Domnul Demetriade era vecinul nostru din stânga. Era un bărbat în vârstă, fără să fie bătrân, uscat, fără să fie colțuros și avea o privire ascuțită, dar fără să înțepe. Locuia la un dormitor. Noi la două, iar familia Ionescu, din dreapta, de lângă lift, cu cei trei copii năzdravani ale căror glasuri se înfigeau în pereți ca în niște mulaje pentru reconfigurare facială, locuia la trei dormitoare. Domnul Demetriade avea peruși pe care îi punea să cânte dimineața și un radio cu lămpi, așa îmi imaginam eu, la care asculta seara corul armatei roșii. De fapt eu îmi imaginam mult mai multe. Eram convinsă atunci că domnul Demetriade era spion sovietic și prin intermediul radioului acela cu lămpi comunica cu ai lui, cei de dincolo de graniță, iar aceștia la rândul lor îi trimiteau mesaje cifrate prin intermediul melodiilor mărețului cor al armatei roșii, care de altfel mie nu-mi displăcea, căci aveau tot felul de melodii nemilitare, cântau și rockul lui Presley și Viva la pappa col pomodoro a lui Rita Pavone și Arlekino a lui Alla Pugacheva și Les Champs-Elysées a lui Joe Dassin și tot felul de melodii zurlii sau melancolice din toate colțurile lumii, melodii care nu se potriveau deloc, dar deloc-deloc, cu sobra uniformă militară a cântăreților. Eram convinsă la un moment dat că domnul Demetriade o să dispară subit, pufff, așa cum dispare într-un nor de fum duhul din sticlă după ce își duce la capăt acțiunile magice, urmând ca mai apoi apartamentul său să se umple de bărbați înalți, toți cu ochelari de soare și trenchcoaturi de piele neagră cu gulerul ridicat, care să ia la pigulit toată casa pentru a înțelege în ce fel domnul Demetriade ne afectase viețile nouă, vecinilor de palier, a celor de bloc, de cartier, în fine ale tuturor vecinilor săi oriunde ar fi trăit ei.
De peruși știu sigur fiindcă uneori când mă duceam la școală sau când mă întorceam de la școală, ușa de la apartamentul de alături era crăpată, probabil că proprietarul tocmai ajunsese de la cumpărături cu sacoșele pline de zarzavaturi, de șunci, de brânzeturi și de misiuni noi de la șefii săi de dincolo de graniță, oricare ar fi fost granițele acelea și având ambele mâini ocupate nu mai putea să închidă si ușa, doar s-o apropie un pic cu vârful piciorului drept, răsucindu-l prin spatele stângului și împingând ușa așa cum fac fotbaliștii când vor să dea o pasă șmecheră. Prin ușa crăpată se putea vedea holul mic, apoi ochiul iscoditor poposea direct în bucătărie, căci așa erau aranjate camerele în blocurile acelea din Balta Albă, era un hol mic la intrare, bucătăria în față, apoi în stânga sufrageria, cu ieșire la balcon și dincolo de ea, dormitorul, căci erau confort doi cu intrare din una în alta. Iar ochiul poposit în bucătărie, chiar și închis fiind, nu putea să nu observe perușii care umpleau tot spațiul și uneori, când domnul Demetriade dădea drumul la apă, cântau. Cântau cum știau ei, tri-li-li-li-la, tri-la-li-lu-lu, dar mie tare îmi plăcea.
Așa stăteam și în ziua aia, cu ochiul în crăpătura ușii încercând să număr perușii din bucătărie când deodată privirea mi s-a umplut de negru, și nu, nu erau miodezopsii, ci era paltonul domnului Demetriade care îmi obturase întreaga vedere.
- Nu vrei să intri să îi vezi de aproape? – m-a îmbiat el mieros, dar eu știam de la mama că o fată cuminte nu trebuie să intre singură în casa unor străini, mai ales a domnului Demetriade, ciudatul ăla care n-are toate țiglele pe casă, accentuase și tata, deși blocul nostru nu avea țigle ca mai toate casele, avea terasă, care era veșnic motiv de scandal pentru că cei de la ultimul etaj voiau ca banii pentru reparația ei să fie plătiți de toți locatarii, în timp ce toți locatarii vociferau că de ce să plătească ei reparațiile terasei dacă aceasta stătea numai deasupra capetelor celor de la zece. În fine, treburi de oameni mari.
