta, Mărite Stăpân? 

- Să fiu bogat – a rânjit Nea Gică cu gura deschisă larg până la ceafă. 

- S-a făcut! – a confirmat duhul și a scos din sticlă o geantă diplomat pe care a deschis-o cu mare dexteritate, arătând conținutul echipei 14 a RADET-ului. Era plină cu bani.

Nea Gică Crocodil s-a înmuiat dintr-o dată. Și-a șters mâinile pe salopetă, a dat să apuce geanta, și-a tras mâinile înapoi, le-a șters iar, de data asta una de alta și iar le-a întins apucând cu grijă geanta diplomat. 

- A mea? Chiar e a mea? – a întrebat el bâlbâindu-se. 

- Absolut. Și nu numai conținutul care se vede e al tău, dar orice ai scoate din ea va fi imediat înlocuit, astfel încât geanta va rămâne mereu plină – a pufnit duhul cu emfază.

Nea Gică a luat geanta, a privit-o cu atenția unui burghiu de 14 cu cap vidia și a leșinat. 

- Mărite Stăpân, tu ce îți dorești? – a întrebat duhul, răsucindu-se spre Pavel Pălălaie. 

- Să fiu fericit – a răspuns acesta imediat, ca și cum vorbele i-ar fi stat pe limbă, iar el nu ar fi făcut altceva decât să deschidă gura pentru ca vorbele să iasă și să alerge în viteză spre urechile interlocutorului. 

- Așa să fie! – a răspuns duhul și nu s-a întâmplat nimic. Și ce-ar fi putut să se întâmple dacă schimbarea nu s-a petrecut în afară, ci înăuntru, în sufletul lui Pavel Pălălaie?! Iar acesta chiar a simțit imediat un val de căldură care l-a luat de pe la subsuori și a urcat spre creștet. A simțit cum îi cresc aripi și începe să plutească, cum lumea se umple de flori și de zâmbete și de căldură. Era în al nouălea cer, deși lui Nică Trandafir, singurul rămas pe pământ, nu i se părea nimic deosebit, cu excepția zâmbetului a la Jerry Lewis, care i se lipise de față ca un afiș luat de vânt de pe panoul de afișaj de alături. 

- Ei bine, și tu Mărite Stăpân, ce dorință ai? – s-a întors duhul spre ultimul membru al echipei 14 a RADET-ului.

Nică Trandafir s-a strâmbat, și-a răsucit mințile, și-a scormonit creierii și n-a putut veni cu nicio propunere.

- Hai, una cât de mică, orice, orice-ți trece prin cap, o nevastă mișto ca alea de la fashiontv, picioare până la gât, țâțe rotunde, coapse de viespe. Sau poate o mașină ca a lui Becali, un Rolls Royce, un Maybach, un Bugatti, un Maserati. Hai, hai, zi ceva, că tare aș vrea să închid taraba și s-o șterg – tropăi înfierbântat duhul cu ochii la Rolexul înfășurat pe brațul stâng. 

Lui Nică Trandafir chiar nu-i trecea nimic prin cap. Chiar nimic! Slujba la RADET i se păruse mană cerească, viață era frumoasă, ziua era însorită. Ce putea să-și mai dorească?! 

- Hai, hai că trece timpul și uite șanțul ăsta rămâne nesăpat. Sincer, eu ca duh care îndeplinește orice dorință nu pot să-ți bag nimic pe gât, ar fi un conflict de interese, dar pot să-ți sugerez câte ceva - așa că duhul scoase din sticlă un album imens și începu să-i răsfoiască filele. Lui Nică Trandafir i se păru că seamănă al naibii de mult cu ăl de îl văzuse la tanti Frusina, rămas de pe vremea lu nea Nicu, pe care-l frunzărise tot cartierul, ba încă vreo trei, patru din jur, plus neamurile risipite prin țară, numai cu poze faine și cu tot felul de bunătăți, haine, scule, electronice, mâncare, jucării. Nechezman parcă-i zicea. Ar fi tânjit la o bomboană de ciocolată, dar ce să facă doar cu una, să-și murdărească cerul gurii și tânjeala?! Așa că se hotărî. Știa sigur acum ce vrea să-i ceară duhului. 

- Să nu-mi doresc niciodată nimic!

- Ce zici? – murmură duhul vizibil tulburat. 

- Să nu-mi doresc niciodată nimic, asta îmi doresc! 

- Pă Sfântul Duh, dacă am auzit vreodată în viața mea de duh așa ceva! Cum adică, eu îți spun că pot să îți îndeplinesc orice dorință, îți arăt că i-am umplut pe ăștia doi, pe unul de bogăție și pe altul de fericire și tu îmi ceri să nu-ți dorești niciodată nimic?

