Sub reflector

Era îndrăgostit. Andreea era o dulceață de fată. Înaltă, subțire, cu părul blond căzându-i pe umeri în inele neterminate. Și apoi era foarte sexy, purta pantofi cu toc înalt, ciorapi de mătase și portjartier. Nicio femeie din oraș nu avea portjartier. Îi mângâie obrazul și încercă să-i îndepărteze doi zulufi care-i cădeau peste ochi. Avea tot ce îi trebuie unei tinere femei, frumusețe, minte, bunătate. Unde mai pui că era și tăcută. Asta era extraordinar de important pentru o tânără femeie care iese prima dată în lume, să știe să tacă. Din punctul lui de vedere n-ar fi trebuit decât să zâmbească. Să întoarcă capul într-o parte și alta și să zâmbească. Ba din când în când i-ar fi plăcut, prinsă de brațul lui, desigur, să ridice palma și să fluture degetele către cei ce-i privau de pe margine. 

Căci ăsta era planul, s-o scoată pe Strasse. Pentru momentul ăsta avea de gând să-și cumpere un costum nou negru cu dungulițe subțiri gri, pantofi tot negri de lac și pălărie. Neapărat pălărie și o batistă albă, poate și ea cu o dungă simplă albastră, la buzunarul de la piept al sacoului, pe care s-o verifice uneori și s-o tragă de vârful triunghiului în afară. Cum văzuse in filmele cu Al Capone. El ar fi coborât din mașină în dreptul Magazinului Universal, de unde începe pietonala, ar fi ocolit mașina și i-ar fi deschis ca un gentleman portiera. Apoi i-ar fi întins mâna și ar fi ajutat-o să coboare. Șoferului i-ar fi spus să-i aștepte în celălalt capăt al străzii, lângă piața de legume și fructe. Apoi i-ar fi oferit brațul, iar ea s-ar fi agățat de el, timidă, poate chiar un pic speriată de mulțimea de oameni din centru, ca un naufragiat care primește un nesperat colac de salvare. Își imagină toată mulțimea aceea de oameni cum s-ar fi oprit din ceea ce făceau și ar fi ridicat ochii deodată ca s-o privească pe ea, femeile din gălețile cu flori din capul bulevardului, bărbații de pe tarabele cu covrigi, gogoși, plăcinte și sucuri. Aceia mergând grăbiți spre locuri numai de ei știute s-ar fi oprit pentru o clipă în drum cu răsuflarea tăiată, ar fi ridicat mirați și încântați în același timp sprâncenele, apoi le-ar fi lăsat în jos și ar fi continuat să meargă grăbiți spre locuri numai de ei știute, în timp ce copiii ar fi tăcut cu toții și ar fi încremenit ca și când ar fi jucat Statuile privind cu ochii mari spre acela dintre ei care are mingea și a strigat stop. 

Apoi ar fi intrat la Nucu la cofetărie, cea mai elegantă din oraș, de fapt singura dacă stai să te gândești bine, pentru că Dulce și bun se închisese de curând, iar Trandafirul Roșu nu era practic o cofetărie, ci o speluncă mai spălată unde patronul vindea și dulciuri printre alcoalele tari și gustările reci ca să meargă pileala. Dacă ar fi fost o zi de sărbătoare sigur toate mesele ar fi fost ocupate, dar precis că cineva s-ar fi simțit, s-ar fi ridicat discret de la masă ca să le lase lor loc să se așeze și s-ar fi strecurat pe ușă afară. Nucu ar fi ieșit ca din pământ să adune farfuriile și paharele și să șteargă masa cu cârpa lui cenușie la fel de veche ca și cofetăria. Ea ar fi cerut o savarină și o limonadă, n-avea nicio îndoială și pe el tare l-ar fi încântat să urmărească cum lingurița alunecă prin aer către gura pe care ea o deschide puțin ca o vrabie temătoare, lasă blatul dulce și însiropat înăuntru și se retrage stingheră pe marginea farfuriei, nu înainte de a lasă urme de frișcă pe buza de sus, sau poate pe cea de jos, sau uneori în colțul buzelor. Atunci el s-ar fi apropiat fără teama de a fi văzuți în public în ipostaze tandre și ar fi mimat un sărut umed culegând cu limba frișca de pe buzele ei. Apoi i-ar fi zâmbit mulțumindu-i din priviri. 

Cu siguranță că mulți dintre localnici, mai ales cei tineri, de vârsta lui, s-ar fi strâns la ferestrele cofetăriei lui Nucu și ar fi privit cu nesaț înăuntru, punându-și mâinile paravan la ochi, căci din cauza soarelui care se reflecta în fereastra ar fost greu să vezi limpede ce se petrece. 

După ce ar fi terminat prăjitura și sucul ar fi luat-o pe Strasse înainte cu pași mărunți, fără nicio grabă, asigurându-se că sunt văzuți de tot mai multă lume, căci desigur, vestea că el și Andreea au ieșit la plimbare s-ar fi răspândit în oraș ca fulgerul, iar cei care lâncezeau pe la casele lor din târgul uitat de lume, s-ar fi îmbrăcat în pripă și ar fi ieșit să-i privească. Ei ar fi intrat ici-colo, în micile dughene cu pretenții comerciale înșirate de-a lungul bulevardului, ea ar fi strâmbat abia perceptibil din năsucul fin, fără însă a lăsa să se vadă dezamăgirea și ar fi șoptit că nu vrea nimic, însă el ar fi insistat și i-ar fi cumpărat măcar o eșarfă multicoloră, sau poate o broșă cu strasuri strălucitoare pe care ea ar fi insistat ca el să i-o prindă pe bluza mătăsoasă și ar fi ieșit așa din prăvălie, cu pieptul înainte și privirea luminoasă. 

Dumitru mai privi o dată fotografia, o sărută zgomotos, apoi o puse la loc în cutia de bomboane Măriuca așezată pe pat lângă așternuturile mototolite, îi închise capacul și o aruncă dintr-o mișcare precisă înapoi sub pat.         

Fotografia o cumpărase de la Cinteză vineri cu opt lei. Vrusese zece lei, dar se tocmise și căzuseră la pace la opt plus două drumuri cu Tohanul lui până la Ciorogârla. Avea un teanc gros, să fi fost vreo sută, ar fi zis, dar a lui era cea mai mișto.

Își strânse sfoara care-i oprea nădragii să nu se prăbușească peste coapse și se duse la chiuveta din fundul chicinetei să-și spele mâinile. Apoi își puse o cămașă curată și ieși spre centru. Singur, ca de fiecare dată. 

Poziția a cincea

N-am știut niciodată cum a ajuns balerina în casa noastră. Era o statuetă din porțelan, mică și subțire, de vreo 15-20 de centimetri înălțime, cam cât palma mea de lungă. A stat tot timpul în bibliotecă, în corpul din mijloc al ei, pe raftul al treilea, cel din dreptul ochilor, spre deosebire de toate celelalte porțelanuri, statuete, vaze, farfurii decorative, pahare, cești de cafea, care stăteau într-o vitrină numai a lor, de care mama avea grijă ca de ochii din cap. 

