duminică, 28 iulie 2013

Home sweet home


mi-au placut in state:
- pajistile verzi cu flori din jurul caselor, magazinelor, companiilor, soselelor
- organizarea/eficienta la nivel de business
- calmul
nu mi-a placut in america
- LA
- evident degradare la toate nivelurile dar mai ales al educatiei
- tips-urile rasarite ca ciupercile; parca am fi la turci…
o concluzie rapida si la cald
- america nu mai e a americanilor

romanii sunt de doua ori mai destepti decat americanii si de zece ori mai indisciplinati; roughly speeking...…

am intalnit cu siguranta cel mai mare fund din lume; era negru si n-ar fi incaput in niciun autoturism care circula in romania…

cu al meu nokia 3310 de pe vremea lui pazvante m-am simtit in state exact ca un neanderthalian cu silexul la brau; si sincer nu l-am folosit nici cat un silex caci se pare ca partea electronica e mult prea veche pentru america si nici nu e ascutit; la paris si la amsterdan a mers!

cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o in state a fost o chinezoiaca care m-a dus cu masina la aeroport in LA si pe care am asteptat-o la poarta hotelului 20 de minute; papusa de portelan!

am vazut o mireasa in tenisi! in fine, nu ma pricep, or fi fost conversi.

americancele sunt lipsite de feminitate; nu tu un decolteu indraznet, nu tu o fusta deasupra genunchiului (n-am vazut decat doua trei fuste in doua saptamani), nu tu o rochie eleganta; ca sa nu mai vorbesc de un ciorap ca o manusa sau un pantof cu toc inaltut; toate in slapi, tricou si pantaloni scurti si cu pulpele cat nucu de la poarta popii la vedere

acum am inteles de ce salt lake city se numeste salt lake city: maaaama cata sare…

in america traiesc multi barbati, cateva femei si o specia androgina de femeie-barbata care se imbraca precum un barbat, se poarta ca un barbat, vorbeste ca un barbat, dar zambeste ca o femeie…  

cea mai misto stewardesa peste care am dat in state a fost un baietus de vreo 25 de ani in zborul spre idaho falls; cred ca era japonez de fel

in zborul de cinci ore intre coasta de est si cea de vest poti sa asculti muzica doar daca ti-ai adus casti de acasa de la mama; sau daca cumperi de la producatorii locali, din avion; asa-i, sau m-au dus pe mine cu presul?! de altfel nu poti face prea multe fara sa scoti banul; nimic nu mai e moca; vrei sa lasi bagaj la cala?! scoti banul! vrei sa asculti muzica?! scoti banul! vrei sa mananci ceva?! scoti banul!  vrei acces la internet?! scoti banul! vrei sa te scarpini in nas?! scoti banul! mmm… ultima s-ar putea sa fie moca totusi…

am dat peste o stewardesa care avea 100 de kile cel putin; p-un picior; si alta care trebuie sa fi avut peste 80 de ani; nu se vedea prea bine ca era acoperita cu smelecleuri; are they allowed on bord?!

singura doamna cu taior pe care am vazut-o in state avea un rucsac cat toate zilele in spinare si o valiza mare in mana; nu se asortau deloc la taior…

in cursa delta airlines peste ocean n-am putut sa inchid un ochi; pe partea mea avion era responsabila o stewardesa maaaare si neagra si urata; cum inchideam ochii cum o visam ca se apropie de mine ranjnd malefic "do you need something sir?” si ma trezeam brusc cu picuri reci de sudoare pe sira spinarii…

romania se vede foarte frumos din aer, chiar neasteptat de frumos; mai nasol e cand cobori cu picioarele pe pamant…

luni, 22 iulie 2013

West coast

Dupa o gramada de drum, iata-ma si pe coasta de vest.

LA e cea mai mare dezamagire; nu-mi place deloc cum arata. La bogatani n-am fost (ce folos?!). De fapt am fi mers dar am cam ratacit drumul.

San Diego in schimb mi-a placut. Balboa Park, Coronado Island si altele... Am mancat mancare mexicana.