- Numai un pic – i-am spus cu ochii la peruși, gândindu-mă că și dacă ar fi avut ceva gânduri necurate, astea ar fi trebuit pregătite din timp, însă de vreme ce dăduse peste mine în ușă hodoronc-tronc, nu avusese timp să pună la cale niciun plan.
Așa că am intrat și m-am dus direct în bucătărie. Domnul Demetriade avea o mulțime de peruși, unii galbeni, alții albaștrii, unii verzi, roșii, portocalii, violet, toate culorile pământului erau acolo. Când am intrat, perușii stăteau țepeni de parcă ar fi fost împăiați. Niciunul nu mișca. Unii sus pe galerie, alții pe uscătorul de vase, unii pe dulap, pe masă, pe scaune. Atunci domnul Demetriade a dat drumul încet la apă. Doamneee, ce concert! N-am auzit niciodată ceva mai frumos. Ca la un semn, de parcă ar fi făcut parte dintr-un mecanism de ceasornic nemțesc, fin reglat, păsările au început toate să miște și să cânte. Sublim! Nu mă mai săturam privindu-le. Apoi domnul Demetriade a dat drumul la apă mai tare, și mai tare, și glasurile perușilor se auzeau la rândul lor din ce în ce mai tare, de parcă ar fi vrut să acopere clipocitul apei și de fapt cred că asta și încercau. Tocmai când începusem să mă topesc de încântare, că trebuise deja să pun ghiozdanul jos și să mă preling pe scaunul de lângă mine, am văzut apa de la chiuvetă căreia până atunci nu îi dădusem atenție. Nu mi-a venit să cred! M-am ridicat în picioare și m-am apropiat. Am înțepenit exact ca atunci când te dai cu sania, sania se răstoarnă și tu zbaaang, nimerești taman într-un morman de zăpadă de pe marginea drumului din care nu mai poți să ieși. Apa care curgea pe țeavă era plină de pești. Erau pești mici, roșii, care curgeau în chiuvetă, se roteau o vreme acolo, alergând dintr-un capăt în altul, apoi alunecau mai departe la canal. Nu păreau nicicum speriați de posibilitatea pierii în conducta de canalizare a blocului, erau mai degrabă veseli că se pot zbengui o vreme în cuva chiuvetei, de parcă nu erau pești roșii ci efemeride din acelea care se nasc doar pentru un zbor înspre moarte mai scurt de o zi. Dar cât de elegant și cât de delicat este zborul lor. Am dat să pun un dop la chiuvetă, să opresc peștii aceia roșii să mai coboare prin conducta de canalizare, dar domnul Demetriade m-a prins de încheietura mâinii și mi-a spus zâmbind.
- Nu poți opri curgerea lumii oricât de mult te-ai strădui.
Atât mi-a spus și nimic mai mult. De parcă eu eram suficient de deșteaptă să înțeleg ce ar vrut el să spună prin acel „nu poți opri curgerea lumii”. În primul rând că lumea nu curge. Apoi că și dacă ar curge, poți pune un dop, orice chiuvetă are un dop, iar dacă nu are poți cumpăra unul de la metalocasnice. Chestia asta n-am înțeles-o atunci în bucătăria domnului Demetriade, dar aveam s-o înțeleg mai târziu când am lăsat-o pe Mary să plece deși știam ce e în sufletul ei, deși puteam să-i spun c-o iubesc, că nu trebuie să mai plece urechea la gura lumii, că undeva s-ar fi putut găsi o soluție și pentru noi, că dacă nu s-ar fi găsit aici, am fi putut fugi dincolo, în State, sau în Olanda. Dar n-am făcut-o și Mary s-a dus acolo unde ne întâlnisem prima dată, la Cascada Cailor, unde apa se prăbușea de sus ca o funie subțire și transparentă pe care parcă cineva o desfăcuse din lațul cu care fusese prinsă de creasta munților și o lăsase să cadă, iar ea alunecase de-a lungul înaltului, se împleticise o vreme nehotărâtă în ochiul de apă care se forma la baza stâncii, pentru a pleca apoi mai departe lăcrimând către mare. Doar că Mary nu plecase niciunde mai departe, rămăsese acolo. Ca un peste roșu și mic o găsiseră plutind în ochiul de apă. Da, avea dreptate domnul Demetriade, dar atunci eram un copil, ce știam eu și dopul acela negru de cauciuc tare era acolo pe marginea chiuvetei, la doar un braț distanță de palma mea, iar domnul Demetriade mă ținea strâns de încheietura mâinii ca să nu pot să-l apuc. „Nu poți opri curgerea lumii”, spusese domnul Demetriade pe un ton nici tăios, nici blând, nici sfătos, nici aspru, nici cald, nici rece, iar eu rămăsesem cu ochii la dopul acela negru care s-a înțepenit în suflet pentru toată viața.
