Pajiștea cu nădejdi

Mira tresări. Se ridică într-un cot și privi peste umăr încercând să deslușească prin tenebrele nopții dacă Alex doarme sau nu. Dar întunericul era neștirbit. Aprinse veioza și privi ceasul de pe noptieră. Patru și jumătate. Și era singură. Se ridică, își vârî picioarele în papuci și trase capotul peste pijama. 

În bucătărie, un fir de lumină cobora printre frunzele teiului din felinarul de la șosea și se zdrobea fără gâlceavă de podea. Trupul lui Alex, aplecat peste masă, era ca spinarea unui dinozaur, neagră, uriașă, înfricoșătoare. Aprinse lumina, dar bărbatul nici măcar nu tresări. Mira cuprinse dintr-o privire aragazul murdar de cafeaua care dăduse în foc, dulapul pe care zăceau cele două cutii vechi de metal, din care doi omuleți, unul de cafea și celălalt de zahăr, aburcaseră peste marginile lor, alergaseră în grabă înspre ibric, apoi se întorseseră târâindu-și picioarele îndărăt pentru a sări dintr-o singură încercare înapoi în casa lor, lăsând pe blatul cenușiu urmele tălpilor albe și negre. 

Mira își trase un scaun de partea cealaltă a mesei și se așeză. Cana de cafea, mare cât o halbă borțoasă de bere, odihnea sfârșită la cotul lui Alex. Scrumiera, făcută dintr-o cutie de sardine, arăta ca o stivă de lemne de foc ce tocmai a fost descărcată din camion, în timp ce chiștoace mici ca niște avortoni uscați și strâmbi înotau pe lângă ea. Fața lui Alex acoperea un colț al caietului de însemnări, smotocit și jumulit ca motoceii pisicii. Pixul părea pierdut undeva între degetele care-l răsuciseră și foaia de hârtie mâzgălită ca o schiță în creion a unei caricaturi lugubre. „Gata, nu mai fumez!” îi spunea el când înfloreau teii și lumea se umplea de miresme, iar fața lui era numai zâmbet, apoi arunca toate scrumierele de sticlă din casă pe care ea le cumpăra ca să protejeze mobila, fața de masă și perdelele. Veneau însă mai pe urmă toamna cu vântul ei nemilos, iarna cu frigul care macină oasele, primăvara cu nehotărârea ei dezarmantă și vara cu căldura toridă care topea acoperișurile de tablă lăsând picuri metalici peste trotuare și pietre. Și atunci el se apuca iar de fumat, de parcă nici nu s-ar oprit vreo secundă, căuta înnebunit scrumierele de sticlă și cum nu găsea niciuna, își meșterea una nouă dintr-o cutie de conserve, de legume sau pește. 

Mira îi privi degetele lungi ca ale unui pianist, îi plăcuseră degetele lui, cum îi mângâiau obrajii ca niște lujeri fragili de floare, de frezii gândea când închidea ochii, sau când se prelingeau ca șerpii jucăuși pe sub marginile rochiei și-i cuprindeau în înlănțuire de jar sânul înmugurind sau pulpele nerăbdătoare. Degetele lui nu mai erau demult ca niște lujeri de floare, erau galbene degetele și uscate și crăpate, ca buzele și ca frunzele obosite de viață alunecând clătinat spre pământ, așa cum chipul lui nu mai semăna deloc cu floarea soarelui, cu obrajii mereu arși de soare și buclele aurii care înnebuneau toate fetele. Chipul lui era acum nebărbierit, ochii păreau să nu mai privească spre înainte ci spre înapoi, cufundându-se îndărăt spre timpuri pe care numai el le înțelegea și le vedea, iar fața, deși încă tânără, era brăzdată de cute adânci de om obosit. 

În ochii Mirei apărură două lacrimi ce se opriră pe pleoape cercetând la rândul lor priveliștea ce li se înfățișa, aragazul murdar de zaț, blatul cu urme de zahăr și cafea, masa plină de foi mâzgălite. Ridicară din umerii lichizi și-și dădură drumul în jos pe obraji, urmate de altele. L-ar fi trezit chiar atunci, l-ar fi apucat de gulerele cămășii și ar fi urlat cât ar fi putut, să se audă până sus la patru, la tanti Anghelina: „De ce scrii, mă? De ce te înverșunezi să scrii? Nu vezi că nu iese nimic din toate astea? Nu vezi că-ți distrugi viața? Pe-a ta, pe-a mea, viitorul lui Mihai. De ce ești, mă, atât de prost?”. Dar nu mai avea putere s-o facă. Discutaseră de atâtea ori pe tema asta încât sufletul i se chircea ca un fetus râvnind siguranță și liniște numai când se gândea la subiect. El desigur că i-ar fi răspuns din nou, pentru a mia oara, că lumea scrisului e cea mai frumoasă dintre lumile posibile, că acolo se simte liber, că în lumea asta poți să-ți desenezi propria viață, propriul drum, poți să croșetezi ceea ce te înconjoară, poți să-ți aduci aproape tot ce te încântă, așa cum poți să scapi de tot ce-i urât. Știa că asta are să-i răspundă și de aceea nici nu l-a mai întrebat.    

Când îl cunoscuse, îi scria poezii, iar ei îi plăcuseră tare mult. Mai ales felul în care le spunea, ca un pui care se vâră sub aripa cloștii și de acolo începe să piuie zglobiu înspre cer. Au urmat apoi prozele scurte, romanul. Nimic mare, nimic care să zguduie lumea. Iar în ultimul timp el însuși își pierduse încrederea. „De ce să mai trimit? Unde să mai trimit? Tu nu vezi că ei îi publică numai pe ăștia din gașca lor, totul e numai pe cumetrii, pe lingușeli, pe relații?!”.

Mira apucă pachetul de țigări, scoase o țigară, o aruncă neglijent între buze, ca o coadă de mătură între ușă și toc ca s-o țină crăpată și o aprinse. Trase adânc și expiră deplin. Nu mai fumase de mai bine de zece ani. Își lăsă capul pe-un braț sprijinit în cot și ochii pe mâna stângă a lui Alex lipită de caiet. Își șterse lacrimile cu palma. Le șterse apoi și pe cele de pe masă și își uscă palma de poalele capotului. Trase din nou adânc, dar de data asta se înecă și tuși. Chipul lui Alex rămase încremenit. Mira fumă țigara până la capăt trăgând adânc fumul în piept și azvârlindu-l apoi cu furie în afară, de parcă erau propriile gânduri de care voia să se lepede. Strivi chiștocul deasupra mormanului deja clădit, apoi se lăsă pe spătarul scaunului, cu ochii ficși pe chipul lui Alex.   

Ca și cum s-ar fi simțit privit, bărbatul tresări brusc și deschise ochii mari. 

- Mira?! Cât e ceasul? De ce ești aici?

Ea privi ceasul ieftin din plastic agățat deasupra frigiderului. 

- E cinci și un sfert. Mai e puțin și se luminează. Hai, vino să te culci. Eu mă îmbrac să merg la muncă.

Bărbatul își ridică fruntea de pe masă și o privi încruntat. 

- Cum să mergi la muncă?! E sâmbătă azi. 

- Pe naiba. E vineri. 

- E sâmbătă, îți spun sigur. 

Mira zâmbi. Cu chipul ciufulit, cu aerul supărat, cu ochii abia crăpați, părea un pui de guguștiuc scăpat din cuib de părinții neatenți. Se ridică, dispăru în hol zece secunde, apoi se reîntoarse cu telefonul în mână. 

- La naiba! Aș fi putut să jur că e vineri. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Ai dreptate, e sâmbătă. 

- Nu doar că e sâmbătă, dar de azi viața noastră o să se schimbe complet – adăugă el întinzându-se. 

Mira zâmbi. Avea unele zile când era absolut adorabil. Doar că erau atât de rare.

- Cum așa?  

- Am găsit o poartă în canalul timpului de care nu știe nimeni – zâmbi el. Deja lucrurile s-au schimbat mult în bine, dar nu-ți dai tu seama. N-ai știut încotro să privești. 

- Ai visat frumos și acum vorbești în dodii, poetule. Și nu vreau s-o mai luam de la capăt. Tu trăiești acolo în lumea ta, în bula ta luminoasă și înmiresmată, din care nu vrei să privești realitatea care ne strivește. Ne strivește, Alex, ăsta e adevărul și nu mai putem merge așa înainte – spuse Mira pe un ton din ce în ce mai ridicat. 

- Ba e exact invers, tu te cufunzi în lumea asta cenușie, te lași dusă de val și nu vrei să ridici nici măcar un braț și să apuci marginea asta care să te salveze. Tu nu vezi că... – vru să mai adauge Alex, dar se opri când lacrimile Mirei începură să alunece din nou cu vitejie pe obraji.  

Se ridică din scaun, ocoli masa și se așeză în genunchi lângă scaunul ei. Îi înconjură capul cu brațul și îl trase la pieptul lui. 

- O să fie bine, ai să vezi. Îți promit. Nu plânge – îi șopti la ureche ca un îndrăgostit. 

Mira icni de câteva ori la pieptul lui, apoi ieși din încercuirea caldă, îl apucă cu brațul pe după ceafă, îl trase spre ea și își lipi fruntea de a lui. Îi atinse obrazul cu palma și o plimbă încet, foarte încet, în susul lui până la coada ochiului, acolo unde riduri mici se încrețeau ca valurile aproape de mal. 

- Promiți? – întrebă ea plângând viu, iar el confirmă clătinând de câteva ori din cap și înghițindu-și propriile lacrimi.   

- Acum du-te, strâng aici și vin și eu. 

Mira intră în dormitor și îl privi pe Mihai care dormea liniștit. Îl înveli, îl sărută pe obraz, apoi se întoarse în sufragerie. Se lumina. Se opri în dreptul ferestrei. Privi curtea cu iarba proaspăt tunsă, chiar dacă inegal, florile, liliacul, lăcrămioarele care-i plăceau atât de mult, băncuța, gardul negru din fier forjat. Dincolo de rândurile de case se vedeau munții cu crestele lor impunătoare precum colții de leu și norii împletindu-se în frunzișul pădurii ca funigeii în pletele codanelor. Își șterse ochii încă umezi. Pesemne din cauza asta vedea altceva decât trotuarul din fața blocului. Imaginea însă nu se schimbă nici după ce ochii se limpeziră. Întâi sâmbăta, acum pajiștea și munții... Își scutură capul de câteva ori, apoi se vârî în pat exact când Alex intră pe ușă și se ghemui lângă ea ca un pui de găină sub aripa cloștii. 

Neagra ceruire

IC se trezi zbuciumat. Dormise prost. Căută prin beznă telecomanda și apăsă al doilea buton din colțul din dreapta sus. Imediat un albastru timid își făcu apariția la linia orizontului. Căscă și-și întinse brațele în lateral și picioarele în lung, trosnindu-și încheieturile. Zâmbi. Era un obicei vechi și deși i se spusese că nu e sănătos pentru că afectează articulațiile, continua să o facă cu plăcere. Soarele începu să urce ușor pe cer. Sorii cei noi urcau mult mai repede pe boltă, nu era nevoie de jumătate de zi ca să ajungă deasupra capului, o jumătate de oră era suficientă pentru a simula răsăritul și apoi gata, erau sus. Cei mai mulți dintre cunoscuți rămăseseră credincioși soarelui galben, așa cum fusese el înainte de Neagra Ceruire și probabil că încă mai era, dar lui îi plăcea cel albastru. De atunci mai fuseseră câteva ceruiri, dar nimic nu putuse restabili cerului culoarea albastră și soarelui pe cea galbenă. Acum amândouă erau negre. Robotul constată mișcare între cearceafuri și porni programul setat pentru dimineață. Pregăti oul ochi, felia de brânză, roșia, felia de șuncă, prăji cele două felii de pâine și încălzi apa pentru ceai. Prefera breakfastul din perioada preartificială în locul mult mai comodei pastile. Conducerea nu agrea folosirea termenilor „era artificială” și „era preartificială”, care deși erau asociați exploziei inteligenței artificiale de la începutul secolului XXI, păreau să îi dea o notă persiflantă, sugerând că lumea prezentă era complet nenaturală, meșteșugită din iluzii. De aceea comunicatele oficiale mergeau pe variantele „eră pretrumpistă”, respectiv „postrumpistă”, și asta nu fiindcă individul ar fi fost o personalitate marcantă a epocii sale, ci pentru că „domnia sa” produsese o ruptură în societate atât de puternică, încât în doi ani se adâncise cu o viteză uluitoare, ajungându-se în final, în mod previzibil socotiseră istoricii vremii, la neagra ceruire și la distrugerea aproape completă a umanității. Noroc că între timp mașinile inteligente căpătaseră oarecare autonomie și salvaseră ce se mai putuse salva din ruinele unei lumi bolnave. 