- Da – răspunse Nică Trandafir dând stingher din umeri. 

- Așa să fie atunci. Stăpânul nostru, clientul nostru. Nu pot să mă opun și nici să încerc să-ți schimb dorința. Regulile jocului. Aș reformula un pic doar ca să dea bine acolo sus „să nu am așteptări”, ceea ce înseamnă exact același lucru, nu-ți fă griji. Gata, ai obținut exact ceea ce ți-ai dorit! – exclamă duhul încă uluit.

Apoi băgă catalogul înapoi în sticlă, scoase dinăuntru un geamantan bej, o imitație idioată și fără pretenții de piele de crocodil, din care ieșeau tot felul de capete de boarfe, închise dopul sticlei și dispăru.  

 

Nea Gică Crocodil a mai trăit încă șapte ani de la întâmplare. A fost cel mai bogat om din Romania, dar și cel mai nefericit. A fost mult mai bogat și decât Becali și decât Tiriac, chiar și decât frații Pavăl sau Daniel Daneș. S-a certat întruna cu rudele, cu prietenii, cu oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată înainte. A fost prădat de cincizeci și șapte de ori, împușcat de paișpe, a fost înșelat de partenerii de afaceri, a făcut de trei ori pușcărie, a fost bătut, umilit, furat. A murit când șifonierul din dormitor, plin tot cu lingouri de aur, s-a prăbușit peste el. 

Pavel Pălălaie a fost toată viața, care nu i-a fost nici lui lungă, fericit. A fost fericit și când nevasta l-a făcut pe la spate cu altul, apoi cu alții, și când prietenii l-au furat, și când necunoscuții l-au furat, și când copiii i-au luat casa și au vândut-o ca să aibă bani să plece din țară și când a rămas sărac lipit pământului și când a fost internat la azil pe banii statului, în timp ce toți ai lui se stabiliseră definitiv în Canada și-l lăsaseră singur cuc și când a murit, încă verde, dar ros pe dinăuntru ca un brad drept mâncat de cari mici și nesățioase.  

Nică Trandafir mai trăiește și azi. Sapă șanțuri în echipa 5 a RADET-ului. Cu contract de muncă. Echipa are trei muncitori, trei lopeți și un târnăcop. Maistrul Ilie Sfârâială e foarte mulțumit de el, deși nu mai e tânăr. Și el e mulțumit de viață. De soare, de sticla de șliboviță, de pauza de somn, de parizerul afumat cu chifle albe și de ultimii metri săpați. N-a mai găsit nicio sticlă îngropată de atunci. 

Ce naiba-i aia poezie?

what the hell is poetry 

chiar așa m-a întrebat fata purtând rochie albastră 

cu ochii la cartea pe care încercam să o ascund 

de ploaia de vară sub cămașa cadrilată

în timp se amândoi ne adăpostisem 

în cadrul ușii unui bloc cu trei etaje 

de pe strada șaptezeci și trei

avea sânii mari și prin rochie i se ițeau sfârcurile  

ca două kalanchoe cărnoase

rochia se termina la două degete deasupra genunchilor 

dar îi vedeam pulpele pline căci

ținea un picior ridicat la 90 de grade sprijinit pe perete

și încerca să-și acopere capul cu o mapă de plastic 

în care erau o cerere semnată de mână

m-am tot gândit cu cine seamănă și mi-am dat seama

că aduce cu fata dintr-o reclamă vintage

la mașini de gătit International Harvester din anii 50

pe care o am pe perete

peste obrajii spălați de ploaie rimelul cursese ca lava unui vulcan

și lăsase urme albastre până jos pe gât 

ba coborâse chiar mai departe în decolteul înghesuit

dar ea zâmbea și mă întreba spune, știi?

în timp ce o picătură de apă i se anina de gene 

ca o promisiune încă neîmplinită dar care crește

alimentată de stropii de ploaie din ce în ce mai mărunți

care ne împresoară ca niște gâze mici

știam că are să se oprească curând

și asta mă întrista

privind-o aș fi vrut să-i spun uite asta e poezie

nu ceea ce scriu poeții

dar am tăcut, ce mă pricep eu la poezie 

Iluzionistul

Domnul Procházka nu ajunsese încă la ușă, când fu oprit de o domnișoară cu părul blond strâns într-o coadă de cal, acoperit cu sclipici, cu fața fardată strident și învelită într-un pardesiu bărbătesc mai lung decât ea, de sub care se ițea o rochie aurie cu paiete strălucitoare. 

