Calul troian

Am întrebat-o care e treaba cu calul troian. A ridicat brusc privirea înspre mine, m-a privit cu ochii mari câteva secunde, apoi a început să râdă. Asta nu mi-a plăcut deloc, era o treabă serioasă. A văzut că mă încrunt și mi-a răspuns cu vorbe rostogolite că l-a scos din curtea interioară și că acum e bine. Asta îmi mai spusese o dată într-o doară, dar nu avusesem timp să discutăm, însă venise momentul să lămurim lucrurile.  
- E mult mai bine acum după ce l-am scos dinăuntru! – s-a grăbit ea să îmi explice, încercând să mă liniștească.
- Nu mai ai senzația aia de amețeală, de sfârșeală, de capăt de lume? Te simți mai bine, da? – am întrebat neîncrezător.
- O, daaa…
Încă zâmbea. Era un zâmbet limpede ca o pânză alunecătoare de apă așternută peste pietrele rotunde îmbrățișate una în alta. O vreme s-a așternut tăcerea. Eu așteptam să îmi povestească în fir a păr despre calul troian, dar gândurile ei alergau în galop peste dealuri...
- Despre ce cal vorbești? Ce e cu calul ăsta troian? De unde vine, unde s-a dus? – am izbucnit eu, încercând cu greu să îmi păstrez cumpătul.
- Calul de lemn. Gol pe înăuntru și plin cu soldați, calul troian...   
- Și unde era înainte să îl scoți afară?
- Înăuntru! În curtea interioara.
- În curtea interioara...?!
- Da, da, în curtea interioară a sufletului – a încercat ea să îmi explice și a dus mâna la pântece.
- Nu cred că acolo sălășluiește sufletul, ci aici – am contrazis-o imediat și am dus măna în dreptul pieptului.
- Nu, nu, nuuu... Aici unde îți arat eu sălășluiesc emoțiile, nu acolo, știu sigur. Și despre asta este vorba, despre emoții – a revenit ea foarte sigură pe sine și a proptit degetul mare chiar în dreptul buricului.
- Cine l-a adăpostit acolo?
- Oamenii, trecătorii... oamenii pe lângă care am trecut... nici eu nu știu foarte bine.
- Și soldații?
- Ooo... soldații s-au împrăștiat imediat prin tot înlăuntrul... Au luat în stăpânire fiecare crenel, fiecare poartă, fântâna și magazia cu alimente, țărâna și cerul...
Am rămas încremenit. Nu înțelegeam absolut nimic. Mă gândeam dacă nu cumva lucrurile mergeau chiar mai rău și nicidecum mai bine și dacă îngrijorarea nu se înșurubase în creier ca vâlvătaia flăcării în jurul  săgetații ascuțite înainte să fie zvârlită spre țestele războinicilor de peste munți...
- Fiecare din noi avem înăuntru un cal troian – mi-a spus cu glas moale dar sigur.
Lumina îi dispăruse din priviri, ochii nu mai vânturau râuri repezi, ci se lăsaseră pradă mării nesfârșite, calme dar cenușii.
- Și soldații lor se împrăștie prin tot înlăuntrul nostru. Noi ne retragem pas cu pas, urcăm cu spatele pe scara de piatră ce se rotește în spirală și ne ascundem sus, în turnul cel mai înalt, cel în care a locuit și prințesa din pădurea adormită. Ieșim noaptea și bântuim culoarele pustii, sala tronului pe unde nu a mai trecut nimeni demult, trecem peste santinelele adormite pe platformele de lemn de pe ziduri, traversăm curtea prin dreptul fântânii, privind din când în când cerul din adâncul ei, apoi ne ascundem în camera secretă cu perete fals...
- În camera secretă?
- Da, da, în camera secretă... Cea în care stau gândurile înșirate frumos pe rafturi ca niște cărți cu coperți moi și viu colorate... E ca o bibliotecă. E chiar o bibliotecă! De cele mai multe ori ei nu bagă de seamă, sunt ocupați să țină lucrurile pe verticală și Soarele înfipt în vârful lor...