IC deschise televizorul. Nu avea nimic altceva mai bun de făcut. Imediat după Marea Revenire oamenii chiar trebuiseră să muncească. Cu brațele, cu mintea. Asta până când au pus la punct roboții și mai ales până când au pus în funcțiune centralele nucleare de fuziune. Apariția acestei industrii, care pentru producere energiei avea nevoie doar de hidrogen și oxigen, ambele existente din abundență împrejur, a însemnat energie gratis pentru toți locuitorii planetei și implicit dizolvarea societății așa cum existase ea de mii de ani. Cu energie gratis și roboți capabili să rezolve absolut orice problemă, omul fusese dezvelit de singurul lucru care-l înnobila, munca. „Era artificială va fi comunistă sau nu va fi deloc”, spusese unul dintre filozofii vremii, nu-și mai aducea aminte numele, la începutul epocii. Și avusese dreptate! Orice altă opțiune ar fi dus la o nouă neagră ceruire, peste cea existentă, care ar fi condus cu siguranță la moartea planetei. 

Locuitorii continuaseră să aibă meserii, neretribuite desigur, bani nici nu mai existau de altfel, doar de dragul de a-și umple timpul cu ceva. IC era poet. Scria poezii, deși acestea nu semănau aproape deloc cu cele ce se scriau în epoca preartificiala. Scoase dintr-o mapă electronică o foaie de hârtie și un pix și își apleca capul în palmele sprijinite în coate pe marginea mesei. Cum se lăsă-n coate, soarele începu să clipească ca un bec nestrâns bine în fasung. Tresări. Nu i se mai întâmplase niciodată așa ceva. Scutură telecomanda și apăsă din nou butonul al doilea din dreapta sus. Soarele se opri din clipit. Ridică pixul și își duse cealaltă mână la frunte. Scrierea poemelor era una din cele mai grele meserii ale noii lumi pentru că presupunea multă gândire și în special multă inventivitate, dar îi plăcea, îi făcea bine. Câteva dintre poeziile lui fuseseră afișate pe tuburile de călătorie, iar una fusese chiar prezentată pe media centralizată. 

IC căută un subiect de poem. Lumea artificială ducea lipsă de elemente poetice. De aceea și barzii erau atât de puțini. Pe de altă parte nici locuitorii planetei nu mai citeau poezie, decât rar și doar dacă erau inserate printre versuri updaturi economice sau bucăți de reclamă la diverse produse indispensabile vieții, cum ar fi mașina de gândit. Mașina de gândit era o piesă nelipsită din orice locuință și înlocuia practic mai vechea mașină de scris, folosită în era preartificială, păstrând desigur proporțiile date de decalajele între vremuri. 

Soarele începu iar să clipească, așa că IC ceru să-i fie făcută legătura cu dispeceratul central. „Pentru elemente de laudă apăsați tasta unu, pentru propuneri de îmbunătățire apăsați tasta doi, pentru reclamații apăsați tasta trei”. Trei „Pentru alimente apăsați tasta unu, pentru condiții casnice apăsați tasta doi, pentru activități lucrative apăsați tasta trei”. Doi „Pentru apă apăsați tasta unu, pentru energie apăsați tasta doi, pentru mediu apăsați tasta trei”. Trei „Pentru peisaj apăsați tasta unu, pentru soare apăsați tasta doi, pentru cer apăsați tasta trei”. Doi. „Pentru soare defect apăsați tasta unu, pentru soare inexistent apăsați tasta doi, pentru orice altă problemă apăsați tasta trei”. Unu. „Pentru soare întunecat apăsați tasta unu, pentru soare prea luminos apăsați tasta doi, pentru orice altă problema apăsați tasta trei și veți fi direcționat către Dispeceratul de Analiza și Rezolvare a Defectelor”. Trei.

- Bună ziua, sunt KMF de la Dispeceratul de Analiză și Rezolvare a Defectelor, cu ce vă putem fi de folos? – răsună din tavan o voce metalică dulce. 

- Sunt IC, soarele meu pâlpâie – răspunse el scurt și concis. 

Nu era nevoie să prezinte mai multe detalii despre sine, cum ar fi adresa, sau data nașterii, sau numărul de identificare, sau numărul carnetului de sănătate, căci toate aceste informații și multe altele se aflau deja imprimate în timbrul vocii sale.

- O secundă – replică vocea metalică, timp în care IC își imagină că îi sunt analizate informațiile furnizate de timbrul vocii. Vă rugăm să selectați din telecomandă soarele roșu.

IC făcu întocmai și soarele păru să nu mai pâlpâie. 

- Mulțumesc, pare că soarele roșu funcționează fără probleme, dar aș vrea să-mi fie reparat și soarele albastru – comentă IC.

- Așteptați câteva minute. 

IC așteptă o vreme și soarele începu iar să pâlpâie. 

- A înce...

- Știm, pâlpâie. Încercați și soarele mov. 

IC schimbă din telecomandă în soare mov. Nu-l încercase niciodată. Îi plăcea. Nu știa să spună de ce, dar acesta venea și cu o mireasmă discretă de lavandă, desigur doar sugerată. Așteptă. După un timp și soarele mov începu să clipească.

- Problema nu este la soare, este la dumneavoastră. Vă rugăm să căutați placa IXWM19562. Este în secțiunea AS503. După ce o găsiți vă rugăm să apăsați butonul de control. 

IC își ridică tricoul peste burtă, apoi ridică cracul drept al șortului, dezvelindu-și pulpa. Scoase din degetul mare o șurubelniță subțire ca o scobitoare, dădu la o parte petecul de piele și desfăcu capacul. Găsi imediat placa. Apăsă butonul de control. Se aprinse lumina roșie. 

- Roșu.

- Vom trimite un tehnician cu o placă nouă, ajunge în două minute. Vă sugerăm să renunțați la meseria de poet și să alegeți alta din „Lista completă și actualizată a codurilor CAEN 2525”. Din cauza suprasolicitării circuitele s-au încălzit și au cedat. Dacă nu mai aveți o altă problemă vă dorim o zi bună.                          

Plopul cu umbre

Când îi văzu pe cei doi bărbați aplecați peste gard, țâncul căscă ochii mari cât roșul de ou, rămase o vreme cu respirația oprită, apoi dădu drumul din brațe puiului pe care-l capturase și care țâșni pentru a se ascunde între bârnele stivuite de-a lungul gardului și începu să răcnească cât îl țineau plămânii.

- Tușaaa... Tușaaa... Tușaaa...

- Ce-i mă, ce urli așa de parc-au luat foc cocenii – se auzi o voce din casă. 

Țâncul nu răspunse, în schimb continuă să țipe de mama focului și să arate cu degetul mare înspre poartă, în timp ce celălalt deget mare urmărea fără sorți de izbândă un muc obraznic ascuns printre pliurile nazale.  

O femeie ieși degrabă și vru să izbească cu vorbele în țânc, dar zări capetele celor doi bărbați spânzurate peste uluci și încremeni. Își șterse mâinile ude de poalele rochiei murdare, coborî de pe prispă și se apropie cu teamă. 

„Numai de n-ar fi de la politie” șopti femeia pentru sine cu gândul la omul ei. Habar n-avea ce învârte pe la oraș, dar din în când venea acasă cu câte ceva, ba c-o bucată de carne, ba cu o traistă de mere, ba una de cartofi, ba de castraveți. Bărbații aveau costum, cravată, cămașă albă și erau tunși scurt. Unul dintre ei avea ochelari de soare. 

- E proprietatea dumitale? – întrebă cel cu ochelari, privind înspre femeia care începu să se bâlbâie. 

- Eee... casaaa... adică e a mea. Și-a lu bărbati-miu. Da acum îi dus. Nu-i acasă. 

- Putem intra? – întrebă politicos celălalt bărbat și căută cu privirea poarta.

- Poftiți – suspină femeia și se grăbi să le deschidă. 

Poarta scârțâi lung, ca un tren care-și întoarce trupul rotund spre zările cernite și bărbații intrară în curte. Femeia simți imediat parfumul fin adiind în urma lor ca aburul în spatele locomotivei. Asta o sperie și mai tare. 

„Or vrea să-mi ia casa! Da pentru ce, Doamne iartă-mă?” gândi femeia, însă bărbații nu păreau deloc interesați de casa de paiantă înclinată într-o parte și având învelișul de pământ căzut pe latura dinspre grădină. Păreau mai degrabă interesați de curte. Cel mai înalt, cel fără ochelari, o măsură cu privirea de la uliță până la gardul din spate, apoi începu să scurme în țărână ici colo cu vârful pantofului negru de lac care se acoperi imediat de-un colb alb lipicios. Celălalt își scoase din buzunarul de la piept al sacoului un carnețel mic și un pix și mai mic din metal și începu să noteze ceva. 

Femeia măsură și ea curtea urmărind-o de-a lungul privirii bărbatului. Nu zări nimic care să merite atenția. Doar colb, câteva gropi făcute de găinile care-și aranjau culcuș ca se apere de căldură, câteva smocuri de iarbă pe lângă casă și pe lângă gard, ceva flori în capăt spre coana Vasilica și cam atât. A, și plopul. Era singurul copac înalt din sat. Era chiar foarte înalt. În rest, ce să crească în vipia Bărăganului?! În tot satul erau doar câțiva salcâmi subțiri cu țepi mari cât dinții pieptenului și câțiva meri ai căror fructe creșteau mici cât nucile și se scuturau înainte să se coacă. 

Bărbatul cel scund își scoase ochelarii și se aplecă pe vine apucând în pumn o mână de țărână. Își deschise apoi palma și cercetă atent grăunții de glod mărunți ca firele de praf. Le dădu drumul și costumul său se umplu pe dată de alb. Bărbatul vru să-și șteargă palma întâi pe turul pantalonilor, apoi își dădu seama cât de murdară este și căută din ochi o cârpă sau ceva care ar fi putut să-l ajute să se curețe. Femeia observă mișcările de animal hăituit ale ochilor și alergă pe prispă de unde înhăță o cârpă cenușie pusă la uscat, o rămășiță dintr-un maieu bărbătesc și o întinse străinului. Acesta mulțumi, își șterse palmele și îi întinse cârpa înapoi. 

„Dacă ar fi de la poliție ar fi trebuit să vină cu domn plutonier, dar el n-a venit. Înseamnă că nu-s”, încercă femeia să se liniștească singură. Dar tot nu înțelegea ce căutau. Nu păreau a se înverșuna asupra a ceva anume, deși mișcările lor erau precise și atenția țintită. 

Bărbatul mai înalt ridică ochii spre plop si întrebă șuierat.

- Al dumitale?

Femeia ezită. Crezu întâi că de bărbat întreabă și vrut s-o ia de la capăt cu explicațiile, dar omul reveni.

- Plopul. E al dumitale?

- Ah, da! Doamne păzește, al nostru e. Că eu vrusei să îl tăiem și să-l punem pe foc, că lemnele-s scumpe și acilea e mulțime de lemn, da omul meu nu vru, că de ce să-l tăiem, că n-are nimeni în sat așa copac înalt și că e bun de-a face umbră și...

Apoi se opri căci bărbatul îi făcu un semn discret și deloc limpede, dar pe care ea îl interpretă ca unul ce solicită tăcerea. 

- Trebuie să vină acum și primarul. Mă mir că n-a sosit – spuse celălalt și își privi nemulțumit ceasul mare cât potcoava calului, apoi se concentră pe măsuratul umbrei pe care-o făcea plopul. Măsură întâi cu pasul, apoi se aplecă pe vine și măsură cu deschiderea palmei. Când ajunse în vârful plopului, desfăcu iar carnețelul și notă ceva scurt, apoi îl închise, anină de marginea lui pixul metalic subțire ca o scobitoare și le baga pe amândouă în buzunarul de la piept al sacoului. 

Celălalt se apropie la rândul său de marginea umbrei și împreună prinseră a-i cerceta înlăuntrul, ca și cum ar fi căutat pești într-un lac puțin adânc și cu apa curată. Își spuseră unul altuia câteva vorbe, dar acum erau prea departe și vorbele prea în șoaptă ca să-i mai audă.

