Oamenii subew

Domnul Ew ședea cu coatele rezemate pe pervaz, la fereastra apartamentului său de la etajul 27 și privea în gol. Era fix mijlocul lui decembrie, ziua 16 și vremea era rece. Cu toate acestea, unele dintre zile erau însorite și dacă nu bătea vântul, erau chiar plăcute. În majoritatea timpului însă, vântul rece dinspre răsărit își făcea simțită prezența și mușca trecătorii de vârfurile urechilor și ale nasurilor, ca o pisică sălbatecă. Domnului Ew îi apăru imediat în fata ochilor Miss, pisica vecinei de palier. În gândurile sale Miss ronțăia de jur împrejur, cu dinții ei mici dar ascuțiți, urechile celuilalt vecin de palier care dormea în patul său, un bătrân morocănos și veșnic pus pe harță. Mâța primea în fiecare zi într-o cutie de tablă în care fuseseră cândva sardine, mici bucăți de carne, cel mai probabil resturi de la ceea ce vecina gătea peste zi și sigur că n-ar fi înfulecat în realitate vârfurile urechilor și ale nasului cu pofta cu care le-ar fi înfulecat o pisică sălbatecă adevărată, înfometată și înfrigurată, dar asta era tot ce putea domnul Ew să-și imagineze în materie de urechi zdrențuite.     

Ziua nu era nici pe departe pe sfârșite, dar se făcuse deja noapte. Zgomotul străzii chiar îi păru domnului Ew mai efervescent ca niciodată. Undeva aproape, un picamer părea să acapareze întregul fundal sonor, ca o tobă mare lovită cu brutalitate de un muzician gras, în detrimentul alămurilor, a coardelor și a pianului a căror muzică se târa vlăguită înapoia acordurilor tobei mari. Pe lângă picamer, se putea distinge ușor zumzetul mașinilor, motoarele ambalate, claxoanele ascuțite, uneori scrâșnetele de cauciucuri. De undeva mai de departe se auzea un tramvai, ca un bufet de bucătărie pe roți, plin cu tigăi, cratițe și oale, clătinându-se într-o parte și alta și împroșcând împrejurul cu zgomote metalice ascuțite, precum o luptă de spadasini. Domnul Ew fu oarecum surprins să audă clătinarea aceea metalică. Nu-și amintea să fi văzut șinele de tramvai în cartier și cu atât mai puțin corpurile masive ale tramvaielor, ca niște elefanți impunători. E adevărat, el circula până la servici sau până în centrul orașului doar cu metroul, iar dacă avea nevoie de o bancă sau un magazin de cartier cu de toate se descurca mergând pe jos. Apoi, se mai puteau distinge tot felul de glasuri, cele mai puternice părând să vină de la șantierul din apropiere, căci se împleteau cu loviturile de ciocan izbite la intervale egale pe mai multe niveluri de intensitate. Nici asta nu observase domnul Ew, că în apropiere se afla în construcție un alt bloc uriaș. Totuși îl putea vedea fără mare greutate de la fereastra sa, cenușiu, drept și înalt, brăzdat ici colo de lumini galbene, ca un plop în amurgul toamnei ce încă-și mai clatină câteva frunze livide. Când părăsea clădirea era de obicei foarte grăbit, fie că mergea la servici, fie că avea vreo treabă prin oraș, probabil de aceea nu văzuse construcția. În plus, șantierul era complet înconjurat de un gard din panouri metalice, ce fuseseră cândva verzi și lucioase și care văzuseră desigur multe la viața lor, în timp ce construcția în sine era învelită în imense perdele cenușii, pe care, din loc în loc, era inscripționat cu litere galbene numele firmei, adresa de mail și numărul lor de telefon.  Acum panourile metalice erau strâmbe, murdare și pline de afișe făcând reclamă spectacolelor din oraș, iar vopseaua aproape că nu se mai vedea. 

Domnul Ew fu foarte mirat să descopere gălăgia orașului, blocul care se construia alături și liniile de tramvai ce străbăteau cartierul ca o zgârietură adâncă în carne, în care sângele se uscase lăsând o crustă roșie și incontestabilă de-a lungul pielii. Niciodată nu simțise orașul atât de aproape. Îi părea oarecum paradoxal faptul că atâta timp cât trăia în mijlocul său auzea zgomotul metroului, glasul vânzătorului de ziare, clinchetul semaforului, ușa de la intrarea în sediul firmei căzând greu în spatele său, toate murmurele acelea subțiri, dar niciodată glasul puternic al orașului. Trebuise să iasă din volumul acela, pentru a-l vedea, pentru a-l simți și a-l auzi. Privi din nou în jos și zâmbi. Era ca un borcan plin cu licurici, un borcan în care copilul ce-i prinsese pe el și pe ceilalți asemeni, mai adunase câteva frunze, ceva iarbă, pietricele, nisip și două-trei bețe de lemn.

Ridicând ochii și privind din nou în depărtare, domnul Ew descoperi pe cer o crevasă luminoasă. La început crezu că-i un fulger, dar nu erau nici nori și nu se auzi niciun tunet. Ba mai mult, crăpătura nu dispăru după ce domnul Ew clipi o dată și încă o dată. Uitându-se mai atent, constată că fanta de lumină semăna cel mai bine cu crăpătura din spinarea purcelușului roz. Nu-i era clar însă dacă fanta se deschidea în jos și deci trăiau cu toții în burta purcelușului, sau dimpotrivă, fanta de deschidea spre o lume de dincolo de nori care se dorea cercetată. Domnul Ew o mai privi atent o vreme și concluzionă că cel mai probabil fanta de lumină vine de la ușa cerului uitată întredeschisă. Și tare ar fi vrut să tragă cu ochiul prin crăpătura aceea și să descopere că cineva, acolo sus, e acasă, stă la masa din sufragerie și discută la un pahar de vin despre oamenii cei mici. I-ar fi plăcut chiar să se strecoare pe ușă și să rămână într-un colț, după draperie, doar pentru a vedea cum se mișcă lucrurile acolo, cine așază tacâmurile, cine toarnă vinul, cine spală vasele. Domnul Ew nu credea în viața de apoi și nici într-un Dumnezeu atotputernic, dar undeva în sufletul sau, chircit în cel mai întunecat colț, sălășluia un gând mic și sfrijit, cum că totuși acolo sus exista cineva care să aibă grijă de el în clipele cele mai înfricoșătoare ale existentei sale, pentru a-l scoate de exemplu dintr-un bloc cuprins de incendiu, sau dintr-un ocean fără fund, sau dintr-un accident de mașină devastator, și-i mai scăpa din când în când câte un Doamne-ajută. Nu putea însă bate cu privirea până acolo și nu observă pe nimeni șezând la masa din sufragerie, deși lumina era aprinsă.    

De cum se depărtă de fereastră, domnul Ew aproape că se împiedică de reflexia fantei de lumină pe parchetul din cameră. Cât timp stătuse la fereastră, lumina zilei se chircise ca un balon dezumflat până când dispăruse cu totul, lăsând încăperea în beznă. Doar urma aceea de lumină se întindea pe toată podeaua, lungă și subțire ca o agrafă de păr, din dreptul geamului până aproape de ușă. Privind-o atent, domnul Ew observă că are o tentă mâloasă, moale, ca un abur dens, fără ca asta să-i afecteze transparența ce rămânea impecabilă, fibra parchetului oferindu-se ochiului până la cel mai intim detaliu. Deși inițial vru să se repeadă să apese întreruptorul pentru a aprinde lampa din tavan, domnul Ew oscilă. Ridicase piciorul și rămăsese cu el de-o palmă deasupra podelei. Îi era teama să îl întindă, fără să-și poată explica de ce. Așa că după mai multe clipe de ezitare, îl așeză înapoi, ca și cum și-ar fi dorit să cugete mai mult înainte de următorul pas pe care avea să îl facă.

