Ciorapul

Când nu mǎnâncǎ C croşeteazǎ. Înainte, când erau copiii acasǎ, C nu croşeta. Deretica, gǎtea, spǎla, cǎlca. Acum croşeteazǎ. A început cu lucruri mici, ciuboţele pentru bebeluşi, scufiţe, ciorǎpei. Apoi a trecut la lucruri mai mari şi în cele din urmǎ s-a fixat pe lucruri cu adevǎrat mari.

- Ce faci? - o întreb ca în fiecare zi.

- Croşetez - îmi rǎspunde ca în fiecare zi.

În timp ce croşeteazǎ C se uitǎ la televizor. Televizorul stǎ toatǎ ziua deschis, de dimineaţǎ şi pânǎ seara. C nu schimbǎ canalele, rǎmâne pe acelaşi canal şi urmǎreşte cu egal interes programele de ştiri, discuţiile politice, filmele, reclamele…

N-am înţeles niciodatǎ de unde are C lânǎ pentru croşetat. De ieşit nu iese deloc din casǎ. Probabil cǎ face ceea ce fǎcea şi Penelopa, ziua lucreazǎ şi noaptea desface ceea ce a lucrat ziua. Mi se pare foarte plauzibil. Aşa îi fǎcea şi mǎtuşa mea bunicii care era bǎtrânǎ-bǎtrânǎ. Îi deşira seara tot ceea ce lucra ziua. Şi dimineaţa bunica, care nu mai vedea aproape deloc, pipǎia cu degetele de-a lungul andrelei şi-şi relua lucrul de la ultimul ochi dezgolit.

- Ce faci? - o întreb ca în fiecare zi.

- Croşetez - îmi rǎspunde fǎrǎ sǎ mǎ priveascǎ, cu ochii opintiţi în televizor. 

C a terminat lâna şi a legat capǎtul ghemului de un fir de la cuverturǎ. Acum tot ce lucreazǎ se deşirǎ din cuverturǎ. Nu-mi dau seama dacǎ a fost o întâmplare sau C a aranjat lucrurile în felul acesta. Ciorapul însǎ a continuat sǎ creascǎ în lungime. Acum cred cǎ ar ajunge pânǎ aproape de genunchi.
De când C a început sǎ lucreze ciorapii cu firul de la cuvertura urmǎresc mai atent ceea ce se întâmplǎ. Eram chiar acolo când s-a terminat şi cuvertura. C a aruncat într-o doarǎ o vorbǎ despre copii. "Au mai sunat ǎia mici?" sau cam aşa ceva a întrebat, fǎrǎ sǎ-şi mişte ochii din televizor. Aşa le spune ea "ǎia mici". Eu i-am rǎspuns cǎ nu şi pânǎ sǎ rǎsucesc privirea înapoi înspre ea, deja se apucase sǎ deşire un colţ de canapea. Se deşira aşa cum se deşirǎ un pulover, cu firul ǎla lung care fuge dintre capcanele de lânǎ şi cu ochiurile care rǎmân în urma goale de orice substanţǎ. Lui C nu pǎrea sǎ-i pese. Rǎsucea fǎrǎ sǎ-l priveascǎ firul pe dupǎ degetul arǎtǎtor de la dreapta, îl prindea între vârfurile andrelelor şi apoi fǎcea ce fǎcea de-l ascundea în marginea tot mai groasǎ şi mai largǎ a ciorapului. Când a terminat de deşirat şi canapeaua ciorapul ar fi putut ajunge pânǎ la gâtul eventualului purtǎtor. Deja era prea mare pentru orice pǎmântean. Începând din acel moment n-am mai înţeles-o pe C. De ce sǎ croşeteazi un ciorap care sǎ nu foloseascǎ nimǎnui?! De ce sǎ nu faci doi?! Sau zece?! C nu se oprea însǎ din croşetat şi ciorapul ieşise din sufagerie şi începuse sǎ se întindǎ pe hol. Cand C a terminat de deşirat şi sufrageria şi dormitorul şi bucǎtǎria am început sǎ mǎ îngrijorez. Lucrurile riscau s-o ia razna. Şi chiar am oprit-o din lucru într-o dimineaţǎ când am observat cǎ printr-un colţ al casei se vede afarǎ. Se vedeau şi copacii şi florile şi tufele de buxus.

- Ce faci? - am întrebat-o mai întrebǎtor decât în celelalte zile.

- Croşetez - mi-a rǎspuns ea calm şi mi-a luat mâna aşezatǎ peste a ei îndepǎrtând-o delicat.