Femeia se încruntă și îi privi cu atenție. O clipă îi trecut prin minte că erau doi zăluzi scăpați din cine știe ce chingi. Părerea îi fu întărită când unul din bărbați scoase din geanta pe care o căra pe umeri un fel de aparat de fotografiat cum erau pe vremuri cu bliț mare cât roata de cașcaval și prinse a pătrunde miezul umbrei. Femeia se închină și își agăță privirile de marginile ulucilor în așteptarea primarului. Doar el putea lămuri ce caută oamenii aceia străini în curtea sa. Dacă nu avea să vină curând, ea avea de gând să meargă în șopronul din spatele casei, să apuce furca și să-i ușuie ca pe găini. Nu peste mult timp zări însă trupul mătăhălos al primarului apropiindu-se pe ulița prăfuită, clătinându-se într-o parte și alta ca un tractor prin brazda adâncă, așa că se scutură de gând și se liniști. 

- Ăsta e! – arătă bărbatul cel înalt înspre plop, ca și cum ar mai fi existat un alt plop în sat, iar el ar fi vrut să-l identifice pe cel corect. 

Primarul dădu din cap cu înțelegere. 

- Și asta-i umbra – arătă bărbatul cel mititel spre umbra ce se lungea pe pământ ca un crocodil imens încercând să evadeze dintre gratiile zilei toride și să se ascundă într-o crăpătură a întunericului. 

Primarul dădu din umeri.   

- Și uite, aici sunt toți, și Nae a lu Scurtu, și Ion a Vădanii, și Iorgu a lu Pleșniță, și Ioana a Popii, și Nică Cucuruz, și Gogu Puscălungă, și Vica Coasteaspre, și Marin a lu Pupăză...

Femeia căscă ochii mari când spre omul care vorbea, când spre primar. Toți cei spuși erau oameni din sat care muriseră în ultimii ani. Cum de-i știa străinul? Și ce cătau oamenii ceia în curtea ei, când cimitirul era taman șapte case mai spre vale? Și de ce primarul tăcea și nu spunea nimic?      

Cel din urmă se aplecă cu greu și cercetă la rândul-i atent umbra, dar nu descoperi nimic deosebit. Bărbatul mai scund îl bătu pe umăr și-i făcu semn cu mâna să aștepte, apoi scoase mașinăria ca un aparat de fotografiat vechi cu un bliț mare cât roata de cașcaval și apăsă un buton. O lumină metalică bleu-strălucitor se răspândi pe pământ, peste petecul de umbră. Bărbatul mai înalt arătă cu degetul contururile care se profilau în miezul umbrei unduind ușor ca plăticile proaspete înghesuite în juvelnic.  

Primarul tresari și se trase speriat înapoi.

- Nu-și găsesc liniștea, primarule. Umbra plopului îi suge ca o seringă uriașă. Ca o țâță a pământului răsturnat atârnă umbra asta în lumea de dincolo. Și ei cad în ea și se cufundă și sunt striviți acolo unul peste altul și rămân prizonieri până când soarele trece dincolo de marginea pământului și punga asta se desface. Apoi, a doua zi iar – explică bărbatul mai înalt.  

- De-aia se aud gemetele la marginea cimitirului?

Bărbatul cel înalt înclină din cap de câteva ori. 

- Și ce-i de făcut? Ce putem să facem ca să le aducem iar liniștea și să înceteze cu bocetele? – întrebă primarul îngrijorat. 

- Simplu, tăiem plopul. Și umbra. Asta dacă doamna e de acord. 

Cei trei bărbați își întoarseră privirile spre femeie și o țintuiră insistent, așteptând ca ea să-și dea acceptul, însă aceasta rămăsese cu gura deschisă și ochii ficși pe buzele bărbatului cel înalt. 

- Mărie! Tăiem plopul? – întrebă aspru primarul.

- Da, cum nu! – murmură femeia încă confuză după cele ce se vorbiseră în preajma-i. 

Apoi urmărindu-i cu coada ochiului pe bărbații cei noi și cu teama că voiau cu totul altceva decât arătaseră, mai adăugă pe un ton certăreț.

- Și cu plopul ce-are să fie? 

- Rămâne aici. Îl pui pe foc cum ai vrut – o liniști bărbatul cel mărunțel și vârî mașinăria ca un aparat de fotografiat vechi, înapoi în geantă. 

Toamna se numără roboții

Tabletin din Tarabscon era un tânăr sărac dar isteț care-și făcea veacul prin pădurile din Obor. Avea o armură neagră, veche de când lumea și zgâriată, cu vizieră albastră, o inimă mare de 1.5 GHz și o memorie excelentă pentru cei de țeapa lui. Era din familia androizilor și cunoștea 12 limbi. Neînfricarea îi venea din armele primite în dar de la părinți, softul și conectorii de diagnoză. Cum i-a mers vorba că știe să vindece inimile ostoite, n-a fost nicio mirare că, trecând într-o zi prin pădure, frumoasa prințesă japoneza Toyoka Celyka s-a înamorat de dânsul. Prințesă, dacă-mi permiți să-mi bag stekerul în priza ta, nu-mi trebuie decât două minute ca să-ți aflu tot trecutul, prezentul și viitorul, i-a spus Tabletin clipind galeș pe sub vizieră. Iar ea îmbujorată s-a învoit. Nu numai că i-a spus unde o doare și de ce, dar i-a arătat și ce-i de făcut ca să se vindece. Așa că Toyoka a ajuns în al nouălea cer de atâta fericire, iar de acolo nu l-a văzut pe ciclopul Radar ce-o pândea la intrarea în localitate. Ciclopul avea o armură oribilă, ca un coș de gunoi din tablă, un ochi mare din care clipea sporadic și o alimentare la rețea. Era atât de prost, încât nici nu putea judeca cu propriul cap, pentru asta fiind nevoit să se conecteze la tatăl ciclopilor, Sistemul de Management al Traficului. Încotro așa grăbită duduie, a sâsâit ciclopul și-a dat s-o prindă c-o poza pe după șold. A încercat prințesa să se ferească cât a putut, dar n-a scăpat. Tabletiiin, a strigat ea, salvează-mă! Și tânărul a venit într-un suflet călare pe carcasa de plastic. S-a uitat speriat în sus la ciclop, s-a uitat la prințesa căreia i se aburise parbrizul de emoție, apoi a scos un fir din piciorul drept, l-a legat la alimentarea monstrului, apoi la semnul de reducere viteză. Pe data s-a făcut un scurt circuit și Radar s-a prăjit. 

Iar Tabletin și Toyoka au trăit fericiți pana la capătul zilelor.  

(text scris pentru Jokeri de Cuvinte cu titlu dat și în limita a 1900 de caractere) 

Miracole de weekend

Capacul se desprinse de roată, se rostogoli de-a lungul șoselei câteva zeci de metri, apoi ieși în marginea de pământ, alunecă peste iarba și se lovi cu un zgomot asurzitor de-o piatră, oprindu-se brusc. De sub el ieși amețit un gândac de bucătărie ce mersese tot drumul înfipt într-o muchie. Înaintă pe șapte cărări până lângă frunzele de arțar și căzu lat. Când deschise ochii, în față i se înfățișă o coropișniță roșcată, un pic trecută, sorbind sub o umbrelă de soare gin tonic dintr-un pahar înalt cu pai roșu. Lângă ea pe șezlong un greiere frumos, indecent de tânăr, cânta la chitară, făcându-i ochi dulci într-o tigaie pătrată. Pentru un gândac care locuise toată viața în drenajul de pardoseală a bucătăriei de la etajul șapte din marele oraș, priveliștea care i se înfățișa era copleșitoare. Ce minune, murmură el și leșină iar. Coropișnița îi luă capul în poală, îi șterse fruntea c-o frunză de moșmon și cu gândul la nebunia pe care o trăiau, îi șopti la ureche: e cu adevărat un miracol.

(text scris pentru Jokeri de Cuvinte cu titlu dat și în limita a 1000 de caractere)

Oglinda cu două fețe

Spițeria Oglinda cu două fețe era o dugheană mică din lemn înghesuită între două clădiri impunătoare din piatră. Făcea o notă evident discordantă cu toate clădirile de pe uliță, nu numai cu cea din stânga și cea din dreapta. În timp ce casele din jur erau construite din piatră, moderne,  cu două caturi, cu ferestre mari și lumini sclipitoare înăuntru, spițeria era mică și strâmtă de parcă timpul o ascunsese într-un buzunar uitat și o acoperise cu vremuri noi. Nu arăta nicidecum așa cum îmi imaginasem când pornisem s-o caut și nici un pic așa cum îi era faima. 

Când am intrat, clopoțelul agățat deasupra ușii a dat de știre stăpânului ca are un mușteriu nou. Nu era nevoie, căci Akar era chiar la tejghea, la doi metri în fata ușii, amestecând cu ajutorul unei spatule de fier prafuri din diverse recipiente mici de sticlă, într-un mojar de bronz. Akar era exact așa cum mi-l descrisese Osano, bine făcut, cu părul tot îngrămădit în vârful capului, cu ochi de vultur părând să înghită tot ce cuprind și cu mișcări sigure ce păreau a spune în fiece clipă „știu ce fac și sunt întotdeauna în control”. Fiindcă el nu a ridicat ochii, am apucat să privesc rapid împrejurul. În afara peretelui ce dădea înspre drum, de care era lipită o măsuță mică cu trei picioare și era agățată o oglindă, ceilalți trei erau acoperiți de sus și până jos de borcănele din sticlă de diverse dimensiuni, de vase de ceramică mai mari sau mai mici, de cutii de tablă și de punguțe de hârtie așezate pe rafturile aliniate la o palmă unul de altul pe înălțime, până-n tavan. Tejgheaua era de asemenea plină de diverse recipiente mai mici, precum și de câteva vase mari de sticlă în care odihneau rădăcini de plante variate. Fiecare recipient avea o etichetă la vedere, iar încăperea mirosea ca un rai al gâzelor, miresme de tot felul împletindu-se într-un buchet uriaș. Oglinda cu două fețe, cea care dădea numele locului, era departe de a fi obiectul care să fure privirile. Nimic din strălucirea oglinzilor din marile saloane ale Europei, nici măcar un colț de ramă aurită, nici un pic de luciu de-argint în care să-ți piepteni mustața, mai degrabă o bucată de sticlă îmbătrânită, a cărei mătuire părea să se cufunde tot mai adânc înlăuntrul său. Apropiindu-mă de ea am constatat însă că îmi reflecta mulțumitor de bine chipul, deși acesta părea a se multiplica în cel puțin două imagini suprapuse, dacă nu mai multe. Știam însă că nu de aici îi vine numele, multiplele imagini fiind mai degrabă un defect al oglinzii, decât o calitate. Nu! Numele îi venea de la faptul că odată întoarsă oglinda pe cealaltă față, ea arata exact ca prima, adică te puteai lesne oglindi în ea, iar sticla îți reflecta chipul, o dată sau de mai multe ori, exact ca atunci când te-ai privit în prima ei față. Dar ceea ce o făcea cu adevărat faimoasă, era faptul că întorcând-o pe cealaltă față, nu-ți vedeai reflecția propriului chip așa cum apare în orice oglindă, ochiul stâng în fața ochiului stâng și umărul drept în fața umărului drept, ci ea apărea răsucită, ca și cum nu era de fapt o reflecție a imaginii tale, ci o prelungire de pe partea cealaltă a sticlei a primei reflecții, de pe fața dintâi.  

- Domnul...?! – a ridicat capul Akar, dregându-și vocea.  

- Sunt doctorul Atmakap. Mi s-a spus că aici pot găsi ceva prafuri și pomezi.

Akar m-a privit lung, apoi mi-a răspuns aspru.

- De bună seamă că poți găsi, atâta vreme ce tabla aninată de zidul de-afară spune că aici e o spițerie. Și pot ști cine anume v-a trimis până la mine? Chipul nu mi-i cunoscut și nici graiul, deci bag sama că veniți de departe. 

Ochii lui Akar! Erau exact așa cum îmi spusese Osano. Nu scăpau nimic, pătrundeau în adânc,  sfredeleau în trecut.

- Nu cred că persoana respectivă e cineva care să fi rămas în gândurile voastre – am început eu politicos, dar Akar m-a fixat cu o asemenea privire de gheață, încât practic mi-a scos vorbele împotriva voinței mele. 

- Osano îi e numele. Osano Kasati. E doctor ca și mine. El locuiește în Owlma, eu în Wolkura, sunt la vreo trei zile de mers...