Atata stupiditate, atata lipsa de common sense, atata kitchozitate pe centrimetru patrat ca pe faimosul Hollywood Boulevard (il stiti, e ala de-si implanta vedetele mainile in beton) n-am vazut in viata mea. In bazar la IStambul e rai!

Ieri am vazut prima femeie de cand sunt in State; azi am vazut mai multe…

Hartia higienica e foarte subtire aici; mde obrazul subtire cu hartie fina se tine; la noi a ramas groasa de pe vremea cand se facea in doua, una sa fie folosita, alta sa se puna la dosar…

Imi place aici cum fiecare petec de pamant e acoperit de iarba si flori, iar iarba e tunsa mai ceva ca barba mea. Nu e fir de praf prin orase. Pe la noi pe la acasica, nu se mai vede orasul de praf…

Ma uimeste cum “rasa ariana” cum bine ii zice Cora, e din ce in ce mai putin vizibila. Ba mai mult, si cei care ar trebui sa o reprezinte imi par mici, strambi, cu o culoare ciudata. Unde naiba stau barbatii aia americani inalti ca brazii, frumosi ca Silvester Stalone si trosnind de sanatate ca un pepene rosu?! (de femei nu mai vorbesc ca am vorbit)

Benzina e la juma de pret gfata de Romania. Si altele sunt la juma de pret (sau aproape). Paine si circ!.

Toata lumea vinde si cumpara. Industriile de baza sunt comertul si turismul. Majoritatea oamenilor sunt angajati in servicii. Orasul Detroit si-a declarat falimentul. S-o mai produce ceva pe undeva?! La Cleveland mi-a spus o prietena ca cea mai mare industrie din oras sunt spitalele.

Dupa cum arata America azi imi pare ca ne indreptam grabit spre capatul lumii. Interesant ce-o fi dincolo de el!