Casa începuse sǎ se deşire vǎzând cu ochii şi cu cât consuma din lucrurile mari cu atât viteza de lucru a lui C pǎrea sǎ creascǎ. Ciorapul ajunsese pânǎ la uşa de la intrare aşa cǎ a trebuit sǎ-l împǎturesc în douǎ şi apoi în patru. Pe C nu pǎrea s-o deranjeze deloc faptul cǎ din casǎ nu mai rǎmǎsese aproape nimic. Şi când mǎ gândesc ce bucuroasǎ era când începuse sǎ prindǎ contur. N-o mai scotea din "cǎsuţa noastrǎ cea perfectǎ" şi "bijuteria noastrǎ de casǎ".

- Ce faci, ai înnebunit?! - am explodat când am vǎzut cǎ a terminat de deşirat casa şi un colţ al cerului fusese deja transformat în fir pentru ciorap. Realitatea înconjurǎtoare începuse sǎ disparǎ cu totul, în spatele ei rǎmânâd doar un cenuşiu omogen şi fad care devenea din ce în ce mai întins.

Pânǎ sǎ-mi rǎspundǎ, C terminase de deşirat apusul şi lucra intens la bolta albastrǎ îngrǎmǎdind de-a valma în ciorap şi nori şi pǎsǎri şi furtuni şi ploi.

- Croşetez - mi-a rǎspuns ea calm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

- Croşetezi, croşetezi dar ai deşirat tot ceea ce ne înconjoarǎ. Ai deşirat şi casa şi grǎdina şi cartierul. Unde o sǎ mai locuim de mâine? - am întrebat-o eu repezindu-mi cuvintele cǎci firul care se tot deşira mǎ înconjurase ca un pârjol ce înconjoarǎ ochiul de apǎ.

- Aici - îmi aratǎ ea mândrǎ ciorapul în sfârşit terminat agǎţându-l într-un cui înfipt în cenuşiul omogen şi fad dinaintea ochilor, lângǎ alţi ciorapi nesfârşiţi şi multicolori.

Insula

Pe C am întâlnit-o la poliţie. Eu venisem să dau o declaraţie despre unul care vindea aripi de înger false în faţa Cazinoului, iar ea venise... ei bine ea venise să rezolve problema cu insula. Voiau să i-o ia.

- Domnişoară, nu ne înţelegem deloc. Haideţi s-o luăm de la capăt. Dar aşa, pe îndelete,ca să ne lămurim repede şi să putem pleca amândoi împăcaţi acasă. Deci în şapte ianuarie familia dumneavoastră a sesizat poliţia privind dispariţia unicei fiice în vârstă de douazeci şi patru de ani. Poliţia ia toate măsurile necesare, filtre pe şosele, fotografii îngări, autogări, aeroporturi, supraveghere specifică, tot tacâmul. Şi timp de patruzeci şi două de zile nimic. Nici o urmă. Nimeni care să vă fi văzut, nimeni care să fi auzit de dumneavoastră. Nu aţi folosit cardul, nu aţi intrat în magazine, nu aţi călătorit cu mijloacele de transport în comun. Apoi dintr-o dată apăreţi ca un meteorit acasă în pat, unde mama dumneavoastră spune că v-a găsit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Unde aţi fost în tot acest timp domnişoară?

- Pe insulă.

- Văd că o ţineţi una şi bună p-asta cu insula. Bineee, pe insulă. Şi cum aţi ajuns acolo?

- Păi, am plecat de acasă pe jos, apoi am luat tramvaiul două staţii până la metrou şi apoi am luat metroul.

- Buuuun. Şi pe urmă?

- Pe urmă m-am aşezat pe scaun, mi-am scos cartea din geantă şi am început să citesc.

- Nu asta vă întreb domnişoară ci ce s-a întâmplat cu metroul. Cât aţi mers, pe unde aţi trecut, unde aţi coborât?

- Din păcate m-am adâncit în lectură şi nu m-am uitat nici în dreapta nici în stânga. De aceea am şi uitat să cobor unde voiam. Aşa că am coborât la capăt.

- La capăt? - mormăi poliţistul neîncrezător.

- Da, la capăt!

- La capăt! Şi cum arăta capătul domnişoară?!

- Ca orice capăt. Retezat. Dincolo de el nu mai era nimic. Adică nu mai erau şine, era doar insula.

- Ce naiba domnişoară, vă bateţi joc de mine? - răbufni poliţistul. Sunt om bătrân.Vedeţi, deja s-au înmulţit firele albe pe la tâmple - îi arătă el părul încărunţit apropiindu-se agresiv. Nu mă omorâţi cu chestii d-astea, vă rog. Cum credeţi că pot să înghit aşa ceva domnişoară?! Adică v-aţi suit în metrou la Ştefan Cel Mare, aţi mers ce-aţi mers şi aţi coborât pe o insulă în mijlocul oceanului! - se încruntă nervos poliţistul.