Imediat ce am rostit cuvintele “sunt doctorul Atmakap” aș fi putut jura că am auzit pe cineva rostind în batjocură „doctor pe dracu”. Dar nu mai era altă persoană în încăpere în afara de noi doi. În spatele tejghelei, în dulapul cu rafturi, era tăiată o ușă mică, pe care nu puteai intra decât aplecându-te, probabil că era un mic depozit în spate unde erau stivuite alte seturi de recipiente, cutii sau pungi, însă vocea venise de undeva din încăperea unde ne aflam, aș fi putut spune chiar cu oarecare precizie că venea din celălalt capăt al tejghelei față de locul unde se afla Akar.   

- Știu, știu unde e Owlma – mi-a retezat-o el. Îl știu și pe doctorul Osano, de bună seamă. A trecut pe aici acum vreun an jumate. A luat un sac de rădăcină de symphytum officinale. Numai bună pentru răni și arsuri, vindecarea și regenerarea trupului și alinarea durerilor. Bag seama că-ți sunt de mare trebuință ierburile dumitale, dac-ai bătut atâta amar de drum până aici.   

Am rămas încremenit. N-aș fi crezut una ca asta. Îl văzuse pe Osano o singură dată printre atâtea sute de mușterii, pentru mai puțin de-un ceas și totuși știa când venise și ce cumpărase.

- Iar dumneata? 

Am așteptat să continue, dar nu a făcut-o. Pentru câteva clipe am tăcut amândoi, apoi mi-am dat seama că mă întreabă pentru ce am venit. Un pic m-am speriat. 

- Eu vreau câte zece uncii de banisteriopsis caapi, psychotria viridi și salvia divinorum și treizeci de uncii de peyote. 

Cât am vorbit i-am urmărit atent ochii și degetele, Nicio tresărire, niciun tremur de pleoapă, nicio mișcare necontrolată a mâinii. După câteva clipe de tăcere, timp în care și-a isprăvit treburile începute, Akar a lăsat din mână spatula și recipientul, a încetat orice mișcare și m-a privit fix în ochi de parc-ar fi vrut să mă toarne în bronz. Îi simțeam privirea învârtindu-se în globul meu ocular ca o gâză rătăcită în globul lămpii, coborând pe nervul optic până în interior, scormonind, căutând, întorcând pe-o parte și alta ficatul, rinichii, plămânii, ca și cum ai răscoli pietrele de râu căutând ceva ce nu-i de găsit, ceva ce probabil s-a dus cu apa și oprindu-se în final stăruitor asupra inimii.    

Deși fusesem pus în gardă că Akar nu e un om obișnuit, simțeam cum legătura lui cu pământul din care s-a plămădit nu se rupsese, cum degetele lui răscoleau firesc glodul și vorbeau cu rădăcinile ierburilor și ale copacilor, cu moșii, cu viermii și cu toate lighioanele ascunse dincolo de verde.

- Zece uncii de banisteriopsis caapi, psychotria viridi și salvia divinorum și treizeci de uncii de peyote – a repetat el rece, cu privirea înfiptă în organele mele, în trecutul meu, în oamenii care-mi sunt aproape și-n gânduri. Să vii în două treceri de lună, pe la pătrarul zilei. Am să tocmesc să fie gata tot ce-ți dorești.   

Și deși mă așteptasem să mă întrebe pentru ce-mi trebuie, ce vreau să fac cu prafurile și eram pregătit să-i vând povești despre vracii de la țară care îmbină cunoștințele medicale cu puterea minții, nu ca doftorii adevărați de la oraș cu ustensilele, spitalele și aparatele lor pricepute, n-a făcut-o. Fiindcă știa! Avusesem oarece îndoieli și icnisem într-o parte și alta ca un scrânciob înțepenit până când a rostit „am să tocmesc să fie gata tot ce-ți dorești”. Atunci am știut că a aflat adevărul și că sunt un cufăr desfăcut în fața lui, deși încuietorile sunt intacte, că „tot ce-ți dorești” nu se referă la ierburile în sine, ci mai încolo la ceea ce voiam de fapt să fac cu ele. 

- Ți-ai aranjat să dormi? Să nu tragi la Măgarul dezlegat, e plin de păduchi. Mai degrabă ieși din sat spre miazăzi și-ai să găsești la zece salturi de galop un han cumsecade, La becața amețită. E curat și nu-i deloc scump. Și-apoi vinul e bun și neîndoit, de-aia se și amețesc toate becațele care-i trec pragul – a mai adăugat și un surâs fin ca zâmbetul de soare ce se ivește din mare, s-a întins ușor peste față.

Am zâmbit la rândul-mi amar la gândul că va trebui să-i cer hangiului de la Măgarul dezlegat să-mi înapoieze banii și că va trebui să-mi iau catrafusele pentru a le muta dincolo.   

                                                                    ***

Când a sosit vremea, m-am întors la Oglinda cu două fețe. De data aceasta m-am oprit lângă ușă. Deși prima dată nu-i dădusem atenție, așa cum spusese Akar, de peretele din dreapta ușii atârna o firmă ca un scut de viteaz luptător pe care era desenat un mojar și-un pistil, în jurul lor fiind scris cu litere de-un deget: ”Spițerie – Oglinda cu două fețe”. Tabla era mâncată de vreme, culorile aproape șterse, dar literele păreau să învingă timpul și să se lipească de retinele trecătorilor. Înainte să apăs clanța am auzit glasurile. Primul îi aparținea cu siguranță lui Akar, celălalt unui alt bărbat. Am tras un pic cu urechea. Păreau a se certa pe niscai prafuri. În mod curios, a doua voce aducea foarte mult cu cea care spusese „doctor pe dracu” cu două zile în urmă. Când am intrat, glasurile au tăcut, iar bărbații s-au privit un pic buimăciți. 

- Dumnealui e maestrul Raka, asociatul meu – a rostit Akar fără să mă privească. 

Am înclinat ușor din cap, în timp ce Raka a continuat să-și vadă de treaba printre rafturi, cocoțat pe o scăriță de lemn. Scria etichete pe care le lipea apoi pe diversele vase cu ierburi, prafuri și pomezi.

Era ciudat bărbatul ce mi se înfățișa. Cu cât încercam să-l fixez mai tare, cu atât îmi părea că trăsăturile sale îmi fug. Ba îmi părea că seamănă cu Akar, ba nu prea, îmi părea înalt, dar nu prea, îmi părea vânjos, dar nu prea, îmi părea chipeș, dar nu prea, îmi părea că are părul bogat, dar nu prea, sau că are ochii ca două săgeți. Dar nu prea. Așa ceva nu mi întâmplase în toată viața. Și nu fusese scurtă. Aș fi vrut tare mult să-l fac să vorbească și să-mi confirm că el fusese în aceeași încăpere cu noi cu două zile în urmă, deși nu-l văzusem, deci într-un fel sau altul se ascunsese privirii mele. 

- Maestrul Raka, de bună seamă, se ocupă în egală măsură de treburile spițeriei, ca și domnia voastră – am încercat eu marea cu degetul. 

- Da – a răspuns Akar cu același ton rece care îndemna la retragere.  

- Iar asta de câtă vreme se întâmpla, dacă nu mi-e cu supărare? – am insistat eu. 

- Chiar de pe la începuturi... – a răspuns tot Akar, cu același ton rece, în timp ce asociatul său nu prea părea să fie interesat deloc de dialogul pe care încercam să-l urnesc. 

- Curios, Osano n-a pomenit nimic despre asta – am încercat eu să-l prind, dar Akar a fandat ușor și a parat lovitura. 

- Maestrul Raka era plecat după ierburi când doctorul Osano a trecut pe la noi. 

Știam că Akar minte. De ce mințea, nu aveam însă niciun indiciu. Osano nu-mi spusese nimic despre existența sau inexistența lui Raka, dar modul abrupt în care-mi fusese livrat răspunsul, precum și motivul facil pe care mi-l înmânase împăturit erau semne clare ale minciunii. 

Raka tot nu voia să scoată nicio vorbă. Însă privindu-l cu coada ochiului și încercând să-i conturez profilul am avut surpriza să constat că nu era vorba doar de o meteahnă a pupilei, ci într-adevăr trupul lui Raka părea să se deformeze ca un nor ce luneca ușor pe albastru. 

Cu celălalt ochi am privit pachetele de pe tejghea. Mă așteptau. Am ezitat câteva secunde între a le apuca, a dispărea pe ușă și a mă face nevăzut, ceea ce ar fi încheiat înainte de a începe orice neplăcută conversație privind motivul apariției mele la Oglinda cu două fețe și a încerca să desfac cele două fețe ale oglinzii pentru a privi înăuntru, inițiativă deopotrivă periculoasă și deloc prietenoasă. Deși nu sunt un aventurier și îmi plac lucrurile clare și bine făcute, am decis brusc să merg pe a doua variantă. Așa că am apucat o etichetă găsita pe un colț al măsuței aflată chiar în dreapta intrării și ridicând-o lui Raka i-am spus cu glas puternic. 

- Maestre, v-a căzut aceasta eticheta. 

Raka s-a aplecat a luat-o dintre degetele mele și a cercetat-o atent. 

- Mulțumesc! - apoi a adăugat imediat - Nu cred că mi-e de trebuință acum – și i-a dat drumul să cadă pe podea.  

Neîndoielnic, glasul era același. Și cum de nu-l văzusem? Ce mister învăluia spițeria Oglinda cu două fețe? Deși îmi tremura tot trupul, mi-am luat inima în dinți și am spus la fel de impetuos. 

- Maestre Raka, cred că acum două zile ați fost aici, în aceasta încăpere, împreună cu mine și maestrul Akar. Cum de nu v-am văzut? 

Raka s-a oprit din lipit etichete și m-a privit o secundă mirat. Apoi privirile sale s-au mutat pe chipul lui Akar și au așteptat acolo cuminți. Akar a zâmbit larg, dar nu a scos niciun cuvânt. A fost rândul meu să-l privesc fix în ochi și să-i spun dezinvolt.

- Vă voi dezvălui adevăratul motiv al trecerii mele, daca veți avea bunăvoința de a-mi explica ce se întâmpla aici. 

Akar a zâmbit iar. 

- Sau putem trece peste prima dezvăluire, atâta timp cât domnia voastră cunoaște foarte bine deja motivul venirii mele. 

De data asta Akar a pufnit scurt în râs, în timp ce chipul lui Raka a rămas fix, lipsit de orice însuflețire, ca al unei statui. Apoi Akar a părut a se adânci în sine, așa cum se adâncise în lăuntrul meu cu două zile în urmă. Părea să răscolească fiece piatră a trecerii sale, să alunece în fugă printre oamenii pe care îi întâlnise de-a lungul vieții, să le cerceteze dialogurile și gândurile. Când în fine și-a așezat în ordine informațiile culese, a pornit a vorbi cu voce molcomă, complet diferită de cea cu care mă obișnuise. 

- M-am născut cu meteahna de a cerceta. De a cerceta în adâncul lucrurilor, în adâncul cuvintelor, în miezul întâmplărilor. Nu pot trece pe lângă oamenii, pe lângă lucrurile, pe lângă evenimentele care-mi sunt aproape fără a mă apleca asupra lor. Să nu crezi că e un dar minunat, e o corvoadă. Căci mintea mea nu stă o clipă locului. Mi-e greu să-mi ridic gândul cufundat în adâncuri și să-l plimb peste suprafața netedă a lucrurilor, mi-e adesea greu să adorm, mi-e imposibil să cunosc liniștea. Nestarea aceasta a făcut imposibilă apropierea de oameni în general și de femei în special. Oricât mi-am dorit să-mi găsesc o pereche și să mă așez la casa mea, nu m-am putut lipi de niciuna. Nu m-am putut opri în a le analiza, a le cerceta în cele mai intime detalii, a le răvăși gândurile și simțirile cu trecerea mea. Și niciuna nu m-a dorit așa. E dureros. 

Așa a fost întreaga mea viață de când am căpătat conștiința trăirii. Un chin. În timp ce oamenii obișnuiți trăiesc o viață normală, eu trăiesc două vieți nebunești, una exterioară, bogată în întâmplări și alta interioară, agitată și plină de răscoliri, de cuvinte nerostite, de trăiri zbuciumate. În ultimii ani tot înlăuntrul ăsta de gânduri și trăiri a crescut atât de mult încât n-a mai avut loc în trup și s-a vrut în afară, un organism independent.   

Aici Akar s-a oprit și l-a privit pe Raka, apoi a continuat. 

