luni, 9 aprilie 2018

Circul Dickens


În târgul nostru a sosit un dresor. Eu un bărbat înalt, bine clădit, cu favoriți largi coborând și lățindu-se dinspre ureche până spre întretăierea buzelor și cu o mustață neagră și îndesată, abia agățându-se de buza de sus, ba scurgându-se ușor spre dreapta și spre stânga pentru a se face una cu favoriții. Poartă o pereche de pantaloni cu dungi cenușii, mai deschise și mai închise, o cămașă căreia nimeni nu-i dibuie culoarea, acoperită de o veste cadrilată din mătase, desfăcută la subțiori și un raglan vechi și ursuz care niciodată nu se tocmește peste burdihanu-i imens.
Dresorul are o arenă de circ construită dintr-o cutie de pantofi, căreia i-a tăiat pereții, astfel încât să rămână de doar trei degete înălțime. În interiorul arenei a amenajat staluri pentru spectatori, precum și mai multe echipamente de acrobație, cum ar fi o bară fixă, o trambulină, două inele atârnând de o bârnă orizontală, un catarg înalt și drept ca o suliță și multe altele, toate făcute îngrijit din bețișoare de chibrit și ață. În spatele arenei e intrarea artiștilor, o cutie de chibrituri care are o jumătate fixată pe placă și a doua, în care dresorul aduce el însuși, ca pe un covor zburător, artistul. Da, da, artistul, căci Circul Dickens are doar un singur artist, o furnică ce face un spectacol inegalabil de dresură și acrobație după cum spun afișele multicolore, cu care dresorul a împânzit târgul.  
Tribunele sunt întotdeauna pline, oamenii dau câțiva gologani să vadă minunea și nu pleacă niciodată dezamăgiți, ba chiar trimit încântați vestea mai departe, astfel încât tot târgul să vină să vadă dresura de furnici de la Circul Dickens.
Fiecare spectacol începe cu un ropot amețitor de tobe. Domnul dresor aduce jumătatea de cutie în care își ține furnica și o înfige în jumătatea de cutie rămasă în sala de spectacol. Furnica nimerește mai repede sau mai alene gaura din cutie și iese în arenă printr-o boltă colorată și luminată cu leduri felurite, peste care scrie mare, cu carioca verde, Circul Dickens”. Doar că imediat ce trece pe sub bolta multicoloră, furnica devine invizibilă, ca și cum și-ar scoate costumul negru și strâns pe trup, cu care a venit îmbrăcată și ar pune un altul, care o ascunde privirilor nepregătite ale spectatorilor. Nimeni nu se îngrijorează însă și nici nu suferă din cauza nevederii, căci domnul dresor explică tot ce se petrece în arenă celor care nu au ochi să vadă, dar au măcar urechi să audă. “Și acum Dickens va face un salt peste trambulină, se va prinde de bară și va face o rotație de trei sute șaizeci de grade peste bară. Ho-laaa… ho-paaa….” Și imediat se aud ropotele de aplauze ale spectatorilor, care sunt uluiți de agilitatea furnicii și de saltul acrobatic făcut de aceasta, demn de cel mai sportiv purice. “Și acum Dickens va coborî de pe bară, va apuca inelele și va face trei tracțiuni la inele. “Haideeee, ho-laaa… ho-paaa…” Și domnul dresor pocnește din bici, am uitat să vă spun că domnul dresor pocnește din bici de fiecare dată când spune “ho-laaa… ho-paaa…”, iar Dickens execută fără greșeală acrobația ordonată. Apoi tobele încep să răpăie tot mai tare și mai tare, vibrațiile vin năvalnice, iar sângele în vine începe să se izbească agitat de pereți… “Și acum va urma numărul nostru de maximă periculozitate” spune domnul dresor gâtuindu-și cuvintele. “Dickens va urca acum pe acest catarg înalt – arată el spre catargul subțire și lung, ca cel rămas după ce s-a terminat puful roz al vatei de zahăr – va sări circa cincisprezece centimetri și se va prinde în cădere de funia aceasta care-i va atenua căderea, până va ajunge teafăr înapoi pe pământ. Ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… - ne țin tobele cu sufletul la gură, în timp ce Dickens urcă din greu pe bățul înalt și subțire și se pregătește pentru periculoasa săritură. “Haideee, ho-laaa… ho-paaa…” Și funia se scutură la celălalt capăt al arenei, semn că Dickens a aterizat cu bine, fanfara cântă un marș triumfal, iar tribunele aplaudă în picioare reprezentația, ovaționându-i îndelung pe Dickens și pe domnul dresor...
Și totul a mers bine și frumos timp de aproape trei luni, ca într-un basm cu zâne. Mulți concetățeni văzuseră spectacolul de două sau trei ori deja, ba chiar își aduseseră rudele și prietenii de prin alte târguri, iar domnul dresor făcuse bani frumușei de pe urma spectacolelor. Într-o sâmbătă de iulie însă, când sala era arhiplină și aerul fierbinte făcea ca respirația să devină tot mai anevoioasă, s-a întâmplat nenorocirea. Ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… s-au auzit răpăind tobele, tot mai rapid și mai tare, în timp ce Dickens urca asudat pe bățul înalt și subțire și se pregătea pentru periculoasa săritură. “Haideee, ho-laaa… ho-paaa…” s-a împlinit glasul domnului dresor ca de fiecare dată, dar spre groaza tuturor funia din celălalt capăt al arenei nu s-a mai scuturat, semn că Dickens nu a mai aterizat cu bine. Fanfara nu și-a mai cântat marșul triumfal, iar tribunele, în picioare, au scos un „Ooooo…” prelung și au acoperit cu palmele gurile înspăimântate. Mai mulți părinți șocați au sunat la 112 și imediat a apărut o ambulanță și un medic, doar căăă… Doar că Dickens era complet invizibil, lucru de care uitase toată mulțimea. Degeaba l-a căutat doctorul prin toate ungherele, degeaba a intervenit și dresorul, degeaba și-au băgat degetele în cutie și spectatorii din rândurile din față, Dickens era de negăsit. Și cu toate că trupul nu i-a fost niciodată recuperat, doctorul a oftat, a constatat decesul și a eliberat certificatul medico-legal.
În aceeași seară domnul dresor și-a strâns instrumentele minuscule de acrobație, a înfundat cu vată fanfara, a împachetat arena și a dispărut fără urmă, iar de Circul Dickens nu a mai auzit nimeni niciodată.

