miercuri, 26 august 2015

Locul

Bărbatul făcu câţiva paşi pe coridorul lung care se desfăşura în faţa sa şi deschise la întâmplare o uşă. Nu aşteptă să vadă ceea ce se dezvleşte dincolo de tăblia de lemn şi o închise rapid speriat parcă de ceea ce ar fi putut să descopere. Apoi alese o altă uşă şi o deschise, de data aceasta cu mai mult curaj. Nu părea să fie nimeni în cameră aşa că bărbatul o închise şi se repezi la a treia. Aici zăbovi. Era mică şi puţin luminoasă, ca o cameră de hotel austeră dotată doar cu strictul necesar. Un iepure stătea în fotoliul aşezat în mijlocul camerei ţinând în mână o cutie de bere şi privea atent la televizor. Bărbatul nu fu de mirat atât de prezenţa iepurelui cât mai ales de alura acestuia. Nu semăna deloc cu un iepure adevărat ci părea mai degrabă o îmbinare între un om şi un personaj din desene animate. Avea urechile lungi, obrajii proeminenţi dotaţi cu două smocuri groase de păr ca o pereche de mustăţi de general prusac, nasul roşu, trei zbeghiuri ca dinţii de greblă în creştet şi doi lopătari imenşi în faţă crăpând pe chipul ca de buret un zâmbet larg şi fals ce părea să se înfăşoare de jur împrejurul capului. Avea blana neagră cu o pată mare albă pe burtă, cum albă-i era blana şi în jurul labelor de parcă ar fi purtat papucii îmblăniţi ai soţiei. Stătea picior peste picior sprijinindu-şi cu o mână falca. Bărbatul şi iepurele se priviră câteva secunde în ochi.
- Ce cauţi? – întrebă iepurele rotindu-şi continuu privirea între bărbat şi televizor în încercarea de a prinde răspunsul acestuia fără însă a pierde nimic din imaginile ce se perindau pe ecran.
Bărbatul ezită. Chiar nu ştia să răspundă la întrebare. Nu căuta nimic. Dar în acelaşi timp căuta totul. Sau mai degrabă orice. O reconfigurare, o altă lume, un fir doar. Nu-i era greu să identifice doar ceea ce căuta, ţinta, îi era grozav de dificil să identifice locul, drumul pe care se afla. Sau pe care ar fi vrut să purceadă. Avusese unul sub tălpi o bună bucată de vreme, de fapt aproape o viaţă întreagă dar acesta se evaporase subit. Fără urmă. Şi ceea ce făcea ca lucrurile să fie şi mai neplăcute era lipsa unor alternative. Întotdeauna avusese cel puţin o alternativă, un drum ocolitor. Acum nu avea niciunul. De aceea deschisese uşa. Una absolut la întâmplare.
- Nimic. Doar că nu-mi găsesc locul… - murmură el convins fiind că problema sa este una mai mult delicată şi personală, decât una care să fie împărtăşită cu un iepure de buret negru cu burta albă ţinând în mână o cutie de bere răsuflată.
- Şi crezi că-l găseşti p-aici? – replică iepurele imediat ca şi cum l-ar fi aşteptat de multă vreme tocmai pentru a lămuri această problemă. Te înşeli frate. Unde dracu să-şi găsească loc locul tău într-o cameră atât de urâtă şi de meschină?! – vociferă el aproape nervos, pentru a se ridica apoi în picioare şi a-şi face mâna evantai arătând împrejur.
- Unde să fie? Aici? – se încruntă el arătând scobitura rămasă în fotoliu. Sau aici? – arăta el spre patul pe care se lăfăiau o valiză militară din lemn din care se iţeau câteva ţoale bărbăteşti, un cuptor cu microunde, o cutie de 12 beri din care una fusese deja săltată şi un balonzaid ieftin şi uşor uzat. Sau aici? – indică el sub pat unde se puteau zări câteva smocuri de praf ca nişte norişori alburii. Sau poate aici! – mai arătă spre cele cinci rafturi înguste înfipte în perete pe care şedeau derutate câteva chestii obişnuite camerelor prin care trec călătorii grăbiţi: o perie de pantofi şi una de haine, două pahare, un set de croitorie de urgenţă, o hartă a oraşului şi un pix, o scumieră şi alte câteva nimicuri.