- Și calul? Cine a băgat calul troian înăuntru?
- Nu l-a adus nimeni înăuntru, ăsta e paradoxul. Acolo a fost construit... Dar de asta îți dai seama abia târziu. La început crezi că l-a băgat cineva și îți storci creierii să înțelegi cine. Georgeta de la trei, doamna Gardoș, bărbatul cel tânăr care iese seara să citească în balconul de vizavi, șeful Grigorescu, Tănăseasca de la administrativ... Apoi îți dai seama că nimeni nu putea să aducă ditamai calul troian în curtea interioară fără să bagi de seamă și fără să te împotrivești, că de fapt el a fost construit chiar înăuntru, acolo, sub ochii tăi, bucățică cu bucățică, fără să observi... Fiecare dintre oamenii cu care te-ai intersectat a adus câte o piesă și a adăugat-o peste cele deja așezate înainte. Dacă te uiți mai bine nici nu seamănă cu un cal, ci cu orice altceva. Nici n-ar fi putut să construiască niște străini un cal înlăuntrul tău, asta e sigur, numai tu ai fi putut face asta...  
- Șiii... cum ai reușit să îl scoți de acolo?
A început să râdă iar. Ochii i s-au aprins ca două torțe în cetatea pustiită și glasul a prins a aluneca devale ca un pârâu repede de munte, furișându-se dinspre cremenile reci și ascuțite înspre tărâmuri cu pante dulci și maluri cu ierburi înalte.
- De fapt problema cea mai mare nu este să îl scoți, ci să îl găsești. E ditamai calul dar nici nu îți dai seama că face parte din tine, că îl ai în pântec, în brațe, în ochi, în buze, în unghii... Treci pe lângă el, prin el și totuși nu îl vezi. Pentru că e un înlăuntru în interiorul lăuntrului. Soldații ieșiți din pântecele lui se întind precum cuiele pe marginea gherghefului și țes între ei pânză deasă care acoperă zidurile ca cearceafurile albe salonul de muzica uitat de timp. E de ajuns însă să găsești așchia din privire sau nodul din călcâi și să ai răbdarea și dorința să mergi în lungul lor îndărăt, căci descoperi apoi bucată cu bucată întregul ansamblu. Trebuie doar să știi ce să cauți. Ooo... Și să nu-ți imaginezi că ai să găsești forma de cal, forma nu ai să o descoperi de fapt niciodată, pentru căăă... cum să îti explic, pentru că faci parte din ea, ți-e și fântână și cer, și măr și țărână și ochi și copită...  Înțelegi?
A fost rândul meu să casc ochii mari și să râd. Nu înțelegeam nimic, dar absolut nimic.
- Odată ce scapi însă de calul troian și de soldații ascunși în pântecul lui, odată ce rămâi tu însuți cu tine și dai afară tot ce nu e al tău, te simți eliberat... Te simți cu adevărat liber...    
Are o privire de copil care descoperă pentru prima dată în viață fluturele. Îl privește cum coboară pe floare și cum își vântură aripile. Fluturele se rotește pe conturul florii ca un ac de ceasornic, apoi zboară și i se așază pe nas. Râde...
- Dar trebuie să ai continuu grijă. Nicio clipă nu trebuie să lași garda jos. Ei vor încerca mereu să aducă bucățile lor de lume înlăuntrul tău. Deschie-le poarta, dar lasă-i să intre pe o parte și fă-le vânt pe cealaltă. Păstrează ce îți dorești tu, nu ce îți leapădă ei...
Râde iar. E un râs cu rădăcini adânci, crescut din buric... A așezat fluturele pe vârful degetului și suflă peste aripile lui. Fluturele își desface aripile dar nu se ridică ci își înfășoară trupul subțire în jurul degetului și se topește în piele.
Îmi arată chicotind degetul albastru...