vineri, 6 aprilie 2018

verde săgetând
înălțimea privirii -
aripi se desfac



luni, 2 aprilie 2018

Omul care și-a învățat umbra să danseze

Domnul Ionescu este un om ca oricare altul. Are cincizeci și trei de ani și o bască albastră. A moștenit-o de la taică-su, odată cu pasiunea pentru prelucrarea metalului. Taică-su i le-a lăsat și s-a dus. N-a apucat să poarte basca albastră, a purtat-o toată viața pe cea neagră.
Domnul Ionescu a avut o viață anostă până în ziua în care și-a descoperit umbra. Stătea în sufragerie pe marginea canapelei, ușor aplecat peste măsuța de sticlă, peste care doamna Ionescu așternuse o bucată de postav ieftin, numai ca să evite petele dizgrațioase ce apăreau sub fiecare pahar sau ceșcuță trecute mai mult sau mai puțin întâmplător pe acolo. Sorbea ușor din cafeaua fierbinte, când a observat o umbră. A rămas mirat. Și-a îndreptat spatele, l-a întins peste spătarul canapelei, și-a strâns brațele pe lângă corp și a așteptat cuminte. Umbra și ea. Domnul Ionescu a mișcat capul spre stânga. La fel și umbra. Atunci domnul Ionescu a avut o extraordinară revelație. Umbra era a sa. Deși avea o vârstă plină de împliniri, nu-și cunoscuse până atunci umbra. Ea îi stătuse tot timpul la picioare, fără să se ridice la înălțimea privirii. Acum însă umbra se întindea peste măsuța de sticlă îmbrăcată în postav ieftin, ridica din când în când o mână către ceșcuța sa de cafea, o apuca și o ducea la gură, sorbind licoarea din vârful buzelor. Domnul Ionescu o privea extaziat. Sub soarele puternic al amiezii, umbra sa era viguroasă ca un copac din parcul central. Îi putea urmări atent profilul brațului și fu încântat să descopere forma sa rotunjită evidențiind antebrațul puternic și umerii vajnici.   
Poate că întâmplarea ar fi trecut neobservată dacă domnul Ionescu n-ar fi avut, doar câteva zile mai târziu, o întâlnire încrâncenată cu directorul său. „Ce dorești?” l-a întrebat de la înălțimea fotoliului de piele și a ușii capitonate. „Un salariu mai mare!” i-a răspuns domnul Ionescu scurt și precis. „Cât?” a întrebat directorul fără să înceteze cu răsfiratul hârtiilor. Aici domnul Ionescu s-a încurcat puțin. Nu știa cât, știa doar că cel pe care îl primește nu i se pare de ajuns. „Cam așa, încă pe atât” s-a bâlbâit el fără să știe precis ce ar fi însemnat încatâtul și încotro ar fi trebuit să se ducă. Directorul s-a oprit din răsfiratul hârtiilor, l-a privit drept în față și l-a șfichiuit cu vorbe tăioase. „Serios Costică?! Bă, nici n-ar trebui să stau de vorbă cu tine acu. Da uite, o fac de dragu conversației. Ia zi-mi și mie, ce te face să crezi că meriți banii ăștia?!” Domnul Ionescu iar a rămas încurcat. „Muncesc. Sunt sculer-matrițer de treizeci și cinci de ani” a replicat simplu după o trecere în revistă obiectivă a meritelor sale de-o viață. „Bă Costică, tu ești prost mă, zău! Faci umbră pămâtului degeaba. Hai fugi în secție și vezi-ți de treabă!” Și domnul Ionescu s-a dus. Doar că i-a rămas pe cap treaba cu umbra.
Când s-a întors acasă pe înserat s-a așezat pe canapea, ușor aplecat peste măsuța de sticlă acoperită cu postav ieftin și și-a căutat umbra. Nu era. A rămas pe gânduri. S-a lăsat pe spate, peste spătarul canapelei și s-a cufundat în ele. Face umbră degeaba. Așa îi spusese directorul și îl dăduse afară pe ușă. El nu făcea umbră. Niciodată nu făcuse nicio umbră. Umbre făceau alții în sufletul său. Ceva era neclar în afacerea cu umbra. Cine-i era umbra? Cine făcea umbrele să apară și să dispară? Era în puterea oamenilor să își controleze umbrele sau umbrele aveau viața lor proprie? Umbrele trăiesc în interior sau în exterior?