- Domnule, dacă vreți să mă ascultați doar jumătate de minut. V-aș fi foarte recunoscătoare dacă la spectacolul de magie din seara asta ați ridica mâna atunci când iluzionistul va invita un spectator pe scenă pentru ultimul număr. Apoi nu trebuie să faceți decât ceea ce vă spune el. Să nu vă fie teamă, nu veți păți absolut nimic. Suntem oameni serioși și cu frica lui Dumnezeu. De altfel dumneavoastră veți rămâne pe scenă timp de câteva minute în poziția pe care singur v-ați ales-o. Nimeni nu se apropie de dumneavoastră, nimeni și nimic nu vă atinge.

Domnul Procházka ezită. 

Era un om singur, cu tabieturi de om singur, nu-l încânta socializarea și nici apropierea oamenilor. Singura cu care mai ținea legătura era bătrâna lui mamă, care plecase demult dintre vii. Preferase mereu să evite interacțiunea cu necunoscuții, care într-un fel sau altul l-ar fi băgat în final în bucluc. Considera că viața este și așa destul de complicată, ca să mai fie nevoie să te bagi și singur în rahat. De cele mai multe ori nici nu-l lăsa pe interlocutor să îi prezinte oferta sau să-i solicite cine știe ce informații și îl expedia politicos: „mulțumesc, nu mă interesează”, ceea ce stârnea adesea reacția nervoasă a unora dintre ei „domnule, dar nici nu am apucat să vorbesc, de unde știți dumneavoastră dacă vă trebuie sau nu?”. Domnul Procházka închidea însă telefonul sau se rotea pe călcâie înainte ca interlocutorul să apuce să se rățoiască mai abitir. Când privi însă în ochii mici și strălucitori ai domnișoarei cu coada blondă și descoperi luminița scânteietoare din inima lor, semănând cu o stea clipind în lac la miez de noapte, se înmuie. 

- Nimeni nu se apropie de mine și nimeni nu mă atinge... – murmură el.

- Exact, domnule! Garantez pentru asta.

Domnul Procházka zâmbi. Fata era un ghemotoc de om învelit într-un morman de paiete aurii, își spuseseră două vorbe la intrarea în club într-o seară oarecare și mai mult ca sigur nu aveau să se mai întâlnească vreodată. Cum ar fi putut ea să îi garanteze ceva? 

Accepta însă. Nici nu știa că există un număr de magie. El venise în club doar ca să bea două, trei pahare de Borovička și să-i asculte pe nebunii de la Skincare de care era îndrăgostit. Aruncă un ochi pe afiș, da era un număr de magie înaintea spectacolului muzical. Își găsi repede un scaun la o masă de doi într-un colț îndepărtat, chemă chelnerul și ceru un pahar de tărie. Aruncă ochii peste cele trei flyere risipite în mai multe exemplare pe masă. O firmă de închirieri mașini, un salon de masaj și un cazinou. Fiecare afișând câte o tânără fermecătoare pe prima față.  

În boxe se auzea un pic prea tare un rock clasic, Iron Maden, The Trooper, când își făcu apariția pe mica scenă, de fapt o bucățică de sală înălțată cu circa douăzeci de centimetri față de rest, fata de mai devreme. Își dăduse jos pardesiul bărbătesc și acum rochia scurtă din paiete aurii, ce abia îi trecea o palma peste fund, sclipiciul din păr și fardurile ce-i acopereau fața, făceau ca sala să se lumineze brusc. Începu să aranjeze cele câteva obiecte de recuzită, o masă simplă de lemn negru, un joben, o cutie de pantofi, un coș gol, aduse toate pe ușa din spatele scenei, apoi se opri lângă masă, așteptând cuminte ca prezentatorul să îi faciliteze intrarea.

- Doamnelor și domnilor, în pregătire pentru marele spectacol rock, avem plăcerea de a vă prezenta un număr de magie cu inegalabilul Max și asistenta sa, Michelle. 

Urmară câteva aplauze anemice strecurate printre alune excesiv de sărate și pahare pline pe jumătate, în timp ce două reflectoare se fixară pe trupul fetei și pe cel al bărbatului ce își făcuse apariția pe scenă, în timp ce toate celelalte lumini din sală se stinseră. 