joi, 18 iulie 2013

East coast

Eiii cu totul altfel a stat treaba cand am plecat din Paris spre State. Alt avion, alti oameni dar aceleasi apucaturi. Ne-am imbarcat cu o jumatate de ora intarziere ca mde frnacezii sunt oameni finuti, nu tu imbranceli, nu tu calcat pe batatura, nu tu graba, Pe urma a mers avionul ala prin ograda aeroportului vreo jumatate de ora, de-am crezut ca vrea sa ajunga pana in Portugalia pe jos si de-acolo de la mal sa-si ia zborul. Dar nu, dupa o vreme de cotit la stanga si la dreapta a frant brusc si s-a oprit. S-a oprit la o coada mare de avioane cum avem si noi la aprozar cand zice Nea Georgel ca baga oua proaspete si cand vecina Vetuta si babele ei ies cu scaunelul la coada odata cu rasaritul soarelui chiar daca oualele ajung abia dupa doispe. Si a asteptat cuminte la coada inaintand incet ca pisoiul lu vecinu Costica cand vrea sa prinda vrabii pentru ca in cele din urma  sa-si incordeze toti muschii si zbarrr, sa se ridice in inaltul cerului.
Pe Charles de Gaulle m-a mirat multimea de natii si mai ales aglomerarea de non-europeni. Europa incepe sa fie a non-europenilor.
In avion peste ocean nu mai e ca pe vremuri, numai femei cu taioare office (de altfel foarte putine) si barbati la costum asezandu-se sobri si scortosi picior peste picioar si asteptand ca stewardesa sa le aduca ziarul cu “the latest financial news”. In ziua de azi toata lumea calatoreste. Mai ales pre America. Nici barbatii care inca mai sunt la costum nu-l mai poarta scortosi pe dinafara, il poarta pe dinauntru.
Cred ca mi-au facut-o intentionat. Iar stau langa un arab. Cand ajung eu e deja descult, e doar in ciorapi. Par a fi curati. Seamana foarte bine cu… Atta. Asta e arab sigur ca i-am vazut pasaportul. Da a fost cuminte.
La verificare pasapoarte sentimental acesta de turn Babel e aceentuat de lumea pestrita asezata la coada. Acum se vede si mai bine amestecul de natii. Si nu numai la coada de “vizitatori” ci si la cea de “American citizens”. Si acolo e la fel.
America nu mai e ce-a fost, si-a pierdut pojghita de stralucire care acoperea totul. Sub ea se vad gaurile de pe autostrada, degradarea educatiei care se iteste pe fetele, pe trupul si mai ales pe buzele oamenilor, a “shuttle bus”-ului a carui rugina razbate de sub caroseria busita si revopsita prost, a cladirilor care nu au mai vazut bidineaua de mult timp. Nimic nu mai straluceste! Chiar nimic.
America ramane insa America. Exista o dunga de “bunastare” care pastreaza aparentele. Gazonul e tuns in continuare de fiecare data cand creste mai inalt de doua degete, temperature e peste tot de 20 grade chiar daca afara sunt 35 si e grozav de umed, camera de hotel e mai mult decat decenta la un prêt acceptabil. Si oamenii, mai ales oamenii… Opresc masina fara sa te injure cand te vad ca vrei sa treci strada chiar daca acolo nu e trecere de pietoni. Zambesc si-ti spun “glad to meet you”. Nu se cearta niciodata chiar daca au pareri contrarii.  Muncesc eficient si fara stress. Cum naiba poti sa faci asta avand doua maini, doua picioare si un singur cap nu stiu!
NY nu mi-a placut niciodata. E prea masiv, prea aglomerat. Cladirile inalte din centru nu se vad niciodata, sunt ca un fel de sequoia lipiti unul de altul din care nu vezi decat trunchiurile groase si atat. Bostonul e orasul din State care imi place.
Imi plac orasele mici americane. Au un farmec aparte. Par de jucarie. Danbury e la fel.
Casele par a rasari din padure. Sunt dichisite, niciuna nu-i noua, dar fiecare e dichisita. Oamenii au timp aici, au tot timpul din lume.
Am un king size bed. 3 pe 3 si inalt de un metru. Am incapea patru oameni lejer. Eu sunt singur. E pentru sultani probabil desi americanii n-au auzit de ei. Negrul care serveste micul dejun ar putea parea orice, doar a ospatar nu arata. Isi taraie picioarele in adidasii negrii cu sireturi desfacute, camasa ii atarna lalaie, se leagana ca o rata plecata la scaldat in miezul zilei toride sa se racoreasca. Toarna jumatate de suc de portocale in pahar si jumatate pe masa. Niciun “sorry about that”. Cand soseste prietenul primeste tot jumatate de pahar de suc doar ca de data asta omul a bagat la cap, nu mai tine paharul in dreptul mesei, asa ca jumatate din suc ajunge direct pe podea. Altfel ieftin.
Philadelphia si Cincinnatti in fuga. Philadelphia imi pare un oras cenusiu, industrial. Cincinnatti nu-mi pare nicium, l-am parcurs noaptea. Orasele mici insa au farmecul lor. Milford pare coborat din poveste. Daca n-ar fi masinile pe strazi as fi putut sp[une ca e un oeas “parasutat” din anii 1900.
Cleveland si apoi L.A. California here I come!