Ghilotina

Barjols este o localitate mică și liniștită, pierdută în mijlocul câmpiei, departe de agitația și nebunia marilor orașe. Oamenii se trezesc la cântatul cocosului, își văd de trebăluitul prin grădini, servesc prânzul copios constituit din legume proaspete, preparate în cele mai diverse moduri, alături de care destupă o sticlă de vin alb taman adus din beci, se odihnesc câteva ceasuri după masa îmbelșugată, apoi mai trebăluiesc o vreme cu gândul la cina cu plăcintă de iepure și vin roșu, pe care o împart întotdeauna seara cu prietenii, alături de-o vorbă și-un cântec. Tocmai de aceea, apariția într-o duminică a unei ghilotine, ce părea complet funcțională, în piața centrală a urbei, a stârnit valuri de înfrigurare printre cetățeni. Cei mai mulți s-au oprit doar s-o privească de la suficientă distanță, dar cei mai îndrăzneți i-au atins bârna groasă de lemn care susține portalul, stâlpii solizi cu șanțuri metalice pe care glisează lama ascuțită, fără ca vreunul să aibă curajul însă să se atingă de sfoara împletită ce susține spânzurat fierul. Nimeni nu știe cine a adus ghilotina și cu ce scop, iar în privința aceasta câte guri atâtea presupuneri. Cei mai mulți cred că ar fi vorba despre o sectă, sau cam așa ceva, care vrea să bage frica în oameni pentru a i se alătura, a i se supune și a se abandona complet acestora cu toate bunurile deținute. Alții se gândeau la ultranaționaliștii care vor să taie capetele imigranților în încercarea de a păstra rasa curată și pentru a-i ține departe de împrejurimile obștii, în timp ce câțiva cetățeni intrigați sunaseră chiar la poliție, solicitând grabnică lămurire, dar nimeni nu știa nimic nici acolo.  

Totul avea să fie clarificat însă luni dimineața, când pe stâlpul din dreapta al ghilotinei cineva bătuse peste noapte, sau poate devreme în zori, un cui, de care agățase o plăcuță pe care scria cu litere albastre îndeajuns de mic încât să nu poată fi citite decât de la maxim șapte pași depărtare: “Ghilotină pentru decapitat gândurile negre. Relații la farmacie”. Bineînțeles, că după ce madame Cantillon a ieșit dis de dimineață să aprindă focul la brutărie, trecând prin piața centrală care separa casa dumisale de brutăria lui Gervais, și a dat cu ochii de plăcuța apărută peste noapte, întreaga suflare a aflat noutatea ca și cum madame Cantillon ar fi avut conectat la buze un tub cu pâlnie care se ramifica apoi în mii de firișoare terminând-se fiecare cu câte un burete înfipt în urechea barjolstenilor, și toate bolboroselile sale s-ar fi rostogolit simultan și instantaneu în urechile întregii comunități, amestecând-se acolo cu susurul dimineții, ca într-o salată de avocado cu miere de albine. În mai puțin de zece minute sute de barjolsteni se adunaseră în jurul ghilotinei, bombănind fiecare în barba dumisale, încă nedumeriți de scopul năzdrăvăniei, dar bucuroși că descoperiseră măcar rădăcina adâncă a somnului răzvrătit care le tulburase ultima noapte. Trebuiseră să aștepte însă până la ora nouă când, conform orarului afișat în fereastră, spițeria lui Marcel avea să se deschidă, pentru a afla cu urechile lor detalii privind năstrușnica apariție.

- Vă rog, vă rog – scrâșni Marcel încercând din răsputeri să-și facă loc cu brațele prin mulțimea strânsă grămadă împrejurul stabilimentului.   

- Vă rog, vă rog frumos, nu mai mult de cinci în magazin. Și vă rog să vă aliniați acolo pe stânga – opri el mulțimea cu brațele după ce câțiva bărbați își făcuseră loc îndărătul lui și pătrunseră împinși de mulțime în prăvălie.

Era clar pentru toată lumea că întreaga poveste nu fusese decât o strălucită strategie de marketing bine pusă la cale de Marcel, dar oamenii voiau să vadă totuși ce are spițerul de vândut și mai ales ce legătură are ghilotina cu farmacia. La prima vedere se întrezărea o legătură dar nimeni nu voia să creadă că spițerul voia să vândăăă...