Contrar tuturor așteptărilor și al unui elementar instinct de conservare, domnul Ew ridică din nou piciorul și-l lăsă chiar în gaura de lumină. Dincolo de aparențe era o treaptă. Iar după aceasta urma altă treaptă. Și alta. Domnul Ew începu să coboare cu băgare de seamă. Era o scară îngustă mărginită de doi pereți drepți și înalți. O lumină galbenă, venind chiar din interiorul pereților făcea coborârea ușoară și deloc înfricoșătoare. Lumina galbenă, pereții cu textura lor catifelată, pașii care parcă se cufundau în treptele cuminți, totul îi dădea domnului Ew senzația că nu trece printr-o construcție reală, din beton și cărămidă, ci mai degrabă printr-un trup viu, printr-o trahee elastică și moale, care făcea legătura între o gură deschisă spre exterior și un interior complex ce se dorea cercetat. Întinse mâna aproape instinctiv și constată că nu trece niciun curent de aer prin tubul acela. Pentru câteva clipe inima îi tresărise la gândul că se află în interiorul unui animal, a unei creaturi fantastice care l-a înghițit și care urmează să-l digere. Dar nu era nicio adiere, nu se auzea nicio respirație.

Coborârea fu mult mai lungă decât își imaginase când a făcut primul pas, iar domnul Ew știa că tunelul e o legătură între două lumi. Pe prima o cunoștea. De fapt simpla idee că se depărtează de lumea în care trăise, îl făcu pe domnul Ew să revină asupra confirmării de mai devreme. Judecând limpede, între două lumi cum se afla, nu putea să afirme cu mâna pe inimă că lumea pe care o părăsea îi era cunoscută. De fapt, rezultatul micii sale analize fu exact contrar impulsului inițial. Nu cunoștea aproape deloc lumea în care trăia. Sau, în fine, în care trăise. Motive ar fi fost multe, imobilitatea sa, munca ce-i ocupa cea mai mare parte din timp, lipsa unei motivații care să-l facă să scormonească prin măruntaiele ei, a unui companion alături de care să se înhame la o asemenea întreprindere. Nici măcar sufletul femeii nu-l înțelegea, care e mic cât o vrabie, apoi cum să înțeleagă lumea cea mare de dincolo de gânduri. Și cea mai bună dovadă că înțelegerea sa era extrem de limitată, o reprezenta faptul că singura femeie de care reușise să se apropie, îl părăsise.  

Domnul Ew cobora scările fără frică. Până la urmă e doar o gaură în podea, gândi el. Nu mă așteaptă nici tâlharii, nici fiarele pădurii la capătul ei. Având în vedere că pata de lumină din podea era o reflectare a crăpăturii din cer, domnului Ew îi trecu o clipă prin gând că în josul scărilor ar fi putut să-l aștepte îngerii. Ceea ce-l făcu să zâmbească. Sau, fiindcă adâncitura se cufunda în pământ și nu spre cer, mai degrabă ar fi putut să-l aștepte dracii. Dar nici de draci nu îi era frică, căci la urma urmei, era doar un vizitator în lumea lor, nu un locuitor permanent trimis acolo după o verificare amănunțită.

Așa că, fără să simtă teamă, inima îi tresări totuși când atinse ușa din capătul scării. Era o ușă simplă, la prima vedere părea una de cârciumă, din lemn atent fățuit, dar fără fasoane inutile, mărginindu-se să fie doar ceea ce se dorea a fi, o deschizătură în peretele unei clădiri care separă două volume. Ieși, sau intră, domnul Ew nu putea spune încă cu certitudine, și aruncă ochii mai întâi înapoi. Ușa era într-adevăr una de cârciumă, căci văzu firma veche atârnând într-o parte și apoi, prin ferestrele fără perdele, scaunele și mesele și tejgheaua și clienții. Erau puțini oameni înăuntru, numai bărbați. Restul păreau să mișune prin oraș. 

Domnul Ew fu intrigat să se descopere într-o asemenea lume. Nu visase niciodată la ea, lumea aceea nu îi colindase gândurile și nu îi fusese adusă în fața ochilor de vreun film văzut recent, sau vreo carte citită de curând. Locul în care se găsea aducea cel mai bine cu un mic oraș american de la sfârșitul secolului XVIII. Casele erau făcute în întregime din lemn, fără etaj sau doar cu un etaj puțin înalt, ulița era prăfuită și nepodită, nu existau trotuare, vegetația lipsea aproape cu desăvârșire, în timp ce în susul și în josul uliței principale, dincolo de limita caselor, se întindea pustiul. Oamenii păreau să fie cu toții în stradă, mișunând în stânga și-n dreapta, ieșiți parcă înadins pentru a arunca priviri furișate necunoscutului picat din cer. Și totuși nimeni nu părea să îl bage în seamă, de parcă era invizibil. 

Dacă tabloul în ansamblu avea un oarecare contur definit, domnul Ew constată că două lucruri aparte ieșeau în evidență. Întâi lumina gălbuie care se întindea peste toate, asemănătoare cu cea din culoarul ca o trahee prin care coborâse, doar că acum era ceva mai închisă, cu o tentă brună, și mai strălucitoare. Brun-gălbuiul era singura culoare din lumea în care pășea, în rest doar contururile negre ale oamenilor și ale caselor, ca un desen de mână făcut de un artist priceput. Nicio altă culoare, de parcă imaginea era o fotografie veche în sepia a unei lumi demult apuse. 

A doua particularitate a lumii în care pătrunsese era liniștea. Deși oamenii, căruțele, caii, mișunau întruna pe ulițe, nu se auzea niciun zgomot, nici cel mai mic. Nici glasurile, nici uruitul de roti, nici vântul, nici ușile trântite, nici butoaiele descărcate, nici copitele lovind pământul, nici ciocanul întâlnind nicovala. Nimic! Era o liniște absolută. Privind mai atent fețele oamenilor, domnul Ew constată că de fapt oamenii vorbesc între ei și se înțeleg de minune, doar că dintre buzele lor nu răzbate niciun sunet, ca într-un film mut.

O luă la pas pe uliță și căscă ochii împrejur. Era o zi ca oricare alta în orașul din inima pământului. Ici o gospodină își scotea la uscat rufele proaspăt spălate, colo un potcovar cerceta copita unui cal, dincolo un negustor își întindea postavurile în fața unor doamne cu umbreluțe, mai încolo doi bărbați se sfădeau în fața unei bănci, în timp ce un brutar nu prididea să arunce pâinile proaspăt scoase din cuptor în coșurile de nuiele de lângă el. Arăta ca un oraș obișnuit, cu oameni normali, cu case comune, cu obiceiuri firești, doar că nu se auzea niciun zgomot și totul era învăluit într-o lumină brun-gălbuie. 

În spatele uliței principale, mai erau alte două și câteva rânduri de case, dar nimic special, așa că într-un timp destul de scurt domnul Ew termină de colindat întregul oraș. Ajuns la marginea sa, privi lung peste zări. Praf și tufișuri uscate. Undeva în depărtare, pământul se unduia ușor părând să nască dealuri înalte sau munți neîndrăzneți. Soarele strălucea puternic și lumina lichidă se scurgea păstoasă peste pământ, ca mierea dintr-un borcan răsturnat.

Încercă să înțeleagă unde se află și de se află acolo. Dar nu reuși cu niciun chip. Cine erau acei oameni? Unde era orașul acela? Nu avea nicio bănuială. Ultimul gând care îi răvășise mintea înainte de a ajunge acolo fusese legat de dorința de a trage cu ochiul prin crăpătura ușii care dădea spre cer și de a vedea ce se întâmplă dincolo, cum Dumnezeu și cu ai lui stau la taclale și vorbesc despre oamenii de pe Pământ. Dar el nu-l vedea împrejur nici pe Dumnezeu și nici pe-ai lui. Toți cei întâlniți aveau fețe cât se poate de umane și de comune. Ba mai mult, păreau mai puțin educați și evoluați decât el. Deci nu trecuse prin ușa aceea. Ci prin alta.  