luni, 15 iulie 2013

Jurnal de calatorie


Ei dragilor, plecai prin tari straine si zisei sa va tin la curent cu ce mai e prin lume, asta in cazul in care nu sunteti déjà prin lume si nu e deja curent acolo unde va aflati.
Deplasarea ar fi fost placuta poate daca n-ar fi trebuit sa zbor cateva mii de kilometri cu avionul ca mie nu mi-e nici frica, nu am nici rau de inaltime da am asa, o usoara stranger de inima cand podeaua pe care calc sta suspendata la zece mii de metri deasupra pamantului cu nimic de sprijin deasupra sau dedesubt decat mila lui Dumnezeu. Da legat de asta mi-am facut planul de acasa. Totul e sa te deconectezi. Sa te departezi de subiect si sa-l privesti de deasupra  ca pe un norisor, sa-ti muti gandurile de la pasaroiul de fier. Dar la rand la check-in cat am stat o ora la coada pe Otopeni zau ca n-am putut. Toti numa asta vorbeau, despre zboruri, despre avioane, despre decolari, despre aterizari, despre… Abia cand am ajuns la Plecari mi s-a mai limpezit capul. Afara era frumos, era soare, pe geam se vedea si Airbusul nostrum. Parea cam vechi el asa. Oare si-o fi facut toate reviziile?! Si avea doar doua motoare, cate unul pe fiecare aripa. Daca intra o pasarica mica in pasaroiu mare si se opreste un motor, inainteaza numai cu o aripa?! Ar fi fost mai bun unul cu patru motoare. In fine, ma departez de fereastra sa-mi alung gandurile tulburente. In sala lume multa De toate natiile. Vreo doi trei au moace de arabi. Unul cu moaca de intellectual tot clampane ceva la un laptop. Asta trebuie sa fie ok. Altul inalt ca o prajina cu o fata de jucator de fotbal se tot scarpina in urechi. Asta are o moaca prea tampa ca sa fie unnnn… Si mai e o femeie. E mica, tuciurie si urata. E araboaica sigur ca are un telefon de cred ca face si oua prajite.Langa ea un rucsac mare, bagajul ei de mana. Dumnezeule! Or fi controlat-o bine?! Dar daca a facut schimb de rucsace cu cienva in aeroport, dincoace de porti?! MA uit la ghiseu. Aici nu mai e niciun scanner d-ala de vede si ce-ai mancat la micul dejun. Imi fac curaj. Si iar imi fac. Si iar imi fac. Urc in avion printer ultimii, ce rost are sa ma inghesui la coada, m-am saturat de cozi. Am 5B. Aoleuuu. Surpriza mare. Am loc exact langa araboiaca. Cand ma vede se stramba, se face si mai mica si-si pune peste fata un val negru care o acopera pana in pamant. E mai speriata de apropierea mea decat eu de a ei. Tot zborul pana la Paris nu si-a ridicat valul, nici macar sa manance. Nu, nu a mancat prin el si a refuzat sa manance. In fine, totul e sa te deconectezi. Sa te departezi de subiect si sa-l privesti de deasupra ca pe un norisor, sa-ti muti gandurile de la pasaroiul de fier. S-a ocupat de problema baiatul asta, sofeurul de la aeronava ca a facut ce-a facut si a dat in timp ce mergea catre pista de decolare cu roata stanga spate intr-o gura de canal lasata descoperita. Hai da-o-ncolo de treaba. Pai si de-aici fratilor? Si de-aici dati cu jula?! Noroc ca eram inca in Romania si frantujii, ca era unj Air France, au chemat doi baieti de la scularie cu doua baroase imense si niste rangi cat stanga de remorcare care cat ai zice “una mica” au indreptat janta si au pus cauciucul la loc. Frantujii au fost multumiti, au bagat ceva in buzunaru lu ala de era mai lat in umeri, ala i-a scos, i-a numarat si i-a fluturat usor peste barbie. Pe urma n-a mai fost nicio problema. Decat treaba asta cu urcatu poate. Ca mie nici in lift nu-mi place da macar are ala cabluri de care atarna si la o adica mai are franele alea de se freaca de marginea ziduluii, da la