- Heeei... ieși afară și spune-ne despre ce e vorba. Nu poți să ne lași aici să așteptăm ca proștii, după ce  deja am stat degeaba toată dimineața. Marie a trebuit să se ducă singură să dea la găini. Eu n-am putut să mă duc ca să-mi țin locul aici. Ieși de-acolo și spune-ne pentru ce mi-l țin!

- Da, da! Ieși de acolo și vorbește-ne! – aprobară degrabă alte câteva voci.  

Desigur că Marcel nu avu încotro și trebui să iasă din prăvălie pentru a vorbi mulțimii. Oh, și de când așteptase momentul acesta. Cât îl mai bibilise și cât îl mai pritocise. Cât se mai gândise la el și la vorbele pe care avea să le spună. Pieptul i se umflase, inima îi bătea ca toba mare într-o fanfară militară defilând pe strada principală, venele de la încheieturi îi zvâcneau de parcă prin sânge i-ar fi trecut bile de metal, în timp ce fruntea se încinsese toată și ardea ca o piatră vulcanică. Era momentul său de glorie, timpul său, clipa cea mult așteptată, pe care, era sigur, nu avea să o mai trăiască vreodată în viață. Ghilotina în sine îl costase câțiva franci, dar mașinăria din spatele ei, softwareul cum s-ar zice, era o minune, o inovație care avea să schimbe pentru totdeauna viața oamenilor, făcându-i mai buni, mai fericiți, mai împliniți.  

- Bună dimineața dragii mei concetățeni! Aveți aici, în fața dumneavoastră, una din cele mai mari invenții ale lumii moderne, care va schimba cu siguranță fața lumii, ce va deveni mai limpede, mai curată, mai zâmbitoare. Aveți în față ghilotina pentru gânduri negre. Funcționarea ei este relativ simplă. Ne așezăm capul pe acest butuc, având grijă ca în dreptul lamei să așezăm creștetul și nu gâtul, căci acolo în creștet, unde se strâng gândurile, e problema, nu în gât – explică bărbatul detaliat, în timp ce își așeză el însuși capul pe butuc, nu înainte de a desface sfoara ce ținea lama atârnând și a o ține strâns în palmă. Din cauza temerii privind moartea, toate gândurile negre se strâng grămadă aici, în partea superioară a calotei craniene, ca și cum ar vrea să iasă prin creștet și să fugă văzând cu ochii, separând-se de restul gândurilor – mai explică el atingând-și ușor cu cealaltă mână creștetul. Odată separate aceste gânduri negre, eu voi lăsa lama să cadă și ele vor fi retezate și făcute ferfeniță. Veți scăpa pentru totdeauna de ele – și nici nu apucă bine să termine vorbele, că și dădu drumul lamei care hurui metalic preț de câteva secunde, ce părură ceasuri mulțimii adunate, apoi bubui apăsat când bârna care o susținea atinse baza mașinăriei.

- Auuu... – se auziră în mulțime zeci de țipete lungi.

Marcel își retrase însă capul întreg și zâmbitor din ghilotină și chicoti poznaș.

- Această lamă este doar o hologramă – explică el și își trecu mâna prin lama groasă și grea, așa cum o treci printr-un țipăt lung și ascuțit. Însă aici, în bârna acesta de sus, este un generator de raze X. Odată pornit el trece prin creier o rețea deasă de raze subțiri și ascuțite care perforează gândurile negre, făcându-le complet inofensive – și Marcel desfăcu un capac, care până atunci fusese complet invizibil, ce lăsă să se vadă înăuntru o electronică complexă, leduri mici indicând ici colo funcționarea sistemului. În felul acesta veți scăpa pentru totdeauna de gândurile negre și veți fi fericiți și împliniți până la adânci bătrâneți. Cine vrea să înceapă?

Din mulțime nu se mișcă niciun creștet. Ba mai mult, cei zece cincisprezece oameni strânși în jurul lui Marcel făcură o jumătate de pas în spate.