Cel mai mult m-a mirat la statuetă faptul că deși era subțire și înaltă nu cădea niciodată. De fapt, atunci când am văzut-o prima dată am crezut că în clipa imediat următoare o să se încline și o să se prăbușească de pe raftul pe care stătea, pe parchet. În viața mea n-am mai văzut asemenea realizare. Balerina părea vie. Avea balerini, colanți, un body clasic și bine-cunoscutul tutu. Asta era bucata cea mai interesantă pentru că lucrătura era atât de fină încât pur și simplu nu puteai înțelege cum a fost realizată. Păreau a fi multe straturi de tul subțiri ca lama de bărbierit, lipite unul peste altul și înfoindu-se datorită rotirilor artistei, oferind bogăție statuii și încântare privirii. Dacă te uitai fix, cu ochii lipiți de tutu mai mult timp, aveai impresia că acesta începe să tremure ușor, ca și cum artista s-ar aflat în plin spectacol. Balerina însăși era foarte fin lucrată, iar poziția ei era revelatoare. Stătea pe vârfuri, cu călcâiul piciorului din față atingând degetele piciorului din spate, corpul îi era zvelt, cu spatele drept și pieptul scos înainte, în timp ce brațele îi erau rotunjite deasupra capului, ușor în față, formând un cerc perfect. Fața fetei, gravă, concentrată, vorbea ea însăși despre îndârjirea în a executa cât mai bine mișcările. Era întoarsă complet către dreapta, oferind privitorului doar obrazul stâng, privind oblic spre pământ undeva spre piciorul bibliotecii. Aveam să aflu mai târziu, când eram deja adolescent și îmi pusesem în gând să cercetez mai atent balerina, că poziția aceea era una clasică în balet și se numea poziția a cincea. 

Însă deși delicatețea statuetei, felul în care fusese gândită și lucrată, furau ochiul privitorului, nu acestea erau motivele care-l făceau să se deschidă larg într-un uimire nemăsurabilă. Balerina era înaltă și dreaptă, iar jos se sprijinea doar pe vârfurile pantofilor de balet. Cei doi pantofi cu vârful rotunjit se uneau practic într-unul singur și statueta se sprijinea doar în pantoful acela dublu, nu mai lat de 3-4 milimetri în diametru, dând impresia oricui ar fi văzut statueta că așa ceva e cu neputință să existe, că balerina oprită pentru o secundă în poziția a cincea își va continua mișcarea, își va depărta picioarele, unul către Clea lui Lawrence Durrell și celălalt către Arcul de triumf al lui Erich Maria Remarque, pentru a pregăti o săritură, oferind corpului o mai mare stabilitate. Însă balerina nu mișca niciodată picioarele, doar fusta de tul tremura ușor dacă o fixai mai mult timp cu privirea, în timp ce fata rămânea în poziția aceea imposibila și greu de acceptat. Din cauza aceasta îmi formasem un obicei în fiecare dimineata, în a trece pe lângă bibliotecă să văd dacă balerina mai e acolo la locul ei, înainte să merg la baie pentru a-mi spăla ochii și dinții.

În ziua în care marele cutremur a scuturat pământul, am fugit afară cu toții, apoi ne-am întors în apartament speriați și nesiguri. Primul lucru pe care l-am căutat pentru a mă asigura că totul e în regulă, a fost balerina. Spre stupoarea mea, balerina era la locul ei și încă se mai clătina ușor, deși revolta pământului încetase de mai bine de jumătate de ora. Mut de uimire mi-am prins obrajii în palme și am privit-o încântat câteva minute bune. În cele din urmă am auzit în spatele meu glasul mamei: „odată și-odată o să cadă” și când m-am întors i-am zărit chipul schimonosit de o furie reprimată, niciodată n-am știut dacă din cauza cutremurului sau a balerinei care supraviețuise timpului. De altfel, în vitrina cu porțelanuri era un mic dezastru, două vaze chinezești, statueta cu vulturul și cea cu ostașul, o ceașcă de cafea și două farfuriuțe zăceau în cioburi.      

Eram la liceu și începuseră să mă intrige lucrurile din jurul meu care nu aveau o explicație limpede, când am luat la cercetat statueta și aveam să îi descopăr secretul. Era de fapt un fel de hopa-mitică. Corpul ei era foarte subțire și foarte ușor, aproape ca o foaie de hârtie, în timp ce picioarele îi erau foarte grele. Nu știu ce metal cuprins într-un volum atât de mic ar fi putut atârna atât de greu. De asemenea, vârfurile pantofilor erau rotunjite ușor, ceea ce îi permitea ca în cazul unor zdruncinări să nu se răstoarne într-o parte și să cadă, ci doar să se aplece ușor pentru a reveni apoi la locul ei în poziția a cincea, cu mișcări line și elegante într-o parte și alta. Nu era doar o realizare artistică copleșitoare, ci și una tehnică excepțională. 

A fost și momentul în care am început să-mi pun întrebări vizavi de faptul că balerina se afla în bibliotecă, unde doar tata ștergea de praf rafturile de lemn și nu în vitrină, lângă celelalte porțelanuri, unde doar mama ștergea de praf rafturile de sticlă și obiectele dinăuntru. N-am găsit nicio explicație și nici n-am încercat să forțez un răspuns. La fel cum fără explicație a rămas observația că, deși era evident că mama exilase balerina din vitrina cu porțelanuri pe insula pustie a bibliotecii, alături de alți mari exilați cum ar fi Murakami, Llosa, sau Amos Oz, nici tata nu părea să îi dea prea mare atenție de-a lungul zilei.    

Imediat ce tata a murit, statueta a dispărut fără niciun cuvânt și fără nicio urmă. Mă așteptam să țipe când cineva va încerca să o sustragă de la locul ei, dar n-a făcut-o. Nu știu exact când am observat dispariția ei. Dacă mă întrebi acum aș răspunde fără șovăială că atunci când ne-m întors de la cimitir și am intrat în casă, am privit înspre bibliotecă și am observat că balerina nu mai era acolo. Dar probabil că n-a fost așa. Probabil că au mai trecut câteva zile până când am început să mă obișnuiesc cu noua formă pe care o căpătase pământul, am început să văd mai clar lucrurile din jur care vreme îndelungată se ascunseseră într-o ceață impenetrabilă și abia atunci am observat că a dispărut. Încă mai aveam ochii acoperiți cu o peliculă subțire de tristețe când am întrebat-o pe mama dacă știe ce s-a întâmplat cu balerina, dar ea mi-a răspuns repezit că n-are habar, dar că locul balerinelor e pe scenă și nu în biblioteci și că probabil s-a întors înapoi în Franța, acolo de unde a venit. 