avion…  eiii, da nu-I nicio problema. Totul e sa te deconectezi. Sa te departezi de subiect si sa-l privesti de deasupra ca pe un norisor, sa-ti muti gandurile de la pasaroiul de fier. Si le-am mai mutat o data. Cred ca eram pe undeva pe la Crevedia cand din fata apare un baiat cu un deltaplan. Era subtirel si negricios. Intr-o mana tinea o sticla de Cola de doi litri cu apa cu clabuc si in cealalta o perie soioasa. “Sefu, sa va sterg parbrizu?!” intinde el mana spre aeronava, da frantuzul, care nu era pentru prima data in Romania, il ocoleste elegant si-si vede de drum. Pana la urma ajunge la soseaua aia aeriana de trebuia sa ajunga si motoarele inceteaza sa mai gafaie, ca tare mai rageau saracele cat am urcat, semnul de centura legata se stinge si fetele de la Air France incep sa misune. Vorba vine fetele, ca nu opera mai erau fete si nici de la Air France nu pareau ci mai degraba de la Air Bulgaria. Dau sa misun si eu pana la toaleta da araboaica care are loc spre culoar lemn. Trebuie sa rezolv insa repede ca nu mai exista nicio marja de siguranta., asa ca sar peste. Noroc ca ea e mica iar eu am picioare lungi. Cred ca de la urcarea aia prea abrupt mi s-a tras. De fapt nu stiu daca de-acolo ca pana am ajuns am mai fost de trei ori ca m-a  luat la ochi si stewardesa sefa care mi-a soptit discret in timp ce treceam pe langa ea “nu aveti voie sa fumati in WC; si daca vreti sa palmati tigara faceti-o discret ca se vede”. Da nu era nicio tigara, erau aratatorul si degetul mare de la dreapta pe care le uitasem incrucisate in semn de noroc de cand ma urcasem in avion. Altfel eu nu fumez deloc. Si sunt si singur. Ca ultima data cand am vrut sa intru era ocpuat. Am stat ce-am stat sa astept si pana la urma a iesit o domnisoara rosie in obraji da si un domn cu o fata radiind de fericire.
Pe urma zborul a fost lin si linistit. Mmm… linistit ar fi trebuit sa fie da au sunat telefoanele intr-una. Eu stiam ca doar la teatru suna telefoanele din 5 in 5 minute si vine cate o tuse din 10 in 10. Da uite ca si la avioane e la fel. Ca era un nene in spatele meu, a vorbit tot drumul. “Alo musiu Marsan?! Ce zici, facem dilu?! Pai eu aduc 300. Pai cum sa fie murdari musiu, is curati ca-s spalati de noi. Spalati bine, nu ramane nicio urma?! Sigur musiu! Ei, asta nu pot sa zic la telefon musiu Marsan ca e lume multa, da viu spre mata acu si discutam feistofeis. Aaa, nuu, ca daca merge treaba mai aduc 300. Si pe urma inca 300. Si mai am un vecin care are 500. Eiii… cum sa-I am cu mine. Intai batem palma sip e urma. Doar ma stii musiu, sunt parolist. Is sus la munte sub stanca. Cas da! Musai cas ca la noi in varf de munte ce sa fac cu cecurile. Is sanatosi musiu, sanatosi, sigur. Doar sa nu aiba rau de inaltime. Da musiu cu avionu ii aduc, ca si-a luat un prieten un Airbus cargo. Il umplem cu berbecuti si ti-l las la poarta. Bine musiu Atunci ne vedme diseara la Sampelize. Orvoar musiu!” Acu sa nu credeti ca asta a fost tot dialogul. Nuuu. I-a povestit despre fiecare berbecut in parte, ca-I stia pe toti pe mune.  Acu pe baciu asta de sedea in spatele meu il inteleg d ace rabdare a avut frantuzul, domle.
Acu legat de Paris o singura observatie as mai avea. Degeaba se stropsesc astia pe la noi ca avem sosele proaste. Sa vedeti sosesele astea aeriene la frantuji. De cum am intra in Franta a ince[put sa ne zgaltane. Nu stiu daca or fi peticit sau nu gaurile astea de aer, dar fie n-au facut nimic fie au facut treaba de mantuila, ca situatia e naspa rau.
Acu pauza si pe urma New York. Pazea ca viu!
(s-ar putea sa urmeze)