- Deși pare o nebunie, asta m-a ajutat să trăiesc. Altfel probabil că aș fi ajuns să-mi pierd mințile. Nu știi ce înseamnă să gândești în continuu, să despici în patru toate firele care-ți ies în cale, să analizezi, să calculezi. E o fierbere ca cea din soare. Așa, îi las lui toate emoțiile mele. Și îmi răscumpăr liniștea. Conviețuim fără probleme ca doi oameni foarte apropiați, ne ajutăm unul pe altul, ne mai certăm din când, așa cum fost adineauri înainte să intri. Și mai e ceva. Noi oamenii suntem încătușați în barierele conveniențelor sociale. De exemplu nu ar părea deloc cuviincios să mergi pe stradă și să te oprești în fața unei domnițe spunându-i cât se poate de sincer „vai, dar ce gleznă fină aveti, îmi permiteți s-o acopăr c-o sărutare?”, așa cum nu poți înjura când birjarul a manevrat prost vagonul și a fost gata-gata să îl doboare dimpreună cu toți călătorii, sau nu poți pocni vreun dobitoc beat care te-a lovit pe stradă din nebăgare de seamă. Nimic din toate astea nu poate face un gentilom care se vrea apreciat de semeni. Dar el poate - mai spuse Akar și arătă înspre Raka. Pot să-i transmit lui tot ceea ce eu nu-mi permit a face. Căci el poate – repetă Akar și am simțit în cuvintele sale o ușoară undă de satisfacție scrâșnită. 

Am rămas complet uluit. La orice m-aș fi putut gândi, la un frate ascuns, la o dublură făcută în creuzetul vracilor, la un extraterestru poate, dar nu la asta. L-am privit pe Akar cu ochii mari uitând să mai clipesc. 

- Nu te uita așa. Nu sunt primul care a făcut asta. Și, desigur, nici ultimul. Primul de care știm a fost probabil chiar regele Arthur. A iubit-o atât de mult pe Excalibur și i-a transmis atât de mult din înlăuntrul său, vitejia, gândurile, dorințele, încât Excalibur a devenit o sabie cuvântătoare. Comunicau adesea, mai ales în timpul luptelor, dar și imediat după aceea. Și tot cam prin aceeași perioadă au fost preoții kamonis. Ei își trimiteau cu totul sufletele copacilor, pentru a le feri de păcatele lumești și trăiau în simplitate și deplină decență. Sigur, apoi au fost tot mai mulți. Iar printre ei, eu azi, aici...

Am tăcut toți trei vreme îndelungată. Apoi tot Akar a revenit. 

- Cât despre tainele scrierii, eu nu mă prea pricep. Și nici nu știu a-ți spune cum e mai bine. Sunt taine ascunse sufletelor obișnuite și nu-s aceleași pentru a fi dăltuite în piatră, ci se schimbă de la un timp la altul și de la un om la altul, așa cum se schimbă chipul lui Raka de la o stare la alta. Poate că prafurile ce le vrei care aduc halucinații sunt bune pentru că te trimit în lumi unde altfel ar fi greu de intrat. Sau poate că nu-s, atât timp cât nu știi cum e lumea aceea de primitoare. Dar vei afla în curând, bag seama – a mai spus Akar apăsând palma peste pungile pregătite pe tejghea.

- Voi afla cât de curând – am repetat eu. Și dacă lumea aceea e primitoare, vei știi. Te vei trezi într-o zi la poartă c-o mână de povești – am adăugat eu și-am ieșit zâmbind.  

Septembrie în flăcări

N-o să uit septembrie ăla cât oi trăi. Atunci a murit mătușa Tudosa, sora bunicului dinspre mamă. Nu mi-a plăcut niciodată. N-a muncit niciunde, era aspră la vedere și la port, cu vocea întotdeauna mieroasă, dar gata să te înșface de beregată cum înșfacă ghepardul căprioara neatentă. Bărbat-su, conu Costică, fusese măcelar și-au dus-o întotdeauna bine. N-au avut copii și d-asta mama m-a lăsat o dată la ea. Aveam patru ani atunci. Trăiau într-un apartament destul de modest pe la piața Matache. Un dormitor mic și o sufragerie ca pe vremuri, cu masă rotundă cu milieu, vitrină cu bibelouri, comodă cu vasele de sus și o canapea cu ladă pe care erau așezate câteva balerine din porțelan și care se desfăcea ca să doarmă musafirii. Nicio minge, nicio mașinuță, niciun soldat de plastic. Nu pune mâna pe aia c-o spargi, nu mișca aia că zgârii lacul, nu atinge aia că-i fragilă. He-he-he, râdea unchiul, trăgând din paharul cu rachie indiferent de oră, mai lasă femeie copilul că doar nu-i statuie să stea înțepenit. Când am refăcut sistemul solar cu paharele de cristal din vitrină, mătușa era să facă infarct. Dar a supraviețuit. 

A murit însă pe 7 septembrie și mama m-a tras după ea la capelă. Nu vreau să intru, am țipat, dar ea mi-a șoptit încet la ureche, stăm un minut două și mergem. Așa e frumos, să ne luăm rămas bun de la mătușa. Dar eu nu vreau să-mi iau rămas bun, să plece și să-i fie calea bătută, i-aș fi spus, dar nu voiam s-o supăr pe mama. Când am intrat era lume multă. Mde, unchiul fusese măcelar. Flori, coroane, popă, fețe cernite. Mama și-a făcut cruce lângă sicriu, a privit-o blând pe mătușa și s-a tras într-un colț. Popa, în centru, tot spunea ceva afectat și nu mai termina ce avea de spus. Eu mă plictiseam și atunci l-am văzut. Am tras-o pe mama de rochie. Uite un țap. Unde vezi tu țap? I l-am arătat, uite acolo, după rochia popii. Era roșu, cu mâinile negre și picioarele și urechile și coarnele tot negre. Uneori pâlpâia ca tăciunii din sobă și atunci roșul se făcea negru și negrul se făcea roșu. Mama mi-a făcut semn să tac și a înclinat din cap cum înclina ea când voia să spună hai fii băiat cuminte, te rog. Cât s-a învârtit popa în jurul sicriului eu am stat cu ochii pe țap. Întâi s-a scobit în nas, pe urmă a scos un briceag din buzunar și a început să se curețe sub unghiile lungi și murdare, apoi a scos o minge de foc și a început să se joace cu ea. Bag seama că și el se plictisea. La un moment dat a rupt mingea în două, pe urmă în patru, apoi în opt și a început să se le învârtă prin aer ca un jongler. Se pricepea. Am tras-o iar pe mama de rochie. O să dea foc la casă. Cine, a întrebat mama. Țapul, a scos niște mingi de foc și le învârte prin aer, i-am explicat eu cu ochii pe mingi. Dacă mai zici ceva de țap te cârpesc, a spus mama, mai ai răbdare un pic. Bineînțeles că până la urmă a scăpat una pe jos. Mingea de foc a alunecat pe podea, s-a rostogolit spre sicriu și a atins cearceaful de sub el. Țapul a sărit în sus și a dat fuga să stingă focul, dar parcă-l întețea și mai tare. Celelalte mingi i-au scăpat din mâini și s-au împrăștiat prin toată încăperea. Au luat foc toate alea de pe-acolo, inclusiv mătușa Tudosa. Când au văzut, au fugit cu toții, cu popa în frunte. Și-au luat buchetele, coroanele, crucile, tristețile, și-au dispărut. Am rămas doar eu cu mama într-un colț. Un pic și mergem, a șoptit ea, acum o s-o ducă la groapă. Ce să mai ducă la groapă, o mână de cenușă?! Groparii nici n-au mai vrut să intre de frica focului. Cred însă că nici ei nu-l văzuseră pe țap, căci nimeni n-a zis prindeți țapul. Pe urmă au venit niște țapi mai mici, cu figuri de copii de țap, au tot luat fiecare câte-o găleată de flăcări și s-au dus să se joace cu ele în camerele lor, până când n-a mai rămas nicio vâlvătaie în capelă. Focul a dispărut complet. Și mătușa Tudosa și popa și ăilalți de veniseră s-o jelească. 

Gata, mergem, mi-a spus mama. I-am dat mâna și am ieșit. Când am întors capul am văzut că din capelă nu mai rămăseseră decât câteva margini de piatră afumată ca niște dinți stricați.         

Buricul Pământului

Când hangiul Rhute i-a văzut pe centauri intrând, s-a oprit din ștergerea paharelor, a lăsat jos cârpa și a privit îngrijorat spre ceilalți meseni. Erau doar cinci munteni care beau tărie, trei bărbați zdraveni, în floarea vârstei, care vorbeau tare și râdeau zgomotos ca o cascadă înaltă, la o masă și câte unul, mai în vârstă, întinzând de paharul aproape gol cu ochii împăienjeniți, la alte două mese. Răsuflă ușurat. Niciunul nu părea în stare a-și dori să scormonească prin motivele neașteptatei apariții. Toți cinci îi priviră pe centauri cu mirarea pitulicei care vede cucul șezând în cuibul său și se întreabă al cui e de fapt. Însă curiozitatea lor se opri aici. Larma se poticni doar pentru câteva secunde, apoi reporni, fiecare mesean văzându-și de ale sale, cei trei de discuția lor zgomotoasă, iar ceilalți doi războindu-se în continuare cu bruma de licoare de pe fundul paharului.  

Rhute ieși de după tejghea și le făcu semn străinilor să poftească. Aceștia evitară să se așeze la vreo masă și se adunară lângă tejghea. Erau șase, cu trup de cal sprinten, având mușchii frumos profilați pe sub pielea fină, roib arămiu, ca luna pe sub pânza de nori și busturile de bărbați viguroși, puternici, acoperite în mare parte de păr, cu bărbi rotunde și stufoase și ochi acvilini. Vorbele le erau grele, colțuroase și dure, ca o rostogolire de bolovani. Rhute le aduse câte o butelcă de vin, câte o strachină de tocană și câte o jumătate de pâine.  

Nu era un obicei, dar la Papucul Azvârlit apăreau adesea ființe care nu apăreau în alte locuri ale Pământului. Rhute știa și de ce, din cauza casei de piatră dintre văi, căreia oamenii îi spuneau Buricul Pământului, tocmai datorita faptului că terenul, neted și de-o parte și de alta, se adâncea tocmai acolo, ca un vârtej într-un lac liniștit. Și mai era un motiv pentru care avea numele acesta, dar despre cel de-al doilea motiv nu știa nimeni nimic, cu excepția a două persoane, a unei fete tinere și a unui bătrân. Și parțial a lui Rhute, care avea oarecare bănuieli. 

Rhute se speriase prima dată când în hanul lui intrase un Balaur bondoc. Era răcit și când strănuta îi curgeau flăcări pe nări. Chiar prefăcuse în scrum prima masă de la intrare, așa că a trebuit de îndată să-l așeze la o alta, cu fața spre ușă și cu ușa larg deschisă. Nu s-a speriat de balaur, la câte văzuse și trăise la viața lui nu-i mai era teamă de nimic și de nimeni, ba chiar i se păruse simpatică arătarea. De oameni îi era cel mai teamă. Că au să se sperie și să întoarcă lumea cu fundul în sus. C-au să fugă și să umple satul de vorbe. Și-i mai era teamă că vorbele împrăștiate au să se întoarcă, ca stânci uriașe și găleți cu pucioasă și sulițe ascuțite, care să-i sfărâme hanul și să-l ucidă. Dar n-a fost așa. Cei trei oameni de la masă, doi bărbați și-o femeie, nu s-au sinchisit prea mult de prezența ultimului client. Au băut mult, iar când s-au trezit dimineață uitaseră aproape tot, iar fărâmele care mai rămăseseră clare le puseseră pe seama basmelor care circulau prin Valea Nălucilor. Circulau atât de multe basme în Vale, încât oricât ar fi stat vântul de cuminte și ploaia de uscată, tot se simțea pretutindeni și freamăt și șoaptă, chiar și-n cea mai limpede noapte.       

Hanul Papucul Azvârlit era doar la vreo jumătate de ceas călare de Buricul Pământului, având în jur câteva case modeste de oameni nevoiași. Alt han găseai abia la vreo 4-5 ore de mers călare spre nord, unde vremea se înverșuna deodată și la mai bine de șapte spre miazăzi, pentru cine se încumeta la drum lung prin pădure. 

Rhute era un bărbat trecut prin toate vâltorile vieții. Fusese soldat în slujba regelui, tâlhar la drumul mare, ținuse o crâșmă în oraș, omorâse un om, fugise, se predase, stătuse închis, încercase să evadeze, eșuase, izbândise. Oamenii nu-i știau numele adevărat și nici istoria, dar toți erau convinși că Rhute nu-i este numele real și de aceea îi spuneau Omul-cu-cicatrici, căci tot trupul îi era acoperit de răni închise, începând de la frunte, mai jos, pe față, pe gât, pe brațe. Sau îl strigau simplu, Hangiule!