Începând din acel moment, domnul Ew se porni să cerceteze atent, aproape inconștient, fețele tuturor celor ce treceau pe lângă el, încercând să le descopere oarece trăsături dumnezeiești. Poate că am primit un semn și n-am știut să-l citesc, sau poate că nu l-am descoperit încă, gândi el. Și deși nu găsi nicio trăsătură sfântă pe fețele oamenilor, care să-i facă să pară coborâți din ceruri, domnul Ew făcu o altă descoperire uluitoare. Înainte de toate constată că toți, fără excepție, sunt mai mici decât el, majoritatea bărbaților cu o palmă. Asta nu-l miră foarte tare, căci dacă locul în care aterizase se afla într-adevăr undeva la sfârșitul secolului XVIII, era știut că oamenii aveau înălțimi tot mai mici pe măsură ce ne întoarcem în timp. Privind însă atent fețele lor, domnul Ew avea să facă o altă constatare surprinzătoare. Deși oamenii aveau trăsături personalizate, totuși îi semănau cu toții, aveau ceva din el. Bărbați și femei deopotrivă. Zâmbetul lui, felul de a se încrunta, forma buzelor atunci când vorbea, profilul prelung al chipului. Oamenii pe care îi întâlnise erau dacă nu copii ale sale, atunci născuți din sămânța sa. Și asta îl intrigă. 

Domnul Ew se oprea în fața fiecăruia dintre oamenii pe care îi întâlnea și îl cerceta atent. Era evident că pentru ceilalți era invizibil, deci nu avea să se facă de râs cu privirea aceea fixă și studiul amănunțit, semănând cu un tânăr student conștiincios care cercetează mumia lui Ramses sau statuia lui David. Nu mai era nicio îndoială, oamenii subew îi semănau întocmai. Deci un semn exista. De acum nu avea decât să meargă pe firul acelui semn și să-i afle înțelesul. Dar asta nu se întâmplă. Căci în afară de faptul că oamenii pe care îi întâlnise îi semănau și erau cu o palmă mai scunzi decât el, altceva nu găsi aparte în lumea în care se învârtea. Și deși era teribil de intrigat de povestea în care coborâse, după o vreme destul de lungă, în care cercetarea sa se dovedi complet inutilă, decise că e timpul să se întoarcă înapoi în cameră. Și cu toate că orașul era mic, iar casele puține, avu surpriza să constate că ușa prin care intrase nu mai era de găsit. Fațada clădirii, firma, cele două ochiuri de geam prin care se vedeau scaunele și mesele și tejgheaua și oamenii dinăuntru, îi stăruiau foarte bine în memorie. Și totuși clădirea respectivă dispăruse cu totul. Domnului Ew i se făcu pentru prima dată frică. Foarte frică. Gândul că ar fi putut rămâne captiv în lumea oamenilor subew îl înfricoșa, căci până la urmă nu era o lume în sine, ci mai degrabă o fotografie prin care se putea plimba. Și nici măcar una color, ci una în sepia, acoperită de praf și mâncată de vreme.     

Domnului Ew șezu să se gândească. Dacă era să găsească ghemul de la firul întins, al cărui capăt îl ținea în palmă, aceasta s-ar fi putut întâmpla doar cu ajutorul oamenilor subew. Nimic altceva sau altcineva n-ar fi putut să-l ajute, era clar. Ei îi erau și lumea și poarta. Așa că începu din nou să îi studieze atent. Și privindu-i, începu încet-încet să se liniștească. Era atâta naturalețe în gesturile lor, atâta liniște în viața lor, atâta calm în tot ceea ce făceau, încât domnului Ew încetă să îi mai fie teamă. N-ai de ce să te temi dacă stai alături de noi, păreau să-i spună cu fiecare gest al lor, uite ce bine e aici. Suntem trup din sămânța ta, suntem toți asemenea ție. Și atunci cum să te temi de noi, păreau să-i spună buzele lor. Desigur, buzele lor spuneau cu totul altceva, dar așa își imagina domnul Ew că îi șoptesc. Și fiindcă se aplecase atent asupra buzelor lor, începu în timp să descifreze o parte din cele ce-și spun cu adevărat, fără ca să îi audă. În general vorbeau despre treburile de fiecare zi, despre muncă, despre familie, despre vreme, dar în mod surprinzător printre cuvinte apărea adesea numele său. „Pentru domnul Ew” părea să fie expresia cel mai des folosită. Iar asta tare îl mai miră. Ba mai mult, urmărindu-i îndeaproape și încercând să țină socoteala la cele ce-și spun, domnul Ew concluzionă că toată comunitatea, indiferent de ceea ce făcea fiecare individ, fie că era brutarul, băiatul de la telegraf, sau farmacistul, urmărea de fapt un singur scop, să îl ajute pe el. Cum, asta îi era destul de neclar. După spusele lor ajutorul dospea undeva departe și urmă să apară cândva. Nu știa nici cum arăta ceea ce ar fi trebuit să vină, nici când urma să vină, dar era sigur că obiectul care urma să sosească avea să-i dezvelească ieșirea. Și încercă să și-l imagineze. O mașină de săpat pământul, o pânză pictată care să acopere totul cu o ușă desenată în centru, o casă coborând cu o parașută din cer, un avion, un balon, erau doar câteva din ideile fanteziste care îi treceau prin minte, dar niciuna nu îi părea să fie cea salvatoare, nu știa să-și explice de ce. Așa că se așeză pe o piatră și așteptă. 

Timpul trecea altfel în lumea oamenilor subew, decât îndărăt pe pământ. Nu ar fi putut spune cu precizie cât timp a trecut de când a sosit, dar după socotelile sale ar fi trebuit să fi fost undeva la douăzeci de ore, douăzeci și cinci de ore. Și totuși înserarea nu coborâse peste oraș. Iar oamenii își vedeau necontenit de treabă fără să pară scandalizați de o asemenea omisiune. De altfel, cât bătuse orașul de-a lungul și de-a latul, nu întâlnise niciun ceas. Niciun orologiu nu spânzura prin acoperișurile înalte și în nicio încăpere ceasul nu vântura liniștea cu ticăitul său monoton, nici măcar în salonul bărbierului. Poate tocmai de aceea ceasul lipsea, ca să nu tulbure liniștea locului, își spuse domnul Ew. Sau poate invers, poate că timpul era înghețat și atunci toate sunetele erau captive în bucata aceea de timp, ca niște oase de mamut în banchiza antarctică.     