duminică, 7 iulie 2013

premiu

am primit de la 9 un premiu; multumesc frumos! o vara frumoasa 9!
despre ceea ce se cerea odata cu primirea premiului am scris mai acu ceva vreme aici!
(dintre premiile de pe pagina lui 9 am ales doar unul care mi s-a parut mie ca intra mai bine in rama ;) )


luni, 1 iulie 2013

Era cât pe ce sǎ fiu publicat

Era cât pe ce sǎ-mi fie publicate poveştile. Un amic, bine poziţionat în societate şi care printr-o conjuncturǎ cu totul excepţionala a aflat cǎ mai scriu din când în când poveşti, a încercat sǎ-mi facǎ legatura cu o revistǎ literarǎ constǎnţeanǎ. "Şefu de-acolo mi-e bun prieten şi mi-e oarecum dator” - îmi spune fǎcându-mi complice cu ochiul. Treci pe la el şi vezi ce zice de texte. Mie îmi plac grozav. Sigur gǎseşte ceva sǎ fie publicabil. Au şi editurǎ, poate îţi tipǎresc un volum..."
Eu în general cred cǎ lucrurile trebuie sǎ vinǎ de la sine, sǎ curgǎ. Un rezultat sǎ conducǎ la o decizie fireascǎ, decizia la o acţiune fireascǎ, acţiunea la un nou rezultat şi tot aşa. Orice interpunere în aceastǎ secvenţǎ de etape fireşti, normale, conduce mai devreme sau mai târziu la tulburǎri grave ale procesului şi la alterarea iremediabila a rezultatelor. De aceea am ezitat sǎ dau curs invitaţiei şi mi-arn vǎzut de treabǎ mulţumind politicos amicului. Vineri însǎ, pe nepusǎ masǎ, dau nas în nas cu el exact când mǎ aşteptam mai puţin. "Ai fost la ǎştia cu revista?!" - mǎ întreabǎ direct şi vǎzând ezitarea mea, clatinǎ din cap a dojana, pentru a pune apoi mâna pe telefon. "Auzi?! Hai salut. Uite sunt aici cu amicul cu poveştile despre care ţi-am vorbit. Trece pe la tine în zece minute? E în regulǎ? Bine, merci! Vii sâmbǎtǎ la Scoica? OK, ne vedem acolo. Vine şi Magda?! Boierie! Sǎ trǎieşti barosane, ne vedem sâmbǎtǎ atunci." Aşa cǎ obligat-forţat mǎ sui într-un taxi, dau fuga acasǎ sǎ iau hârtiile şi mǎ proptesc în poartǎ la "Avântul Constǎnţean - Sǎptǎmânal şi tipografie". Şeful, un tip tânǎr, la patru ace, cu o figurǎ mai degrabǎ de ospǎtar sau de creator de modǎ decât de şoarece de bibliotecǎ, mǎ primeşte zâmbind. "Poftim, poftim" şi fǎrǎ sǎ aştepte sǎ deschid gura îmi smulge hârtiile din mânǎ, se aşeazǎ confortabil în jilţul pe care tocmai l-a eliberat şi începe sǎ le frunzǎreascǎ aşa cum ai fila cǎrţile de joc pentru a te lǎmuri dacǎ ai suficiente sǎ joci la culoare sau tragi la perechi. "Organe are?" ridicǎ el ochii spre mine şi mǎ priveşte fix. La dracu! Ce naiba o vrea sǎ spunǎ?! Întrebarea mǎ ia totul pe nepregǎtite şi îmi pare complet nelaloculei. Organe, organe... Primul gând mǎ duce spre organe de maşini, materia aia fǎcutǎ prin facultate. "Ai luat examenu la organe?!" "Ţi-a ieşit calculul la organe?!" Hai cǎ trebuie sǎ ştiţi, ansamblul ǎla bielǎ-manivelǎ pe care orice student politehnist l-a proiectat mai devreme sau mai târziu. Dar ce treabǎ sǎ aibǎ Avântul Constǎnţean cu biela şi mai ales cu manivela?! Sǎ fie vorba