Domnul Procházka urmări deloc impresionat numerele de magie clasice, iepurele care iese din joben și dispare apoi dintr-o cutie, pentru ca ulterior să reapară sub forma unui șoarece, eșarfele care sunt scoase pe gură și nu se mai termină, buchetul de flori scos de pe mâneca smokingului, alegerea unui cuvânt oarecare dintr-o carte pentru ca tocmai acel cuvânt să fie ulterior descoperit sub scaunul celui care l-a ales și în fine altele asemenea. Tocmai când domnul Procházka era convins că are să adoarmă, tobele începură să răpăie și prezentatorul anunță ceremonios.

- Urmează acum numărul forte de astăzi. Pentru acesta o să rugam o persoană din public să poftească pe scenă.  

Domnul Procházka aproape că uitase discuția avută cu fata și privea vag amețit de băutură cum ochii asistentei marelui iluzionist baleiază peste capetele aplecate, trec peste două, trei mâini ridicate și găsesc în cele din urma ceea ce căutau. Tresări. Ridică la rândul său mâna și asistenta Michelle îl pofti pe scenă, întinzându-i brațul să se sprijine și șoptindu-i să aibă grijă la treaptă. 

Lucrurile se întâmplară exact așa cum i se spusese. Max îl rugă să se așeze în picioare în centrul scenei și să rămână nemișcat. Apoi, în răpăitul tobelor, începu să presare deasupra capului său ceva ce la început îi păru nisip, însă pe măsură ce acesta se prelingea de-a lungul trupului, se volatiliza transformându-se într-un abur dens ce începu să se înfășoare strâns în jurul corpului. Și în timp ce aburul îl înconjura complet, în sală se pogorî o liniște stranie. Nu se mai auzeau nici murmurul clienților, nici clinchetul paharelor, nici tobele, nici muzica, nici mașinile ce treceau prin fața localului, nici ventilatoarele ce împingeau afară aerul îmbibat de tutun și de vorbe deșarte. Nimic, doar o liniște de sfârșit de lume. Domnul Procházka deveni puțin nervos. Zgomotele n-aveau cum să înceteze cu totul, aburul nu era un izolator fonic. Ceva ar mai fi trebuit să se audă, ceva, oricât de palid, o șoaptă, un suspin. Deschise ochii, pe care până atunci îi ținuse strânși din cauza aburului dens și se trezi in desert. Cât vezi cu ochii, deșert. Doar nisip și înainte și înapoi și în stânga și în dreapta. Iar în centrul acestui pustiu, el. În costum bleumarin, cămașă muștar, cravată cu dungi colorate și pantofi de lac. Făcu câțiva pași și zări căsuța. O cunoștea. Deschise ușa și intră. Miroase a supă de ceapă caramelizată, cu smântână și cimbru. O femeie în vârstă, care amesteca în cratiță, ridică lingura de lemn în dreptul buzelor, gustă și dădu mulțumită din cap. Când auzi ușa trântindu-se, se răsuci, îl privi și zâmbi larg. 

- Nu era vorba să vii azi. Nu te așteptam.

Fiindcă bărbatul nu apucase să scoată niciun cuvânt, femeia încercă să repare cele spuse mai devreme.

- Nu mă gândeam că ai sa vii astăzi. Altfel ești binevenit oricând, știi bine. 

Apoi, fără să aștepte un răspuns, se apucă să întindă masa. 

- Am și plăcintă de care-ți place ție, cu brânză și ceapă verde – adaugă ea în timp ce turna tăria într-un țoi de-un deget. 

Bărbatul o privi cu ochi blânzi. O căldură îl cuprindea din tălpi de fiecare dată când se întâlneau și urca prin tot trupul până în vârful țestei, arzându-i măruntaiele și vârfurile urechilor. 

- Sărut mâna, mamă. 

Mancă pe îndelete, fără să se grăbească, savurând fiecare dumicat. La sfârșit, apăsă degetul mare peste cele câteva firimituri de brânză până când acestea se lipiră de el și le culese cu vârful limbii, lăsând farfuria curată. Goli țoiul până la fund și zâmbi mulțumit. După o mică pauză în care rămase încremenit, oftă larg, se ridică, prinse capul bătrânei în palme, îi sărută creștetul și aruncă pe scaun ștergarul pe care-l ținuse în poală. 

- Sărut mâna pentru masă. A fost grozavă. Ca întotdeauna! 

Apoi porni cu pași hotărâți către ușă. O deschise, ieși și o închise în urma-i privind cu atenție clanța și marginea netedă, de parcă ar fi vrut să se asigure că muchiile celor două lumi se lipesc cu precizie la loc.