- V-ați rătăcit? – l-a întrebat Rhute pe cel mai impozant dintre centauri, un exemplar cu adevărat maiestuos, care părea să fie căpetenia lor. 

- Da, ceva s-a întâmplat. Parcă drumul nostru s-a rupt, deși nu e prima dată când îl facem. Nu știu cum am ajuns aici, chiar nu știu. E evident o întâmplare nefericită. Nu seamănă deloc locul acesta cu lumea din care venim, deși îmi pare un loc primitor. 

Rhute zâmbi.

- Cum îți spune? 

- Chiron - răspunse centaurul greu, ca o poartă cu lanțuri căzând și închizând zidul cetății.

- Nici eu nu știu ce s-a întâmplat, Chiron, dar vă pot spune cine v-ar putea ajuta să lămuriți lucrurile. Bătrânul Veiviseren. Locuiește în Buricul Pământului, o casă de piatră la vreo jumătate de ceas de mers pentru voi, spre răsărit. Casa se află în vale imediat ce drumul se încovoaie. 

Centaurii au mulțumit, au plătit pentru masă și s-au dus.  

În tot acest timp, în cealaltă parte a Văii Nălucilor, Håp aerisise încăperea, dereticase, pregătise o tocană din cocoș de munte cu sos de smântână care mirosea amețitor de bine și se pregătea să se întindă un pic în pat, când a văzut valkiria zbătându-se în geam. Avea trup de femeie îmbrăcată în armuri și aripi largi ca de vultur, acoperind jumătate de fereastră. Nu era mai mare de-o palmă și era de-o frumusețe copleșitoare, cu părul blond, lung, care-i cădea dincolo de mijloc și cu o față de păpușă de porțelan. Håp îi citi spaima din priviri și deschise degrabă fereastra. Valkiria ocoli rama ei, ieși și se făcu nevăzută spre pădure. 

Ca și pentru Rhute de la Papucul Azvârlit, nici pentru Håp apariția unor ființe care nu se arătau niciunde altundeva în lume nu era ceva neobișnuit. Dar dacă în privința hangiului cauza era așezarea cârciumii la intersecția tuturor drumurilor posibile, în cazul lui Håp cauza erau ochii. Ochii fetei erau mult mai adânci decât ai oricărui alt pământean. Moștenise asta de la taică-su, care o moștenise de la bunică-su și tot așa, din spiță în spiță. Håp vedea clar ceea ce oamenii obișnuiți nu puteau lesne observa. 

Ceva nu-i bine, își spuse Håp îngrijorată. Azi valkiria, acum câteva zile driadele. Drumurile lumii erau adesea perturbate. Din cauze variate, războaie, furtuni apocaliptice, cutremure, luptători îndârjiți și viteji care tânjeau să-și supună semenii și să cucerească Pământul. Dar ele erau aranjate la loc de fiecare dată când se întâmpla câte o asemenea nenorocire, altfel încât ființele dintr-o lume să nu se scurgă în alta. Bunicul avea mereu grijă de asta. Și toți erau mulțumiți, nimeni n-avea a se plânge. Bunicul era însă bătrân și puterile i se topeau văzând cu ochii. Deși îi arătase de atâtea ori că știe cum se fac și se desfac lucrurile, Håp nu reușise să-l convingă că îi poate lua locul. Tu fată vezi de Căsuța din poiană și de lighioanele tale. Privitul ore în șir prin lentile, împinsul de pârghii și învârtitul de roți, nu-i treabă de femeie, mai ales una tânără și firavă ca tine, îi spunea bătrânul și ea punea ochii în pământ și scrâșnea din dinți până când zgomotul lor fărâmat ajungea la urechile moșului. Mai bine ai pune mâna pe-un flăcău bun și l-oi lua. Apoi l-om învăța pe el cum îi mersul, mai spunea moșul, dar Håp nici nu voia să audă. Avea tot ce-i trebuia și era în stare să ducă și singură lucrurile la capăt, și grâul la moară și fânu-n hambar, la ce mai era nevoie și de bărbat?!  

Trebuie să merg la Rhute! Dacă au început să se împletească drumurile, fremmenii trebuie să fi ajuns întâi la el înainte de orice alt loc, își spuse Håp și aruncă o haină pe umeri, apoi dispăru.

- Salut! 

- Salut! Ce vânt te aduce pe aici? 

Rhute știa că Håp e singura care nu tratase întâmplările de la Papucul Azvârlit ca pe niște vedenii, ca pe niște povesti. Ea era singura care știa că fremmenii care ajungeau acolo erau ființe în carne și oase, nu plăsmuiri din aburi și cuvinte. Cuvântul fremmeni, de altfel, îl inventaseră împreună pentru a se referi la neobișnuiții străini care-i vizitau. Asta ca să poată discuta despre ei nestingheriți în prezența oamenilor. Spre deosebire de fremmeni care luau lucrurile așa cum sunt, oamenii făceau din țânțar armăsar și nu știai niciodată unde o să ajungă faptele lor. Rhute era convins că Håp nu e o fată ca celelalte fete, dar nu reușise să-i afle secretele. Nici nu încercase. Însă experiența lui de viață îl ajuta să citească ușor oamenii. Era sigur că Håp ascunde un secret important, care desigur era legat de fremmeni. Poate că furase unul și îl creștea în bucătărie, sau poate că găsise unul din multele drumuri care-i duc și-i aduc și pășise o vreme de-a lungul lui, sau poate că doar se împrietenise cu unul din ei și acesta îi povestise în amănunt despre lumile celelalte. 

- Fremmenii! Fremmenii mă aduc! A mai trecut vreunul pe aici în ultima vreme? 

Rhute zâmbi. Håp știa tot, chiar tot. 

- Abia au plecat mai devreme. Dacă te grăbeai cu vreun ceas îi găseai aici. Se rătăciseră. 

Håp ridică o sprânceană.

- Centauri! Șase! Frumoase exemplare, toți unul și unul. Ar fi trebuit să-i vezi.

- Și ce le-ai spus?

- Să-l caute pe Veiviseren, că numai el îi poate ajuta. Le-am arătat și drumul spre Buricul Pământului. 

- Ai făcut bine – murmură Håp. Te-am întrebat asta pentru că abia ce-am eliberat o valkirie. Probabil că intrase în casă când am aerisit și n-a mai putut să iasă, rămânând captivă-n fereastră. Acum câteva zile am văzut niște driade la marginea pădurii. Și uite, acum centaurii. Ceva nu-i bine, drumurile au început să se întrepătrundă!

Rhute dădu din umeri. 

- Nu e! Dar ce-am putea să facem noi? O să te duci la Veiviseren, să stai de vorba cu el? Cred că doar el ar mai putea face ceva, nu-i așa? 

- Da, mă duc! Veiviseren trebuie să știe ce-i de făcut! – adaugă Håp cu gândul dus. Mă tem însă că... – mai șopti ea fără ca Rhute s-o mai audă. 

                                                           II

Inima lui Håp înghețase. Bunicul n-ar fi lăsat niciodată atâtea porți deschise dacă ar fi fost în putere. Faptul că atâția fremmeni umblau prin-mprejur indica clar că ceva se întâmplase cu bunul ei. Își înalță ruga spre cer pentru ca păsările stimfaliene să-i fi luat doar puterile, nu și viața. Își aminti plină de groază că așa pieriseră și ai săi. Bunicul îi lăsase singuri să se ocupe de Seră, iar el plecase cu treburi în sat. Din senin berserkerii năvăliseră peste ei și-i uciseseră cu sălbăticie. N-a înțeles niciodată cum de fuseseră atât de surprinși de atacul berserkerilor, cum de nu închiseseră Poarta, cum de nu se apăraseră, mai ales că stătuseră amândoi acolo, deci fuseseră patru ochi care priviseră prin Lentile, nu doar doi. 

Nici nu lungi zece stânjeni, când auzi două voci înăbușite, ca două peșteri înguste și adânci, una de femeie și alta de bărbat. Trupurile lor erau înconjurate de o mantie de întuneric, precum marea învelită în valuri când Luna i se-ascunde. 

- Ți-am spus să n-o luăm pe acolo că o să ajungem deasupra. Tu nu și nu... – spunea vocea feminină.

- De unde să știu că o să apară o asemenea greșeală în sistem. De la noi nu se poate ieși decât trecând Styxul, știi foarte bine. E singura cale. Faptul că am ajuns aici e o eroare rușinoasă a istoriei. E o scamă în mersul normal al lumii. Asta fie va crea un scandal monstru ce se va întinde pe mii de ani, fie va fi trecută complet sub tăcere, iar drumul acesta al nostru va fi șters definitiv din Timp – replică vocea masculină.

- Vorbești ca un filozof și când colo nu ești decât un amețit care ar dormi tot timpul. Sau i-ar pune pe alții s-o facă în locul lui. Și-acum ce-o să facem?

- O să-l căutăm pe Thanatos. Sunt sigur că și el ne caută. Cumva o să ne găsim. Printr-o membrană de apă, printr-o petală putrezită de floare, cumva umbrele noastre au să se vadă și vom putea trece. Cred...

Håp îi recunoscu pe Minthe și pe Hypnos, dar era prea grăbită ca să mai stea să-i ajute. Așa că mări pasul. Și nu mersese mai mult de-o aruncare de suliță când văzu un alt fremmen, un Vis. Visele apăreau foarte rar pe pământ, nu numai pentru că drumurile lor erau foarte largi, aproape ca niște insule uriașe și era greu să te pierzi în ele, dar și pentru că trăiau în Al Nouălea Cer, departe de iarbă, de păduri și de flori. În plusș Visele erau foarte sperioase, era de ajuns o deschidere de ușă, o respirație mai adâncă, sau o mișcare bruscă a trupului, ca ele să se sperie și să dispară. Fata se aplecă să-l privească de aproape, iar Visul nu se feri. Avea un trup firav, aproape transparent și o pereche de aripi ca două petale uscate de bougainville, acoperite cu un polen multicolor. Erau atât de fragile aripile, încât la fiecare bătaie a lor, lui Håp i se părea că au să se fărâme și să se-mprăștie-n aer, așa cum împrăștie vântul fumul flăcărilor ce mor. Se aplecă și așeză un deget în cale Visului. Acesta se agăță cu picioarele lui subțiri de deget și se strânse în jurul lui, aproape s-o-înțepe. Håp se încruntă. Visul se temea. Visul se temea de ceva și avea nevoie de-un suflet care să-i fie aproape. Știa să-i citească gesturile. Fiindcă nu avea prea mult timp la dispoziție, îl agăță de-un nasture al cămășii și-o rupse la fugă spre vale.  

Din depărtare căsuța din Buricul Pământului arăta că întotdeauna. Håp se apropie cu teamă, deschise ușa și pătrunse înăuntru. Îl văzu imediat pe bunic căzut lângă masă. Se așeză pe vine lângă el și-i măsură pulsul. Trăia. Îl ridică cu greu și-l târî până la pat. Apoi alergă spre sertarul cu prafuri și alese de acolo tinctura de untul pământului, crema de brusture, praful de arnică, tinctura de ghintură, câteva fărâme de spânz și le amestecă bine. Adaugă deasupra trei picături de venin de viperă și i-l dădu să bea. Apoi se așeză în genunchi lângă pat și așteptă. Nu după mult timp bătrânul începu să clipească, apoi să-și miște buzele. Erau uscate buzele bătrânului. Håp aduse degrabă o cană de apă rece și-i dădu să bea cu lingura. 

- Îmi pare rău – spuse bătrânul când își reveni. Îmi pare rău că nu te-am luat lângă mine să te împrietenești mai bine cu Sera. Dar mi-a fost teamă. Toata viața mi-a fost teamă de ziua asta. Mai mult ca orice...

Bătrânul își pierdea vorbele. Respiră adânc, încercă să adune înapoi câteva cuvinte risipite ca oile peste dealuri și continuă.