Domnul Ew nu putea socoti cu siguranță câte ceasuri să fi trecut. De când coborâse în orașul de sub pământ, simțea cum își pierde încet-încet noțiunea timpului. Nu doar creierul său se deconecta de la timp, ca un fier de călcat de la sursa de căldură, ci și trupul. Nu simțea oboseala, nu simțea somnul, nu simțea foamea. Era doar un alt personaj prins într-o fotografie sepia de la sfârșitul secolului XVIII. Așa că așteptă. În cele din urmă văzu un nor de praf ridicându-se-n zare. Poștalionul, a sosit poștalionul, păreau că spun gesturile agitate ale celor din jur. Și într-adevăr întâi văzu caii și-n urma lor apăru trăsura de poștă. Oamenii subew se strânseră cu toții în jurul ei. Vizitiul coborî, scoase din trupul întunecat un pachet învelit în hârtie și-l aruncă în țărână. Pentru o clipă, toți cei prezenți încremeniră ca la fotografie, iar domnului Ew îi stătu inima în loc. Vizitiul urcă înapoi pe capră și dădu bice cailor, în timp ce pachetul învelit în hârtie rămase îndărăt în mijlocul drumului. Nori deși de praf pluteau în jurul său, învelind-l în cenușiu. Imediat însă cineva se repezi, rupse sfoara și înlătură hârtia. Privind printre mâini și picioare, domnul Ew constată că în pachet era un teanc de cărți. Sau poate mai degrabă ar fi trebuit numite broșuri, căci erau destul de subțiri. Oamenii luau câte una, o desfăceau și plecau citind, așa, în timpul mersului. Tot orașul era o mulțime densă de oameni care citeau în timp ce se întorceau către casă, și potcovarul și surugiul și femeia care spălase și cele ce-și cumpăraseră postavuri. Domnul Ew se apropie și ridică la rândul său un exemplar. Era o carte de povești. De fapt, o carte cu o singură poveste ce se intitula „Oamenii subew”. Avea aproximativ zece pagini scrise cu litere mari. Povestea începea astfel „Domnul Ew ședea cu coatele rezemate pe pervaz la fereastra apartamentului său de la etajul 27 și privea în gol. Era fix mijlocul lui decembrie, ziua 16 și vremea era rece.” Cuprins de exaltare domnul Ew o citi din mers până la capăt. Ultimele rânduri citite au fost: „Cuprins de exaltare domnul Ew o citi din mers până la capăt. După ce citi și ultimul cuvânt, ridică ochii din carte și descoperi o fereastră, apoi zidul în care era înfiptă fereastra, apoi celelalte trei ziduri, podeaua și tavanul. Nu se mai afla în pustiul plin de colb, ci în apartamentul său de la etajul 27 din inima orașului. Fanta de lumină semănând atât de bine cu crăpătura din spinarea purcelușului roz dispăruse. Era întuneric beznă.”   

Ședința de spiritism

Tanti Aglaia, una dintre surorile străbunicii, face spiritism. Adică vorbește cu spiritele celor care au plecat pe lumea cealaltă și care, crede ea, ca și celelalte femei care i se strâng alături în jurul mesei, se simt stinghere și debusolate acolo unde au ajuns, în lumea aceea întunecată, cețoasă și apăsătoare, în care plouă mult și nu se vede mai departe de vârful nasului pe jumătate înghețat. În afară de tanti Aglaia, la ședințele de spiritism mai vin de obicei sora ei, Eleonora, vecina de peste drum, Filofteia, o vară mai îndepărtată, dar care stă aproape, Serafima și surorile gemene Agripina și Gherghina, între care cu greu poți face diferența, doar că Agripina are un neg mare pe obraz, căreia Gherghinei îi lipsește. Toate au peste optzeci de ani, mărgele cu bile cât oul de porumbel, inele de argint întinzându-se pe toată falanga, cu pietre masive viu colorate cocoțate în vârf și părul rar, dar, desigur, vopsit tot viu colorat. 

Întâlnirile cu sufletele celor care au trecut în lumea cealaltă, erau destul de anoste, lipsite de viață și de culoare. Pentru mine treaba asta, cu lumea cealaltă, era destul de confuză. Nu intrasem încă la școală și mă tot întrebam de ce trebuie să facă atâtea ședințe, în loc să deschidă ușa la lumea cealaltă, să bage capul, să vadă ce au de văzut sau să spună ce au de spus și să închidă ușa la loc, fără să se mai chinuie atâta prin ședințe. Dar în fine, toată lumea îmi spunea că sunt mic și nepriceput și că am să înțeleg cum stă treaba când am să mă fac mare. Așa că am renunțat să mă mai mir. Oricum, ședințele de spiritism erau un adevărat chin. Întâi și întâi fiindcă tanti Aglaia stingea toate luminile, cu excepția unei lămpi rotunde ce răspândea o lumină albastră opacă, foarte asemănătoare cu cea pe care ne-o pusese pe masă ospătarul, când am fost cu ai mei la restauratul cel scump. Cum să te mai vezi om cu om dacă luminile sunt stinse și nu e decât o lampă cu lumină chioară pe masă? Și mai ales cum să te vadă oamenii ăia din lumea de dincolo? După ce că și așa în lumea lor e ceață și întuneric, să mai stingi și tu luminile aici, era de neînțeles pentru judecata mea. În orice caz, după ce stingea luminile, ea prelua coordonarea ședinței. Ea stabilea persoana care urma a fi contactată și reamintea tuturor regulile. Cine avea ceva de comunicat îi spunea ei la începutul ședinței și sub nicio formă nu deschidea gura de-a lungul ei, pentru a nu deranja spiritele și legăturile pe care ea le aranja cu acestea. Avea ea grijă ca întrebările să ajungă unde trebuie și tot ea valida răspunsurile. Acum nu că ar fi răspuns cineva din lumea de dincolo, nu. Tanti Aglaia lua legătura cu debusolatul și îi spunea clar de la început. „Niculaie (de exemplu), dacă mă auzi răspunde cu o bătaie”. Și Niculaie, care de obicei o auzea, de parcă ar fi stat cu coatele pe masă așteptând să sune telefonul, răspundea cu o bătaie. Era un zgomot înfundat cu oarece ecou, care te ducea cu gândul la un melc ce încearcă să iasă dintr-o cochilie, dar nu se știe din ce motiv ușa cochiliei nu se mai descuie, iar el tot ciocăne și ciocăne, însă ciocănitul nu se aude decât înăuntrul casei care îi amplifică ecoul și nimeni nu-i răspunde. Apoi îi punea prima întrebare adevărată. De obicei era o întrebare tâmpită după mintea mea, de exemplu: „Niculae, tot frig e la voi acolo. Dacă răspunsul tău e Da bate o dată, dacă e Nu bate de două ori”. Și Niculae bătea o dată sau de două ori, după caz, dar în orice caz la ei era întruna frig, ceață și întuneric, de-ai fi zis că tocmai avusese loc un cutremur. Uneori înlocuia întrebarea despre frig cu una despre vreme, sau despre ploaie, sau despre soare, dar indiferent de felul în care punea întrebarea, ideea era aceeași, dincolo era frig, ceață și întuneric, iar lor nu le era deloc-deloc bine, în timp ce la orizont nu se întrezărea nicio schimbare. După partea introductivă, urmau întrebările grele, gen „Ți-e bine acolo?” sau „Ți-e dor de mine?” sau „Nu ți s-a urât cu singurătatea?”. Și aici începeau jelaniile. Bărbatul de dincolo, fie că se numea Niculae, al Aglaiei, fie că se numea Alecu, al Eleonorei, sau Costică, al Filofteiei, sau Elisei, al Serafimei, sau Gavril, al Agripinei, sau Petru, al Gherghinei, se jelea de mama focului că ce rău e dincolo și ce dor îi este să se întoarcă măcar o dată pentru a o mai strânge în brațe pe femeia ce-i fusese alături atâta amar de vreme. Bine, alături le mai fuseseră și alte femei fiecăruia, nu degeaba se zice „atâta amar de vreme”, ba chiar în cazul lui Petru, una îi fusese atât de aproape încât de aici li se trăsese și trecutul pe lumea cealaltă, dar în dialogul în cauză era oricum vorba doar despre cele cu acte, nu despre toate femeile. 