Atunci se porniră uralele. Sala era în delir, oamenii țipau ca disperații. Era înapoi în club, doar că acum nu mai era în mijlocul scenei, ci intra pe ușa din spate, ușa de unde se strecurase și fata cu coada blondă când adusese recuzita. Se simți rușinat. Era ca un papagal căruia stăpânul îi cere insistent să-și spună numele și să-l înjure pe vecinul de la șapte, apoi îl laudă. Îi trecu însă repede când fata cu rochie cu paiete aurii veni lângă el, îl luă de mână și îl prezentă publicului.

- Doamnelor și domnilor vă rugăm să nu vă stăviliți aplauzele pentru invitatul special din seara aceasta, our guest star, Jiriii Procházka. Apoi se ridică pe vârfuri și îl sărută pe obraz.

Înlemnit, domnul Procházka voi să reacționeze și să ceară socoteală celor doi, căci nicidecum nu aveau cum să-i știe numele fără să-l fi urmărit zile în șir înaintea spectacolului, ceea ce nu se face într-o lume civilizată, dar înainte de a deschide gura, marele Max se apropie de el zâmbind cu gura până la urechi și-i întinse portofelul, apoi se îndepărtă, pentru a se întoarce imediat și a-i întinde și cartea de identitate. Publicul izbucni din nou în urale și râsete zgomotoase sparseră ferestrele prăvălindu-se în stradă. 

Deși acum era clar de unde îi știa fata numele, domnul Procházka era în continuare ferm convins că ori ea, ori bărbatul, îl urmărise cu mult înainte ca el să își dorească măcar să vină în club și să-i asculte pe cei de la Skincare. Altfel de unde știau de casa din deșert? De unde știau că se întâlnește adesea cu doamna Procházka și că rămâne la ea o vreme ca să servească masa, timp în care ar fi putut foarte bine să lipsească din club? 

Și poate că toată povestea ar fi rămas așa cum își imaginase. Ghemotocul acela de fată, cu care schimbase doar câteva cuvinte în Lucerna Music Bar, avea să dispară și să nu o mai vadă niciodată. Asta dacă într-o zi nu avea să treacă iar pe la buna sa mamă și să facă o descoperire ciudată. 

- Nu mă gândeam că ai să vii astăzi. Altfel ești binevenit oricând, știi bine – îi spuse ea zâmbind și îl îmbrățișă. 

Mirosea minunat. Domnul Procházka ridică capacul oalei ce clocotea pe foc și zâmbi. Koleno, ciolan de porc în sos de bere neagră. Deschise și cuptorul și vântură aerul împingând aromele către nările sale. 

- Bramborák, plăcinte cum îți plac ție – zâmbi femeia și prinse a așterne masa. 

Bărbatul o privea cu ochi hulpavi de parcă ar fi vrut să-și lipească pe retină trupul ei subțire ca o coală de hârtie. Și atunci se petrecu întâmplarea. Dincolo de umărul mamei, printr-un colt îngust al ferestrei, domnul Procházka zări trupul unei tinere femei. Sări în picioare, se repezi la fereastră și topi sticla cu nerăbdarea-i fierbinte. Fata tocmai ieșea din casa de alături și se îndrepta spre stația de autobuz. O recunoscu. Dar nu era cu putință. 

- Cine e? Cine e fata aia și ce caută aici? – bolborosi el, adunându-și cu greu cuvintele. 

Bătrâna privi afară pe sub brațul lui ridicat. 

- Oh, Karolína! E nepoata doamnei Kovar. Trebuie s-o ții minte de când locuiam în Malá Strana. Era o copilă pe atunci. Bătrâna doamna Kovar din capul străzii. Înaltă, uscată, avea fața ridată încă de tânără. Greutățile vieții. Bărbatul s-a dus imediat ce s-a măritat. A durut tare. S-au dus și ea și fiică-sa, a rămas nepoata, Karolína. Trece din când în când pe la ele să le salute și să mănânce o dulceață de caise cu sâmburi amărui.  

Contrar presupunerilor sale inițiale, domnul Procházka avea să o mai întâlnească pe domnișoara Karolína de nenumărate ori de-a lungul vieții, de câteva ori chiar lângă casa mamei sale din deșert, apoi în clubul Lucerna Music Bar unde s-a prezentat cu flori și o cutie mare de bomboane de ciocolată cu nuga și marțipan și în fine în propria sa garsonieră, ba chiar și în propriul său pat.    