Nu aveam să aflu niciodată mai multe detalii nici despre apariția balerinei în casa noastră, cum nu aveam să aflu nimic nici despre dispariția ei. După numai o lună i-am spus mamei că mi-am găsit o slujbă și un loc într-o garsonieră. Eram deja în anul trei la litere. După vacanța de vară m-am și mutat. Viața m-a luat pe sus și am uitat complet de balerina aflată în poziția a cincea. Până azi, când am citit povestea Un vas fragil a lui Kawabata și mi-am amintit de ea.              

bărbatul care mă privește din fereastră

peste o sută de ani aici o să locuiască un bărbat

o să privească pe fereastră așa cum privesc eu acum

și n-o să vadă nimic pentru că gândurile sale

vor fi duse demult peste marginea din sud a orașului

o să se gândească cu o teamă subțire la moarte

nu la moartea în sine ci la întreruperea vieții

și la multele lucruri pe care nu a apucat să le termine

sau nici măcar nu s-a gândit să le înceapă

iar acel bărbatul la fel ca toți ceilalți care vor fi existat peste o sută de ani

nu va avea niciun habar că eu am locuit demult aici

sau că am trăit pur și simplu, oricând și oriunde

și atunci la ce bun să stai închis în casă și să privești pe fereastră 

cu gândul departe și teama subțire că odată și-odată totul se va termina

Tâlhărie

Eram în cartier și mergeam liniștit către casă când am simțit o împunsătură în spate ca și cum o doamnă m-ar fi atins cu colțul genții, sau un domn cu vârful umbrelei. Apoi am auzit în ureche câteva cuvinte și mi-am dat seama că nu-i nici una, nici alta.

- Să nu țipi că-ți zbor creierii. 

Apoi o mână puternică m-a apucat de umăr și m-a lipit cu fața de perete. 

- Ceasul, telefonul și portofelul! Repede! – a șoptit vocea un pic agitată după părerea mea și o mână a început să mă pipăie în jurul coapselor. 

- Telefon n-am - i-am spus liniștit și mâna s-a oprit din pipăit. 

- Cum dracu n-ai telefon? Și pe astea, pe feisbuc, pe tictoc, pe uatap unde te uiți?

- Intru rar și doar acasă. Iar de sunat nu mă sună nimeni. Dacă chiar are nevoie cineva să vorbească cu mine o să mă găsească. Acasă am un fix.  

- Bine, atunci scoate ceasul și portofelul – mi-a ordonat vocea autoritar.

- Nici ceas n-am – am oftat înțelegând bine că omul o să fie iar dezamăgit. 

- Cum? Nici ceas n-ai? Și cum știi cât e ora?

- Nu prea mă interesează. Eu am un job flexibil, nu ține cont de orele zilei. Stomacul îmi spune singur când îi e foame. Așa că de ce m-ar interesa ora?

- Scoate atunci portofelul – a strigat vocea care părea un pic cuprinsă de panică. 

- E în buzunarul de la piept al jachetei.

Mâna a intrat în buzunar și a extras cu dibăcie portofelul. Apoi o vreme nu s-a mai auzit nimic. Nicio mișcare, nicio vorbă. Am crezut că vocea a luat ce și-a dorit și a dispărut după colț. Însă n-a fost așa.

- La dracu! – a țipat vocea isterică. Ce portofel e asta? E gol! N-ai decât douăj dă lei și niciun card. Îți bați joc de mine! Îți zbor creierii, jur, dacă nu-mi dai banii, ceasul și telefonul. 

Eram deja îngrijorat. Vocea era mult prea nervoasă. Mi-era că o să i spargă un vas de sânge în creier și face din aia, zi să-i zic. Nu știu cum îi spune, dar ați înțeles ideea. 

- Zău, omuleț! Îți faci sânge rău degeaba. N-am nici telefon, nici ceas, nici bani. Sunt scriitori și nu știu dacă știi, dar scriitorii nu se lăfăiesc în bani. Poate Cărtărescu. Nu zic, îmi ajung să trăiesc, dar cam atât. 

- Scriitor? Adică cum? Ce faci?

- Adică scriu! Scriu cărți.

- Adică ziare și din astea, reviste. Sau ești pe la primărie și scrii acte pe la ăia. 

- Nici una, nici alta. Scriu cărți. Cărțile sunt așa, un fel de ziare mai groase în care nu scrii știri, scrii ce-ți trece prin cap, ce visezi noaptea, ficțiune.

- Și despre ce sunt cărțile astea?

- Despre orice. Uite, în ultima vreme trendul e să se scrie despre realitatea brută, fără prea multe prelucrări. Scris simplu fără înflorituri, dialoguri scurte, idei preluate din viață. 

- Zău? Scrii și despreee... despree... ciordeli?

- Scriu uneori!

- Zău? Și ce scrii? 

- Uite de exemplu recent am făcut un text mic de ziua cărții cu un tip onest care mergea pe stradă și a fost atacat dintr-o dată de un borfaș. 

- Șiii... ce se întâmpla cu borfașii în cărți?

- Ei, depinde de la autor la autor. Eu încerc să fiu un tip optimist. La mine toți borfașii ajung să fie prinși și azvârliți în pârnaie. Sau împușcați de polițiști...

S-a făcut iar liniște de-am crezut din nou că omul meu o tulise. Am mai rămas așa cu fața la perete și cu mâinile ridicate și sprijinite pe zid vreo 2-3 minute, apoi m-am întors. Tipul era palid rău. Trebuia neapărat să șadă undeva, altfel mi-era că pică din picioare și-și sparge și capul. Avusesem eu un prieten care a pățit asta și a fost nasol rău, cu scos apă din creier, cu umflat craniul. Brrr. Cu ultimii puricei de energie vocea a zbierat însă la mine.

- Minți! Nu ești niciun scriitor, ăștia nu merg pe străzi, ăștia stau la mese și scriu. Dă-mi telefonul, ceasul și toți banii pe care îi ai. Și în plus scriitori n-arată așa, au burtă, fălci, curu cât butoiul cu vin și ochii tulburi.   

N-am căutat să-l contrazic. M-am mai scotocit în schimb prin buzunare și am mai găsit un leu cincizeci. I-am dat. Apoi mi-a venit o idee sclipitoare.

- Stai numai un pic că-ți arăt. 

Și am desfăcut geanta pe care o țineam pe umăr. Am scos din ea cartea și i-am arătat-o.

- Uite! Ăsta e romanul pe care l-am scris. E primul și probabil o să fie și singurul. Dar mai vedem. Vezi, aici e numele meu, Dan Banu și aici a titlul romanului „Ochiul dinlăuntru”. 

A luat cu grijă cartea din mâinile mele și a privit-o cu un amestec de teamă pe de o parte, de parcă ar fi fost un pui de leu și milă, pe de alta, de parcă puiul de leu stătea să se desfacă ca o plăcintă proaspăt scoasă din cuptor. 