Mustăciosul părea să fi coborât chiar din desene animate. Bărbatului îi era teamă că acesta nu poate înţelege un concept atât de complex precum cel de “pierdere a locului în lume”. Iepurele o lua prea pragmatic, material, ca şi cum el ar fi căutat ceva palpabil, rezolvabil imediat.
- Nu, nu, cred că locul meu nu-i aici – mormăi bărbatul oarecum jenat de ambianţa austeră pe care o prezenta iepurele dar şi de modul rigid în care acesta privea lucrurile.
- Te pomeneşti că-l vrei pe-al meu?!
- Ce? Locul? – băigui bărbatul privind fix fotoliul pe care ochise o pată mare de sos de pizza, pe care cineva încercase neîndemânatic să o curete dar mai rău făcuse, căci pata se întinsese pe tot braţul.
- Locul! Locul, desigur, nu asta ai pierdut? – îl repezi iepurele nerăbdător. Sau poate îl vrei pe-al lui Tweety?! – îl cercetă el ironic pe bărbat privind pe sub sprâncenele trase parcă cu creionul.
- Tweety?
- Tweety da. Sau tu habar n-ai cine e Tweety? O Doamne! Tu chiar n-ai habar cine e Tweety, nu-i aşa? Şi cel mai probabil nu ştii nici cine sunt eu! Olalaaa… Vai de mama care m-a făcut! Dar pe ce lume trăieşti omule?
Bărbatul privi ruşinat în jos ochind un gândac roşu cu aripi lungi alergând în goană către o gaură făcută cu ţigara în mochetă. N-avea nicio idee pe ce lume trăieşte! Tocmai asta era problema. N-avea chiar nicio idee…
- Dacă vrei pot să-ţi las locul meu, să ştii, eu nu mă supăr – reveni iepurele împăciuitor. Te-apucă greaţa când te uiţi în jur zău aşa! M-am săturat. Şi voi care una două daţi fuga-ncoace ca şi cum aici ar fi Raiul pe Pământ. La dracu, s-au stricat toate. “Stai aici, stai dincolo, stai aşa, nu mişca, du-te-n colo, vino-ncoace” toţi vor ceva de la tine. Nu mai ai o viaţă a ta, eşti doar o pălărie de vreme rea - pufni iepurele şi scoase ca din joben o pălărie largă de mexican pe care şi-o îndesă pe creştet.
Bărbatul era complet derutat. Habar n-avea cine e iepurele nervos şi ce voia de la el. Nu înţelegea nimic, cu atât mai mult cu cât el era cel care dorea să solicite o favoare şi nu invers. Un lucru însă ştia cu precizie, nu ăsta era noul început pe care şi-l dorea, nici măcar unul de probă. Iepurele îşi ţinea cu o mână pălăria pe vârful capului, în timp ce cu cealaltă sorbi şi ultima înghiţitură de bere.
- Ei, ce zici?!
Bărbatul zâmbi. Iepurele era grozav de caraghios. Întrebarea însă i se părea complet stupidă. Niciodată întrebarea aceasta nu i se păruse mai puţin potrivită. Ce să zică în legătură cu ce? Era doar un culoar lung şi deschisese o uşa. Întâmplător dăduse peste iepure, dar ar fi putut da peste oricine, peste un crocodil, peste un elefant, peste un tigru, sau peste o maşină de pompieri.
Iepurele îl privea fix fără să rasufle. Apoi netam nisam se ridică din fotoliu şi întorcându-se cu spatele îşi scoase capul ca pe o cască de cosmonaut pentru ca mai pe urmă, ducând degetele undeva la ceafă, să desfacă fermoarul blănii pe care o purta lepândând-o pe dată.
- Hei, ce dracu faci aici?!