 

Alienare

Era neomenesc ceea ce-i cereau. Zi de zi, douăsprezece ore, douăsprezece ore. Și ce primea în schimb? Un salariu bun, dar nu mare, siguranța unui job care depindea în mare măsură de numărul orelor suplimentare, o singură primă în zece ani și câteva teambuildinguri interesante, dar care nu se puteau compara nici pe departe cu ceea ce pierdea zilnic: tipul, sănătatea, familia. Nu se mai atinsese de o femeie de ani buni. Cum s-o atingă când căra în spinare o oboseală care-l năruia, o lehamite uriașă de viață, o lipsă de vlagă deprimantă. S-ar fi făcut cu siguranță de rușine într-o străfulgerare de amor fizic. Se ridică brusc de la birou dărâmând scaunul, închise furios dosarul, îl trânti peste celelalte, își luă jacheta din cuier și... se opri cu mâna în aer. Ar fi vrut să plece, dar nu putea. Nu își putea fizic trage piciorul. Un fir invizibil îl ținea legat de scaunul acela. Dosarul închis mârâia ca un câine rânjit printre zăbrelele gardului, trezindu-i și pe cei adormiți alături. „Nu, n-o să plec nici azi, dar mă duc peste ei. Azi mă duc peste ei. Direct la directorul cel mare merg” și-a spus, a lăsat jacheta să cadă pe mochetă și a pornit grăbit înspre hol. Nu știa ce vrea să facă la directorul cel mare. Să-l omoare, să-l plesnească peste obraz, să-i prindă degetele în întredeschiderea sertarului?! Nu mai conta, important era să ajungă față în față cu el. Să-i scuipe tot ce are pe suflet. Să-i umple obrajii cu durerile lui nedezvelite. Privi spre casa liftului. Toate mergeau până la zece. Dincolo de zece erau birourile conducerii, iar treisprezece era etajul lui. Știa că e acolo, deși era aproape nouă seara. Mereu era acolo, așteptând ca un cioban proptit în toiag să-i treacă toate oile strunga. Urcă în grabă scările cu nebunia omului care nu mai are nimic de pierdut. Cinci, șase, șapte, simțea oboseala în oase, în spinare, în creștet, dar nu pregetă, opt, nouă, zece. Scara se termina la zece, nu continua mai departe. „Undeva trebuie să mai fie un lift” își spuse și căută înfierbântat și-n stânga, și-n dreapta. Îl găsi în cele urmă. Numai oglinzi și un singur buton. Roșu. Era un lift mult mai mare decât cel pentru personal, sau poate că reflexiile oglinzilor îl făceau pe el mic și măreau spațiul către infinit. Când liftul încetini simți un gol în stomac, dar nu mai putea da înapoi. „Si acum?” se întrebă și păși hotărât peste prag. Deși era slab luminat pentru că începuse să se întunece, biroul îi păru imens. Și-n lung și-n lat și-n înalt. Era fabulos. Nu era un birou, era un Penthouse spre care probabil și Burj Al Arab s-ar fi uitat cu jind. Făcu câțiva pași și dădu cu capul de niște bare aurii. „S-a activat probabil sistemul de securitate” gândi și așteptă încordat ca alarma să sune din secundă în secundă. Se întoarse spre lift, dar se lovi de aceleași bare aurii. Se roti speriat de jur împrejur. Erau bare pretutindeni. Era captiv într-o cușcă de aur. Într-una din bare își zări reflectat chipul albit. Albiți îi erau însă și umerii și brațele și... Își privi de aproape brațele. Erau acoperite de un păr des, alb strălucitor. Își clătină îngrozit coada și începu să chițăie încet...       

Mata

Jucau mata. Era jocul care le plăcea cel mai mult. Se adunau cinci, șase, șapte lângă o margine de potecă, scotea fiecare câte un ochi din tășcuța legată la brâu, îl freca cu o frunză de lau-veveti și îi așezau apoi unul lângă altul. Ochii puteau fi ai oricărui animal, dar cei mai căutați erau ochii de om pentru că în ei găseau imaginile cele mai spectaculoase. Orice tiapolo știa că ființelor vii le rămâne pe retină ultima imagine dinaintea morții. Frecându-i temeinic cu frunza catifelată de lau-veveti, acoperită cu un puf moale argintiu, nu făceau decât să le inducă un dram de electricitate statică, suficientă ca imaginea ascunsă sub iris să se proiecteze pentru câteva clipe în aer. Toți ochii, fără rezervă, emiteau pentru câteva clipe o imagine colorată, aproape vie, care se tulbura încet, se desfăcea în bucăți mărunte, pentru ca în final să dispară în noapte ca un foc stins de artificii. Imaginile ochilor puși la bătaie se suprapuneau una peste alta, ca atunci când fotografiezi de exemplu călușeii reflectați în vitrina unui restaurant și imaginile se combină, caii de lemn aleargă printre mesele aliniate, cu fețe scrobite și tacâmuri strălucitoare, copiii râd cocoțați pe scaunele înalte, ținându-se cu mâna încleștată de furculițele sau de cuțitele cu mâner auriu. Iar câștigător era cel al cărui ochi emitea imaginea care le acoperea pe celelalte.