Își aminti brusc că citise undeva, demult, pe când era tânăr și iscoditor, ceva despre umbre care îl intrigase. Se concentră. Da, da, cineva important, un om cu cap spunea că noi nu existăm, că suntem doar umbre care dansează pe peretele peșterii, ale unor alți indivizi care șed în jurul focului. Trebuie că omul care se gândise la asta trăise cu foarte mulți ani în urmă, dacă vorbea despre peretele peșterii. Domnului Ionescu nu-i era deloc clar cum stă treaba cu umbra, dar amână concluzia finală până la o discuție față în față cu umbra sa, pentru o analiză profundă și definitivă.
A doua zi dimineață când se trezi, dădu fuga în sufragerie și se apropie de măsuța de sticlă acoperită cu postav ieftin. Umbra îl aștepta acolo, privindu-l mirată. Domnul Ionescu o scrută atent. Nici nu clipea. Ridică un braț. Umbra și ea. Asta îl încurca. Își roti trupul spre dreapta. Umbra încercă să facă același lucru. Nu era bine. Avea temerea că omul care spusese că noi suntem umbre ale altora care stau în jurul focului, greșise. Umbra sa părea să urmărească fiecare mișcare pe care o face și nu invers. Se așeză pe canapea lungindu-și spatele peste spătarul acesteia și așteptă. Umbra nu dădea nici un semn că ar vrea să îi ceară ceva. Să își miște capul spre stânga de exemplu. Sau să se ridice în picioare. Așteptă totuși răbdător, timp de aproape o oră, ca umbra să își exprime o dorință, pentru ca el să o îndeplinească. Dar umbra se ambiționa să rămână tăcută și nemișcată. Căzu pe gânduri. Și cu toate că umbra nu îl îndemna să facă nimic, simți în tot acel timp cum o liniște cenușie, având forma unei umbre întinse peste masă, îi pătrunde în trup și îi umple tot înlăuntrul. Simțirea aceasta era atât de puternică, încât atunci când domnul Ionescu privi atent masa unde descoperise umbra la prima oră a dimineții, constată surprins că aceasta nu mai era. Umbra dispăruse. Cel mai probabil îi pătrunsese în trup și se ascunsese acolo. Nu înțelegea deloc de ce parte a trupului trebuie să-și regăsească umbra. Ele sunt proiecția noastră în realul care ne înconjoară, sau noi suntem proiecția umbrelor exterioare pe peretele dinăuntru al trupului ca o cutie de tablă, se întrebă domnul Ionescu meditativ. Nu avea un răspuns. Dar avea o idee.
A doua zi domnul Ionescu se trezi exact la aceeași oră ca și în ziua precedentă. Umbra îl aștepta cuminte întinsă peste măsuța de sticlă. Domnul Ionescu zâmbi poznaș. Deși nu era nici pe departe un bun dansator, schiță câțiva pași timizi. Umbra încercă să țină și ea pasul. Era însă tare neîndemânatecă. Văzând-o cum se scălâmbăie ca o curcă amețită, domnul Ionescu decise că trebuie să își învețe umbra să danseze. Ca flăcările focului din peșteră. Asta i-ar fi întărit încrederea în sine și i-ar fi lămurit desigur toate descumpănirile.    