Acum arăta de-a dreptul hidos. Nu mai părea deloc un iepure din desene animate, ci aducea cu unul adevărat dar mort şi jupuit, întins pe tavă lângă alţi confraţi în galantar la “Vânătorul”.
- Eiii… doar nu credeai că-ţi las locul în fotoliu. Îţi las locul în blana asta împuţită de care m-am săturat. Poţi să iei şi berea, niciodată nu m-am împăcat cu ideea. Acum pot să mă duc să-mi cumpăr în sfârşit o cutie cu suc de morcovi ca lumea.
Bărbatul ezită cu ochii pironiţi pe blana dezbrăcată a iepurelui. Ar mai fi putut face o încercare cu acel Tweety, indiferent cine ar fi fost tipul, aşa, ca să nu spună lumea că nu şi-a dat interesul. Pe de altă parte de ce ar diferit o nouă întâlnire de aceasta?! Oricum nu ştia ce caută. Ideea însă de a fi obligat să umple doar un gol într-un peisaj pe care nu-l înţelegea îl îngrozea, făcându-l să se cutremure uşor. Aşa că se roti rapid pe călcâie şi ieşi în grabă trântind uşa.
- Heeei, ce naiba crezi că faci?! Întoarce-te! – auzi în spate glasul nervos al iepurelui şi bărbatul mări paşii.
- Întoarce-te nemernicule. Asta nu se poate termina aşa! – ţipa iepurele alergând despuiat după dânsul pe culoarul lung ca o autostradă tăind deşertul. Bărbatul o luă la fugă de-a binelea privind speriat peste umăr. “129”, “131”, “133”, putu citi cu coada ochiului etichetele de pe uşile camerelor…

joi, 20 august 2015

Execuţia

Ea se oprise în tocul uşii câteva secunde, apoi se apropiase călcând uşor ca o leoaică şi oprindu-se undeva în spatele său adulmecându-i intimitatea. Nu-i plăcea cum se insinua în spaţiul său vital ca un fluture în globul dintre abajur şi lampă, uneori doar şezând prea aproape de incandescenţă, alteori zbătându-se năuc într-o închidere căreia nu dorea să–i găsească ieşirea. Era frumoasă, era grozav de frumoasă, şi asta i-o reamintea fiecare pas al său, fiecare mişcare a coapsei înfăşurând sub pielea parfumată un mecanism complex de subjugare, o pedeapsă continuu rostogolită către ochiul flămând.
Îi apucă mâna alergândă prin păru-i şi o sărută pătimaş, încercând cu cealaltă să-i cuprindă pulpa fierbinte.
- Nu-i aşa că nu mă iubeşti?!
Zâmbetul îi îngheţă într-o clipă pe buze. Pentru o secundă crezu că n-a înţeles vorbele rostogolindu-se deasupra creştetului său. Nu-i pricepea niciodată jocurile, cuvintele răsfirate din vârful buzelor ca petalele de trandafir învăluind în roşu plutitor chip de marmură ale cărui contururi nu putea să le desluşească. Era ceva întotdeauna în spatele acelor cuvinte înfăţişând cai şi cerbi alergând şi cocori deşirându-se unul din altul şi mistreţi cu colţi lucind mai mult sau mai puţin argintiu în luminişul pădurii. Era ceva nedesluşit, conturându-se din ce în ce mai pregnant pe măsură ce vorbele îi dăltuiau rotunjimile, ca un abur din tot mai dens care ajunge în cele din urmă să devină solid.
- Nu te iubesc?! Ce vorbe-s astea?! Îţi place să te dedai unor jocuri necuminţi tocmai acum, de dimineaţă?
Ea continuă să-l învăluie în priviri trandafirii şi să-i mângâie părul bogat şezând înapoia-i, cu ochii cătând parcă în scorburi de timp.
- Nu, tu nu mă iubeşti! Nu m-ai iubit niciodată!
Avea vocea fermă şi tăioasă. Vorbele ei spintecau ca o lamă fierbinte carnea. Se răsuci brusc şi încercă să o cuprindă în braţe dar ea se feri cu un salt de panteră şi se lipi cu spatele de perete.