Cel mai adesea imaginile conțineau un pat, sau o cameră albă, sau un chip aplecat îngrijorat. Acestea nu erau pe placul tiapolocilor. Lor le plăceau acelea în care ochiul era înconjurat de o pajiște cu flori, sau de pădure, sau de ape. Rar, rar de tot, erau imagini în mișcare. Sau cel puțin așa le păreau lor. Oameni care săreau dintr-o lume în alta și planeta se răsucea în jurul lor, sau cădea brusc cum cade Luna în adâncul cerului ziua.  

Tiapolo nu aveau ochi. Ei priveau cu podul palmelor. Oamenii le spuneau când vorbeau între ei, draci. De fapt erau din neamul maimuțelor. Mici, complet negre, cu mers caraghios, bălăbănit, nesigur, preferând să se cațere în copaci sau să se agațe de liane decât să pășească. În lumea lor era întotdeauna întuneric și de aceea, negre fiind, nici nu puteau fi văzute. Cu excepția cazurilor în care jucau mata. Atunci lumina ochilor se răspândea în dejurîmprejur și prindea ca într-un târboc trupurile lor subțiri. În noaptea aceea erau doar cinci. Își scoaseră ochii din tășcuță, îi frecară cu frunza de lau-veveti și ochii prinseră a străluci. Era o noapte fericită, toate imaginile era viu colorate. Și dintr-o dată izbucni larma. Săriră cu toatele în sus. Cea mai vie dintre imagini arăta cinci tiapolo care jucau mata. Ședeau pe vine la marginea cărării, își scoseseră fiecare ochiul din tășcuță, îl frecase bine cu frunza de lau-veveti și acum priveau încântați imaginile, dintre care una înfățișa cinci tiapolo șezând pe vine la marginea cărării. Începură să țipe și să alerge care-încotro, lovindu-se cu palmele în cap, izbind cu picioarele pietrele de pe marginea potecii și scoțând sunete ascuțite și ample. Cineva, cineva viu pătrunsese în lumea lor. Sau lumea lor fusese adusă în lumea celor vii. Oricum ar fi fost știau că sunt în mare pericol.

Deși li se spusese să nu se apropie niciodată de fereastra acoperită cu vopsea, una câte una se lipiră cu nasul de ea. Începură să râcâie cu unghiile mari, tot mai viguros, tot mai sălbatec și deși vopseaua era groasă și uscată, lumina pătrunse în cele din urmă prin șanțurile lăsate de unghii. Strigătele se amplificară și mai mult și tiapolo reîncepură să alerge speriate către colțurile îndepărtate ale lumii. 

Bărbatul clipi de câteva ori și maimuțele negre se prefăcură în cenușă...   

lumina asta stă să se stingă

lumina asta clipește 

ca un licurici

învelind ziua în noapte 

și noaptea în zi

lumina asta nehotărâtă 

a devenit greu de suportat

clic-clic, clic-clic

ba alb, ba negru

din cauza asta

lumea se vede în dungi

ca o șleahtă de deținuți

furișând-se noaptea printre copaci

lumina asta ar trebui reparată cumva

știu

un electrician n-ar fi de niciun folos

poate un pegasus cu stea în frunte

sau o supernovă 

lumina din ochii tăi

abia mai pâlpâie

baby

Cutia cu muzică

Domnul Georgescu s-a mutat de curând într-un sat de sub munte. E încântat de viața pe care o duce. E o pace și-o liniște de parcă șinele pe care alunecă lumea s-ar cufunda în pământ în capătul satului și lumea ar înainta tăcută și invizibilă pe sub el. Deasupra rămân copacii și iarba și florile și păsările de care dejurîmprejurul e plin. Domnul Georgescu preferă să asculte vântul și păsările în locul oamenilor. Să vadă și să miroasă pădurea și florile. În fiecare zi o mierlă se așază în mesteacănul din grădină și începe să cânte. Nu-i întâmplare mai frumoasă, crede el. Când mierla își începe trilurile, domnul Georgescu lasă jos ce are în mână, oprește ceea ce are de făcut și iese în colțul casei de unde se vede mesteacănul, trilurile ca un set de văluri colorate de borangic și niciodată mierla. El știe că e absurd, dar poate să jure că vede mătasea subțire alunecând din vârful copacului printre ramuri, peste iarbă, printre florile nenumărate din grădină, oprindu-se undeva în colțul gardului și dispărând acolo subit. Într-o zi i-a făcut mierlei o casă din lemn, ca de păpuși și a bătut-o într-un cui de mesteacăn. Nu știe dacă mierla a intrat vreodată în casă, dar a surprins-o adesea pe prispă, curățându-și penajul sau făcând vocalize în șoaptă.   

