Ședința de spiritism

Tanti Aglaia, una dintre surorile străbunicii, face spiritism. Adică vorbește cu spiritele celor care au plecat pe lumea cealaltă și care, crede ea, ca și celelalte femei care i se strâng alături în jurul mesei, se simt stinghere și debusolate acolo unde au ajuns, în lumea aceea întunecată, cețoasă și apăsătoare, în care plouă mult și nu se vede mai departe de vârful nasului pe jumătate înghețat. În afară de tanti Aglaia, la ședințele de spiritism mai vin de obicei sora ei, Eleonora, vecina de peste drum, Filofteia, o vară mai îndepărtată, dar care stă aproape, Serafima și surorile gemene Agripina și Gherghina, între care cu greu poți face diferența, doar că Agripina are un neg mare pe obraz, căreia Gherghinei îi lipsește. Toate au peste optzeci de ani, mărgele cu bile cât oul de porumbel, inele de argint întinzându-se pe toată falanga, cu pietre masive viu colorate cocoțate în vârf și părul rar, dar, desigur, vopsit tot viu colorat. 

Întâlnirile cu sufletele celor care au trecut în lumea cealaltă, erau destul de anoste, lipsite de viață și de culoare. Pentru mine treaba asta, cu lumea cealaltă, era destul de confuză. Nu intrasem încă la școală și mă tot întrebam de ce trebuie să facă atâtea ședințe, în loc să deschidă ușa la lumea cealaltă, să bage capul, să vadă ce au de văzut sau să spună ce au de spus și să închidă ușa la loc, fără să se mai chinuie atâta prin ședințe. Dar în fine, toată lumea îmi spunea că sunt mic și nepriceput și că am să înțeleg cum stă treaba când am să mă fac mare. Așa că am renunțat să mă mai mir. Oricum, ședințele de spiritism erau un adevărat chin. Întâi și întâi fiindcă tanti Aglaia stingea toate luminile, cu excepția unei lămpi rotunde ce răspândea o lumină albastră opacă, foarte asemănătoare cu cea pe care ne-o pusese pe masă ospătarul, când am fost cu ai mei la restauratul cel scump. Cum să te mai vezi om cu om dacă luminile sunt stinse și nu e decât o lampă cu lumină chioară pe masă? Și mai ales cum să te vadă oamenii ăia din lumea de dincolo? După ce că și așa în lumea lor e ceață și întuneric, să mai stingi și tu luminile aici, era de neînțeles pentru judecata mea. În orice caz, după ce stingea luminile, ea prelua coordonarea ședinței. Ea stabilea persoana care urma a fi contactată și reamintea tuturor regulile. Cine avea ceva de comunicat îi spunea ei la începutul ședinței și sub nicio formă nu deschidea gura de-a lungul ei, pentru a nu deranja spiritele și legăturile pe care ea le aranja cu acestea. Avea ea grijă ca întrebările să ajungă unde trebuie și tot ea valida răspunsurile. Acum nu că ar fi răspuns cineva din lumea de dincolo, nu. Tanti Aglaia lua legătura cu debusolatul și îi spunea clar de la început. „Niculaie (de exemplu), dacă mă auzi răspunde cu o bătaie”. Și Niculaie, care de obicei o auzea, de parcă ar fi stat cu coatele pe masă așteptând să sune telefonul, răspundea cu o bătaie. Era un zgomot înfundat cu oarece ecou, care te ducea cu gândul la un melc ce încearcă să iasă dintr-o cochilie, dar nu se știe din ce motiv ușa cochiliei nu se mai descuie, iar el tot ciocăne și ciocăne, însă ciocănitul nu se aude decât înăuntrul casei care îi amplifică ecoul și nimeni nu-i răspunde. Apoi îi punea prima întrebare adevărată. De obicei era o întrebare tâmpită după mintea mea, de exemplu: „Niculae, tot frig e la voi acolo. Dacă răspunsul tău e Da bate o dată, dacă e Nu bate de două ori”. Și Niculae bătea o dată sau de două ori, după caz, dar în orice caz la ei era întruna frig, ceață și întuneric, de-ai fi zis că tocmai avusese loc un cutremur. Uneori înlocuia întrebarea despre frig cu una despre vreme, sau despre ploaie, sau despre soare, dar indiferent de felul în care punea întrebarea, ideea era aceeași, dincolo era frig, ceață și întuneric, iar lor nu le era deloc-deloc bine, în timp ce la orizont nu se întrezărea nicio schimbare. După partea introductivă, urmau întrebările grele, gen „Ți-e bine acolo?” sau „Ți-e dor de mine?” sau „Nu ți s-a urât cu singurătatea?”. Și aici începeau jelaniile. Bărbatul de dincolo, fie că se numea Niculae, al Aglaiei, fie că se numea Alecu, al Eleonorei, sau Costică, al Filofteiei, sau Elisei, al Serafimei, sau Gavril, al Agripinei, sau Petru, al Gherghinei, se jelea de mama focului că ce rău e dincolo și ce dor îi este să se întoarcă măcar o dată pentru a o mai strânge în brațe pe femeia ce-i fusese alături atâta amar de vreme. Bine, alături le mai fuseseră și alte femei fiecăruia, nu degeaba se zice „atâta amar de vreme”, ba chiar în cazul lui Petru, una îi fusese atât de aproape încât de aici li se trăsese și trecutul pe lumea cealaltă, dar în dialogul în cauză era oricum vorba doar despre cele cu acte, nu despre toate femeile. 