- Ce vorbeşti tu acolo?! Ştii foarte bine că te iubesc. Eşti cerul meu, eşti aerul pe care îl respir, eşti unica fiinţă pe care o ador.
Ea nu-i răspunse imediat. Cu ochii aţintiţi asupra degetelor ce răsfirau petalele unei flori imaginare cântări cuvintele unul câte unul şi când acestea ajunseră la greutatea dorită le izbăvi.
- Se prea poate. Dar de iubit nu mă iubeşti. Nu m-ai iubit niciodată şi am convingerea că nici nu ştii ce înseamnă să iubeşti.
Trupul îi încremeni într-un spasm dureros. Extremităţile îi îngheţară. La fel şi buzele. Nu glumea, nu era o cărare ducând spre luminişul pădurii, nu erau fluturi redesenând copaci şi păsări cu aripile lor multicolore. Era conturul, clar, desluşit până la cele mai mici excrescenţe ale scoarţei.
- Doamne-Dumnezeule dar ce-ţi veni să spui asta tocmai acum?! Ştii foarte bine că te iubesc, e o nebunie. Te-am iubit întotdeauna, de când te-am cunoscut. Ne-am iubit, nu-ţi aminteşti?! Ne-am iubit ca doi nebuni. Şi încă te mai iubesc. Iar iubirea asta a noastră a rodit, ştii doar! Voi sunteţi tot ce-am mai sfânt pe lume, lacrima pe care o vărs şi cerul sub care şed – bâigui el.
- Eşti un soţ bun, un tată grozav, un profesionist desăvârşit ceea ce a făcut să fim lipsiţi de griji materiale, am petrecut clipe fericite împreună, avem doi copii minunaţi dar nu, tu nu m-ai iubit niciodată. Am croşetat amândoi o poveste urzită doar din bănuieli, din iluzii, din vise, din vorbele altora, din tăieturi de ziar sau din afişe cu VIP-uri. O mască, un cerceaf în spatele căruia am mimat ca doi copii cruzi jocuri de oameni mari şi am crezut că ceea ce-mi oferi este iubire. De unde aveam să ştiu că altu-i adevărul?!
O ameţeala de sfârşit de lume îi cuprinse trupul. De unde veneau vorbele acestea ca şfichiul de bici? Şi încotro alergau? Care era până la urmă înţelesul lor nealterat? Micile şi inocentele sale flirturi fuseseră demult rezolvate. Nu avea nicio aventură. Era un tip sociabil şi deschis dar nu-l interesau femeile mai mult decât Pink Floyd sau jocul de squash. Şi-atunci de unde?
Încercă din nou să-i prinda mijlocul dar ea se feri abil de braţele sale şi se refugie în celălalt colţ al camerei.
- Iubire, spune-mi te rog ce-i cu tine, spune-mi ce s-a întâmplat! Spune-mi ce vrei de la mine şi promit că îţi aduc şi luna la picioare – cerşi cu glas sfârşit.
Ea zâmbi pentru prima dată.
- Ştii foarte bine că nu-mi poţi da ceea ce-ţi cer. Iubirea o ai în suflet sau nu. Ea nu poate fi scoasă la lumină ca un iepure alb din joben. Iar acum bănuiesc că e prea târziu, mult prea târziu…
Atunci înlemni. Nu era nimic ascuns în vorbele ei, chiar nimic. Asta voia să spună cu adevărat şi nimic altceva. Voia să-l fiarbă în smoala încinsă cu dovezi de neiubire. Şi brusc gândurile îşi lepădară veşmintele şi o luară la fugă înapoi. Rememoră rapid prima lor întâlnire, apoi lunga prietenie, în fine căsătoria, primii ani în cuplu, naşterea copiilor, progresul pe scara socială. Erau o familie perfect împlinită. Totul era impecabil. Nicio hibă, nicio crăpătură. Erau familia ideală. Şi totuşi...