despre celelalte organe?! "Dǎ fuga în piaţǎ şi ia-mi o pungǎ de organe sǎ fac o ciorbǎ" îmi spunea maicǎ-mea şi-mi fǎcea vânt pe uşǎ cu banii într-o mânǎ şi punga de-un leu în cealaltǎ. "Ce porcǎrie de organe, sǎ nu mai iei niciodatǎ de la ǎştia, auzi?!" se burzuluia ea întinzând pe masǎ ficaţi, pipote, inimi. Nu, nu, nu poate fi vorba nici despre organele de pasǎre. Mǎ dau bǎtut mai ales cǎ individul continuǎ sǎ mǎ ţintuiascǎ cu privirea, ca Ţepeş pe osmanlâi, aşteptând de la mine un rǎspuns ferm. "Organe? Ce fel de organe?" - întreb timid, stingherit de nepriceperea mea într-ale subansamblelor fie ele mecanice sau gǎinǎreşti. "Sexuale!" replicǎ el prompt arǎtând din ochi spre şliţul meu. Mǎ uit şi eu spre el şi încremenesc nedumerit. Sunt mici, mici de tot, cǎ aşa se întâmplǎ când am emoţii. Dar ce treabǎ sǎ aibǎ mǎ scuzaţi organele mele cu poveştile?! Apoi "Biiiiing" îmi picǎ fisa. "Aaa... organeee. Nu prea sunt!" recunosc eu cinstit. Şi încerc sǎ-mi amintesc care sunt poveştile în care apar şi înlǎnţuiri amoroase. Individul însǎ nu aşteaptǎ sǎ gǎsesc poveştile cu pricina şi începe sǎ citeascǎ câteva rânduri din fiecare poveste. Dupǎ vreo douǎzeci de secunde prinde a rade pofticios. "Sadoveanu domnule, Sadoveanu! Ce-ai tu aici e Sadoveanu." Râd şi eu încântat. Alǎturarea de Sadoveanu mǎ mǎguleşte deşi mi-e foarte clar cǎ n-am nici în clin nici în mânecǎ cu maestrul. "Dar Sadoveanu e mort domnule. Mort. Gata! E în coşciug, coşciugul bǎtut în cuie şi coborât doi metri sub pǎmânt. Gata cu Sadoveanu, e dus. Mort şi îngropat. Nici dracu nu mai citeşte azi Sadoveanu. Toatǎ lumea vrea sex. Asta se vinde. Sex, nu Lizuca, nu Patrocle!" Ţac-ţac, ţac-ţac. Rotiţele încep sǎ se învârtǎ din ce în ce mai repede. E ceva sex în poveştile mele?! Ar fi ceva. Pe undeva e. Încerc sǎ-mi amintesc dar e o nebunie în capul meu. Cuvinte, fraze, paragrafe, titluri... Organe... organe... Organe nu prea sunt. Poate în povestea “De-a baba oarba”. Sau în “Cafeaua cu buze transparente”. Individul a încetat însǎ demult sǎ mai aştepte un rǎspuns din partea mea. Rǎsfoieşte hârtiile în cǎutare de ceva potrivit publicǎrii. Eu mǎ fâţâi pe scaun uşor stânjenit. "Poate Cerere în cǎsǎtorie" - încerc eu marea cu degetul. El smuceşte teancul de hârtii şi cautǎ Cererea în cǎsǎtorie. "E ceva sex acolo. El şi ea ajung sǎ împartǎ întâmplǎtor aceeaşi garsonierǎ. Nu se plac, sunt urâţi, dar încet încet se atrag ca doi magneţi şi ajung sǎ împǎrtǎşeascǎ o dragoste carnalǎ, animalicǎ." El n-a gǎsit încǎ povestea. Eu am rǎbdare. O gǎseşte şi citeşte rapid în diagonalǎ. Când ajunge la final marginile buzelor care pǎruserǎ cǎ înfloresc se prǎbuşesc brusc. E dezamǎgit. "Bine domnule şi organele?! Marieta asta a dumitale e o victorianǎ, o virtuoasǎ cu rochia închisǎ sus pe gât şi cu trena mǎturând praful de pe podea şi ascunzând pânǎ şi bǎtǎturile cǎlcâielor, pe lângǎ ceea ce se cere în ziua de azi. Astea cu