- Poți să mai treci când vrei – mi-a spus domnul Demetriade ajutându-mă să pun ghiozdanul în spate și atingându-mă ușor pe umăr pentru a mă îndruma către ușă, dar eu știam ce vor bărbații singuri de la fetele lipsite de creier cum eram eu, vor să le facă felul, așa că mi-am spus că n-am să mai intru în viața mea în bucătăria lui, deși mai târziu m-am mai gândit și am ajuns la concluzia că nu decisesem asta pentru că era un bărbat singur care căuta să le facă fetelor felul, ci pentru peștii cei roșii...
Și n-am mai intrat! Și nici prin crăpătura ușii, care știam că e o capcană pentru fetițe atent regizată, n-am mai privit. Asta până într-o marți. Mama avea una din serile sale lungi cu ședințe interminabile, iar tata era plecat două zile într-o delegație la Iași. „Ieși afară la joacă, dar la șapte ești în casa și nu uita să pui cheia de gât, n-o pui în buzunar, m-ai înțeles?!” îmi spusese mama, iar eu la opt urcam încetișor scările cu teama că mama s-ar fi putut să ajungă înaintea mea. Domnul Demetriade dădea cu mătura în fața ușii apartamentului, iar dinăuntru se auzea corul marii armate roșii, cu un solist care cânta ceva în spaniolă.
- Nu vrei să intri un pic? – m-a întrebat el galeș. Știam clar ce vor bărbații de la fetele singure, dar corul marii armate roșii mă atrăgea ca un magnet căruia nu mă puteam împotrivi, care era mai puternic decât teama de bărbații singuri care stau cu ochii pe fetițele proaste și chiar decât frica de frecușul pe care aveam să-l primesc de la maică-mea. Trebuia neapărat să văd radioul cu lămpi, trebuia musai să-l văd, știam că nu putem muri fără a vedea radioul acela vetust, cu păianjeni în interior, cu difuzoare mari acoperite cu pânză de in bej, cu butoanele din os de taur îngălbenite de vreme și cu un ecran galben pe ale cărui sârme erau așezate câteva păsări minuscule mutându-se agitate dintr-un capăt în altul în funcție de postul pe care voiai să-l prinzi.
- Un pic – am spus hotărâtă și am intrat.
În bucătărie era curățenie lună, de parcă apartamentul tocmai fusese cumpărat de la compania de distribuție a locuințelor de stat. Nici urmă de peruși. Am intrat apoi în sufragerie și am aruncat un ochi de jur împrejur. Niciun radio nicăieri. Am intrat cu tupeu și în dormitor, dar radioul nu era nici acolo. În schimb muzica nu se mai auzea. M-am uitat întrebătoare înspre domnul Demetriade și el a zâmbit. Ca un moș cu barba albă și lungă, un pic țepoasă când atinge obrajii copilului pe care îl ține în poală, cu ochii mici dar luminoși și cu aerul unui om care are lumea întreagă în el și niciun pic în afară.
- Vino să-ți arăt.
Ne-am întors în bucătărie. Acolo am descoperit dulapul pe care nu îl văzusem prima dată. Era complet nepotrivit cu locul, părea mai degrabă un șifonier de dormitor, decât o mobilă de bucătărie. Domnul Demetriade s-a apropiat de el, a deschis ușile și atunci mi s-a dezvelit grozăvia. Pe bare de lemn, din cele pe care se agață umerașele, înșirate de sus și până jos, stăteau perușii. Păreau că dorm. Erau aceiași pe care îi văzusem înainte, pe mulți îi puteam recunoaște după penaj. Deci aici locuiau perușii domnului Demetriade! Dar muzica? Dar radioul? Eram sigură că vecinul știa foarte bine ce caut. Și ca să-mi dovedească că știe a deschis pumnul pe care-l ținea strâns. Avea în palmă un buton mic ca un năsturaș de uniformă. A răsucit butonul și perușii s-au trezit dintr-o dată din somnul cel adânc și au început să cânte: Калинка, калинка, калинка моя! В саду ягода малинка, малинка моя (Kalinka, Kalinka, Kalinka mea, e o zmeură în grădină, tu ești zmeura mea).