Se încruntă iar ea zări împreunarea ascuţită a sprâncenelor. Se cunoscuseră de foarte tineri, în şcoală. Arseseră în flăcările unei iubiri juvenile dulci şi inocente. Arseseră oare?! Apoi deveniseră cei mai buni prieteni ajutându-se reciproc pe cărarea ce-o tăiau împreuna. Căsătoria nu fusese decât consfinţirea unei legături care se sudase permanent şi solid bazată pe încredere şi sinceritate. Iar celelalte au venit normal, una câte una. Arseseră în iubire?! Se cunoscuseră la 14 ani, se plăcuseră, se iubiseră. Se iubiseră?! Da, era neîndoielnic, se iubiseră cu patimă. Şi arseseră în iubire sub flăcările firave şi lipsite de putere pe care ţi le dau înmugurirea vremelnică. Arseseră?! Mda, poate că nu arseseră... poate că doar se perpeliseră la flăcările ei jucăuşe şi se încălziseră unul în braţele celuilalt, dar o iubise cu tot sufletul. O iubise?! Iubire… iubire… iubire… Nu se gândise niciodată la o definiţie a iubirii. Nici prin gând nu-i trecuse. Nu-şi imaginase vreodată că ar exista un cântar al iubirii. Iubise?! Începu să tremure.
- Dragostea mea…
- Nu! Să taci! Habar n-ai ce e aia dragoste – răspunsese ea tăios şi rece ca un cuţit de gheaţă, privindu-l fix în ochi cu aroganţa celui ce ştie totul despre tine, mult mai mult decât ai bănui tu însuţi.
- Habar n-ai ce e aia! – strigă ea şi ochii începură a se umezi sticlind lucios ca privirea hămesită a lupului simţind în nări sângele prăzii pierinde. Habar n-ai ce e aia, mă înţelegi?! Douăzeci şi patru de ani am crezut că ne-am iubit, că m-ai iubit, dar n-a fost decât o pâlpâire, un foc de paie, o mână de vreascuri uscate, un joc pentru copii cu cretă colorată. Înţelegi? Habar n-ai ce-i iubirea! Nu te-a atins niciodată! Nu te-a lovit, nu te-a sfâşiat ca un câine turbat. Iar tu… tu nici nu te-ai gândit să o cauţi, ai fiert comod la focul molcom pe care ti-l oferă înavuţirea. Căci da, m-ai avut şi ai crezut că asta-i tot, că nu mai e nimic de făcut. Ţi-am zâmbit, te-am sărutat, ţi-am zdrumicat lobul urechii, ţi-am frământat carnea şi ai crezut că asta e culmea a ceea ce poate suporta trupul tău lucrat în sala de forţă. Eşti patetic.
Se opri o secundă pentru a trage aer în piept apoi continuă cu şi mai mare înverşunare. Ochii se umpluseră deja cu rotocoale de cer învelite în pieliţi subţiri de furtună. El căzuse în genunchi şi îşi cuprinsese capul în palme care şi cum ar fi vrut să-l smulgă din locul în care era înfipt şi să-l arunce departe, cât mai departe...
- Ce ştii tu despre iubire?! Ai simţit cum ţi se înmoaie picioarele doar adulmecându-i răsuflarea în ceafă, doar imaginându-ţi trupu-i în întredeschiderea uşii?! Ai simţit cum te prăbuşeşti din picioare doar din cauza unui gând care-ţi sfredeleşte înlăuntrul până te lasă gol şi uscat?! Ai petrecut zile şi nopţi fără să poţi închide un ochi, fără să poţi băga ceva în gură, trăind doar din iubire?! Ai ars la propriu, ti-ai pârlit buzele şi degetele de atâtea mângâieri şi săruturi ce cu greu pot fi ţinute în frâul neatingerii?! Ai încercat să fii om cărând în suflet povara iubirii, impiedicându-te şi ridicându-te iar şi din nou impiedicându-te pentru a cerşi în genunchi îndurare?! Ai simţit cum toată lumea se prăbuşeşte peste tine şi cum te surpi înlăuntru neştiind cum s-o mâni printre neguri câinoase?! Ai suferit, ai tremurat într-atât încât carnea să înceapă să se scurgă de pe trup pentru a rămâne doar un schelet de oase lucioase?! Ai plâns până când pupila întreagă s-a transformat în lacrimi şi orbitele ţi-au rămas goale ca văile reci ale lunii?! Aud?! Nimic din toate astea, aşa-i?! Doar iluzii ale unor fantasmagorice amintiri.
