2023

Anul 2023 a fost pentru mine unul cu totul aparte. A început la 1 ianuarie, acum 365 de zile, dar nu se va încheia nici azi, nici altcândva. Asta pentru că pe parcurs, din anul 2023 s-a rupt, ca un aisberg din banchiza de gheață, o bucată mare de timp, pe care am numit-o total aleatoriu XX23 (ca Murakami cu al său 1Q84). Iar eu am ajuns pe bucata asta de timp care plutește în nemărginire, ca un pinguin rătăcit. XX23 s-a aflat o vreme în aproprierea țărmului, parcă neîndrăznind să se despartă de anul în curs. Lucrurile încă se mai vedeau la fel. Apoi, ca și cum ar fi fost prins de un curent puternic, a început să se depărteze puțin câte puțin, până când a devenit evident că eu nu mai trăiesc în 2023, ca ceilalți oameni din jurul meu, ci în cu totul alt timp. 

De aceea probabil nici nu voi serba trecerea din 2023 în 2024, pentru că XX23 nu cred că se va termina odată cu 2023. Poate că are să continue o vreme să meargă așa, ca XX23, apoi, dintr-o dată, are să-i sară țandăra și are să devină XX231 sau XX33 sau cine mai știe. Sau poate că are să decidă pur și simplu că vrea să urmeze tiparul anilor obișnuiți și are să devină totuși XX24, odată cu 2024. Cine poate spune?!

O vreme m-a speriat ruptura asta brutală. În XX23 totul e altfel decât în 2023. Alte legi guvernează acest timp și oricât m-am străduit să le aliniez după structura logică a gândurilor mele, n-am reușit. Totul se formează altfel decât eram eu obișnuit. Și oamenii și norii și ideile. Tocmai de aceea, probabil, XX23 mi-a părut din prima clipă extrem de încâlcit, ca un caier de lână ce se vrea tors. Am fost descumpănit. Orice atingere cu dejurîmprejurul mi s-a părut dureroasă. Așa că m-am strâns înlăuntru, ca un nautilus pietrificat, am citit și am scris. Cititul și scrisul au mobilat noul timp ca o masă simplă și-un scaun. Și timpul a început să capete formă. 

Nu pot spune că am plâns după 2023-ul ce mi-a închis pentru vreme pașii în amprente de glod, cum pinaceele închid insectele în lacrimi de chihlimbar. Dacă trebuie să mergi spre mare, n-o să iei trenul de Brașov, dacă înțelegeți ce vreau să spun. 2023 a trebuit să-și urmeze drumul său, eu a trebuit să îl urmez pe al meu, nu a existat altă cale. Sigur, n-am crezut că ruptura va fi atât de adâncă, n-am crezut că din banchiza timpului se va frânge o bucată pe care voi călători de acum încolo ca un naufragiat. Imediat ce am reușit să mă scutur de neplăcuta surpriză, mi-am dat seama că trebuie să stabilesc un set de reguli noi, pentru că oamenii au nevoie de reguli ca niște stâlpi ai templului ce va să-i adăpostească. A trebuit să redefinesc de exemplu secunda, minutul și ora. Timpul nu mai curge într-o linie dreaptă, venind de niciunde și pierzându-se în depărtări, ci e o insulă ușor alungită la unul din capete, ca o pară. Nici o lege a timpului pământean nu se mai aplică în XX23 și nu se va mai aplica cât o mai dura el și urmașii lui. De aceea am purces în a-mi croi unele noi. Începând cu cerul. Și cu pământul. E greu însă să te ocupi de modelarea cerului și a pământului când n-ai veleități dumnezeiești. Așa că lucrurile merg greoi. Am desenat, am șters, am desenat, am șters. După cer și pământ îmi mai trebuie o Stea Polară nouă, o velă mare care să tragă totul după ea, un ghem de licurici ca să lumineze împrejurul și probabil alte câteva chestii mărunte. După care trebuie să aștern drumuri noi, cu lespezi mate cu colțurile rotunjite de vânt.  

2023 n-a fost nici rău, nici bun. A fost ca un marfar ce trebuie să ajungă din Chitila în Ciulnița și ajunge în cinci ore și patruzeci și două de minute, puțin peste ce era programat. Fără perdeluțe în ferestre, fără aer condiționat, fără vagon restaurant. XX23 a fost înainte de toate un șoc. A fost o uriașă și neplăcută surpriză. A fost și este încă o hartă albă ce se așteaptă trasată. Cât despre 2024, el se va vedea din ce în ce mai departe și mai mic și va consfinți definitiv ruptura. 

(textul acesta nu e o poveste; e o retrospectivă a unui 2023 complicat și ciudat)