Cum s-o fi descurcat Tanti Aglaia până să apar eu, nu știu. Cert e că după ce am apărut eu treaba a mers ca unsă. M-a ademenit cu niște bomboane că-mi ploua în gura numai când îmi amintea de ele. „Nu vrei să treci pe la mine mâine seară, că am niște bomboane delicioase, mititelule?” îmi spunea mieros și mie începea să-mi plouă în gură, de ziceai că-i cascada Niagara. Îi cerea voie mamei să mă lase pe la ea câteva ore, iar mama desigur că se învoia, cu condiția ca ea să înceteze să mai verse lacrimi după răposatul și să mă aducă acasă nu mai târziu de ora zece. Bomboanele alea, pe care nu o să le uit niciodată, erau rotunde, teșite pe-o parte, pe care de altfel erau presărate firimituri de ciocolată, ca cele de pâine ce se așază pe pervaz pentru porumbei, aveau pe afară o crustă ușor amăruie cu un gust abia dezvelit de scorțișoară, apoi o mantie de cremă albă ce învelea la interior ciocolata, iar în centru, plutind în lichior, dar asta mama n-a aflat niciodată, avea o vișină acrișoară. Să mori de poftă, nu alta! Cu așa bomboane nu i-a fost greu lu tanti Aglaia nici să mă ademenească în casa dumneaei, dar nici să mă facă părtaș la ședințele de spiritism care se desfășurau acolo, de obicei sâmbăta seara de la șapte până în jur de opt, opt și ceva, asta fiindcă îi era milă de mine și nu voia să mă țină închis vreme îndelungată, altfel cred că s-ar fi întins până peste noapte, spre dimineață. „Tu te bagi aici în dulap, ai destul loc, că am scos tot, inclusiv policioara. Stai liniștit acolo și când eu întreb ceva tu ciocăni cu nuca în peretele din spate. Dacă eu spun Niculae la început de propoziție, tu bați cu nuca o dată, dacă eu zic Niculae la sfârșit, tu bați de două ori, e simplu. Nu te grăbești că n-ai de ce. Și nici nu ți-e frică de întuneric, așa-i? Că tu ești băiat mare. Și când terminăm îți dau tava cu bomboane și mănânci câte vrei”. Că așa veneau bomboanele, pe o tăviță aurie, învelită într-un șervețel fin prin care se putea vedea numele cofetăriei și sigla, doar că atunci eu nu știam să citesc. Abia mai târziu am aflat că erau comandate special la cofetăria Athenee Palace de pe Calea Victoriei. Ia să vedem dacă ai înțeles. „Nicolae, e bine la voi acolo?” mă cerceta tanti Aglaia, iar eu băteam o singură dată. „Acum e soare acolo, Niculae?” mă cerceta ea mai departe, iar eu băteam de două ori, că doar nu eram prost să-mi pierd porția de bomboane cu lichior și vișine acrișoare care mă aștepta.