Nu mai avea grai. Era o execuţie-n ştreang, iar el era victima. Nu crâcni şi nu ceru îndurare. Avea dreptate. Nu ştia ce e dragostea. Nu ştiuse niciodată, nu se simţise copleşit de învolburarea ei, nu fusese sugrumat de rapacitatea ei, nu-şi simţise pielea biciuită de văpăile ei. Trecuse prin cartier pe când el avea doar paisprezece ani şi se închiseseră o noapte în bucătăria de vară din spatele casei. Apoi încă una şi încă una. Pe urmă dragostea plecase dar lăsase în iarbă un cuib ca o copaie undeva lângă gardul din spate unde nu încăpeau decât îmbrăţişaţi ca şi cum ar fi fost unul. Uneori alunecau amândoi cu copaia ca-ntr-un tobogan uriaş, cădeau cu viteză spre miezul Pământului, le era din ce în ce mai cald şi aerul vâjâia ameţitor pe la urechi, îşi pierdeau hainele şi capetele şi minţile şi se tot duceau către miezul fierbinte, tot mai repede, tot mai aproape, până când bâldâbâc toboganul făcea un val ca atunci cand scuturi covoarele şi se trezeau aruncaţi înapoi cu tot cu copaie, sus în grădină, lângă gardul din spatele curţii. Iubise? Probabil ca nu… Arsese?! Cu siguranţă că nu… Dar de unde atâta cruzime?!
Ea se îndepărta aşa cum sosise cu paşi moi de leoaică şi unduiri feline. Îşi dusese la căpat cu bine execuţia şi se retrăgea mulţumită. Coapsa ei se rostogolea pe sub pânza subţire ca un mecanism complex de supunere, ochii lui deveneau tot mai noi şi mai goi. Coapsa se rostogolea ca un mecanism complex de supunere… Coapsa se rostogolea ca un mecanism complex de supunere… Şi privind atent prin pânza subţire înţelese… Înţelese cu adevărat totul.
- Staaai… Staaai… nu pleca. Nefericito, ai muşcat din mărul otrăvit. N-a fost nicio clipă vorba despre mine, nu-i aşa?! N-a fost nicio execuţie, n-am avut gâtul în ştreang nicio secundă… A fost doar o spovedanie. Stai, întoarce-te… A fost doar o spovedanie, aşa-i?! Păcatele mele! Ai cunoscut-o… ai cunoscut cu adevărat iubirea… - icni el jupuindu-şi genunchii pe parchetul lucind ca oglinda.

duminică, 16 august 2015

Gand

Esti un altoi de lacramioara pe un butuc de vita salbateca!

marți, 11 august 2015

Bărbatul-ciur

Înţelesese că se întâmplă ceva neobişnuit cu trupul său încă de pe când era doar un puşti şi după ce participa la partidele de fotbal cu gaşca de cartier dădea pe gât pe nerăsuflate trei patru pahare mari cu apă.
- Nu mai bea atâta apă că uite cum iese prin tine, transpiri ca un cal...
Maică-sa avea în mare parte dreptate dar nu avusese niciodată răbdarea să vadă până la capăt cum apa intră printre buzele înfierbântate, cum se împrăştie prin corp şi cum iese apoi prin toţi porii trupului ca şi cum pieliţa lui n-ar fi fost altceva decât o sită fină, atât de fină încât găurile nici nu se văd, dar ele există acolo, minuscule, nedetectabile, nenumărate, dovadă fiind apa care aproape că ţâşneşte pe dată ca dintr-o fântână arteziana cu corp sferic...