- Cinci sute de franci! Dar atenție! Dacă nu sunteți mulțumiți de funcționarea ghilotinei, primiți banii înapoi. Iar azi, pentru că este prima zi, fac un discount de o sută de franci. Pentru cei ce vor utiliza mașina astăzi, prețul va fi de numai patru sute de franci.

Bărbații din primul rând dădură încă jumătate de pas înapoi. Marcel știa însă că era suficient ca unul să muște și să spună da, apoi ar fi dat năvală cu toții.

- Eu vă las, mă duc să îmi văd de treabă. De acum știți însă că farmacia lui Marcel nu vinde doar hapuri, ci și leacuri pentru suflet... Patru sute de franci azi...

Nici nu apucă să se răsucească pe călcâie, că în urma sa murmurele explodară ca florile-n cireș când le împunge în subsuori căldura primăverii. Pentru cinci sute de franci pot să merg la Marseille și să iau o masă pe cinste la cel mai bun restaurant, cu cinci sute de franci pot să-mi cumpăr rochia pe care mi-am dorit-o atâta vreme, cinci sute de franci mai bine îi dau pe motoreta lui Jacques, e veche dar măcar nu mai umblu pe jos până la câmp, șușoteau vocile ridicându-se una peste alta tot mai năvalnic, tot mai aprig...

- Eu vreau – izbucni Babette Brunelle peste murmurele tuturor, exact înainte ca ușa să se închidă în spatele lui Marcel.

- Așa?! – întrebă bărbatul zâmbind din prag mulțumit. Poftește te rog să îți tai bonul și apoooi... capul pe butuc.

Babette Brunelle avea patruzeci de ani și o listă lungă de iubiri neîmplinite. Ultima fusese însă de pomină. Bărbatul pe care îl ținuse sub acoperișul ei mai bine de un an, căruia îi pregătise și Coq au Vin și Quiche Lorraine și Ratatouille, ba chiar și Escargot, nu îi furase doar inima, ci și cei cincizeci de mii de franci strânși cu bănuț cu bănuț, așezați pe fundul unei căldări de apă, peste care fusese pus un ștergar alb cu margini roșii zigzagate.   

Babette ieși foarte emoționată din farmacia lui Marcel, cu obrajii arzând iar mâinile vizibil tremurânde, își așeză capul pe butuc, având grijă să își aranjeze gulerul rochiei în jurul gâtului alb pentru ca acesta să nu se șifoneze și așteptă.

- Ești pregătită? – întrebă Marcel cu frânghia strânsă în palma umedă.

- Sunt! – murmură plină de emoție Babette.

Huruitul metalic al bârnei de sus căzând amețitor peste capul lui Babette topi orice zumzet al mulțimii. Alunecarea de-a lungul celor doi trei metri ai dispozitivului păru nesfârșită pentru cei mai mulți dintre cei prezenți. Lama ajunse însă la capătul drumului și un auuu prelung sfâșie din nou împrejurul, în timp ce Babette își pipăi instinctiv gâtul.

- Acum pot să mă ridic?

- Desigur! Gata, de acum gândurile tale negre au fost ciuruite. O să mai dureze câteva zile până se resorb cu totul în creier, dar de astăzi încolo ai să descoperi diferența. Mai ales peste noapte. Să vii mâine dimineață să-mi spui cum o duci. Dacă nu simți că totul e complet diferit și că toate gândurile negre s-au stins, îți returnez banii.

- Eu – se auzi brusc o voce din mulțime, de undeva din ultimele rânduri, imediat ce Marcel slobozi ultimul cuvânt.

- Ei, tu ce? Cine vorbește acolo?

- Sunt eu, Velan. Mă duc până acasă să aduc banii și apoi vreau și eu pe butuc.

Pe bătrânul Velan îl știa toată lumea că e om bun și harnic, dar tare necăjit. Fusese atât de încântat când vițica Valerie fătase un vițel frumos ca un Soare și îl îngrijise cu atâta bucurie și răbdare, încât moartea lui Jab atât de stupidă, înghițise peria cu care bărbatul țesăla caii, îl doborâse complet, ucigând în el orice urmă de bucurie sau de mulțumire, așa cum toamna ucide în bătrânul castan orice urmă de alb.