În timp ce individul desfăcea cartea și îi răsfoia paginile, am văzut peste umărul lui că pe trotuarul celălalt cineva îmi făcea semne disperate. O mână se azvârlea într-o parte, apoi se ridica, cobora în viteza spre pământ, după care degetul mijlociu și arătătorul aceleiași mâini făceau veseli un fel de bicicleta răsturnată cum făceam în școală când eram puști. În cele din urmă m-am prins ce voia să transmită mâna de peste trotuar, așa că am smuls cartea din mâinile pungașului, l-am pocnit cu ea peste falcă și am rupt-o la fugă. 

Când am ajuns acasă mi-a părut rău pentru ce am făcut. Deja era așa palid că părea să se prăbușească la prima adiere de vânt. Când a mai deschis și cartea și a văzut îmbârligarea aia de furnicuțe negre, s-a încovoiat ca o pisică pe poziția de apărare și a rămas așa îndoit. Sunt sigur că și acum ar mai fi fost acolo înțepenit dacă nu-l pocneam eu cu cartea.         

Misiune eșuată

Am făcut o cădere nervoasă. Știu de la ce mi s-a tras, dar ar fi culmea să vă spun tocmai vouă. La doctor am tăcut chitic, n-am spus nimic doamnei Smith. Nici lui Bill nu i-am spus. Bill e fii-miu. Evident că nici Jill, noră-mea, nu știe despre ce e vorba.

Iau tratament și lucrurile merg bine. N-aveam nicio îndoială că se vor îndrepta având în vedere cauza. Doctorița, o femeie frumoasă de altfel, cu un bust generos, înaltă și impunătoare, genul de actriță care ar putea să o joace pe Cleopatra, mi-a spus că de acum trebuie să am grijă de viață. De parcă până acum n-aș fi avut. Hmm, dacă stau bine să mă gândesc, nu prea am avut. Au fost mereu alte priorități. Dar de azi o să am! A spus că trebuie să fac plimbări lungi, să mănânc la ore fixe, niciodată după 6, să evit dulciurile și mai ales gândurile negre. Mi-a spus că de fiecare dată când înmugurește un gând urât trebuie să mă concentrez pe ceva frumos care să-l strivească. Mai ales seara înainte să adorm. A adăugat că seara e obligatoriu sa găsesc un gând frumos și să-l plimb în palme așa cum plimbă viermii de mătase coconul. A! Și mi-a mai spus că trebuie să fiu mereu ocupat cu ceva, de exemplu cu grădinăritul, cu cititul, cu jocuri inocente cum ar fi Solitaire, sau cu completatul căsuțelor de Sudoku.

O vreme am încercat să pictez, dar nu e chiar așa ușor cum am crezut. Așa că în cea mai mare parte a timpului citesc. Citesc tot ce-mi cade în mână. Am făcut și abonament la biblioteca orășenească. Și gătesc, îmi place mult să gătesc. Însă numai pentru mine, nu și pentru alții. De la Bill am primit acum o săptămâna un puzzle: „Descoperirea Americii de către Cristofor Columb”! Are 5000 de piese. Am completat cam un sfert.

Doamna Smith a spus că trecând prin viață trebuie să mă aplec spre frumos, spre ceva-ul ăla care bucură. Dar oricât mă străduiesc, nu găsesc nimic care să mă bucure. Am o viață ok, plină de împliniri. Dar împlinirile sunt una și bucuriile alta.

Chiar am încercat să aflu ce sunt bucuriile și e o treabă mult mai complicată decât ați putea crede, vă asigur. Poți să te bucuri când ți se așază un fluture pe nas, de exemplu. Dar cum convingi fluturele să facă asta? Fiindcă dacă ar trebui să o facă de bunăvoie, șansele ar fi infime, de 1 la un miliard. Așa spune AI. Și asta în cazul în care ați avea în cartier un parc plin de fluturi. Bucuriile nu pot fi construite. Da, poți ieși în întâmpinarea lor, dar nu le poți plămădi, cum plămădești castelele de nisip.

Eu am crezut că va fi floare la ureche să găsesc un gând care să mă facă să zâmbesc de plăcere. M-am întins pe spate, am închis ochii și am căutat gândul ăla rotund cu miez de bucurie. Nici vorbă să apară. Un pic m-am panicat.

M-am gândit repede la femeile din viața mea. Asta mi-a ridicat un pic colțul buzelor, cum ridică vântul poalele rochiei. Le-am iubit, oh, cât le-am iubit. Hmm... Chiar le-am iubit? Pe toate? Poți să iubești atât de multe femei, să fi fost vreo 20, sau iubirea e o treabă mult mai selectivă? Cu majoritatea nici nu m-am atins. Cu multe nu m-am văzut. A fost o iubire platonică, la distanță. Mda, nu cred că am ales un subiect potrivit.

Atunci viața! Nu pot să mă plâng de viață, până acum a fost misto. Dacă ar fi să mai trăiesc încă o dată... O, da! Recunosc! N-aș mai trăi-o la fel, ar fi cu totul diferit. Am fost mereu prea atent la reguli, la partea practică a vieții și am dat cu piciorul unei grămezi de oportunități. Cu viața e ca și cu portocala. Îi privești exteriorul, îi mirosi coaja, o cântărești în palme și o desfaci. Ei bine, eu, nărodul, am făcut toate astea, dar m-am ferit să bag cuțitul în ea și s-o desfac.

Gata, știu! Bill! Bill a fost o afacere bună. A fost un copil ascultător, vesel, inteligent ca taică-su și frumos ca maică-sa. Dar, la naiba, Bill a fost copil acum vreo 30 de ani. Azi e un bărbat matur, cu jobul lui, cu femeia lui, cu grijile lui. Nu doar că avem vieți care nu se seamănă, dar sunt adesea în contradicție.

Mă tot perpelesc și nu pot închide un ochi. Nu credeți că e îngrozitor să nu poți găsi nici măcar un gând care să-ți aducă bucurie? Unul mic, de 5-10 secunde. Bingo! Nici n-a trebuit să mă chinui mult și imediat mi-am amintit de sânii doamnei doctor Smith. Dar n-au apucat buzele să-și ridice aripile, că m-am pleoștit la loc. Oare ce bărbat i-o săruta? Cine i-o mângâia?

Azvârl pătura și cobor la parter, intru în bucătărie și smucesc ușa frigiderului. Bill mi-a adus ieri prăjituri cu ciocolată! Înfulec una. Apoi încă una. Și încă una.

În cumpănă timpul

Împărat al Împăraților, Constructor al Universului, Cârmuitor al Imperiului Nesfârșirii, Timpul a simțit că nu e mai de folos oamenilor așa cum fusese odată. Tot mai mulți pământeni i s-au plâns că nu le mai este, că e meschin, neîndestulător, subiectiv. Adevărul e că de la o vreme el însuși  începuse să se simtă bătrân, obosit, dezamăgit. Da aceea a hotărât că a sosit ceasul să se retragă și să lase locul cuiva mai tânăr, cu mai multă putere și mai multă încredere, unuia dintre fiii săi, Trecutul, Prezentul sau Viitorul. Și fără zăbavă a dat vorbă să fie chemați tustrei la palat. Iar fiii s-au înfățișat neîntârziat. 