Cum s-o fi descurcat Tanti Aglaia până să apar eu, nu știu. Cert e că după ce am apărut eu treaba a mers ca unsă. M-a ademenit cu niște bomboane că-mi ploua în gura numai când îmi amintea de ele. „Nu vrei să treci pe la mine mâine seară, că am niște bomboane delicioase, mititelule?” îmi spunea mieros și mie începea să-mi plouă în gură, de ziceai că-i cascada Niagara. Îi cerea voie mamei să mă lase pe la ea câteva ore, iar mama desigur că se învoia, cu condiția ca ea să înceteze să mai verse lacrimi după răposatul și să mă aducă acasă nu mai târziu de ora zece. Bomboanele alea, pe care nu o să le uit niciodată, erau rotunde, teșite pe-o parte, pe care de altfel erau presărate firimituri de ciocolată, ca cele de pâine ce se așază pe pervaz pentru porumbei, aveau pe afară o crustă ușor amăruie cu un gust abia dezvelit de scorțișoară, apoi o mantie de cremă albă ce învelea la interior ciocolata, iar în centru, plutind în lichior, dar asta mama n-a aflat niciodată, avea o vișină acrișoară. Să mori de poftă, nu alta! Cu așa bomboane nu i-a fost greu lu tanti Aglaia nici să mă ademenească în casa dumneaei, dar nici să mă facă părtaș la ședințele de spiritism care se desfășurau acolo, de obicei sâmbăta seara de la șapte până în jur de opt, opt și ceva, asta fiindcă îi era milă de mine și nu voia să mă țină închis vreme îndelungată, altfel cred că s-ar fi întins până peste noapte, spre dimineață. „Tu te bagi aici în dulap, ai destul loc, că am scos tot, inclusiv policioara. Stai liniștit acolo și când eu întreb ceva tu ciocăni cu nuca în peretele din spate. Dacă eu spun Niculae la început de propoziție, tu bați cu nuca o dată, dacă eu zic Niculae la sfârșit, tu bați de două ori, e simplu. Nu te grăbești că n-ai de ce. Și nici nu ți-e frică de întuneric, așa-i? Că tu ești băiat mare. Și când terminăm îți dau tava cu bomboane și mănânci câte vrei”. Că așa veneau bomboanele, pe o tăviță aurie, învelită într-un șervețel fin prin care se putea vedea numele cofetăriei și sigla, doar că atunci eu nu știam să citesc. Abia mai târziu am aflat că erau comandate special la cofetăria Athenee Palace de pe Calea Victoriei. Ia să vedem dacă ai înțeles. „Nicolae, e bine la voi acolo?” mă cerceta tanti Aglaia, iar eu băteam o singură dată. „Acum e soare acolo, Niculae?” mă cerceta ea mai departe, iar eu băteam de două ori, că doar nu eram prost să-mi pierd porția de bomboane cu lichior și vișine acrișoare care mă aștepta.

În seara aceea veniseră doar Filofteia, Serafima și Agripina. Gazda pusese peste fața de masă cu petale mărunte de mac sticla de coniac, păhărelele mici și farfuria cu alune, stinsese lumina și aprinsese globul albastru de pe masă. Era rândul lui Gavril și al Agripinei. Tanti Aglaia a întins brațele și s-au prins tuspatru de mâini, au închis ochii și pe dată s-a auzit un murmur ca un izvor ce scarmănă pământul încercând să iasă la lumină. „Gavrileee, ești acolo?” a întrebat tanti Aglaia cu un glas cavernos pe care la început nici nu l-am recunoscut, iar eu am bătut hotărât cu nuca în peretele de placaj din spatele dulapului, însemnând că sunt. „E bine la tine acolo, Gavrileee?” a continuat ea cu același glas cavernos, iar eu am bătut de două ori, semn că nu-mi era prea bine. „Gavrileee, ai destulă mâncare acolo unde ești, și pentru trup și pentru suflet?”. „Ai tot ce îți trebuie să trăiești o viață nesfârșită fără griji, Gavrile?”. Iar o bătaie, apoi două. „Da atunci ce-ți trebuie ca să fii liniștit, Gavrile? Lumină?”. Eu bat că nu. „Soare, Gavrile?”. Eu iar bat că nu. „Să înceteze ploaia, Gavrile”. Eu bat încă o dată că nu. „Gavrile, da atunci ce-ți lipsește, căldura?”. Eu bat că da. „Gavrile, deci căldura și dragostea îți lipsesc, așa e?”. Eu iarăși bat că da. Tanti Aglaia face pauze mari între întrebări și suspină adânc după fiecare răspuns pe care îl primește. „Gavrile, mai ești, da? Te-ai întoarce s-o mai strângi în brațe o dată pe Agripina și să-i săruți buzele, așa-i?”. Eu bat din nou că da si o aud pe Agripina cum se pornește în hohote de plâns. Dar tanti Aglaia e în formă mare și plusează mai departe, „Of, săracul de tine!” Asta m-a derutat un pic, dar nu am bătut nici o dată, nici de două ori. În schimb după „Gavrile, te topești de dorul ei, așa-i?”, bat că da fără să clipesc. Tanti Aglaia oftează. Oftează toate, cu excepția Agripinei care plânge de zici că s-au rupt zăgazurile cerului și se prăvale potopul. „Costică, da tu nu ești acolo? Tu nu te topești de dorul meu?” se aude mai departe și eu iarăși bat că da fără să clipesc. Apoi se face liniște. O liniște mormântală. Nu se mai aude nimic, nici murmurul izvorului ăla de voia să iasă de sub stâncă la lumină, nici hohotele nepământene ale Agripinei, nici suspinele Aglaiei, nici oftaturile celorlalte, nimic, nimic. Pe dată încremenesc și eu, părtaș la încremenirea generala. Îmi dau seama imediat că am greșit. De altfel în două secunde aerul explodează. „Ce făcuși, soro? Păi așa ne-am înțeles?” se aude țipătul ascuțit a lu tanti Aglaia. „Doamne Dumnezeule, apără-ne și păzește-ne! Cum ai putut să faci așa ceva?”, țipă ea mai departe și se aude o izbitură în masă și un pahar care cade. „Gata, s-a terminat. Am pierdut orice legătură cu ei. S-au dezlipit de lângă noi și alunecă prin infinitul de dincolo, ca niște astronauți care s-au pierdut de navă. Dumnezeule, cum ai putut să faci așa ceva?”. „Da mi-a răspuns - țipă și Filofteia peste țipătul Aglaiei. Mi-a răspuns, e acolo. Și nu numai că e acolo, dar mi-a transmis că moare de dorul meu”. „Ba mie mi-a transmis Gavril că moare de dorul meu, dar că tu te-ai băgat peste dorurile noastre și s-au încurcat liniile astea de comunicare” țipă și Agripina, în timp ce eu simt că mă sufoc. Mi-au înghețat și mâinile și picioarele și nasul și nu mai am aer. Spațiul parcă s-a micșorat dintr-o dată și am senzația că cei patru pereți ai cutiei în care stau se apropie unul de altul. Încerc să împing ușa, dar pare încuiată. Nu m-am gândit niciodată la asta. Chiar o fi încuiat tanti Aglaia ușa?! Zbieretele femeilor se așază unul peste altul ca o pătură groasă. Eu simt cum inima îmi bate din ce în ce mai puternic, o simt în ureche. Bum-bum aud, ca și cum inima mi-ar fi crescut acolo, în ureche, de la început, nu în piept ca la toată lumea, doar că n-o știusem eu până atunci. Bum-bum, aud inima și nimic altceva. Bătăile inimii acoperă toată gălăgia de afară. Și tocmai când credeam c-am să leșin, aud cheia. Tanti Aglaia s-a hotărât în sfârșit să descuie. Mă și pregăteam să văd un cap de balaur, scoțând flăcări pe nări și încercând să-și bage botul lung, cu dinți ascuțiți, prin întredeschiderea ușilor, ca o pisică printre barele coliviei unde locuiește canarul. Ușa se deschide, dar nici vorbă de balaur. Însă nici tanti Aglaia nu e. Nu e nici ea, nici partenerele ei de spiritism, nici sufrageria ei. Sunt altundeva. E soare, e cald, totul e alb, de parcă interiorul camerei unde am ajuns a fost acoperit cu cearceafuri ca neaua, înainte ca locatarii să o părăsească pentru vreme îndelungată. Un bărbat îmi zâmbește și mă ajută să pășesc afară din cutia mea. Podeaua pe care pășesc e moale, de parcă ar fi făcută din fulgi proaspeți de zăpadă. Lângă primul bărbat care încă îmi zâmbește, mai sunt alți cinci. În total șase bărbați. Stau pe niște lăzi goale din plastic și beau bere la sticlă. Lăzile uzate au diferite culori, una e galbenă, alta roșie, ala verde, alta albastră și zgârieturi murdare. „A trebuit să te scoatem de acolo. Zgripțuroaicele astea erau gata să te sfâșie. Da nu-ți fă griji, c-o dregem noi. Împreună”. 