- Fiecare ființă, dar în special noi oamenii, avem o parte care se vede și una care nu se vede și care te poate surprinde peste măsură dacă ai abilitatea să pătrunzi înăuntru.
Am rămas înțepenită mai ceva ca la întâlnirea cu bulgărele ăla mare de zăpadă când s-a răsturnat sania. Acum parcă mă lovise un munte întreg de zăpadă, ca la o avalanșă, când stai să caști gura la zăpada aia mare și faină din vârf, care începe încet să se rostogolească, să capete viteză, să se transforme într-o mare de zăpadă și tu rămâi ca prostu cu gura căscată spre vârful ăla minunat, până când avalanșa te ajunge și te acoperă cu totul. M-am scuturat și i-am privit atentă pe peruși. Erau grozav de simpatici. Cum de ajunsese să îi învețe să cânte repertoriul corului armatei ruse era un mare semn de întrebare, dar ceea ce făcuse cu perușii aceia era excepțional. Cântau dumnezeiește. Iar soliștii erau niște genii. Domnul Demetriade a văzut cât de entuziasmată eram și m-a întrebat.
- Nu vrei să vii să-ți faci lecțiile aici? Pleci înainte să vină mama și rămâne secretul nostru.
Oooh, știam că de data asta e o capcană. De data asta spionul avusese destul timp să își pună în ordine planul, să cumpere frânghie pentru a lega mâinile și picioarele, bandă adezivă pentru acoperit gura, foarfeci pentru tăiat, să cumpere pături cu care să capitoneze ușile, ferestrele și pereții ca să nu răzbată țipetele îngrozite în afară. Nu eram proastă, știam că asta a făcut și că de data asta e pregătit. Și totuși m-am dus. Și nu o dată, ci în fiecare zi începând cu următoarea. Veneam de la școală la unu, mâncam ce-mi lăsa mama în crăticioara din frigider, apoi îmi luam ghiozdanul și mergeam dincolo. Domnul Demetriade îmi pregătise o măsuță în sufragerie lângă fereastră. Mă lăsa să mă așez, să-mi pun în ordine cărțile și caietele, să scot stiloul, apoi îmi aducea cozonac, sau biscuiți cu cremă de alune, sau turtă dulce acoperită cu ciocolată și întotdeauna sirop de zmeură. „E făcut de mine din zmeură cumpărată din piață”, îmi spunea el de fiecare dată când îmi aducea paharul înalt învârtind energic lingurița cea lungă. „Cu un pic de lămâie” adăuga el întotdeauna, de parcă pusese și lămâie pentru prima dată.
Apoi dădea drumul perușilor să cânte. Mergeau mult mai bine lecțiile așa. Mama era încântată de rezultatele mele școlare și tot încerca să găsească motivul schimbării, fără însă să se apropie vreun pic de adevăr. „Cred că ți-a priit că ai stat trei zile la mătușa Sanda. Numai bine ți-a făcut venirea bunicii. Aerul de munte e excelent pentru creier, a fost perfectă pentru tine vacanța asta. De când mănânci mai multe legume și fructe se vede”.
A! Am uitat să vă spun că în prima zi de când m-am mutat la domnul Demetriade am făcut cunoștință cu o altă ființă din casa sa. A fost o întâlnire cu suspans. Tocmai când mă chinuiam să înțeleg ce a vrut să spună autorul în Glossă, și două minute citeam din text, apoi alte două minute din semnele de pe pereți, m-am lovit brusc de două luminițe care luceau sub canapea. Am încercat să le atrag cumva și să le scot de acolo, dar n-am reușit. Așa că în următoarea oră Glossă și-a împărțit studiul în trei părți egale: carte, pereții camerei și subcanapeaua. Până la urmă luminițele s-au predat de bună voie și de sub canapea a ieșit un motan cărămiziu, care la început s-a gudurat pe la picioarele mele, apoi s-a suit pe masă și mi-a cercetat cărțile și caietele, pentru ca în cele din urmă să se așeze în fața mea pe pervazul ferestrei și să se culce acolo.