Timpul i-a privit mândru. Trecutul era deja un bărbat în toată firea, unul tânăr dar robust. Bine făcut, cu umerii drepți și puternici, inspira încredere și liniște. Părea să cunoască mersul lumii cu toate poticnelile ei. Vorbea puțin, dar atunci când o făcea spusele lui puteau fi încrustate în piatră. Ceilalți doi frați nu-l aveau la inimă pentru că deși era înțelept și blajin, iubea cel mai mult cimitirele și florile uscate de pe marmure. 

Viitorul era un vlăjgan blond, înalt și deșirat. Spre deosebire de fratele său mai mare era tot timpul cu zâmbetul pe buze și cu capul în nori. Era optimist, vesel, mereu pus pe glume. Vedea totul în roz și nimic, chiar nimic nu i se părea imposibil. De aceea era și plăcut de toată lumea, deși cel mai adesea vorbele lui pline de speranță nu se adevereau, însă lăsau tuturor impresia că viața poate fi simplă, ceea ce îi îmbăta o vreme precum vinul.

Prezentul era cel mai mic dintre fii. Era doar un copil, abia i se ițea capul printre picioarele fraților săi. Timpul nu-și punea nădejdea în el, dar nu putea să nu-l cheme la voroavă. Pe lângă faptul că era mic și plăpând în comparație cu frații săi, Prezentul era într-o continuă schimbare, în fiecare zi arăta altfel, era mereu mai împlinit, mai bine făcut, mai bărbat. Însă, spre surprinderea lui tătâne-su, prâslea arăta o uimitoare clarviziune. Nimic din ceea ce spunea, și mai ales din ceea ce gândea, nu era nelalocul său. Vederea îi era dreaptă și limpede.  

- Dragii mei feciori, a venit vremea să mă retrag și ca unul dintre voi să preia frâiele Împărăției Nesfârșite a Universului – a spus Timpul cu glas istovit. Știu că toți trei sunteți vrednici să-mi luați locul, dar vreau să știu ce crede fiecare dintre voi despre o asemenea însărcinare. 

Primul a prins a glăsui fratele cel mare. 

- Cred că mie mi se cuvine mai degrabă locul tău, tată. Sunt cel mai mare dintre frați și cunosc cel mai bine lumea. Am văzut lucruri și întâmplări pe care nimeni altcineva nu le-a văzut și niciun amănunt al trecerii ceasului nu a scăpat fără să-mi agațe colțul privirii. 

- Ba eu cred că eu sunt cel mai potrivit să conduc Împărăția Fără de Sfârșit în locul tău, tată. Deși Trecutul este înțelept și sfătos, nu are nicio viziune asupra a ceea ce ar trebui făcut, asupra a ceea ce e de dorit să urmeze. El e încuiat în gândurile sale neprimenite și țepene și nu e în stare să privească înainte.  

Pentru o vreme s-a făcut liniște. Prâslea tăcea. Timpul l-a căutat cu privirea și l-a îmboldit cu blândețe. 

- Tu, prâsleo, ce crezi, ești mai potrivit decât frații tăi să conduci împărăția, sau ar trebui ca unul dintre ei să o facă?

Prâslea și-a dres glasul și a vorbit limpede și cu îndrăzneală, întorcându-se cu fața pe rând ba spre unul dintre frați, ba spre celălalt. 

- Nu voi a spune vorbe de ocară despre frații mei și nici nu voi a te mânia, tată. Dar cred că nici Trecutul și nici Viitorul nu sunt potriviți să preia frâiele împărăției, iar dacă unul dintre noi ar trebui să o facă, acela sunt eu. Pentru că voi ați rămas două tablouri încremenite în Timp, pe peretele din casa părintelui. Pe măsura curgerii ceasurilor, obrazul tău, Trecutule, devine tot mai încrețit, vopseaua în care te acoperi crapă ca o tencuială prost aplicată, culorile tale pălesc pe măsură ce te depărtezi și contururile se deformează până când abia se mai disting în amurg. La fel și tu, Viitorule, ești un tablou cu culori vii, luminoase când ești privit de departe, dar pe măsură ce ochiul se apropie, oamenii văd minciuna pe care vrei să le-o vinzi. Pe sub spoiala pânzei în culori calde care ia ochii privitorului, începe să se vadă realitatea cu tonurile ei reci. Pe când eu, gândesc și vorbesc doar despre ceea ce văd și ceea ce simt.       

Tare i-au mai plăcut Timpului vorbele mezinului și tare s-a mai bucurat de așa flăcău. Așa de tare încât i-a dat scaunul său și a vestit tuturor că Prezentul este noul Împărat al Împăraților, Domn al Universului și Cârmuitor al Nesfârșirii. 