Apoi, dintr-o dată, mierla nu s-a mai auzit. Domnul Georgescu a ieșit speriat din casă căutând-o. Dar nu era nici în casa de păpuși, nici în mesteacăn, nici în grădină. Nu i-a trebuit mult s-o descopere în curtea vecinului. Domnul Georgescu a privit peste gard. Mierla ședea pe o tavă cu grăunțe și părea a cânta. Dar nu se auzea nimic. A privit-o atent. Mierla își deschidea ciocul, își rotea capul, își înfoia penele, dar nici un tril nu cobora în iarbă. Și atunci l-a văzut. Era un burlan simplu, din tablă zincată, așezat chiar sub mierlă și care ducea până în casă. Și a înțeles, cântecul păsării cădea greu în gura burlanului, aluneca pe acesta și intra în casa cu cărămidă roșie, fără ca vreun sunet să răzbată în afară. 

Tare s-a mai necăjit domnul Georgescu și tare nemulțumit a fost de mersul cântecului. S-a tot gândit și s-a răzgândit și nimic n-a găsit. Nicio soluție să aducă cântecul mierlei înapoi. Și brusc i-a venit un gând. A găsit într-o cutie veche Adagietto din simfonia a cincea a lui Mahler, peste care a tras inelul de aur al lui Fărâmiță Lambru, Billie Jeanul lui Michael și o bucată din Adrian Copilu Minune, a zgâlțâit bine cutia cu muzică să se amestece sunetele și a vărsat-o pe burlan. Ce nebunie a fost! Sunetele au început la alunece înghesuindu-se unele în altele, înghiontindu-se, grăbindu-se unul în fața altuia. Și rezultatul nu putea fi decât unul, înfundarea burlanului, care a avut un efect exploziv. Toată curtea s-a umplut de bălți de fărâmiță, prin copaci atârnau fâșii din mahler, pe zidul casei alunecau cleioase urme de minune, în timp ce în burlan bolborosea în continuare Billie Jean.

Mierla s-a speriat, a trecut gardul înapoi și s-a ascuns în căsuță. Abia după o săptămână a scos capul și a început iarăși să cânte.       

hohot

a auzit hohotul Universului dintotdeauna

și nu s-a mirat niciodată că dintre toți numai el îl aude

n-a înțeles însă dacă era un clinchet de bucurie

sau un scrâșnet de durere

Zburătorii

Mladek și Ivonka sunt zburători la trapez. El stă cu capul în jos și cu picioarele agățate de cer și o prinde în brațe de fiecare dată când ea se aruncă în neant. Are brațe puternice el. Ale ei sunt ca doi lujeri de floare. Mladek și Ivonka s-au mutat la noi în bloc de câteva săptămâni. De fapt mai corect ar fi spus că s-au lipit de fațada blocului nostru. Mladek a urcat de jos pe scara de frânghie, Ivonka a coborât din cer alunecând pe trapez și s-au întâlnit undeva la mijloc, la etajul cinci. Au mai adus câteva pătrate, câteva cercuri, două-trei cuburi și au înjghebat o locuință. Modestă, dar e tot ce le trebuie unor oameni ca ei. Fără amprentă la sol, fără suprafață desfășurată și deci fără taxe și impozite. Nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul când Mladek a băgat capul pe geamul de la bucătărie să îmi spună că vor avea un băiețel. Or să-l facă desigur zburător la trapez. Până una alta au făcut patru noduri între care au întins o plasă de salvare. Jakub e asigurat. El trăiește printre porumbei, mierle și vrăbii. Mladek și Ivonka continuă să-și facă ziua numărul la trapez și la fereastra de la balcon, iar seara să-l hrănească pe Jakub cu vise. Se descurcă binișor, doar că a început să le crească iarbă în călcâie. Și în palme. E tot mai greu să prindă bara trapezului. Jos cresc flori. Mladek a adus deunăzi un buchet. Verdele s-a întins peste tot și a acoperit complet frânghiile. Administratorul spune că Mladek și Ivonka se vor muta joi în apartamentul gol de la șapte.