Ciorapul

Când nu mǎnâncǎ C croşeteazǎ. Înainte, când erau copiii acasǎ, C nu croşeta. Deretica, gǎtea, spǎla, cǎlca. Acum croşeteazǎ. A început cu lucruri mici, ciuboţele pentru bebeluşi, scufiţe, ciorǎpei. Apoi a trecut la lucruri mai mari şi în cele din urmǎ s-a fixat pe lucruri cu adevǎrat mari.

- Ce faci? - o întreb ca în fiecare zi.

- Croşetez - îmi rǎspunde ca în fiecare zi.

În timp ce croşeteazǎ C se uitǎ la televizor. Televizorul stǎ toatǎ ziua deschis, de dimineaţǎ şi pânǎ seara. C nu schimbǎ canalele, rǎmâne pe acelaşi canal şi urmǎreşte cu egal interes programele de ştiri, discuţiile politice, filmele, reclamele…

N-am înţeles niciodatǎ de unde are C lânǎ pentru croşetat. De ieşit nu iese deloc din casǎ. Probabil cǎ face ceea ce fǎcea şi Penelopa, ziua lucreazǎ şi noaptea desface ceea ce a lucrat ziua. Mi se pare foarte plauzibil. Aşa îi fǎcea şi mǎtuşa mea bunicii care era bǎtrânǎ-bǎtrânǎ. Îi deşira seara tot ceea ce lucra ziua. Şi dimineaţa bunica, care nu mai vedea aproape deloc, pipǎia cu degetele de-a lungul andrelei şi-şi relua lucrul de la ultimul ochi dezgolit.

- Ce faci? - o întreb ca în fiecare zi.

- Croşetez - îmi rǎspunde fǎrǎ sǎ mǎ priveascǎ, cu ochii opintiţi în televizor. 

C a terminat lâna şi a legat capǎtul ghemului de un fir de la cuverturǎ. Acum tot ce lucreazǎ se deşirǎ din cuverturǎ. Nu-mi dau seama dacǎ a fost o întâmplare sau C a aranjat lucrurile în felul acesta. Ciorapul însǎ a continuat sǎ creascǎ în lungime. Acum cred cǎ ar ajunge pânǎ aproape de genunchi.
De când C a început sǎ lucreze ciorapii cu firul de la cuvertura urmǎresc mai atent ceea ce se întâmplǎ. Eram chiar acolo când s-a terminat şi cuvertura. C a aruncat într-o doarǎ o vorbǎ despre copii. "Au mai sunat ǎia mici?" sau cam aşa ceva a întrebat, fǎrǎ sǎ-şi mişte ochii din televizor. Aşa le spune ea "ǎia mici". Eu i-am rǎspuns cǎ nu şi pânǎ sǎ rǎsucesc privirea înapoi înspre ea, deja se apucase sǎ deşire un colţ de canapea. Se deşira aşa cum se deşirǎ un pulover, cu firul ǎla lung care fuge dintre capcanele de lânǎ şi cu ochiurile care rǎmân în urma goale de orice substanţǎ. Lui C nu pǎrea sǎ-i pese. Rǎsucea fǎrǎ sǎ-l priveascǎ firul pe dupǎ degetul arǎtǎtor de la dreapta, îl prindea între vârfurile andrelelor şi apoi fǎcea ce fǎcea de-l ascundea în marginea tot mai groasǎ şi mai largǎ a ciorapului. Când a terminat de deşirat şi canapeaua ciorapul ar fi putut ajunge pânǎ la gâtul eventualului purtǎtor. Deja era prea mare pentru orice pǎmântean. Începând din acel moment n-am mai înţeles-o pe C. De ce sǎ croşeteazi un ciorap care sǎ nu foloseascǎ nimǎnui?! De ce sǎ nu faci doi?! Sau zece?! C nu se oprea însǎ din croşetat şi ciorapul ieşise din sufagerie şi începuse sǎ se întindǎ pe hol. Cand C a terminat de deşirat şi sufrageria şi dormitorul şi bucǎtǎria am început sǎ mǎ îngrijorez. Lucrurile riscau s-o ia razna. Şi chiar am oprit-o din lucru într-o dimineaţǎ când am observat cǎ printr-un colţ al casei se vede afarǎ. Se vedeau şi copacii şi florile şi tufele de buxus.

- Ce faci? - am întrebat-o mai întrebǎtor decât în celelalte zile.

- Croşetez - mi-a rǎspuns ea calm şi mi-a luat mâna aşezatǎ peste a ei îndepǎrtând-o delicat.

Casa începuse sǎ se deşire vǎzând cu ochii şi cu cât consuma din lucrurile mari cu atât viteza de lucru a lui C pǎrea sǎ creascǎ. Ciorapul ajunsese pânǎ la uşa de la intrare aşa cǎ a trebuit sǎ-l împǎturesc în douǎ şi apoi în patru. Pe C nu pǎrea s-o deranjeze deloc faptul cǎ din casǎ nu mai rǎmǎsese aproape nimic. Şi când mǎ gândesc ce bucuroasǎ era când începuse sǎ prindǎ contur. N-o mai scotea din "cǎsuţa noastrǎ cea perfectǎ" şi "bijuteria noastrǎ de casǎ".

- Ce faci, ai înnebunit?! - am explodat când am vǎzut cǎ a terminat de deşirat casa şi un colţ al cerului fusese deja transformat în fir pentru ciorap. Realitatea înconjurǎtoare începuse sǎ disparǎ cu totul, în spatele ei rǎmânâd doar un cenuşiu omogen şi fad care devenea din ce în ce mai întins.

Pânǎ sǎ-mi rǎspundǎ, C terminase de deşirat apusul şi lucra intens la bolta albastrǎ îngrǎmǎdind de-a valma în ciorap şi nori şi pǎsǎri şi furtuni şi ploi.

- Croşetez - mi-a rǎspuns ea calm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

- Croşetezi, croşetezi dar ai deşirat tot ceea ce ne înconjoarǎ. Ai deşirat şi casa şi grǎdina şi cartierul. Unde o sǎ mai locuim de mâine? - am întrebat-o eu repezindu-mi cuvintele cǎci firul care se tot deşira mǎ înconjurase ca un pârjol ce înconjoarǎ ochiul de apǎ.

- Aici - îmi aratǎ ea mândrǎ ciorapul în sfârşit terminat agǎţându-l într-un cui înfipt în cenuşiul omogen şi fad dinaintea ochilor, lângǎ alţi ciorapi nesfârşiţi şi multicolori.