M-am mai uitat o dată la ei, la toți, ca la o fotografie de familie și mi-a dat seama cine sunt. Deși nu-i cunoscusem pe niciunul dintre ei în timpul vieții, fiindcă muriseră înainte ca eu să mă nasc, cei șase bărbați nu puteau fi decât Niculae și Alecu și Costică și Elisei și Gavril și Petru. Toți îmi făcură semn din cap și ridicară sticla înspre mine în semn de salut, pentru a mai trage apoi încă o dușcă zdravănă. Dacă erau în lumea de dincolo, și n-aveau unde să fie altundeva, atunci femeile de jos aveau o părere cu totul deformată despre lumea asta, m-am gândit eu. Nici urmă de ploaie, de ceață, de frig, de înnegurare. Era o lume perfectă. 

„Da tu ești acolo, Elisei?” întrerupse Serafima contemplarea mea. Până să apuc să fac eu vreun gest, de teamă ar fi fost, desigur, dacă aș fi apucat să-l fac, unul dintre bărbați mi-a făcut semn cu degetul la buze să tac, apoi a lovit cu sticla o dată de lada din plastic pe care ședea, în semn de confirmare. Nu respecta înțelegerea mea cu tanti Aglaia, dar răspunsul îmi părea potrivit. „Sunteți cu toții acolo, Elisei?” a continuat Serafima să iscodească. Bărbatul a bătut iarăși o dată cu sticla în lada pe care stătea, confirmând. Deși un obiect de sticlă lovea o ladă de plastic, sunetul se auzea aidoma celui pe care-l făcea nuca mea lovită în peretele de lemn, ceea ce m-a mirat grozav, dar n-am spus nimic. „Și sunteți fericiți?”. Bărbatul a băut o gură de bere, a așteptat puțin, apoi a bătut de două ori. „E rău acolo, așa-i?” și bărbatul a bătut iar o singură dată. „E rău tare acolo și vă e dor de noi, nu-i așa?” a mai întrebat Serafima și bărbatul a răspuns că da. „Trebuie să creadă că e rău de tot aici. Să rămână acolo pe pământ cât mai mult cu putință” îmi șopti la ureche bărbatul care-mi descuiase. Apoi tot el a scos un pahar din buzunar, a turnat două degete de bere și mi l-a întins. „Ia, nu-ți strică o gură de bere, așa, ca între bărbați”. Am dat noroc cu toți, am băut un pic, dar nu mi-a plăcut. Mi s-a părut amară.    

Bărbații au continuat să vorbească între ei vrute și nevrute, din cele ce se întâmplaseră demult pe pământ, lucruri de care se bucuraseră, care-i amuzaseră. Glasurile femeilor încă se mai auzeau și ele in fundal, dar surd, de parcă cineva dăduse încet televizorul din camera cealaltă, de unde veneau vocile. Bărbații au mai desfăcut un rând de sticle, au ciocnit și-au băut. Mi-au mai pus și mie încă două degete în pahar. După o vreme, cel care-mi descuiase a ciulit urechile și a făcut semn tuturor să tacă. Nu se mai auzea nimic dinspre televizor. „Cred că-i timpul s-o tai, puștiule. Au terminat cearta zgripțuroaicele” și mi-a făcut semn să intru înapoi în dulap. „Nu-ți fie teamă, Aglaia te va scoate imediat. E bine să fii acolo când deschide, nu trebuie să știe c-ai trecut pe la noi”, a mai adăugat el și am auzit ușa închizându-se. 

N-am apucat să cuget prea mult la cele întâmplate că ușa s-a deschis iar. „Fiindcă ai fost copil cuminte, ia uite ce ți-a adus ție bunicuțaaa” a spus tanti Aglaia și mi-a întins tăvița de carton auriu învelită într-un șervețel fin prin care se putea vedea numele cofetăriei și sigla, pe care se tăvăleau vreo zece bomboane dolofane. Am aruncat un ochi în jur, dar nu mai era nimeni. Pe masă încă mai trona sticla de coniac din care rămăseseră doar vreo două degete, farfuria în care erau coji de alune și trei pahare mici. Al patrulea zăcea prăvălit pe podea.        

     

     

Acasă (epilog)

- Prințesă, hai de te scoală, că acușica se face noapte și mătăluță te cufundași în somnul de amiază mai adânc ca stafidele în coca de cozonac – spuse bunica și fetița făcu dintr-o dată ochii mari. 

Își pipăi atentă pijamaua, apoi aruncă ochii îngrijorată împrejur. 

- Fii fără grijă, pisicul e coloșa lângă sobă. Toarce ca mătăluță visând la șoricei – îi domoli bunica grija, arătând spre motanul negruadânc întins nu departe. 

Fetița zâmbi. Liftul funcționase perfect și-i adusese pe amândoi teferi înapoi pe Pământ. 

- Și nu visează orice șoricei, ci la șoarecii-de-amurg. 

- Șoarecii de ce? – se încruntă bunica. 

- Șoarecii de amurg. O să-i vezi acuș-acuș venind în fuga mare și mâncându-ne ziua. Sunt ca niște balonașe mici și rotunde, fiecare colorat în altă culoare, cu un botic mic acoperit cu mustăți într-o parte și cu o coadă lungă ca de șoarece în cealaltă. În loc să meargă pe picioare, care aproape le-au dispărut, ei plutesc în aer ca niște pești.

Bunica se dădu un pas înapoi și o privi lung. 

- Ba eu cred că mătăluță mi-ai mâncat ziua și încă mi-o mănânci. Hai, gata, dă fuga de spală ochișorii, schimbă hăinuțele și fugi afară de-ți împletește coș din raze de soare, până n-or veni piticii să semene noaptea. 

Fetița coborî din pat dar nu plecă să se spele, ci se opri la fereastră, își puse coatele pe pervaz, își potrivi obrajii în palme și privi spre înalt. Cerul arată ca nou, era luminos și strălucitor ca o poezie.

Marea Bulbuceală

Piticul-grădinar-al-cerului apăru în graba mare abia târându-și sufletul și fiind gata-gata să se împiedice în condurii cu mărgelușe de sidef. 

- Ei, fetițo, am găsit! Știu cum o să te trimit înapoi pe Pământ. 

Auzind asta, pisicul Jill ciuli urechile și ridică coada, fix ca o lalea fruntea, la apariția soarelui. Fetiței nu-i plăcu deloc însă cum îi vorbise piticul. „O să mă trimită. Dar se sunt eu, colet, să fiu aruncată de colo-colo? Auzi la el, înfumuratul!” – bodogăni ea în gând, adunându-și buzele bulz. Și chiar dacă modul în care îi fusese înmânată o făcuse să se încrunte, totuși vestea era minunată. Pisicul Jill privi cum fața fetei se înseninează obraz cu obraz, ca cerul înnorat șters cu batista de o mână uriașă. Coada pisicului începu să se clatine într-o parte și alta, asemeni unei lalele întinsă după soare în bătaia vântului. Fetița dădu să deschidă gura pentru a cere mai multe detalii, dar nu apucă fiindcă Piticul-grădinar-al-cerului își umplu plămânii mici cu câteva găluști de aer și continuă.  