- Cine-i dânsul?
- El e Mișu, mare iubitor de păsări și de muzică!
Mișu era un ghemotoc dulce, cuminte ca o păpușă de cârpă. Torcea în majoritatea timpului, fie sub soarele zilei, fie la căldura caloriferului, iar din când în când mânca pește sau lipăia lapte. Ce mă speria însă era apropierea lui Mișu de perușii cântăreți. Deși își împărțeau zonele de influență, Mișu stând mai mult în sufragerie, iar perușii in bucătărie, uneori se apropiau primejdios. Ca să le țin socoteala și să detectez vreo eventuală pierdere numerică în rândul păsăretului, am numărat perușii. Erau treizeci și trei. Eram mai liniștită, însă din uneori eram nevoită să mă ridic de pe scaun, făcând unuia sau altuia vânt mai încolo. Asta până într-o zi când l-am văzut pe Mișu cu gura plină, el care abia apuca cu buzele câte o bucățică de pește mărunțit.
- Lasă jos – am țipat la el, iar Mișu s-a schimonosit, s-a strâmbat, s-a chinuit și până la urmă a scos dintre fălci un peruș galben cu dungulițe albastre. Nu-l mai văzusem, sau poate doar scăpase privirii mele. M-am uitat urât la Mișu și întrebătoare la domnul Demetriade care a dat din umeri și a zâmbit cum îi era obiceiul.
- Uneori lucrurile se întâmplă în realitate exact pe dos decât le vedem noi. De aceea trebuie să avem înțelepciunea de a privi în adânc și nu la suprafață și trebuie sa fim răbdători, nu să ne repezim la concluzii.
Mă obișnuisem deja cu vorbele cu tâlc ale domnului Demetriade, dar pe aceasta chiar n-o înțelegeam. Ce ar fi vrut, să intru pe gâtul lui Mișu și să caut ce-i acolo înăuntru? Și ce-ar fi putut fi altceva decât penele bietului peruș pe care încercase să-l mănânce, că doar ce naște din pisică peruși mănâncă, nu?!
De teama că Mișu ar fi putut mânca și un alt peruș când eu nu fusesem de față, i-am numărat din nou. Treizeci și patru. Nu-mi venea să cred. I-am numărat iar. Treizeci și patru. Era un peruș în plus. Așa ceva era peste poate. Probabil că nu numărasem bine prima dată. Nu i-am spus nimic domnului Demetriade, dar l-am urmărit mult mai atentă pe Mișu. Și după câteva săptămâni l-am prins iar. De data aceasta perușul salvat avea penele portocaliu aprins cu vinișoare roz. Nici pe acesta nu-l mai văzusem și deja o bănuială năstrușnică îmi creștea în piept. Cu teamă am început să număr iar perușii. Treizeci și cinci. Nu se poateee. I-am numărat din nou. Treizeci și cinci. Deci ceea ce bănuiam era adevărat, Mișu nu mânca perușii, ci îi năștea dintr-o sămânță care fusese sădită de Dumnezeu înăuntrul său, precum peștele clovn, sau Amphiprioninae, care își cară în gură icrele din care mai apoi ies peștișorii. Abia atunci am înțeles ce vrea să spună domnul Demetriade și descoperirea aceasta avea să-mi fie de mare folos de-a lungul timpului în care am întâlnit tot felul de oameni.
Eram aproape să termin clasa a unsprezecea când s-a întâmplat nenorocirea. Și s-a întâmplat exact așa cum prevăzusem eu cu ochii mei de copil. Într-o bună dimineață, domnul Demetriade a dispărut pur și simplu, pufff, așa cum dispare într-un nor de fum duhul din sticlă după ce își duce la capăt acțiunile magice. Apartamentul său gol n-a fost însă răvășit de bărbați înalți, cu ochelari de soare și trenchcoaturi de piele neagră cu gulerul ridicat care să ia la pigulit toată casa pentru a înțelege în ce fel domnul Demetriade ne afectase viețile, nouă vecinilor de palier, de bloc, de cartier, în fine ale tuturor vecinilor săi oriunde ar fi trăit ei, ci a fost cercetat de un băiat cu privire cuminte și aer sfios.