- Și taică-tu. Așa a crezut și el. Că știe cum merg lucrurile și cum se amestecă și cum se desfac drumurile. Și l-am crezut. Învârtea rotile și trăgea manetele așa cum o făcusem și eu în tinerețe. Dar privirea. Privirea nu-i era suficient de adâncă. Nu-și lăsa ochii să pătrundă miezul lucrurilor. Și asta n-am știut-o vedea. Era prea grăbit. Era grăbit să trăiască, era grăbit s-o iubească pe maică-ta, pe Jupiter cât a mai iubit-o, era grăbit să asculte mierla și iarba crescând. Iar privirea aia care ar fi trebuit să scormonească înlăuntrurile se oprea pe suprafața lor, sau intra puțin și ieșea doar privind, fără să vadă nimic. Nu ți-am spus niciodată, dar au murit fiindcă au greșit. N-au deschis ochii, n-au privit împrejur cu sufletul, au privit doar cu irisul. Berserkerii purtau blănuri de urs...

Bătrânul se opri din nou. Se vedea că îi e tot mai greu să vorbească.

- Taci Bunu, odihnește-te. Odihnește-te și-om vorbi mai pe urmă.

- Tu nu ești așa. Tu știi a privi în adânc. Și-n lucruri, și-n oameni. Dar tot mi-e teamă că nu destul de adânc și cândva berserkerii te vor păcăli și pe tine. Sau poate harpiile, de ele trebuie să te ferești cel mai tare. Au chip de femeie bătrână sub care-și ascund trupul de pasăre, cu aripi mari și gheare ascuțite ca foarfecii. Întâi au furat sufletele morților, dar acum vin să le ia pe-ale viilor. Să te ferești!

Pe fata bătrânului apărură câteva lacrimi.

- Taci bunule – oftă Håp.

- Nu-i vreme, Håp. Trebuie să mergi în Seră și să faci ceea ce trebuie făcut. Eu nu mai pot să te ajut. Trebuie să mergi degrabă. Porțile au rămas deschide și drumurile se-ntretaie. Fremmenii au ajuns aici, probabil i-ai văzut și tu venind încoace. Trebuie să așezi drumurile la loc cum au fost și să duci sufletele rătăcite fiecare spre locul său. Îmi pare rău, nu mai pot să te ajut. Dar tu trebuie să te duci și să repari ce s-a stricat, altfel are să fie rău, tare rău. Au să vină din ce în ce mai mulți, au să se amestece neamurile și nimeni nu-i pregătit pentru o asemenea schimbare. Își vor pierde cu toții mințile, căci așa ceva nu-i acum de înțeles, mai trebuie să ardă câteva veacuri – mai spuse bătrânul lăsându-și o mână ușoară ca pana pe umărul fetei. 

Håp trase aer în piept și ieși în grădină. Așeză Visul pe iarbă și intră în Seră. Trase dintr-o mișcare scurtă a brațului carpeta ce acoperea podeaua și dezveli mecanismele. Erau pârghii și roți nenumărate, fiecare etichetată cu câte un nume care nu-i mai spunea nimic: bøllenes verden, den niende himmel, maur rike, statuenes land. Dar avea să și le reamintească, nu-i era teamă. Își frecă palmele și își potrivi cu atenție Lentilele. Cele patru ferestre ale Serei erau de fapt patru lentile uriașe cercetând la 360 de grade de jur împrejurul. Folosind manetele și roțile, Făptuitorul putea vedea orice punct de pe planetă, focalizând mai mult sau mai puțin într-o numită direcție. Håp își fremătă degetele de câteva ori, apoi apucă prima pârghie și trase, învârti ușor de prima roată și o bucată din pajiștea din fața casei începu să urce către cer. Către Al Nouălea Cer. Håp văzu prin lentilă Visul care începu să bată din aripi pe loc. Apoi, încrezător, își luă zborul, la început încet, apoi tot mai repede și mai rotund, de parcă s-ar fi depărtat dansând.         

Håp oftă, urma partea cea mai complicată. Luă la rând fiecare lentila și cercetă cu atenție. Găsi toți fremmenii cărora drumul li se frânsese și se rătăciseră printre oameni. Înainte de toate îi prinse în cătare pe centauri. Goneau nebunește spre o destinație care cu siguranță le era necunoscută. Cel mai probabil ciocăniseră la ușa bunicului, nu le răspunsese nimeni și se grăbiseră să ajungă înainte de-a amurgi. Unde? Nici ei nu știau. Prinse de-un colț cărarea alergării lor, o ridică și o lipi de-o margine a Lumii Centaurilor și a Harpiilor, a Furiilor și a Minotaurului, a Medusei și a Cerberului cu trei capete, precum și a multor altora. Centaurii se opriră brusc din alergare. Priviră intrigați împrejur, pe urmă dincolo, apoi pășiră neîncrezători peste marginea albă. Când ajunseră în partea cealaltă se opriră iar și priviră din nou împrejur. De data asta zâmbind. Chiron privi adânc în zare și făcu o reverență înspre Seră, ca și cum ar fi știut că acolo se află cineva. Håp căută apoi valkiria. O găsi ascunsă în pădure sub o frunză de hoya latifolia, istovită și descurajată. Izbise cu spada toți copacii din jur sperând probabil că unul dintre ei păstrează o ușă care s-o întoarcă înapoi în Valhalla. Inima lui Håp se înmuie de tristețea valkiriței. O prinse într-un glob de albastru, pe care-l ridică cu grijă până la unul dintre balcoanele Valhallei. Așteptă până când valkirița sări sprintenă peste balustradă și dispăru înăuntru. Zâmbi fericită. Munca Făptuitorului nu era ușoară, dar bucuriile aduse de rezolvarea unor rătăciri nedorite erau fără de preț. 

Se odihni cât un clipit de pleoapă și reluă căutările. Minthe și Hypnos. Cu ei era mai simplu. Alese același petec de iarbă pe care-l folosise să trimită Visul în Al Nouălea Cer și îi urcă pe cei doi pe bucata de pământ. Cercetă prin lentilă Tărâmul Întunericului și trăgând de pârghii înainte și înapoi coborî petecul de iarbă sub pământ până când Minthe și Hypnos se treziră nas în nas cu Thanatos. 

Håp munci o zi întreagă. Abia spre seară, când luă la cercetat fiecare bucată de pământ și fiecare suflet viu, și constată că toți fremmenii fuseseră îndreptați înapoi către lumile lor, pocni din palme mulțumită și se lăsă moale în scaun. Însă exact atunci auzi ușa Buricului Pământului sărind spartă-n bucăți. 

- Nuuu – țipă Håp lung ca o jivină rănită și alergă degrabă înăuntru. 

Văzu prima harpie aplecată pese chipul bătrânului și o izbi cu scaunul în spinare, chiar între aripi. Recuperă piciorul rupt al scaunului și mânuindu-l ca pe un topor izbi deplin capul harpiei luată prin surprindere. Harpia se prăbuși și nu se mai ridică. Însă alte două intraseră înăuntru, în timp ce chipul hâd al celei de-a treia rămăsese în ușă ca un portret neterminat între rame. Håp ridică mâna dar de data aceasta harpia era în gardă. Își înfipse ciocul în brațul ei, iar Håp simți mușcătura ca o arsură până la os. Cealaltă harpie se repezi la rândul-i spre ochii săi. Îi văzu ghearele ascuțite din ce în ce mai aproape, la început ca pe niște lame ascuțite, apoi ca pe niște topoare, pentru ca în cele din urmă să mai vadă doar fierul încins acoperindu-i privirea. Bunicul avusese dreptate. Nici ochii ei nu fuseseră destul de adânci, nici ea nu se ridicase la nivelul așteptărilor. Într-o străfulgerare revăzu chipul mamei, Astrid. Era foarte frumoasă. Astrid avea în palmă un pui de pasăre ce părea mort și plângea. Își văzu apoi tatăl, pe Bjorn. Avea sabia ridicată asupra capului. Sabia sângera și se-ndoise de mijloc, ca și cum ea însăși ar fi fost rănită, în timp ce Bjorn suspina neputincios. Håp închise ochii. Unul câte unul, toți ochii aceia care supravegheaseră mulțimea de drumuri. Ar fi vrut ca măcar bunicul să scape...

                                                         III

Apoi, brusc, fâșia de fier care-i amenința privirea se frânse ca un băț de chibrit. Văzu topoarele îndepărtându-se, ghearele ascuțite coborând în pământ, harpia, cu săgeata înfiptă în piept, sângerând. Cealaltă harpie, cea care își înfipsese ciocul în brațul ei, avu și ea aceeași soartă, la fel și cea înțepenită în ușă, săgețile părând pornite deodată din aceeași mânuire de arc. Håp își strecură privirea printre trupurile căzând, încercând să afle cine-i e salvatorul, dar nu zări pe nimeni. Atinse cu degetele una dintre săgeți. Părea o săgeată veche de o mie de ani, venind din trecut, un trecut care-i era umbrit privirii. Avea un corp din lemn nefinisat, cu vârful de silex și capătul din pană de uliu. Lemnul era atât de vechi, încât ai fi spus că are să se fărâmițeze în palmă dacă ai vrea s-o ridici. Și atunci își aminti. Își aminti unde văzuse săgețile. Și arcul. Îi era limpede-n privire. Crezuse însă tot timpul că piesele acelea erau așezate pe perete ca obiecte de colecție, nicidecum ca niște arme în panoplie.  

Ieși în pragul ușii și aruncă ochii în zare. Îl văzu. Venea încet cu arcul pe umăr, părând că-și numără pașii. Nu putea crede că lovise harpiile de acolo. Niciun om n-ar fi putut. Cu atât mai puțin cu arcul și săgețile acelea. Când se apropie, cât să-l atingi cu suflarea, îi sari înainte și îl îmbrățișă.    

- Cum de-ai știut? 

Hangiul Rhute duse mâna la inimă și zâmbi fără să scoată vreun sunet. Håp se-îmbujoră. 

- Așa? - murmură ea.

- Așa! – confirmă Rhute cu glasul plin. Am bănuit că ești nepoata lui Veiviseren, chiar dacă tu te-ai ferit să nu aflu. Ați fost singurii oameni care s-au interesat vreodată de fremmeni. Și după ce treceați voi, fremmenii dispăreau vreme îndelungată. Mi-am dat seama că vă ocupați să legați drumurile înapoi, chiar dacă nu știam cum, iar asta-mi părea mai mult o muncă de vrăjitor decât o îndeletnicire lumească. Însă mi-era la fel de clar că asemenea ocupație nu aduce doar mulțumiri, ci și pericole. Am mai văzut o singură dată harpiile, să tot fie vreo trei-patru ani de atunci. Omorâseră o vacă și se înfruptau din ea. Niciodată n-am văzut ceva mai hidos. Am știut că trebuie să te apăr. Am plecat imediat după tine. Am venit încet cercetând fiecare petec de pământ, fiecare fir de iarbă, fiecare coroană de pom, fiecare suflet vânturându-se pe drum sau pe-alături de el.   

- Ai ajuns când trebuia – mulțumi Håp din priviri, apoi îl luă de mână și îl duse în Seră. Aici e căldarea cu fierturile vrăjitoarei – glumi ea. Uite, aici sunt Lentilele care văd toată lumea în cele mai mici detalii, iar de aici poți ridica și coborî orice petec de lume, poți lega sau dezlega drumuri, poți uni lumi, sau dimpotrivă, le poți îndepărta una de alta. Rhute se așeză în scaunul Făptuitorului, reglă Lentila pe drumul pe care venise și apropie tot mai mult, până când ochiul lentilei intră în casă. Atunci văzură clar hidoșenia. Rhute ridică apărătoarea și apăsă butonul. Ultima harpie explodă în bucăți, ca o roșie fiartă scapătă pe podea.

- Ne-a scăpat amândurora – oftă Rhute. Apoi adăugă – odată și-odată lumile astea au să se amestece, nu-i vom mai putea opri. 

Håp se apropie de obrazul lui mușcat de vânt și ros de vremi și îl sărută.

- Da, însă deocamdată nimeni nu-i pregătit. Trebuie să întârziem cât putem. Apoi vei vedea, fremmenii vor veni, se vor privi ochi în ochi cu oamenii și se vor întoarce așa cum au venit. Și nimeni nu se va mira. Iar oamenii vor face la fel, vor trece dincolo și se vor întoarce... – murmură vocea din ușă.   

- Domnule Veiviseren – icni Rhute.

- Bunule...– zâmbi Håp, apoi, după o mică pauză, arătând din ochi spre bărbatul din fața sa și spre puzderia de roți și manete continuă - cred c-am găsit ce căutai...