A urmat o vreme complicată. Domnul Ionescu se trezea dis de dimineață, la aceeași oră cu umbra sa, se întâlneau în sufragerie și stăteau aplecați deasupra măsuței de sticlă acoperită cu postav ieftin, încercând să se cunoască reciproc. Pe la nouă umbra dispărea. Atunci domnul Ionescu se îmbrăca și se ducea la servici, unde se apuca să modeleze metalul pentru a face diverse scule. „Ascultă la mine ce-ți zic. Viața e un rahat. Dar dacă o ambalăm în staniol, o facem să strălucească” îi spunea domnul Ionescu umbrei sale, cu bărbia sprijinită în podul palmei și cu o mână pe genunchi. Umbra îl asculta cuminte, cu bărbia sprijinită în podul palmei și cu o mână pe genunchi și încuviința la fiecare vorbă a sa. „Tu trebuie să înveți să dansezi, înțelegi?! O umbră care dansează e o umbră împlinită. Înțelegi ce-ți spun?!” continuă domnul Ionescu, dar umbra nu părea foarte încântată de perspectiva împlinirii sale. „Iar dacă ai să înveți să dansezi înseamnă că Platon era un prost și că n-a înțeles nimic din viața asta. Îl facem de rușine, îți spun eu. Cât e el de mare” mai adăugă domnul Ionescu înfierbântat, apoi se ridică, alese un disc și îl introduse în cutia mașinii de cântat. Pe dată se auziră acordurile unei muzici duioase. Domnul Ionescu se ridică și se lăsă să alunece ușor pe deasupra covorului. Și alunecă, și alunecă... până la nouă, când umbra se plictisi și plecă. Dar domnul Ionescu o lua de la capăt în fiecare dimineață. Lua discul de lângă cutia de cântat, îl introducea prin fanta îngustă și se pornea să alunece ușor pe deasupra covorului în acordurile muzicii. Umbra îl urmărea docilă, încercând să țină pasul cu dânsul, nici încântată, nici plictisită, dar se chircea ghem pe covor, de îndată ce domnul Ionescu înceta să mai danseze și, sfârșită, nu se mai ridica de jos.   
După câteva luni de încercări fără rezultat, domnul Ionescu fu informat de biroul de resurse umane că datorită numeroaselor abateri de la respectarea programului de lucru al întreprinderii i-a fost desfăcut contractul de muncă, dar domnul Ionescu a rupt scrisoarea și s-a dus mai departe la secție, însă portarul nu l-a mai lăsat să intre, așa că domnul Ionescu a încetat să mai meargă la servici. În schimb n-a încetat nevastă-sa, care a continuat să-l bată la cap. „Tu ai înnebunit bărbate, ai ajuns la vârsta asta și în loc să te maturizezi, tu ai dat în mintea copiilor” i-a spus ea în timp ce îndesa în valiza indecent desfăcută peste pat, lenjeria din cele trei sertare așezate alături. Domnului Ionescu i-a intrat pe o ureche și i-a ieșit pe cealaltă.
„Auzi, ar fi timpul să vedem ceva progrese” i-a spus domnul Ionescu umbrei sale, după opt luni de încercări sistematice, șezând amândoi în jurul măsuței de cafea neacoperită cu postav ieftin și sorbind din ceașca fierbinte. „Dacă nu începi să dansezi o să mă faci să cred că noi chiar facem umbră pământului degeaba și că avea dreptate tâmpitu ăla de Diaconu. Da eu sunt convins că n-avea dreptate nici Diaconu, nici Platon și amândoi erau niște proști. Eu cred că noi suntem cei care ne facem umbrele să danseze” i-a spus domnul Ionescu privind-o grav în ochi și aproape implorând-o să înțeleagă importanța momentului. Și fie că avea o umbră sensibilă, fie că era una inteligentă, umbra domnului Ionescu cugetă câteva clipe pe canapea, apoi se ridică și începu să danseze. Dansa așa cum dansează orice suflet, cu eleganță, plutind ușor deasupra covorului, alunecând ca un șal de mătase în adierea înserării, ruptă de orice legături cu lumea reală, ușoară ca un balon ridicându-se către cer.
Domnul Ionescu zâmbi larg. Avusese dreptate. Diaconu și Platon nu!