- Mâine o să fie Marea Bulbuceală! – grăi el sobru și mândru, înălțându-și privirea spre un punct imaginar aflat la câteva palme deasupra capetelor lor și la patruzeci și cinci de grade într-o parte, ca un general de armată pozând după câștigarea ultimei mari bătălii. 

Pisicul Jill și Prințesa de Porțelan așteptară cu respirația tăiată și făcută fundă, dar urmarea nu mai veni. 

- Marea Bulbuceală? – murmură fetița. Și ce se întâmplă la Marea Bulbuceală? 

- Se fac bulbuci! – răspunse Piticul-grădinar-al-cerului repede și oarecum mirat de o asemenea necunoștință. 

- Bulbuci? – murmură din nou fetița. Și din ce se fac bulbucii? Și mai ales pentru ce? – adăugă ea cu gândul la bulbucii făcuți de săpunul de culoarea mierii cu care bunica spăla rufele în copaie, pe care-i culegea adesea cu vârful degetului și încerca să-i transforme în gâze zburătoare suflându-i spre înalt. 

- Offf... e mult de explicat. Dar o să fac un efort – oftă aferat Piticul-grădinar-al-cerului. Bulbucii se fac din lapte de stele în care se presară colțuri de Lună, la care se adaugă un dram de zâmbet de pe buzele Săgetătorului. Aceste ingrediente se pun împreună în Oala-Marii-Bulbuceli și se bat bine cu telul până când devin o frișcă pe care o poți întinde cu șpaclul. Ohhh, dar treaba asta este o treabă extrem de complexă, pentru că Oala-Marii-Bulbuceli e o oală uriaaașă (și aici Piticul-grădinar-al-cerului își desfăcu brațele amplu, acoperind cu dreapta jumătate de cer și cu stânga cealaltă jumătate) și e așezată cu o margine în Carul Mare și cealaltă margine în Carul Mic. Altfel n-am putea să o ducem acolo unde trebuie dusă și nici nu ne-ar ajunge materialul pentru a rezolva ceea ce trebuie rezolvat. De aceea, pentru a amesteca ingredientele, meșterii noștri au realizat un tel imeeens (și aici Piticul-grădinar-al-cerului își desfăcu din nou brațele amplu, acoperind cu dreapta jumătate de cer și cu stânga cealaltă jumătate) cu care să le bată în Oala-Marii-Bulbuceli, până devin ca o frișcă în care telul să stea în picioare. Iar pentru această activitate și numai pentru asta, trebuie mobilizați aproape toți piticii din Împărăția Cerească, altfel nu l-ar putea învârti. În pregătire, brutarii noștri frământă aproape un an la coca din care să facă o scară gigaaantică (și aici Piticul-grădinar-al-cerului își desfăcu din nou brațele amplu, acoperind cu dreapta jumătate de cer și cu stânga cealaltă jumătate) ale cărei trepte sunt numai și numai din covrigi rotunzi, ce atunci când va fi gata va fi așezată pe marginea oalei și în fiecare gaură de covrig va lua loc câte un pitic și cu toții vor apuca mânerul Marelui Tel și vor începe să învârtă.     

Fetița simți că o iau amețelile. „Ori eu nu înțeleg nimic din lumea asta, ori piticul ăsta habar nu are să povestească” își spuse ea în gând și își frecă încruntată fruntea cu degetul arătător și cu cel mijlociu, în timp ce degetul mare sta fixat pe tâmplă sprijinindu-le pe amândouă. În timp ce fetița își netezea încrețiturile frunții, pisicul Jill se culcă pe burtă la picioarele ei și își acoperi amândoi ochii cu labele. Pesemne și el era la fel de confuz și de amețit. Oala-Marii-Bulbuceli, Marele Tel, frișca pe care poți să o întinzi cu șpaclul... Era mult prea mult pentru amândoi. 

- Offf, nu înțeleg nimic din ce spui – se văită Prințesa de Porțelan, așezându-se pe vine, iar Pisicul Jill ridică o labă de pe ochi, apoi simțind scânteia neaprinsă din vârful mustăților, o lăsă să cadă înapoi. Oala-Marii-Bulbuceli, Marele Tel, frișca aia pe care o întinzi cu șpaclul. De ce vă chinuiți să faceți toate astea? Pare să fie ceva care vă depășește cu mult puterile. 

Piticul-grădinar-al-cerului dădu să deschidă gura, dar fetița îi făcu semn cu mâna să nu îndrăznească.

- Nu, nu, nu... să nu care cumva să mai spui vreun cuvânt. Lasă, că te întreb eu. Lapte de stele, asta ce mai e? De unde luați voi așa ceva și la ce vă folosește? 

- Din Calea Laptelui evident. Și ne folosește la Marea Bulbuceală, dacă n-ar fi lapte nu s-ar face bulbuci.

- Pfuuu... – făcu fetița scăpând pfuul printre buze fără să vrea. Așa ceva ar fi trebui să știe și ea, că doar auzise de Calea Lactee. Da, da, cu asta m-am lămurit. Cred că bănuiesc de unde luați și colțurile de Lună. Despre asta mi-ai mai povestit. 

- Desigur și mă bucur că-ți amintești. Piticii-care-învârt-roata-de-cașcaval mănâncă din Lună până când nu mai rămân din ea decât niște colțuri mici și tari. Acestea sunt strânse într-un coș împletit din raze de soare și vărsate săptămână de săptămână în Oala-Marii-Bulbuceli. Când oala s-a umplut se adaugă laptele și zâmbetul de pe buzele Săgetătorului și începe procesul de amestecare. 

- Am înțeles și asta. Dar până la urmă ce faceți cu frișca aia care rezultă? De ce atâta tămbălău? 

Piticul-grădinar-al-cerului ridică o sprânceană când auzi cuvântul tămbălău, își țuguie buzele și nu spuse nimic pentru o vreme. Părea destul de iritat. Dar își rumegă vorbele câteva clipe și reveni.

- Toată munca asta se face pentru a repara galaxiile cerești. Din cauza trecerii timpului, o parte din stelele care le formează mor, altele se dezlipesc și cad, iar altele pur și simplu își pierd din strălucire. Atunci galaxiile capătă fața aia de om bătrân, cu riduri, obosită. Iar meșterii noștri le spoiesc cu frișca de care îți spuneam ca să le întinerească. Și nu se rezumă doar la galaxii. Piticii zugravi mai cârpesc cerul pe ici pe colo, pe unde e mai întunecat. E un amestec extraordinar. După ce totul e gata, cerul arată ca nou, devine mai luminos, mai strălucitor, ce mai, e ca o poezie. 

- Și aveți nevoie de un vas atât de mare pentru că trebuie să vă ajungă pentru toată bolta cerească. Iar Carul Mic și Carul Mare vă ajută să-l transportați dintr-o parte într-alta a bolții. Acum înțeleg totul - murmură fetița în barbă abia auzit.  

Auzind ultimele cuvinte, Piticul-grădinar-al-cerului zâmbi și Prințesei de Porțelan nu i se mai păru îngâmfat deloc. Ba chiar, pentru munca pe care o făceau el și semenii lui, îi păru chiar modest. De jos, dinspre oameni, cerul arăta așa cum arăta doar pentru că pitici din Împărăția Cerească aveau continuu grijă de el. Adunau în Oala-Marii-Bulbuceli lapte de stele și colțuri de Lună și-un dram de zâmbet de pe buzele Săgetătorului, amestecau toate astea cu Marele Tel, cățărați pe scara cu trepte din covrigi rotunzi, până când ieșea o frișca groasă pe care meșteri pricepuți o întindeau cu șpaclul prin colțurile întunecate ale cerului, acolo unde stelele muriseră, sau se dezlipiseră și căzuseră, sau pur și simplu își pierduseră din strălucire. Cu toată aroganța lor, piticii din Împărăția Cerească erau niște suflete minunate, iar fetița era tare bucuroasă că putuse să-i cunoască. Și brusc simți că ceva nemaiîntâlnit și straniu i se întâmplă. Era ca o cufundare într-o ploaie caldă, în care trupul îi plutea ca un rățușcă din plastic fără ca ea să poată face nimic să-l oprească din alunecare. Abia când prima lacrimă căzu peste botul Pisicului Jill și a doua peste vârful pantofiorilor negri, își dădu seama că plânge. 

