Execuţia

Ea se oprise în tocul uşii câteva secunde, apoi se apropiase călcând uşor ca o leoaică şi oprindu-se undeva în spatele său adulmecându-i intimitatea. Nu-i plăcea cum se insinua în spaţiul său vital ca un fluture în globul dintre abajur şi lampă, uneori doar şezând prea aproape de incandescenţă, alteori zbătându-se năuc într-o închidere căreia nu dorea să–i găsească ieşirea. Era frumoasă, era grozav de frumoasă, şi asta i-o reamintea fiecare pas al său, fiecare mişcare a coapsei înfăşurând sub pielea parfumată un mecanism complex de subjugare, o pedeapsă continuu rostogolită către ochiul flămând.
Îi apucă mâna alergândă prin păru-i şi o sărută pătimaş, încercând cu cealaltă să-i cuprindă pulpa fierbinte.
- Nu-i aşa că nu mă iubeşti?!
Zâmbetul îi îngheţă într-o clipă pe buze. Pentru o secundă crezu că n-a înţeles vorbele rostogolindu-se deasupra creştetului său. Nu-i pricepea niciodată jocurile, cuvintele răsfirate din vârful buzelor ca petalele de trandafir învăluind în roşu plutitor chip de marmură ale cărui contururi nu putea să le desluşească. Era ceva întotdeauna în spatele acelor cuvinte înfăţişând cai şi cerbi alergând şi cocori deşirându-se unul din altul şi mistreţi cu colţi lucind mai mult sau mai puţin argintiu în luminişul pădurii. Era ceva nedesluşit, conturându-se din ce în ce mai pregnant pe măsură ce vorbele îi dăltuiau rotunjimile, ca un abur din tot mai dens care ajunge în cele din urmă să devină solid.
- Nu te iubesc?! Ce vorbe-s astea?! Îţi place să te dedai unor jocuri necuminţi tocmai acum, de dimineaţă?
Ea continuă să-l învăluie în priviri trandafirii şi să-i mângâie părul bogat şezând înapoia-i, cu ochii cătând parcă în scorburi de timp.
- Nu, tu nu mă iubeşti! Nu m-ai iubit niciodată!
Avea vocea fermă şi tăioasă. Vorbele ei spintecau ca o lamă fierbinte carnea. Se răsuci brusc şi încercă să o cuprindă în braţe dar ea se feri cu un salt de panteră şi se lipi cu spatele de perete.
- Ce vorbeşti tu acolo?! Ştii foarte bine că te iubesc. Eşti cerul meu, eşti aerul pe care îl respir, eşti unica fiinţă pe care o ador.
Ea nu-i răspunse imediat. Cu ochii aţintiţi asupra degetelor ce răsfirau petalele unei flori imaginare cântări cuvintele unul câte unul şi când acestea ajunseră la greutatea dorită le izbăvi.
- Se prea poate. Dar de iubit nu mă iubeşti. Nu m-ai iubit niciodată şi am convingerea că nici nu ştii ce înseamnă să iubeşti.
Trupul îi încremeni într-un spasm dureros. Extremităţile îi îngheţară. La fel şi buzele. Nu glumea, nu era o cărare ducând spre luminişul pădurii, nu erau fluturi redesenând copaci şi păsări cu aripile lor multicolore. Era conturul, clar, desluşit până la cele mai mici excrescenţe ale scoarţei.
- Doamne-Dumnezeule dar ce-ţi veni să spui asta tocmai acum?! Ştii foarte bine că te iubesc, e o nebunie. Te-am iubit întotdeauna, de când te-am cunoscut. Ne-am iubit, nu-ţi aminteşti?! Ne-am iubit ca doi nebuni. Şi încă te mai iubesc. Iar iubirea asta a noastră a rodit, ştii doar! Voi sunteţi tot ce-am mai sfânt pe lume, lacrima pe care o vărs şi cerul sub care şed – bâigui el.