- Cine ești tu și unde e domnul Demetriade? – l-am luat la rost speriată de ceea ce se întâmplă.
- Eu sunt Victor. Sunt nepotul domnului Demetriade. Bunicul nu se simte deloc bine. Ai mei au hotărât că e mai potrivit pentru toată lumea să-l ducă la o casă de bătrâni. Le e teamă că nu se mai poate întreține singur. Ei spun că e senil, eu am dubii. Am venit să-i strâng lucrurile personale, o parte o să le ducem la cămin, are deja o cameră acolo. Apoi o să vină o firmă să ia mobila. Pe urmă o să vindem apartamentul – a explicat Victor cu ochii în pământ.
Nu-mi venea să cred ce aud. Cum să fie domnul Demetriade senil?! Doar îmi povestise până mai adineauri despre peștii cei roșii care trebuie să-și urmeze drumul oricât ni s-ar părea nouă că drumul lor e vitregit, despre perușii care cântă toată ziua pe limba lor, pentru ca noaptea să își arate cealaltă față, una aproape umană, despre Mișu cel care nu mănâncă perușii, ci îi naște și despre multe altele. Cum să fie domnul Demetriade senil, când făcea în fiecare vară sirop de zmeură din fructele cumpărate din piață și îmi aducea în fiecare zi pe o farfurioară înflorată o felie de cozonac, sau biscuiți cu cremă de alune sau o bucată de turtă dulce învelită în ciocolată?!
- Eu sunt Mathilda, cu te haș, vecina lui, iar domnul Demetriade nu e senil deloc – m-am trezit eu repezindu-l pe bietul Victor care s-a făcut și mai mic decât încerca să fie.
- Știu, Mathilda. Așa am crezut și eu până când a început să-mi vorbească despre peștii cei roșii care curg pe țeava de la chiuvetă, despre perușii pe care i-a învățat cântece de cor ostășești și despre motanul Mișu care nu mănâncă păsări ci le scoate pe gură. Nici eu nu mai știu ce să mai cred, zău...
M-am repezit înspre apartament cu gândul să scot de acolo perușii și peștii cei roșii și pe Mișu. Dar nu mai erau. Am dat drumul la apă în chiuveta din bucătărie. Era limpede și mirosea a clor. Și nimeni nu a început să cânte. Am deschis dulapul maro și înăuntru nu era niciun peruș, doar vase de bucătărie. L-am căutat pe Mișu peste tot și nu l-am găsit.
- I-ai luat tu? – m-am răstit eu de-a dreptul furioasă.
- Pe cine?
- Știi bine! Perușii, peștii roșii, pe motanul Mișu
Victor a zâmbit exact așa cum o făcea domnul Demetriade.
- Nu! I-am căutat, dar bunicul mi-a spus că n-o să-i găsesc în apartament pentru că i-a lăsat unei vecine să aibă grija de ei cât lipsește. Nu știu despre cine e vorba, a fost destul de secretos. Și nici nu cred că o să aflăm vreodată.
Am simțit întâi un nod în gât, apoi nodul acela lichid s-a făcut fântână, a explodat în afară și m-a podidit un plâns violent. Așa, brusc. Din senin. Victor s-a uitat cruciș la mine, apoi s-a apropiat, m-a strâns în brațe și mi-a șoptit la ureche cu un glas care nu părea să fie al lui, ci al unui moș cu barba albă și lungă, un pic țepoasă când atinge obrajii copilului pe care îl ține în poală, cu ochii mici dar luminoși și cu aerul unui om care are lumea întreagă în el și niciun pic în afară.
- Toate lucrurile au un început și un sfârșit. Nu trebuie să ne temem de sfârșit, ci de început, căci nu-i ușor să umplem o viață cu frumos.
Apoi a îndesat ceea ce strânsese de prin casă în cele două sacoșe de rafie cu care venise, mi-a strâns mâna și a încuiat ușa în urmă.
- Mi-a părut bine să te cunosc, Mathilda cu te haș! Numai bine să-ți fie!