- Nu întocmai, dar în mare cam aşa s-a întâmplat - răspunse fata cu glas pierit..

Poliţistul pufni, îşi plesni o palmă peste frunte, apoi începu să-şi scotocească agitat buzunarele. Găsi ceea ce căuta, scoase din pachet o ţigară şi fără să se sinchisească deprezenţa fetei o aprise trăgând adânc în piept.

- Insulă spuneţi?! Şi cum arăta insula asta domnişoară? Era aşaaaa ... din polistiren expandat, cu cartoane colorate în loc de copaci şi sticlă vopsită în loc de apă? - reluă poliţistul zeflemitor.

- Nu! Era o insulă în toată regula, cu nisip fin, cu palmieri aplecaţi până la pământ, cu vegetaţie bogată şi verde, cu cer senin. Da, da, nesfârşit cer senin. Aaa... şi cu maimuţe şi cu papagali şi cu păsări colibri. Ştiţi cât de mici sunt păsările colibri?! Cam cât un fluture aşa - se entuziasmă fata arătându-i degetul mare şi arătătorul făcute cerc.

- Şi cât de mare era insula?

- Păi să fi foooost, aşa, cam cât o seră cu lalele.

- Adică vreo douăzeci de metri.

- Nu ştiu domnule! Eu aş ziceee... vreo două ceasuri călcată cu pasul aplecându-te la fiecare floare - îl contrazise fata înclinându-se uşor pentru a imita culesul florilor.

- Şi insula asta de două ceasuri călcata cu pasul aplecat, avea staţie de metrou!

- Nu ştiu domnule. Avea pesemne din moment ce aşa am ajuns acolo. Dar după ce s-au închis uşile n-am mai găsit-o. Despre staţie vorbesc. Am căutat-o în zadar. Apoi mi s-a făcut lehamite s-o mai caut pentru că mi se aşezase un fluture pe nas.

- Pe nas zici.

- Da domnule.

- Şi n-ai întâlnit pe nimeni pe insulă? Niciun vecin, nicio figură apropiată, niciun necunoscut? Nu era nici ţipenie de om?!

Fata zâmbi şi nu-i răspunse, ca şi cum întrebarea i se părea îngrozitor de stupidă. După o perioadă de tăcere se răzgândi şi îi explică cu glas domol ca unui copil.

- Insulele acestea nu sunt locuite domnule. Insulele acestea sunt un petec de cer pe care fiecare îl primeşte la naştere, o oază, o gaură în dejurîmprejur. Nu oricine poate ajunge la insula asta pe care o primeşte la naştere, pentru că înainte de toate, înainte de a căuta insula, fiecare trebuie să se caute şi să se găsească pe sine. Pentru asta trebuie să coboare în propriul înlăuntru şi să cerceteze atent şi cu de-amănuntul fiecare ungher. Înţelegeţi?! Abia apoi, după ce s-a descoperit pe sine şi s-a înţeles bine, bine de tot, poate începe să păşească pe cărările şi scările care duc către insulă. Iar dacă a găsit ieşirea restul e floare la ureche. Când doreşte poate să aducă acolo pe cine îi trece prin freză, doar închide ochii, îl cheamă pe individ şi păşesc ţinându-se de mână pe insulă. Acuma e clar?!

Bărbatul rămase cu gura căscată. Tâmplele îi bubuiau, ochii i se umflaseră şi simţea cum i se fierbinţesc, jarul ţigării pe care o uitase între degetele uscate îi ardea pielea şi tot interiorul îi era un vulcan. Nu reacţionă însă în niciun fel. "Asta e de dus la nouă!" gândi el privind-o atent pe fată şi simti cum o supapă se desface uşor şi toată presiunea se împrăştie în aerul dimprejur.

- Domnişoară, având în vedere cele menţionate eu nu am decât două opţiuni. Ori te trimit la un exament psihologic ca să vedem dacă eşti întreagă la minte, ori îţi tai o chitanţă. Şi cum nu vreau să ne mai încurcăm unul pe altul că uite deja s-a făcut ceasul unşpe şi mai e un pic şi vine uichendu, io zic să-ţi tai o chitanţă. Plăteşti banii şi-ai scăpat. Cincizeci de lei dacă plăteşti la fisc în douăzeci şi patru de ore - declară poliţistul împăciuitor.

- Dar pentru ce domnule? - se îngrijoră fata.

- Mmm... la asta nu m-am gândit. Uite de exemplu pentru că nu ţi-ai plătit impozitele pentru insulă.