La început nu-i dăduse prea mare atenţie, dar cu timpul îi păru atât de evident că trupul său nu e altceva decât un ciur uriaş, încât atunci când deveni un adolescent nepotolit purcese a cerceta amănunţit fiecare centimetru de piele în speranţa că va găsi mecanismul prin care, ca într-un android imperfect construit, apa întră în corp, se răspândeşte pretutindeni şi iese apoi printr-o ţesătură fină de tuburi microscopice fără să găsească nicio oprelişte în calea-i. Nicio izbândă însă! Pielea sa era ca a tuturor celor din jur, absolut umană, netedă, curată, uşor bronzată, cu o pilozitate evidentă care însă nu sfida privirea, dar atât de permeabilă încât nu putea ţine înăuntru nici măcar câteva minute apa rece dintr-un pahar obişnuit.
Surpriza mare veni însă atunci când se apropie de cei optsprezece ani impecabili, lucioşi şi ascuţiţi ca un briceag elveţian. Abia atunci constată cu nestăpânită uimire că nu numai apa îi iese prin piele ci şi gândurile. Şi cuvintele.
Fata stătea în faţa lui zâmbind şi cu inima întinsă iar el nu era în stare să spună niciun cuvânt deşi se pregătise pe îndelete mai multe seri la rând pentru întâlnirea aceea. Laşe, cuvintele strânse în cerul gurii, s-au rotit de jur împrejur, s-au rostogolit într-o parte şi alta, au dat din colţ în colţ, apoi au făcut stânga împrejur, alergând nebune prin tot corpul, pentru a ieşi în cele din urmă prin toţi porii pielii, din creştet şi până în tălpi. Pe o parte le-a văzut rostogolindu-se ca un şir de gărgăriţe rotunde către fotoliul cu braţe de stejar şi dispărând pe sub ciucurii aurii, altele au alunecat pe picior şi au rămas jos, confuze, buimace, într-o baltă cenuşie de litere îmbârligate, în timp ce, în fine, o bună parte pur şi simplu a început să plutească spre tavan, rămânând agăţate cu capul în jos, unul lângă altul, cu capetele acoperite de aripi mari ca o colonie de lilieci speriaţi.
Mai mult, gândurile, împlinite, rotunde şi cuminti ca doi motani protocalii torcând domol în creştetul înfierbântat ca-ntr-un colţ de-după-cuptor, n-au schiţat niciun gest atunci când el s-a răstit la ele şi le-a cerut să fie fiare, să se transforme într-o pereche de pantere rele, să se agite, să urle, să sfâşie. Ba mai mult, sătui de lupta surdă pe care o ducea cu el însuşi, grăsunii motani au coborât abia păşind din creştet prin ochi, prin nas, prin buze, prin artera femurală, până în călcâi pe unde au ieşit păşind pe perne pufoase de nori şi au dispărut ca şi cum n-ar fi existat niciodată .
Asta l-a înfuriat şi l-a îngrozit în egală măsură. Nu numai că înlăuntrul său era atât de necuminte încât s-ar fi putut prelinge în exterior la fiece înclinare mai sănătoasă a trupului dincolo de verticală, dar găurile dintr-însul erau atât de mari încât pe-acolo ar fi putut ieşi bucăţi întregi de înlăuntru, o inimă rănită, o bucurie uriaşă cât un stejar centenar, o mâhnire cât Marea Roşie, e teamă ascuţită ca un cactus de Arizona…
Şi asta n-a fost nici pe departe tot. Nu, nu, problemele au apărut cu adevărat mai târziu, mult mai târziu şi de acolo de unde nici nu se aştepta. Primele au venit de la două lebede. Impecabile. Perfecte. Apăruseră de niciunde pe un petec de apă născut din neîmpăcarea pământului cu propriile-i lacrimi. Imaginea lor era absolut ireală. El s-a apropiat tiptil privindu-le cu ochi ficşi aripile orbitor de albe până când penele au început să capete contururi înaripate iar în pupile a putut să le citească povestea ultimului zbor. Lebedele îşi înfăşuraseră gâturile lungi unul în jurul celuilalt şi dansau îmbătate de plăcere. Asta până când l-au zărit urmărindu-le. Şi atunci, imprevizibil, neaşteptat de crude, au început să-l ciugule, întâi degetele, unul câte unul, apoi mai departe, tot, până când din palmă n-a mai rămas nimic, pentru a pătrunde prin braţ ca printr-un tunel de trestii până la piept şi a-i ciuguli inima. Şi au rămas acolo, n-a mai putut să se rupă de ele, sfâşiindu-l pe dinăuntru, bucată cu bucată, încolăcindu-şi gâturile lungi şi dănţuind bacantic.