În seara aceea veniseră doar Filofteia, Serafima și Agripina. Gazda pusese peste fața de masă cu petale mărunte de mac sticla de coniac, păhărelele mici și farfuria cu alune, stinsese lumina și aprinsese globul albastru de pe masă. Era rândul lui Gavril și al Agripinei. Tanti Aglaia a întins brațele și s-au prins tuspatru de mâini, au închis ochii și pe dată s-a auzit un murmur ca un izvor ce scarmănă pământul încercând să iasă la lumină. „Gavrileee, ești acolo?” a întrebat tanti Aglaia cu un glas cavernos pe care la început nici nu l-am recunoscut, iar eu am bătut hotărât cu nuca în peretele de placaj din spatele dulapului, însemnând că sunt. „E bine la tine acolo, Gavrileee?” a continuat ea cu același glas cavernos, iar eu am bătut de două ori, semn că nu-mi era prea bine. „Gavrileee, ai destulă mâncare acolo unde ești, și pentru trup și pentru suflet?”. „Ai tot ce îți trebuie să trăiești o viață nesfârșită fără griji, Gavrile?”. Iar o bătaie, apoi două. „Da atunci ce-ți trebuie ca să fii liniștit, Gavrile? Lumină?”. Eu bat că nu. „Soare, Gavrile?”. Eu iar bat că nu. „Să înceteze ploaia, Gavrile”. Eu bat încă o dată că nu. „Gavrile, da atunci ce-ți lipsește, căldura?”. Eu bat că da. „Gavrile, deci căldura și dragostea îți lipsesc, așa e?”. Eu iarăși bat că da. Tanti Aglaia face pauze mari între întrebări și suspină adânc după fiecare răspuns pe care îl primește. „Gavrile, mai ești, da? Te-ai întoarce s-o mai strângi în brațe o dată pe Agripina și să-i săruți buzele, așa-i?”. Eu bat din nou că da si o aud pe Agripina cum se pornește în hohote de plâns. Dar tanti Aglaia e în formă mare și plusează mai departe, „Of, săracul de tine!” Asta m-a derutat un pic, dar nu am bătut nici o dată, nici de două ori. În schimb după „Gavrile, te topești de dorul ei, așa-i?”, bat că da fără să clipesc. Tanti Aglaia oftează. Oftează toate, cu excepția Agripinei care plânge de zici că s-au rupt zăgazurile cerului și se prăvale potopul. „Costică, da tu nu ești acolo? Tu nu te topești de dorul meu?” se aude mai departe și eu iarăși bat că da fără să clipesc. Apoi se face liniște. O liniște mormântală. Nu se mai aude nimic, nici murmurul izvorului ăla de voia să iasă de sub stâncă la lumină, nici hohotele nepământene ale Agripinei, nici suspinele Aglaiei, nici oftaturile celorlalte, nimic, nimic. Pe dată încremenesc și eu, părtaș la încremenirea generala. Îmi dau seama imediat că am greșit. De altfel în două secunde aerul explodează. „Ce făcuși, soro? Păi așa ne-am înțeles?” se aude țipătul ascuțit a lu tanti Aglaia. „Doamne Dumnezeule, apără-ne și păzește-ne! Cum ai putut să faci așa ceva?”, țipă ea mai departe și se aude o izbitură în masă și un pahar care cade. „Gata, s-a terminat. Am pierdut orice legătură cu ei. S-au dezlipit de lângă noi și alunecă prin infinitul de dincolo, ca niște astronauți care s-au pierdut de navă. Dumnezeule, cum ai putut să faci așa ceva?”. „Da mi-a răspuns - țipă și Filofteia peste țipătul Aglaiei. Mi-a răspuns, e acolo. Și nu numai că e acolo, dar mi-a transmis că moare de dorul meu”. „Ba mie mi-a transmis Gavril că moare de dorul meu, dar că tu te-ai băgat peste dorurile noastre și s-au încurcat liniile astea de comunicare” țipă și Agripina, în timp ce eu simt că mă sufoc. Mi-au înghețat și mâinile și picioarele și nasul și nu mai am aer. Spațiul parcă s-a micșorat dintr-o dată și am senzația că cei patru pereți ai cutiei în care stau se apropie unul de altul. Încerc să împing ușa, dar pare încuiată. Nu m-am gândit niciodată la asta. Chiar o fi încuiat tanti Aglaia ușa?! Zbieretele femeilor se așază unul peste altul ca o pătură groasă. Eu simt cum inima îmi bate din ce în ce mai puternic, o simt în ureche. Bum-bum aud, ca și cum inima mi-ar fi crescut acolo, în ureche, de la început, nu în piept ca la toată lumea, doar că n-o știusem eu până atunci. Bum-bum, aud inima și nimic altceva. Bătăile inimii acoperă toată gălăgia de afară. Și tocmai când credeam c-am să leșin, aud cheia. Tanti Aglaia s-a hotărât în sfârșit să descuie. Mă și pregăteam să văd un cap de balaur, scoțând flăcări pe nări și încercând să-și bage botul lung, cu dinți ascuțiți, prin întredeschiderea ușilor, ca o pisică printre barele coliviei unde locuiește canarul. Ușa se deschide, dar nici vorbă de balaur. Însă nici tanti Aglaia nu e. Nu e nici ea, nici partenerele ei de spiritism, nici sufrageria ei. Sunt altundeva. E soare, e cald, totul e alb, de parcă interiorul camerei unde am ajuns a fost acoperit cu cearceafuri ca neaua, înainte ca locatarii să o părăsească pentru vreme îndelungată. Un bărbat îmi zâmbește și mă ajută să pășesc afară din cutia mea. Podeaua pe care pășesc e moale, de parcă ar fi făcută din fulgi proaspeți de zăpadă. Lângă primul bărbat care încă îmi zâmbește, mai sunt alți cinci. În total șase bărbați. Stau pe niște lăzi goale din plastic și beau bere la sticlă. Lăzile uzate au diferite culori, una e galbenă, alta roșie, ala verde, alta albastră și zgârieturi murdare. „A trebuit să te scoatem de acolo. Zgripțuroaicele astea erau gata să te sfâșie. Da nu-ți fă griji, c-o dregem noi. Împreună”. 