- Perle de preaplin – glăsui domol Piticul-grădinar-al-cerului și își lipi capul de coapsa ei, îmbrățișând-o. Prințesei de Porțelan nu-i mai trebui să-l întrebe ce a vrut să spună, căci înțelese pe dată. De-acum vorbea limba piticilor din Împărăția Cerească. Și înnegurare se transformă pe dată în zâmbet. Pisicul Jill zâmbi și el și începu să se gudure printre picioarele lor. Abia atunci fetița tresări. 

- Tiii, ai spus că știi cum pot să ajung înapoi pe Pământ, la bunica. 

- Vaaai, așa e! Ne-am luat cu vorba și uite că nu ți-am spus ce era mai important – recunoscu Piticul-grădinar-al-cerului izbindu-se cu palma peste frunte. 

- Și ce treabă are Marea Bulbuceală de care ai adus vorba, cu coborârea mea pe Pământ? Că eu una nu văd că ar avea.

- Ei, uite că are. Când totul e gata pregătit și piticii se apucă se amestece cu Marele Tel laptele de stele, colțurile de Lună și dramul de zâmbet de pe buzele Săgetătorului în Oala-Marii-Bulbuceli, din cauză că amestecarea este atât de vânjoasă, se face un asemenea vârtej încât el iese din oală, curge pe marginea ei și se prelungește până jos pe Pământ. Se face așaaa ca un con cu cercul mare sprijinit de cer și vârful lunecând pe Pământ. 

- Aaa, știu! Asta e o tornadă. Am auzit de ele.

Piticul-grădinar-al-cerului se opri câteva secunde, vrut să spună ceva, apoi renunță și spuse altceva.     

- Nu, nu e o tornadă. Acesta este un lift pentru suflete. Așezi sufletul pe marginea cerului, îl împingi ușor cu degetul sub vârtejul Marelui Tel și cât ai zice lapte sufletul parcurge tot drumul dintre Cer și Pământ. Înainte și înapoi. Cred că liftul merge și pentru fetițe și pentru pisoi. Oricum, merită să încercăm. 

Pisicul Jill rămăsese cu capul într-o parte, ca și cum s-ar fi îndoit de reușita încercării, sau mai rău, s-ar fi îndoit de necesitatea sa, în timp ce ochii Prințesei de Porțelan, cu toată trăirea lor dinapoi, se depărtau unul de altul, ca două comete cu coadă rătăcite, unul risipindu-se-n cer, printre stele, celălalt coborând vijelios spre pământ.     

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate şti, fragmentul se mai poate lungi!)

2023

Anul 2023 a fost pentru mine unul cu totul aparte. A început la 1 ianuarie, acum 365 de zile, dar nu se va încheia nici azi, nici altcândva. Asta pentru că pe parcurs, din anul 2023 s-a rupt, ca un aisberg din banchiza de gheață, o bucată mare de timp, pe care am numit-o total aleatoriu XX23 (ca Murakami cu al său 1Q84). Iar eu am ajuns pe bucata asta de timp care plutește în nemărginire, ca un pinguin rătăcit. XX23 s-a aflat o vreme în aproprierea țărmului, parcă neîndrăznind să se despartă de anul în curs. Lucrurile încă se mai vedeau la fel. Apoi, ca și cum ar fi fost prins de un curent puternic, a început să se depărteze puțin câte puțin, până când a devenit evident că eu nu mai trăiesc în 2023, ca ceilalți oameni din jurul meu, ci în cu totul alt timp. 

De aceea probabil nici nu voi serba trecerea din 2023 în 2024, pentru că XX23 nu cred că se va termina odată cu 2023. Poate că are să continue o vreme să meargă așa, ca XX23, apoi, dintr-o dată, are să-i sară țandăra și are să devină XX231 sau XX33 sau cine mai știe. Sau poate că are să decidă pur și simplu că vrea să urmeze tiparul anilor obișnuiți și are să devină totuși XX24, odată cu 2024. Cine poate spune?!

O vreme m-a speriat ruptura asta brutală. În XX23 totul e altfel decât în 2023. Alte legi guvernează acest timp și oricât m-am străduit să le aliniez după structura logică a gândurilor mele, n-am reușit. Totul se formează altfel decât eram eu obișnuit. Și oamenii și norii și ideile. Tocmai de aceea, probabil, XX23 mi-a părut din prima clipă extrem de încâlcit, ca un caier de lână ce se vrea tors. Am fost descumpănit. Orice atingere cu dejurîmprejurul mi s-a părut dureroasă. Așa că m-am strâns înlăuntru, ca un nautilus pietrificat, am citit și am scris. Cititul și scrisul au mobilat noul timp ca o masă simplă și-un scaun. Și timpul a început să capete formă. 

Nu pot spune că am plâns după 2023-ul ce mi-a închis pentru vreme pașii în amprente de glod, cum pinaceele închid insectele în lacrimi de chihlimbar. Dacă trebuie să mergi spre mare, n-o să iei trenul de Brașov, dacă înțelegeți ce vreau să spun. 2023 a trebuit să-și urmeze drumul său, eu a trebuit să îl urmez pe al meu, nu a existat altă cale. Sigur, n-am crezut că ruptura va fi atât de adâncă, n-am crezut că din banchiza timpului se va frânge o bucată pe care voi călători de acum încolo ca un naufragiat. Imediat ce am reușit să mă scutur de neplăcuta surpriză, mi-am dat seama că trebuie să stabilesc un set de reguli noi, pentru că oamenii au nevoie de reguli ca niște stâlpi ai templului ce va să-i adăpostească. A trebuit să redefinesc de exemplu secunda, minutul și ora. Timpul nu mai curge într-o linie dreaptă, venind de niciunde și pierzându-se în depărtări, ci e o insulă ușor alungită la unul din capete, ca o pară. Nici o lege a timpului pământean nu se mai aplică în XX23 și nu se va mai aplica cât o mai dura el și urmașii lui. De aceea am purces în a-mi croi unele noi. Începând cu cerul. Și cu pământul. E greu însă să te ocupi de modelarea cerului și a pământului când n-ai veleități dumnezeiești. Așa că lucrurile merg greoi. Am desenat, am șters, am desenat, am șters. După cer și pământ îmi mai trebuie o Stea Polară nouă, o velă mare care să tragă totul după ea, un ghem de licurici ca să lumineze împrejurul și probabil alte câteva chestii mărunte. După care trebuie să aștern drumuri noi, cu lespezi mate cu colțurile rotunjite de vânt.  

2023 n-a fost nici rău, nici bun. A fost ca un marfar ce trebuie să ajungă din Chitila în Ciulnița și ajunge în cinci ore și patruzeci și două de minute, puțin peste ce era programat. Fără perdeluțe în ferestre, fără aer condiționat, fără vagon restaurant. XX23 a fost înainte de toate un șoc. A fost o uriașă și neplăcută surpriză. A fost și este încă o hartă albă ce se așteaptă trasată. Cât despre 2024, el se va vedea din ce în ce mai departe și mai mic și va consfinți definitiv ruptura. 

(textul acesta nu e o poveste; e o retrospectivă a unui 2023 complicat și ciudat)