Înăuntru

A îmbrăcat cămașa, pantalonii și-a pus pantofii și a ieșit. Imediat zgomotul orașului l-a înconjurat ca o ploaie deasă. Mașini vâjâind, oameni vorbindu-și agitați, macarale, ciocane, păsări. A mers fără să se uite în stânga sau în dreapta. Știa precis unde trebuie să ajungă, deși nu mai fusese acolo niciodată. Dacă l-ar fi întrebat cineva de unde știe încotro să meargă și cum de cunoaște atât de bine drumul, ar fi șovăit. Nu aflase nici de la prieteni, nici de la cineva din familie și cu siguranță nici de la vreun străin. Se gândi mai bine și își spuse că probabil visase locul și drumul până acolo. Visa adesea. Avea somnul tulbure și se trezea la ore nepotrivite privind tavanul întunecat al camerei minute în șir. Când a ajuns la cimitir a apucat poteca cea mai din dreapta și aproape de capătul ei a găsit mormântul. Era exact așa cum și-l închipuise. Nu era un mormânt propriu-zis, la fel ca celelalte din jur, ci mai degrabă o mică grotă săpată în piatră. Un pic asta l-a mirat căci împrejur nu era niciun munte, iar piatra aceea se ivise acolo ca o dorință fierbinte între gândurile sfioase. Gura grotei fusese acoperită cu o piatră lată și subțire ca o poartă de castel. Cineva dăduse însă de curând piatra la o parte cât să lase să se strecoare un trup subțire. Urmele în țărână confirmau alunecarea de curând a pietrei. Știa că locul unde trebuie să ajungă în cele din urmă era chiar acolo, înăuntru. Ezită câteva clipe, apoi se strecură cu greu printre piatra rotundă și marginile ascuțite ale mormântului. Era întuneric. A stat nemișcat și a încercat să nu se gândească la nimic. Frământările, mici ca nucile rotunde, se eliberau din țeasta-i încremenită, apoi se rostogoleau prin aer desfăcându-și aripile, scoțând capul și umplându-și trupul de pene și o zbugheau prin crăpătura din piatră. El le auzea doar fâlfâitul aripilor. După un timp ochii au început să se obișnuiască cu locul. O lumină stranie a crescut în interiorul intunericului, întâi ca o stea îndepărtată, apoi ca o lună plină, pentru ca în cele din urmă să înflorească galben-roșietic ca un soare tomnatic. Grota nu era largă, cât pentru un om stând aplecat și întinzând brațele. Jos era tocmită o lespede plană. În capătul ei, piatra se rotunjea și creștea ca un cap neliniștit. S-a așezat acolo. Era liniște, atât de liniște încât auzi toate glasurile pe care nu le auzise niciodată. Pe cel al mamei dându-i țâță, pe cel al tatălui cântându-i de leagăn, pe cel al cerului șușotind ca un mecanism de ceas răsucind milioane de rotițe într-un mers simetric. O pasăre intră prin deschiderea de piatră și i se așeză pe umăr. Nu știa ce pasăre e. Nu mai văzuse niciodată ceva asemănător. Era liniștitoare apropierea păsării. Coborî ochii zâmbind și abia atunci zări fâșia de pânză de pe lespede. O ridică și o privi atent. Era o fâșie îngustă de pânză albă de in. În câteva locuri pânza părea sângerie. Oare cine fusese acolo? Visul nu-i spunea nimic despre cel ce fusese înmormântat acolo, ci îi descrisese în amănunt doar locul și drumul. De fapt, gândi el, fusese cineva cu adevărat înmormântat acolo? Nu erau semne că un trup de om ostenit de viață ajunsese adus acolo pentru a se odihni. Pentru câteva secunde îi trecuse prin cap că locul acela fusese pregătit de fapt pentru altcineva care încă nu-l descoperise. Apoi își aminti perfect visul. Locul desenat, drumul șerpuit. Și atunci un gând subțire și ascuțit ca un trăsnet îl cutremură: poate că locul fusese aranjat chiar pentru el. Se scutură însă înfiorat de gândul neașteptat. Vru să bage fâșia de pânză în buzunarul pantalonilor, dar constantă că pantalonii nu aveau buzunar, așa cum știa. De fapt cercetând mai atent constată că nici măcar nu era îmbrăcat cu pantaloni și cămașă, așa cum fusese de dimineață. Era învelit într-o pânză de in legată cu câteva fâșii subțiri în jurul brâului. În picioare avea sandale simple din piele, iar capul îi era acoperit cu un ștergar. Neașteptat, dar nu-și făcu griji în privința noilor piese de îmbrăcăminte și nici în privința modului în care ajunsese îmbrăcat așa. Pasărea de pe umăr zbură afară. Se sprijini în toiag și ieși și el. Pe cărăruie întâlni două femei care parcă-l așteptau. Îl priviră lung și cu nesfârșită uimire. Nu-l mirau niciun pic ochii mari ai femeilor. Se simțea cu adevărat un alt om. Era mai liniștit, gândurile tulburi dispăruseră, lucrurile din jur aveau contururi mai bine închegate, zgomotul orașului pălise. Îl bucura nespus schimbarea și simțea că are puteri nebănuite. Apoi îi veni un gând năstrușnic. Se întoarse și privi atent piatra de mormânt. Închise ochii și întinse brațele. Când îi deschise piatra acoperea complet deschiderea din stâncă, ca și cum aceasta nici n-ar fi existat. Zâmbi. 

Hotărî să nu se mai întoarcă pe jos, ci să ia tramvaiul până acasă.   

Panglici colorate

 Lilycat deschise capacul containerului pe care era vopsită în alb, cu o bidinea, cifra 3 și băgă mâna până la cot. Ridică apoi capul drept în sus și strigă tare.

- Nu mai avem galben. 

- Cât mai e? – îi răspunse o voce băiețoasă părând a veni de dincolo de nori. 

Lilycat se ridică pe vârfuri, băgă mâna din nou în containerul metalic, se întinse cât de mult, mai să scape înăuntru și atinse cu degetul arătător fundul acestuia. Ridicându-l în lumină, privi atentă urma de culoare de pe vârf. 

- Cam de-o mămăligă și ceva...

- De mâine începe să plouă. O să continue așa câteva săptămâni – reveni vocea de dincolo de nori. O să avem nevoie de mult galben. Ca și de toate celelalte. Cobor acuși și verificăm împreună. 

Lilycat așteptă vreme de două tresăriri de pleoapă și Pepperdog își făcu apariția alunecând de pe o margine a unui nor pe alta, ca apa prelingându-se peste pietrele din albie. Sări jos și începu să se scuture de penele albe de pe cămașă, de pe pantaloni și din păr.

- I-ai rezolvat? – întrebă Lilycat mustăcind,

- Desigur – zâmbi Pepperdog mândru. Zburau către est și din cauza soarelui care le acoperea privirile n-au observat-o pe Skíðblaðnir, corabia lui Freyr. Pfuu, ce nebunie a ieșit. Unii cocori s-au înfipt cu ciocurile în cocă, alții s-au prins în vele ca în plasele de prins fluturi, în timp ce alții pur și simplu au nimerit în brațele Aeisirilor. Să-i fi văzut ce ochi au făcut când cocorii au început să se zbată în palmele lor. I-am eliberat și acum au pornit cu toții mai departe – a chicotit Pepperdog.

Lilycat a zâmbit tandru. Era foarte mândră de prietenul ei. Știa în orice moment ce trebuie făcut și mai ales cum. Pepperdog a înșfăcat zâmbetul, l-a împachetat de mai multe ori până când a devenit mic cât o stea și l-a vârât în buzunarul de la piept al cămășii cadrilate. Apoi s-a scuturat, a trecut pe lângă fată și s-a oprit în fața celor șapte containere identice, aliniate unul lângă altul și numerotate cu aceeași vopsea albă cu cifre de la 1 la 7, precum paturile celor șapte pitici. A ridicat fiecare capac și a cercetat atent înlăuntrul.

- Numai galben mai trebuie. Roșu mai e cât de-o pajiște cu lalele, dar e de ajuns de data asta – pecetlui el mulțumit și își sufleca mânecile.

- Deci galben – murmură și Lilycat. 

Pepperdog intră în magazie, apucă fusul și se întoarse cu el lângă fată. Apoi îl ridică spre cer, învârti cu el prin soare ca și cum ai învârti cu linguroiul prin putineiul cu smântână și îl trase înapoi continuând să învârtă. Galbenul din soare se lipi de fus ca mierea de fagure și se făcu apoi fir subțire încolăcindu-se în jurul fusului care se învârtea într-una între degetele îndemânatice ale băiatului. Din când în când Pepperdog se oprea, făcea degetele ghem și le aluneca strâns de la un capăt la altul al fusului. Galbenul se aduna către vârf și curgea cuminte în containerul cu numărul 3. Operația trebui repetată de nenumărate ori, fusul trecând de la unul la altul pentru a păstra ritmul intens al culegerii galbenului. Când, în fine, vasul se umplu ochi, Pepperdog mai șterse o dată fusul, scutură peste el apa din țâța unui nor și îl puse înapoi în magazie lângă celelalte instrumente.