- Bine, bine, te aștept.

Și încet, încet oamenii își aduseră aminte de toate gândurile negre care le măcinau nopțile și uneori zilele, și pe care le azvârleau la marginea vederii, ca pe o țoală jerpelită și veche la marginea dinspre perete a patului. Unul câte unul se înscriseră pe lista lui Marcel, iar ghilotina funcționă săptămâni de-a rândul la foc continuu, oamenii aliniindu-se și așteptându-și cuminți rândul pentru a-si întinde creștetul peste butucul ghilotinei.

Nu era foarte clar pentru nimeni dacă dispozitivul chiar funcționa și Marcel era într-adevăr un tip extraordinar, sau dacă atingerea ghilotinei și teama de moarte declanșa o schimbare înlăuntrul fiecăruia și îi făcea pe oameni să aprecieze mai mult clipa, viața trăită, reală și nu aceea ce ar fi putut fi, care se topea într-o uitare lăptoasă. Toți recunoșteau la unison însă că de când puseseră capul pe butucul lui Marcel viața li se îmbunătățise, gândurile dureroase nu mai mușcau din nopțile cu lună plină, zvâcnetele trecutului nu le mai sfâșiau ceasurile zilei, iar lumea li se deschidea în fiecare dimineață ca o fereastră spre livada înflorită...

Doar căăă...

Doar că într-o dimineață Babette ciocăni nervos în fereastra farmaciei lui Marcel. Ceasurile erau trecute de nouă și Babete știa că Marcel e înăuntru.

- Da Babette, ce pot face pentru tine? – întrebă bărbatul galeș, dar deja un al nouălea simț îi spunea că ziua ce tocmai începea nu are sa fie una la fel de bună ca cea de ieri sau cea de alaltăieri.

Babette trase aer în piept, vru să spună ceva, apoi se așeză și își turnă apă într-un pahar din carafa pe care Marcel o ținea la îndemână pentru pacienții care trebuie să ia deîndată un hap din cele prescrise. Babette bău apa dintr-o înghițitură și glăsui repezit și tare, ca și cum ar fi vrut să scape degrabă de o corvoadă care o măcina de multă vreme, dar al cărei rezultat era totuși important să fie pozitiv.   

- Domnule Deveaux! – începu ea protocolar. Eu nu vreau să maiii... Eu de fapt cred că mă descurc cu toate gândurile mele. Nu cred că mai vreau să îmi ia cineva din ele, vreau să le păstrez pe toate. Uite, să luăm exemplul cu Chevis. Eu mă gândesc că poate îl conving să se întoarcă. Cu bani cu tot. Nu știu dacă am să pot, dar mă gândesc să mă duc la Marseille, să vorbesc cu el. Am strâns și niște bănuți... Dacă ghilotina ne taie o parte din gânduri rămânem mai săraci, unele momente din viață se duc, se îneacă. Iar eu nu vreau să îmi mai ia cineva din gânduri, înțelegeți?

Lui Marcel nu îi fu clar nici până în ultima clipă a vieții de ce venise Babette la el. Căci nu îi ceruse banii înapoi, așa cum nu îi ceruse nici gândurile înapoi. Fusese mai degrabă o plângere referitoare la mașinăria de ucis gânduri, mașină care din punctul ei de vedere n-ar fi trebuit să existe, n-ar fi trebuit să funcționeze niciodată. Iar Marcel știuse într-o clipă că acela avea să fie începutul sfârșitului. Fără să fi vorbit între dânșii, de rușine, oamenii veniră unul câte unul să își jelească gândurile cufundate în uitare. Nu voiau nimic, decât să vorbească despre viețile lor, cu bune și cu rele, despre probleme, despre bucurii, despre vise și temeri.

După nici o săptămâna de la vizita lui Babette, Marcel demontă ghilotina și prelungi programul de lucru al farmaciei cu două ore...