 

Timpul împrumutat

Pentru el timpul s-a spart ca o vază Rosenthal și s-a împrăștiat în sute de bucăți. De acum mersul lui înainte se face doar pe cioburi. A trăit cea mai mare dezamăgire a vieții și s-ar coborî în gaură de șarpe pentru a se ascunde acolo de oameni, de păsări, de soare, de cer. Tot ceea ce îl înconjoară îi amintește de lupta pierdută, canapeaua din sufragerie, biroul, patul, oglinda, oh, mai ales oglinda. Se rotește de câteva ori ca nebun prin casă, apoi iese pe ușa din spate și se aruncă peste băncuța lipită de zid. Închide ochii. Îi deschide. Îi închide iar și iar îi deschide. Privește în jur strada, casele, copacii, oamenii care trec. Îi sunt departe, ca într-un vis, deși ar putea oricând să îi atingă. E ceva ciudat, îi par vii și în același timp de sticlă, de parcă orice atingere i-ar putea prăvăli în nisip. Se ridică și se plimbă printre ei, ferindu-se de ochii oamenilor și de crengile copacilor. Are senzația că tot ceea ce întâlnește se apleacă când el se apropie, se apleacă să-i facă loc, să-l lase să respire. Și asta îi face bine, ba chiar schițează un început de zâmbet în colțul buzelor. Îi place, chiar îi place. Bântuie străzile, mângâie cu privirea casele, își umple plămânii cu mireasma florilor și ochii de culori. Se întunecă. Îl încântă orașul și noaptea. Parcă e o pictură a lui Van Gogh, „Noapte înstelată peste Rhône”, cu lumini galbene azvârlite din vârful pensulei pe fundalul bleumarin, cu pătrate mari, cenușii, împunse ici colo de ferestre luminate ca bulinele negre pe spatele roșu al buburuzei, cu liniștea adâncă în care te-ai putea cufunda ca într-o baie de aburi. Se face zi și el n-a obosit, merge mai departe, caută marginile orașului, dar ele încă nu i se arată. Și abia dimineață înțelege. Deși nu-și poate explica de ce, oamenii nu-l văd. Niciunul nu-l privește, niciunul nu-i vorbește, își văd de-ale lor ca și cum el n-ar exista. Dar asta e bine, e mulțumit de felul în care arată totul în jur, de aceea și continuă să umble. Se face iar seară, iar noapte, nu s-ar mai întoarce. Oscilează. Ar vrea să rămână, ar vrea și să se întoarcă. Două lumi diferite, de una ar fi fugi, de cealaltă îi e teamă, chiar dacă îl încântă.  

Se oprește în părculețul din spatele casei. Pe bancă stă o fată. Citește. Se apleacă să vadă titlul cărții din mâinile fetei: „Marile speranțe”. Fata nu-l privește. El însă îi zâmbește sfios și-i șoptește încet la ureche. „Mă bucur că m-ați primit aici. Aveam nevoie de asta. De timpul ăsta. Îl iau doar cu împrumut. Promit să ți-l aduc înapoi. Nu știu încă cum. Poate că mă voi apuca să scriu un roman. Acolo voi creiona o viață efervescentă. Voi lua cu o lingură din ea și voi pune timpul înapoi. Fata citește mai departe. Nu l-a auzit. Sau poate că da, dar nu poate să o arate. 

   

Deschide ușa, intră în casă și o închide în urma-i. Imediat ce a luat mâna de pe clanță, ușa dispare. Lucrul ăsta nu-l miră, deși orice om normal ar fi fost îngrozit. De fapt, dacă stă bine să se gândească, nici n-a fost vreodată o ușă în spatele casei. Merge în hol și privește calendarul. Zâmbește. 28 august. Tot 28 august, ca și ieri, ca și alaltăieri, deși a petrecut pe străzi două nopți pline. 

Ăsta poate fi un început de roman. Ăsta poate fi un nou început.       

Cum e să fii invizibil

Avantajul de a fi mic, urât și cu pielea mai închisă la culoare decât a majorității concetățenilor, conduce automat la o altă trăsătură minunată, aceea de a fi invizibil. 

- Bună ziua doamnă Pokorná, bună ziua domnule Pokorná.

Niciun răspuns. La noi pe scară sunt câte un apartament și o garsonieră la parter, un apartament și o garsonieră la etajul întâi și tot așa la fiecare dintre cele trei etaje. Familia Pokorná locuiește la etajul doi. Sunt niște oameni minunați. Ea este profesoară de matematică la liceul din apropiere, el contabil la nu știu ce firmă importantă. Amândoi sunt aproape de pensie. 

Am studiat o vreme subiectul și vă pot spune cu mâna pe inimă că atunci când trei caracteristici ale unui individ, urâțenia, micimea și pielea cenușie, se adună împreună, aceasta conduce la o reacție aparent chimică și la producerea așa numitei mătase de păianjen, un amestec de proteine bogate în aminoacizi ca alanina, serina, prolina, glicina și acidul glutamic. Firele acestea învelesc corpul individului ca folia de plastic geamantanele la aeroport. Specificitatea lor constă în faptul că sunt transparente și în același timp reflectă foarte bine lumina. Astfel, omul dinăuntrul coconului de mătase nu vede firele pentru că îi sunt strâns înfășurate în jurul trupului și lipite de ochi, pentru el fiind complet transparente și văzând perfect dincolo de ele. Pe de altă parte, în cazul observatorului aflat la oarecare depărtare, reflexia luminii face ca atât coconul, cât și ceea ce e în interiorul său, să dispară pur și simplu, exact ca la avioanele stealth. Dacă un ochi mai atent s-ar apropia însă un pic mai mult, ar constata că lumina e reflectată diferit de exemplu de două plăci apropiate de gresie din holul blocului cu trei etaje din piața Dolní náměstí, 7. Prima gresie e perfect clară, se văd ciupiturile de la obiectele grele scăpate peste ea, precum și fisurile încă neexpandate, în timp ce a doua e un pic, un pic de tot cețoasă, ca o fotografie unde mâna fotografului a tremurat imperceptibil la apăsarea butonului. Și asta fiindcă acolo stau eu, ținând cu o mână bicicleta și în cealaltă cheile de la garsonieră. 

- Bună ziua doamnă Dvořáková, bună ziua domnule Dvořáková, ce zi minunată este astăzi.      

Niciun răspuns. Familia Dvořáková stă la etajul întâi. Amândoi sunt pensionari. Au lucrat ceva în domeniul artelor plastice. Nu știu precis și nici nu întreb, dar îi aud mai mereu cum amintesc de saloanele unde au expus de-a lungul vieții și de lucrările care s-au evaporat pe nimic, în timp ce ei au rămas atât de strâmtorați. Nu e vorba de tablouri pentru că o dată sau de două ori pe an îi văd dimineața coborând cu câte un obiect de formă rotundă, învelit bine în hârtie de ziar, din care mai iese uneori câte o margine de ceramică, pentru ca la amiază să se întoarcă cu zâmbetul pe buze, amândoi îmbătați de lumină ca doi fluturi roind în jurul globului de lampă. 

Acum o săptămână a murit vecina de pe partea cealaltă a holului, doamna Nováková. Locuia singură și era foarte bătrână. O mai ajutam eu cu cele de-ale gurii, de fiecare dată când mergeam la cumpărături aducându-i și dumneaei cele trebuincioase. După ce i-am spus de vreo zece ori să nu-mi mai spună „mulțumesc mult, Tomáš, ești un băiat de nădejde”, căci pe mine nu mă cheamă Tomáš, nu sunt fiul ei și nici măcar nu am cetățenie, am renunțat să mai lupt. Măcar doamna Nováková avea Alzheimer. 

Deși zeii noștri nu prea s-au întâlnit pe tărâmurile cele de sus, mi-am spus că ar fi frumos să-mi prezint condoleanțele familiei doamnei Nováková, așa că m-am prezentat pe la 12 la ușa vecinei cu câteva flori. 

- Dumneata? Stai la noi în bloc sau ești ruda cu doamna Nováková? – m-a întrebat domnul Svobodová de la trei, fost polițist, măsurându-mă de sus și până jos și strecurându-și cu greu privirea printre firele de proteine bogate în aminoacizi. Mă simt ca Oedip care trebuie să răspundă corect ghicitorii spuse de Sfinxul din Teba, altfel având mari șanse să-mi pierd capul. 

- Euuu... locuiesc alături, aici la parter – spun tremurat și bag seama că nu-i răspunsul corect, căci domnul Svobodová începe să clatine energic întâi din cap, apoi să dea din umeri, din brațe și din picioare, ca un bolnav de epilepsie. Pun degrabă florile la picioarele moartei și dau s-o șterg pe dată, căci țin mai mult la gâtul meu decât la niște obieciuri de înmormântare pe care de altfel nici nu le sufăr. 

- Aici? – întinde domnul Svobodová brațul spre ușa garsonierei mele, blocându-mi ieșirea și ridică sprâncenele ca doi cocoși de munte care sunt gata să se înfrupte unul din altul. Hai nu vorbi! De când? În locul domnișoarei Veselá? Foarte curios. Ești sigur că stai la 1, că nu te-am mai văzut niciodată? – turuie domnul Svobodová, în timp ce eu n-am timp să-i răspund, ci apuc doar să dau din cap precum vestitul cățel din lunetă. Doar la ultima întrebare apuc să spun da și mă furișez pe lângă Sfinx ca Oedip după ce a răspuns „omul”.  

- Bună ziua doamnă Zeman, bună ziua domnule Zeman. Ce ocazie tristă să ne întâlnim astăzi – spun eu, în timp ce familia Zeman trece pe lângă mine fără să bage de seamă costumul meu cenușiu, vechi, dar proaspăt călcat. 

Capacitatea de a deveni invizibil creează mai multe avantaje decât dezavantaje după părerea mea. Desigur, vorbești singur de fiecare dată când te întâlnești în scara blocului cu locatarii clădirii, dar nu participi la ședințele periodice de bloc, nu ești chemat la micile bârfe din fața ușii liftului, nu trebuie să te entuziasmezi când echipa de fotbal a orașului a câștigat și nici să te prefaci bolnav de durere când aceasta a pierdut, nu e nevoie să răspunzi „așa e” atunci când vreunul dintre bărbații din bloc țipă în gura mare pe casa scărilor „ce porcărie dom’le, politica asta e o curvă și toți politicienii niște curvari” și așa mai departe. 

Credința mea în privința mătăsii de păianjen care te face invizibil a fost puternic zdruncinată azi dimineață. Nici nu se luminase de ziuă când am auzit un țipăt ascuțit de femeie. A fost întâi unul scurt și foarte ascuțit ca lama unei săbii de Toledo, urmat de o pauză mică și de unul lung și egal ca un voal de prințesă ținut de o sută de domnișoare de onoare. Imediat ce-a început al doilea țipăt, i s-au alăturat și altele, unele bărbătești, altele de femeie. Am ieșit pe hol în boxeri, așa cum dormisem. Lumina era aprinsă la toate etajele și ici, colo se vedeau printre barele balustradei capetele vecinilor mei. Nici n-am apucat bine să mă dezmeticesc, când domnul Veselý s-a prăbușit peste mine din înălțimea scărilor, prinzându-mă în brațe. Sau în fine, eu prinzându-l pe dumnealui.

- Domnule... domnule... – a încercat el să stabilească degrabă o punte de legătură peste care să-și treacă apoi în siguranță vorbele îngrijorate. 

- Harish, Harish Chandra – îi răspund eu teribil de emoționat, pentru că de trei ani de zile e prima dată când numele meu răsună între pereții reci ai imobilului din piața Dolní náměstí, 7.

- Domnule Chandra, veniți repede vă rog, domnul Pospíšil s-a spânzurat. 

Urc degrabă scările până la doi, sărind treptele din două în două. Imaginea ce mi se înfățișează privirii e îngrozitoare. Înșfac din mers un cuțit din bucătărie, ridic masa dărâmată de picioarele domnului Pospíšil înapoi sub lampă, sprijin cu greu trupul bărbatului cu un braț și tai funia cu cealaltă mână. Apoi las corpul pe masă, îi scot lațul din jurul gâtului, mă aplec peste el și încerc să-i fac respirație artificială și masaj cardiac. O dată, de două ori, de cinci ori, de zece ori, de douăzeci de ori. Cu ochii din ceafă zăresc în ușa familia Pokorná de la doi, familia Dvořáková, de la unu, pe domnul Svobodová de la trei, familia  Zeman de la trei, pe domnul Veselý de la unu. În fine domnul Pospíšil tușește și începe apoi să respire cu guri mari ca un rătăcit în deșert care descoperă lacul din inima oazei. Deschide ochii mari și speriați și dă să se ridice. 

- Dumneata? – susură el printre buzele vineții. 

- Harish, Harish Chandra de la parter – îi răspund încântat.