- Ne apucâm de treabă? – întrebă Lilycat.

Pepperdog se mulțumi să confirme din cap. Apoi se aplecă pe vine și privi peste marginea norului pe care ședeau. Jos, se adunau nori de furtună. Dar încă nu începuse să plouă. Lilycat se grăbi spre cămară și se întoarse cu un sul de mătase alb-transparent mai înalt decât ea. Nu era însă deloc greu, ba era chiar ușor ca un fulg. Îl puse jos și îi pipăi încântată textura. Era exact așa cum ar fi trebuit să fie, delicată, fină, aproape topindu-se sub atingerea degetelor, dar suficient de rezistentă ca să poată fi întinsă de pe un vârf de munte până lângă o margine de rău.

Pepperdog aduse pensula uriașă cu două mânere și împreună se apucară să umple cele șapte cărări ale luminii, întâi cu roșu, apoi cu oranj, cu galben, cu verde, cu albastru, cu indigo și în sfârșit cu violet. 

După ce terminară, o lăsară un pic să se usuce, apoi Lilycat o aruncă în aer. Panza se înalță ca un fluture care-și ține urma aproape. Era perfectă, cum erau toate cele pe care ea și prietenul ei le făureau împreună.

Pepperdog o luă de mână pe Lilycat și se așezară alături pe marginea norului bleu-pal bălăbănindu-și picioarele în gol. Acum nu mai trebuiau decât să aștepte ploaia și un dram de soare. 

M-au luat din pat

Când m-am trezit am descoperit patru bărbați care stăteau înțepeniți lângă pat. Carmen adormise pe scaun. Un pic m-am speriat. Cum de reușiseră să intre? Toți aveau costume bleumarin și fețe blajine, deloc înspăimântătoare. Am vrut să mă dau jos din pat, dar n-am putut. M-au ajutat ei. Doi m-au apucat de sub braț și doi de picioare. Nu știu de ce nu m-au scos pe ușă și au preferat să mă scoată pe geam. Plutind pe deasupra orașului. M-au lăsat fix în fața casei alor mei. Am deschis poarta și am intrat. Buruienile erau înalte cât mine. Cub s-a gudurat pe lângă picioarele mele și n-a plecat până nu l-am smotocit bine. Mama repara un ciorap căruia i se găurise călcâiul. Tata nu se vedea nicăieri. 

- E plecat prin oraș după piesele lui pentru Dacia. Cum îl știi – a bombănit mama când a văzut că privesc iscoditor. 

Un pic m-a mirat că mama avea părul blond-arămiu ca spicele de grâu copt, lung și împletit în două cozi strânse în creștet. Nu-l purtase niciodată așa de când mă știam. Îl tundea mereu scurt. Și nici blond nu fusese. Cu cozi blonde o văzusem doar în pozele din tinerețe când îl cunoscuse pe tata, poze pe care le păstra într-o cutie de bomboane Dalia care avea pe capac chiar o dalie mare mov. 

- Sărut mâna, mamă!

Mama a ridicat privirea, m-a privit o secundă, apoi a continuat să coasă.

- Bine ai venit! Vrei să mănânci ceva? 

- Da, aș vrea. 

A lăsat ciorapul și a mers în bucătărie. A scos oala de ciorbă din frigider și mi-a pus două polonice. Apoi a scos din cuptor tava cu friptură de porc și cartofi copți. 

- Am făcut pentru tine. Știu că-ți plac.  

De unde știa mama c-o să vin, n-am înțeles. Nimeni nu știa c-am să vin. Nici eu.

- Am făcut și scovergi! – a mai spus zâmbind și a scos din bufet o farfurie, a dat la o parte șervetul cu dungi albastre și mi-a trecut-o pe sub nas. 

- Aaa... și vezi că a sunat Camelia – mi-a mai zis înainte să plece și să mă lase să mănânc. 

Am rămas încremenit. De unde știa mama de Camelia? Nu vorbisem niciodată nimănui despre ea. Fata asta fusese marele meu secret. Trecuserăm ca doi fluturi orbi unul pe lângă altul. Nici nu ne atinsesem aripile. Abia un pic colțul privirii. Când am terminat facultatea m-am însurat, am făcut copii, copiii sunt mari, Camelia a dispărut. N-am mai știut nimic despre ea.

- A lăsat vreo vorbă?

- A zis că știi unde o găsești.     

M-am tot gândit cum de-a putut spune Camelia că știu unde o găsesc. Singura imagine cu ea care îmi rămăsese pe fundul retinei era din amfiteatrul de la facultate. Stătea mereu pe ultimul rând. În anii din urmă alături de un băiat care nu i-a fost aproape. 

Am dat fuga la facultate. L-am rugat pe portar să mă lase să intru după ce i-am strecurat o hârtie mototolită  în palmă. Era ciudat să mă aflu iar acolo. Pașii se auzeau pe coridoarele goale ca o bilă de ping-pong trecută de colo-colo între doi parteneri. Am deschis ușa cu sufletul chircit. Camelia era acolo unde bănuiam, pe ultimul rând. Singură, cu capul plecat. Nu se schimbase niciun pic. 

- Te așteptam – a spus ridicând privirea și zâmbind, iar eu am simțit deodată cum mă podidesc lacrimile. Am vrut s-o întreb „de atunci?” dar am simțit cum mă sufoc și n-am putut descleșta dinții.

Ea a coborât și m-a strâns tare în brațe. Apoi mi-a luat capul în palme și mi-a sărutat apăsat buzele. 

- Da, de atunci – mi-a șoptit la ureche, deși eram sigur că niciun cuvânt nu-mi trecuse dincolo de buze. Niciodată nu trecuse. 

Am simțit cum iau foc, știam că devenisem roșu ca o lalea și mi-era rușine de emoțiile mele nestăpânite. Au început să-mi țiuie urechile. Aș fi vrut să îi spun că îmi pare rău, că viața e o bestie, o mașină flipper care ne joacă pe degete. Dar ce rost mai avea să-i înșir toate prostiile astea?! Timpul era scurs ca zeama dintr-un borcan de compot spart. Am tăcut și am coborât privirea în pământ. Atunci am văzut cum Camelia se schimbă la față. Oare auzea și ea cum îmi țiuie urechile?! Un bărbat a intrat alergând în amfiteatru. Mă așteptam să fie portarul, dar nu era el. Avea un halat alb, m-am gândit că era de la laboratorul electric. 

Țiuitul se auzea tot mai puternic, greu de suportat. Din senin au apărut cei patru bărbați de mai devreme. M-au luat pe sus ca prima dată și m-au adus înapoi în pat. Dar țiuitul nu s-a oprit. Carmen s-a ridicat din scaun și a început să țipe și să plângă în hohote. Țiuitul a continuat drept și continuu.       