- Eşti un soţ bun, un tată grozav, un profesionist desăvârşit ceea ce a făcut să fim lipsiţi de griji materiale, am petrecut clipe fericite împreună, avem doi copii minunaţi dar nu, tu nu m-ai iubit niciodată. Am croşetat amândoi o poveste urzită doar din bănuieli, din iluzii, din vise, din vorbele altora, din tăieturi de ziar sau din afişe cu VIP-uri. O mască, un cerceaf în spatele căruia am mimat ca doi copii cruzi jocuri de oameni mari şi am crezut că ceea ce-mi oferi este iubire. De unde aveam să ştiu că altu-i adevărul?!
O ameţeala de sfârşit de lume îi cuprinse trupul. De unde veneau vorbele acestea ca şfichiul de bici? Şi încotro alergau? Care era până la urmă înţelesul lor nealterat? Micile şi inocentele sale flirturi fuseseră demult rezolvate. Nu avea nicio aventură. Era un tip sociabil şi deschis dar nu-l interesau femeile mai mult decât Pink Floyd sau jocul de squash. Şi-atunci de unde?
Încercă din nou să-i prinda mijlocul dar ea se feri abil de braţele sale şi se refugie în celălalt colţ al camerei.
- Iubire, spune-mi te rog ce-i cu tine, spune-mi ce s-a întâmplat! Spune-mi ce vrei de la mine şi promit că îţi aduc şi luna la picioare – cerşi cu glas sfârşit.
Ea zâmbi pentru prima dată.
- Ştii foarte bine că nu-mi poţi da ceea ce-ţi cer. Iubirea o ai în suflet sau nu. Ea nu poate fi scoasă la lumină ca un iepure alb din joben. Iar acum bănuiesc că e prea târziu, mult prea târziu…
Atunci înlemni. Nu era nimic ascuns în vorbele ei, chiar nimic. Asta voia să spună cu adevărat şi nimic altceva. Voia să-l fiarbă în smoala încinsă cu dovezi de neiubire. Şi brusc gândurile îşi lepădară veşmintele şi o luară la fugă înapoi. Rememoră rapid prima lor întâlnire, apoi lunga prietenie, în fine căsătoria, primii ani în cuplu, naşterea copiilor, progresul pe scara socială. Erau o familie perfect împlinită. Totul era impecabil. Nicio hibă, nicio crăpătură. Erau familia ideală. Şi totuşi...
Se încruntă iar ea zări împreunarea ascuţită a sprâncenelor. Se cunoscuseră de foarte tineri, în şcoală. Arseseră în flăcările unei iubiri juvenile dulci şi inocente. Arseseră oare?! Apoi deveniseră cei mai buni prieteni ajutându-se reciproc pe cărarea ce-o tăiau împreuna. Căsătoria nu fusese decât consfinţirea unei legături care se sudase permanent şi solid bazată pe încredere şi sinceritate. Iar celelalte au venit normal, una câte una. Arseseră în iubire?! Se cunoscuseră la 14 ani, se plăcuseră, se iubiseră. Se iubiseră?! Da, era neîndoielnic, se iubiseră cu patimă. Şi arseseră în iubire sub flăcările firave şi lipsite de putere pe care ţi le dau înmugurirea vremelnică. Arseseră?! Mda, poate că nu arseseră... poate că doar se perpeliseră la flăcările ei jucăuşe şi se încălziseră unul în braţele celuilalt, dar o iubise cu tot sufletul. O iubise?! Iubire… iubire… iubire… Nu se gândise niciodată la o definiţie a iubirii. Nici prin gând nu-i trecuse. Nu-şi imaginase vreodată că ar exista un cântar al iubirii. Iubise?! Începu să tremure.
- Dragostea mea…
- Nu! Să taci! Habar n-ai ce e aia dragoste – răspunsese ea tăios şi rece ca un cuţit de gheaţă, privindu-l fix în ochi cu aroganţa celui ce ştie totul despre tine, mult mai mult decât ai bănui tu însuţi.