Iar aceasta a fost prima dintr-un şir lung de întâmplări care l-au făcut să înţeleagă că de fapt pericolul cel mai mare legat de propriul trup nu era să-şi piardă înlăuntrul aşa cum crezuse în mod fals o bună bucată de vreme, ci să fie devorat de propriul dejurîmprejur ce pătrundea cu ferocitate prin porii lărgiţi ai pielii până în cele mai intime colţuri ale lumii interioare.
După lebede imediat au fost castanii. Vara era pe terminate, dimineţile erau răcoroase iar nopţile lungi, grozav de lungi. N-a văzut frunza de castan şi a călcat-o din greşeală cu piciorul stâng. Moartea cuibărită în frunza ruginie a rânjit cu gura până la nervurile cele mai îndepărtate şi a înfipt gura ştirbă în pielea crăpată a pantofului. El ştia că undeva pielea pantofului era crăpată şi că acesta icneşte cu glas de iarbă crudă la fiece pas. Frunza s-a strecurat pe-acolo, apoi prin gaura din ciorap, prin tuburile mici deschizându-se spre orincotro din călcâi şi a pătruns cu totul în trup. Nu şi-a dat seama de asta decât vreo săptămână mai târziu când au început să-i crească ramuri în globii oculari şi să i se înceţoşeze privirea. Căutându-se mai atent a descoperit că tot înlăuntrul era plin de ramuri uscate de castan şi că îi era tot mai greu să ţină braţele pe lângă corp, pentru că le simţea din ce în ce mai rigide. Din ziua a cinsprezecea nu a mai putut merge la servici căci îi ieşiseră frunze ruginii prin urechi şi a rămas închis în casă ca într-un glob de cristal.
Si au fost apoi toate celelalte, nisipul, noaptea, cerul, marea, vrăbiile, cântareţul din acordeon, fata în rochia cu buline galbene, florile, iarba, cărăbuşii, cântecul, zămbetul, sărutul, palma strânsă în palmă, durerea, vaietul, chinul, teama toate făcându-şi loc prin porii trupului său şi ocupându-i înlăuntrul pentru a-l lăsa dezvelit în bătaia furtunii ca pe un pui de ţestoasă dezghiocat din platoşa-i groasă.
Şi probabil că toate ar fi putut fi duse dacă într-o zi, când a ieşit din casă, dejurîmprejurul întreg n-ar fi sărit să-l pătrundă. Întâi a fost muşcata care l-a prins de-un colţ al privirii tocmai când cobora prima treaptă, apoi bradul care l-a lovit decisiv în beregată înclinându-l, petuniile ce i-au prins mâinile în cătuşe de verde şi mâna-maicii-domnului agăţându-l de-un gând nerostit. Apoi trandafirii şi casele şi strada şi cerul. Toate l-au pătruns într-un tsunami uriaş rostogolindu-l într-o parte şi alta ca pe un nimic rotund şi veşted.
N-a schitat niciun gest de apărare deşi se gândise o viaţă întreagă cum poţi astupa gaurile din piele prin care se scurge apa abia băută dintr-un pahar mare de sticlă, sau cuvintele ce nu-şi găsesc locul, sau gândurile leneşe. Aşa cum n-a aflat o viaţă întreagă deşi s-a gândit mult şi temeinic cum poţi astupa găurile făcute în trup pentru a se strecura înăuntru de către lebedele albe, sau de stârci, sau de vrăbii, sau de fluturi, sau de castani…
Nici vorbă să găsească vreo soluţie, găurile se căscau tot mai mari…