Second hand

Îi plăceau mult obiectele vintage. Piese de mobilier, obiecte artizanale, statuete, veselă, pânzeturi, le aduna de prin târguri și de prin magazinele de antichități scunde, pitite printre străduțele înguste și prăfuite ale orașului. Locuința ei era mică, abia avea loc să le mai îndese. Dar le iubea, simțea că astfel se împletește cu lumea, altfel firea ei retrasă o ținea departe de ea. Uneori ridica câte un obiect și încerca să-și imagineze persoana care îl atinsese ultima oară și împrejurarea în care o făcuse. De exemplu balerina de porțelan. Fusese cumpărată, desigur, de o fată subțirică și timida, care fie iubea dansul, fie fusese ea însăși o balerină. Era tăcută și avea un câine corgi jucăuș care o iubea și se lipea tot timpul de ea ca să-l mângâie. Nu era o fată fericită pentru că nu găsise încă bărbatul care s-o iubească.

S-a speriat un pic când a venit pana de curent și totul a devenit negru. Nu i se mai întâmplase. A stat încremenită pe canapea vreme bună, dar lumina nu s-a mai aprins. Ochii au început însă să se obișnuiască cu bezna. Și-a venit în fire, s-a ridicat, a mers la scrinul roșu-cireș și a căutat pe pipăite lumânarea. A găsit-o și a aprins-o. Imediat a înlemnit. I s-a părut că mai e cineva în casă. A făcut câțiva pași călcând ușor și temerea a devenit convingere. Pe scaunul scrinului ședea un bărbat. Purta o tunică de brocart verde închis, lungă până la genunchi, cu mânecile evazate și primii nasturi descheiați, lăsând să se vadă cămașa elegantă de in cu guler înalt și mânecile ieșindu-i pe sub ea. Pantalonii din lână fină, strânși pe picior, erau tot verde închis, aproape de negru. În picioare purta cizme din piele moale până la genunchi cu catarame metalice mari, strălucitoare. O broșă nobiliară cu blazonul familiei era vizibilă peste piept. Era complet rupt de realitatea din jur. Din când în când înmuia pana în călimară și scria ceva pe o hârtie îngălbenită de vreme. 

- Bună seara, domnișoară Štrukelj - a spus bărbatul pe un ton ferm, dar binevoitor, atunci când a văzut-o apropiindu-se și privindu-l cu ochi mari. 

- Bună seara - a murmurat ea tremurat. 

- Mă bucur mult că am ajuns, în fine, să ne cunoaștem.

- Daaar... dumneata? 

Bărbatul a pus pana lângă hârtie și s-a întors către ea. Nu era un bărbat în carne și oase, era doar o umbră. O umbră colorată. 

- Permite-mi să mă prezint, Contele Ulrich al II-lea din Celje - a continuat bărbatul reverențios.

S-a ridicat în picioare și a scos pălăria măturând cu ea pământul într-un arc de cerc. 

- Șiii... ce cauți în casa mea? - a murmurat iar domnișoara Štrukelj cu mâna pe sfeșnicul de bronz. 

Bărbatul a râs. 

- Îmi pare rău, nu cred că ai fost înștiințată, dar m-ai adus aici odată cu scrinul. Antikvitete Novak galerija, Jurčičev trg 2, probabil că îți spune ceva. 

Fata a privit pierdută în miezul timpului câteva secunde, apoi a zâmbit. 

- Sigur că îmi amintesc, domnul Krajnc, mic, bătrâior, cu chelie, ochelari rotunzi și barbișon ca de țap. 

- Exact - a zâmbit și bărbatul. 

- La scrinul acesta mi-am scris toate scrisorile de dragoste. A fost lucrat special pentru mine și a stat în camera mea până la moarte. De altfel asta făceam și acum, când ai aprins lumânarea, scriam o scrisoare de amor unei domnițe elegante și sensibile ca un boboc de trandafir. 

Domnișoara Štrukelj a încercat să citească ce scrie în epistolă, însă lumina palidă a lumânării era insuficientă, așa că a renunțat. 

- Dă-mi voie acum să ți-i prezint și pe ceilalți prieteni ai mei - a revenit Contele Ulrich al II-lea din Celje” și a făcut mâna roată de jur împrejur. Acolo în fotoliu, e Marko Pohlin, călugăr și scriitor iluminist. L-ai adus aici odată cu lampa sub care citește. El n-o să te deranjeze niciodată, toată ziua citește. 

Marko Pohlin a ridicat privirea scurt și a înclinat ușor din cap, pentru ca apoi să scoată limba, să-și treacă degetul arătător peste ea și să dea pagina cărții pe care părea a o citi cu patimă.

- Dincolo, rezemat de comoda cu sertare, cu fronturi arcuite, mâner din fildeș și picioare de lemn sculptat, e generalul Rudolf Maister. A venit odată cu comoda care a aparținut familiei.

Generalul a luat poziția drepți, a pocnit călcâiele care au scos un zgomot ascuțit și a înclinat capul cu o mișcare bruscă până când bărbia i-a atins pieptul. A reluat apoi curățirea sabiei, pe care tocmai întindea cu o cârpă moale untură de vită și ulei de lămâie.     

- Iar dincolo, în colț, femeia care stă pe scaunul de nuc cu spătar sculptat și lucrează e Antonija Höffern. Ea a venit cu fețele de masă cu broderii și cusături fine. 

Antonija Höffern a înclinat capul abia perceptibil într-o parte și a zâmbit larg, împungând încă o muscă în țesătură. Domnișoara Štrukelj, care la început se speriase, i-a privit zâmbind pe tuspatru. Știa cu siguranță că mai erau și alții ascunși prin sertare, prin cutiile de pantofi, sau cele de pălării, dar fie nu putuseră să iasă, fie nu era momentul potrivit să se arate. N-avea nicio îndoială.

- N-aș fi vrut să te speriem. Noi ne-am mutat aici de când ai cumpărat obiectele și ne simțim foarte bine. Vreau să știi asta. Ne bucurăm mult că locuim împreună. Și tare ne-am fi dorit să putem sta de vorbă, dar n-am vrut să ne arătăm pentru a nu te tulbura. Să stai de vorbă cu omul care locuiește într-un scrin nu e tocmai ușor pentru cineva cu capul pe umeri. Noroc cu... - a mai continuat Contele Ulrich al II-lea din Celje, dar fix atunci lumina s-a aprins.

angoasă

la început liniștea era un tablou 

complet negru

te puteai rătăci înăuntru

apoi, între rame 

au început să se strângă 

contururi albe, subțiri

până când

tabloul s-a umplut de trupuri

clătinându-se 

iar pe la colțuri 

au început să curgă 

tot mai dese

și mai ascuțite

scrâșnete

în fiecare dimineață 

înainte de toate

dau drumul 

muzicii