mângâieri, cu alinturi, cu priviri pe sub sprâncene mergeau acu treizeci de ani. I-ai vǎzut p-ǎştia mici?! Pǎi trei sferturi şi-o trag pân la paişpe ani. La optişpe sunt deja sǎtui." "Mariana" îl corectez eu încruntat dar el nu mǎ bagǎ în seamǎ. A trecut la urmǎtoarea poveste. A doua, a treia, a patra, a cincea... Nu pare sǎ gǎseascǎ nimic potrivit. Sau poate cǎ toate sunt potrivite, mai ştii?! La a zecea începe sǎ râdǎ din nou. De data asta nu mǎ mai lansez în presupuneri nepotrivite. Sunt circumspect. Dar tipul continuǎ sǎ râdǎ bǎtând cu degetul în foaia de hârtie. Capǎt curaj şi zâmbesc şi eu. Ei, a gǎsit ceva. "Ia uite domle. Vrǎbii, pisici, gândaci de bucǎtǎrie." E mǎgar! Nu era gândac de bucǎtǎrie, era un cǎrǎbuş. Dar vaaaai, numai pe asta nu trebuia s-o gǎseascǎ. E un dezastru general. Ceea ce banuiam se adevereşte când individul deschide iar gura. "Pǎi cu asta vrei dumneata sǎ cucereşti publicul domnule?! Cu gândǎcei, cu vrǎbii, cu pisici?! Pǎi ce, eşti un Gârleanu în miniaturǎ?! Publicul vrea azi sex, organe, dragoste pe masa din sufragerie, în baie pe pian, în bucǎtǎrie pe aragaz. Publicul nu mai are timp de fineţuri, de descrieri romanţioase, de amǎnunte neesenţiale. Nu mai citeşte nici dracu chestii d-astea filozofice sau descrieri a la Balzac de zeci de pagini de nici nu ştii unde a ajuns punctul ǎla care trebuie sǎ cadǎ pe I. În ziua de azi trebuie sǎ fii concis, la subiect, sǎ scrii pentru cǎlǎtorul de şapte care citeşte în picioare în metrou, pentru ǎla de-aşteaptǎ autobuzul de zece şi citeşte în staţie, pentru fata aia care mai furǎ câte o paginǎ pe sub birou între douǎ sarcini de la şefu. Ţaca paca. S-au întâlnit, s-au plǎcut şi trec la treabǎ. Înţelegi?! Crede-mǎ cǎ ştiu ce vorbesc. Sunt în branşǎ de cinşpe ani şi ştiu cum au evoluat lucrurile." Îl privesc pierdut. Are dreptate! S-au schimbat vremurile. Tânǎrul îmi vorbeşte la per tu deşi sunt probabil douǎzeci de ani diferenţǎ între noi. În favoarea mea. Sau în fine, a lui... Nu-l intereseazǎ textele, doar sexul. Pe masa din sufragerie, pe pian, pe aragaz. Mǎ resemnez. N-am încotro, nu-mi rǎmâne altceva de fǎcut decât sǎ mǎ mulez dupǎ cerinţele vremurilor. Masǎ, pian, aragaz...
"De Abjectu ai auzit domnule?! - mǎ mai întreabǎ în timp ce mǎ conduce de braţ spre uşǎ ca şi cum ar vrea sǎ se sigure cǎ dispar. Are un blog şi nişte piese de teatru. S-au jucat pe la Bulandra parcǎ. Scrie colosal domnule, colosal. Sǎ-l citeşti! Mai ales p-aia cu tampoanele s-o citeşti, e viralǎ. Nu-i porcos, da are organe. La greu! Mǎ-nţelegi ce vreau sǎ spun?! Ăsta dacǎ ar vrea sǎ tipǎreascǎ la mine, avere am face. Pe bune! A-ve-re! Gârleanu şi Sadoveanu nu se mai tipǎresc domnule nici pentru copii" - îmi mai explicǎ amicul amicului înainte sǎ-mi întindǎ hârtiile şi sǎ deschidǎ uşa. Naiba ştie, poate cǎ are şi el partea lui de dreptate. Cert e cǎ eu gata, nu mai încerc niciodatǎ sǎ public. M-am lecuit definitiv.