M-am mai uitat o dată la ei, la toți, ca la o fotografie de familie și mi-a dat seama cine sunt. Deși nu-i cunoscusem pe niciunul dintre ei în timpul vieții, fiindcă muriseră înainte ca eu să mă nasc, cei șase bărbați nu puteau fi decât Niculae și Alecu și Costică și Elisei și Gavril și Petru. Toți îmi făcură semn din cap și ridicară sticla înspre mine în semn de salut, pentru a mai trage apoi încă o dușcă zdravănă. Dacă erau în lumea de dincolo, și n-aveau unde să fie altundeva, atunci femeile de jos aveau o părere cu totul deformată despre lumea asta, m-am gândit eu. Nici urmă de ploaie, de ceață, de frig, de înnegurare. Era o lume perfectă. 

„Da tu ești acolo, Elisei?” întrerupse Serafima contemplarea mea. Până să apuc să fac eu vreun gest, de teamă ar fi fost, desigur, dacă aș fi apucat să-l fac, unul dintre bărbați mi-a făcut semn cu degetul la buze să tac, apoi a lovit cu sticla o dată de lada din plastic pe care ședea, în semn de confirmare. Nu respecta înțelegerea mea cu tanti Aglaia, dar răspunsul îmi părea potrivit. „Sunteți cu toții acolo, Elisei?” a continuat Serafima să iscodească. Bărbatul a bătut iarăși o dată cu sticla în lada pe care stătea, confirmând. Deși un obiect de sticlă lovea o ladă de plastic, sunetul se auzea aidoma celui pe care-l făcea nuca mea lovită în peretele de lemn, ceea ce m-a mirat grozav, dar n-am spus nimic. „Și sunteți fericiți?”. Bărbatul a băut o gură de bere, a așteptat puțin, apoi a bătut de două ori. „E rău acolo, așa-i?” și bărbatul a bătut iar o singură dată. „E rău tare acolo și vă e dor de noi, nu-i așa?” a mai întrebat Serafima și bărbatul a răspuns că da. „Trebuie să creadă că e rău de tot aici. Să rămână acolo pe pământ cât mai mult cu putință” îmi șopti la ureche bărbatul care-mi descuiase. Apoi tot el a scos un pahar din buzunar, a turnat două degete de bere și mi l-a întins. „Ia, nu-ți strică o gură de bere, așa, ca între bărbați”. Am dat noroc cu toți, am băut un pic, dar nu mi-a plăcut. Mi s-a părut amară.    

Bărbații au continuat să vorbească între ei vrute și nevrute, din cele ce se întâmplaseră demult pe pământ, lucruri de care se bucuraseră, care-i amuzaseră. Glasurile femeilor încă se mai auzeau și ele in fundal, dar surd, de parcă cineva dăduse încet televizorul din camera cealaltă, de unde veneau vocile. Bărbații au mai desfăcut un rând de sticle, au ciocnit și-au băut. Mi-au mai pus și mie încă două degete în pahar. După o vreme, cel care-mi descuiase a ciulit urechile și a făcut semn tuturor să tacă. Nu se mai auzea nimic dinspre televizor. „Cred că-i timpul s-o tai, puștiule. Au terminat cearta zgripțuroaicele” și mi-a făcut semn să intru înapoi în dulap. „Nu-ți fie teamă, Aglaia te va scoate imediat. E bine să fii acolo când deschide, nu trebuie să știe c-ai trecut pe la noi”, a mai adăugat el și am auzit ușa închizându-se. 

N-am apucat să cuget prea mult la cele întâmplate că ușa s-a deschis iar. „Fiindcă ai fost copil cuminte, ia uite ce ți-a adus ție bunicuțaaa” a spus tanti Aglaia și mi-a întins tăvița de carton auriu învelită într-un șervețel fin prin care se putea vedea numele cofetăriei și sigla, pe care se tăvăleau vreo zece bomboane dolofane. Am aruncat un ochi în jur, dar nu mai era nimeni. Pe masă încă mai trona sticla de coniac din care rămăseseră doar vreo două degete, farfuria în care erau coji de alune și trei pahare mici. Al patrulea zăcea prăvălit pe podea.