În târgul nostru a sosit un dresor. Eu un bărbat
înalt, bine clădit, cu favoriți largi coborând și lățindu-se dinspre ureche până
spre întretăierea buzelor și cu o mustață neagră și îndesată, abia agățându-se
de buza de sus, ba scurgându-se ușor spre dreapta și spre stânga pentru a se face
una cu favoriții. Poartă o pereche de pantaloni cu dungi cenușii, mai deschise și
mai închise, o cămașă căreia nimeni nu-i dibuie culoarea, acoperită de o veste
cadrilată din mătase, desfăcută la subțiori și un raglan vechi și ursuz care
niciodată nu se tocmește peste burdihanu-i imens.
Dresorul are o arenă de circ construită
dintr-o cutie de pantofi, căreia i-a tăiat pereții, astfel încât să rămână de doar
trei degete înălțime. În interiorul arenei a amenajat staluri pentru spectatori,
precum și mai multe echipamente de acrobație, cum ar fi o bară fixă, o
trambulină, două inele atârnând de o bârnă orizontală, un catarg înalt și drept
ca o suliță și multe altele, toate făcute îngrijit din bețișoare de chibrit și ață.
În spatele arenei e intrarea artiștilor, o cutie de chibrituri care are o jumătate
fixată pe placă și a doua, în care dresorul aduce el însuși, ca pe un covor
zburător, artistul. Da, da, artistul, căci Circul Dickens are doar un singur artist,
o furnică ce face un spectacol inegalabil de dresură și acrobație după cum spun
afișele multicolore, cu care dresorul a împânzit târgul.
Tribunele sunt întotdeauna pline, oamenii
dau câțiva gologani să vadă minunea și nu pleacă niciodată dezamăgiți, ba chiar
trimit încântați vestea mai departe, astfel încât tot târgul să vină să vadă
dresura de furnici de la Circul Dickens.
Fiecare spectacol începe cu un ropot amețitor
de tobe. Domnul dresor aduce jumătatea de cutie în care își ține furnica și o înfige
în jumătatea de cutie rămasă în sala de spectacol. Furnica nimerește mai repede
sau mai alene gaura din cutie și iese în arenă printr-o boltă colorată și
luminată cu leduri felurite, peste care scrie mare, cu carioca verde, “Circul Dickens”. Doar că
imediat ce trece pe sub bolta multicoloră, furnica devine invizibilă, ca și cum
și-ar scoate costumul negru și strâns pe trup, cu care a venit îmbrăcată și ar
pune un altul, care o ascunde privirilor nepregătite ale spectatorilor. Nimeni
nu se îngrijorează însă și nici nu suferă din cauza nevederii, căci domnul
dresor explică tot ce se petrece în arenă celor care nu au ochi să vadă, dar au
măcar urechi să audă. “Și acum Dickens va face un salt peste trambulină, se va
prinde de bară și va face o rotație de trei sute șaizeci de grade peste bară. Ho-laaa… ho-paaa….” Și imediat se aud ropotele de aplauze
ale spectatorilor, care sunt uluiți de agilitatea furnicii și de saltul
acrobatic făcut de aceasta, demn de cel mai sportiv purice. “Și acum Dickens va
coborî de pe bară, va apuca inelele și va face trei tracțiuni la inele. “Haideeee,
ho-laaa… ho-paaa…” Și domnul dresor pocnește din bici, am uitat să vă spun că
domnul dresor pocnește din bici de fiecare dată când spune “ho-laaa… ho-paaa…”,
iar Dickens execută fără greșeală acrobația ordonată. Apoi tobele încep să răpăie
tot mai tare și mai tare, vibrațiile vin năvalnice, iar sângele în vine începe
să se izbească agitat de pereți… “Și acum va urma numărul nostru de maximă
periculozitate” spune domnul dresor gâtuindu-și cuvintele. “Dickens va urca acum
pe acest catarg înalt – arată el spre catargul subțire și lung, ca cel rămas
după ce s-a terminat puful roz al vatei de zahăr – va sări circa cincisprezece
centimetri și se va prinde în cădere de funia aceasta care-i va atenua căderea,
până va ajunge teafăr înapoi pe pământ. “Ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… ta-ta-ta-tam…
ta-daaaaam… - ne țin tobele cu sufletul la gură, în timp ce Dickens urcă din
greu pe bățul înalt și subțire și se pregătește pentru periculoasa săritură.
“Haideee, ho-laaa… ho-paaa…” Și funia se scutură la celălalt capăt al arenei,
semn că Dickens a aterizat cu bine, fanfara cântă un marș triumfal, iar
tribunele aplaudă în picioare reprezentația, ovaționându-i îndelung pe Dickens și
pe domnul dresor...
Și totul a mers bine și frumos timp de
aproape trei luni, ca într-un basm cu zâne. Mulți concetățeni văzuseră spectacolul
de două sau trei ori deja, ba chiar își aduseseră rudele și prietenii de prin
alte târguri, iar domnul dresor făcuse bani frumușei de pe urma spectacolelor. Într-o
sâmbătă de iulie însă, când sala era arhiplină și aerul fierbinte făcea ca
respirația să devină tot mai anevoioasă, s-a întâmplat nenorocirea. Ta-ta-ta-tam…
ta-daaaaam… ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… s-au auzit răpăind tobele, tot mai rapid
și mai tare, în timp ce Dickens urca asudat pe bățul înalt și subțire și se
pregătea pentru periculoasa săritură. “Haideee, ho-laaa… ho-paaa…” s-a împlinit
glasul domnului dresor ca de fiecare dată, dar spre groaza tuturor funia din
celălalt capăt al arenei nu s-a mai scuturat, semn că Dickens nu a mai aterizat
cu bine. Fanfara nu și-a mai cântat marșul triumfal, iar tribunele, în picioare,
au scos un „Ooooo…” prelung și au acoperit cu palmele gurile înspăimântate. Mai
mulți părinți șocați au sunat la 112 și imediat a apărut o ambulanță și un
medic, doar căăă… Doar că Dickens era complet invizibil, lucru de care uitase
toată mulțimea. Degeaba l-a căutat doctorul prin toate ungherele, degeaba a
intervenit și dresorul, degeaba și-au băgat degetele în cutie și spectatorii
din rândurile din față, Dickens era de negăsit. Și cu toate că trupul nu i-a
fost niciodată recuperat, doctorul a oftat, a constatat decesul și a eliberat certificatul
medico-legal.
În aceeași seară domnul dresor și-a strâns
instrumentele minuscule de acrobație, a înfundat cu vată fanfara, a împachetat
arena și a dispărut fără urmă, iar de Circul Dickens nu a mai auzit nimeni niciodată.