- Habar n-ai ce e aia! – strigă ea şi ochii începură a se umezi sticlind lucios ca privirea hămesită a lupului simţind în nări sângele prăzii pierinde. Habar n-ai ce e aia, mă înţelegi?! Douăzeci şi patru de ani am crezut că ne-am iubit, că m-ai iubit, dar n-a fost decât o pâlpâire, un foc de paie, o mână de vreascuri uscate, un joc pentru copii cu cretă colorată. Înţelegi? Habar n-ai ce-i iubirea! Nu te-a atins niciodată! Nu te-a lovit, nu te-a sfâşiat ca un câine turbat. Iar tu… tu nici nu te-ai gândit să o cauţi, ai fiert comod la focul molcom pe care ti-l oferă înavuţirea. Căci da, m-ai avut şi ai crezut că asta-i tot, că nu mai e nimic de făcut. Ţi-am zâmbit, te-am sărutat, ţi-am zdrumicat lobul urechii, ţi-am frământat carnea şi ai crezut că asta e culmea a ceea ce poate suporta trupul tău lucrat în sala de forţă. Eşti patetic.
Se opri o secundă pentru a trage aer în piept apoi continuă cu şi mai mare înverşunare. Ochii se umpluseră deja cu rotocoale de cer învelite în pieliţi subţiri de furtună. El căzuse în genunchi şi îşi cuprinsese capul în palme care şi cum ar fi vrut să-l smulgă din locul în care era înfipt şi să-l arunce departe, cât mai departe...
- Ce ştii tu despre iubire?! Ai simţit cum ţi se înmoaie picioarele doar adulmecându-i răsuflarea în ceafă, doar imaginându-ţi trupu-i în întredeschiderea uşii?! Ai simţit cum te prăbuşeşti din picioare doar din cauza unui gând care-ţi sfredeleşte înlăuntrul până te lasă gol şi uscat?! Ai petrecut zile şi nopţi fără să poţi închide un ochi, fără să poţi băga ceva în gură, trăind doar din iubire?! Ai ars la propriu, ti-ai pârlit buzele şi degetele de atâtea mângâieri şi săruturi ce cu greu pot fi ţinute în frâul neatingerii?! Ai încercat să fii om cărând în suflet povara iubirii, impiedicându-te şi ridicându-te iar şi din nou impiedicându-te pentru a cerşi în genunchi îndurare?! Ai simţit cum toată lumea se prăbuşeşte peste tine şi cum te surpi înlăuntru neştiind cum s-o mâni printre neguri câinoase?! Ai suferit, ai tremurat într-atât încât carnea să înceapă să se scurgă de pe trup pentru a rămâne doar un schelet de oase lucioase?! Ai plâns până când pupila întreagă s-a transformat în lacrimi şi orbitele ţi-au rămas goale ca văile reci ale lunii?! Aud?! Nimic din toate astea, aşa-i?! Doar iluzii ale unor fantasmagorice amintiri.
Nu mai avea grai. Era o execuţie-n ştreang, iar el era victima. Nu crâcni şi nu ceru îndurare. Avea dreptate. Nu ştia ce e dragostea. Nu ştiuse niciodată, nu se simţise copleşit de învolburarea ei, nu fusese sugrumat de rapacitatea ei, nu-şi simţise pielea biciuită de văpăile ei. Trecuse prin cartier pe când el avea doar paisprezece ani şi se închiseseră o noapte în bucătăria de vară din spatele casei. Apoi încă una şi încă una. Pe urmă dragostea plecase dar lăsase în iarbă un cuib ca o copaie undeva lângă gardul din spate unde nu încăpeau decât îmbrăţişaţi ca şi cum ar fi fost unul. Uneori alunecau amândoi cu copaia ca-ntr-un tobogan uriaş, cădeau cu viteză spre miezul Pământului, le era din ce în ce mai cald şi aerul vâjâia ameţitor pe la urechi, îşi pierdeau hainele şi capetele şi minţile şi se tot duceau către miezul fierbinte, tot mai repede, tot mai aproape, până când bâldâbâc toboganul făcea un val ca atunci cand scuturi covoarele şi se trezeau aruncaţi înapoi cu tot cu copaie, sus în grădină, lângă gardul din spatele curţii. Iubise? Probabil ca nu… Arsese?! Cu siguranţă că nu… Dar de unde atâta cruzime?!
Ea se îndepărta aşa cum sosise cu paşi moi de leoaică şi unduiri feline. Îşi dusese la căpat cu bine execuţia şi se retrăgea mulţumită. Coapsa ei se rostogolea pe sub pânza subţire ca un mecanism complex de supunere, ochii lui deveneau tot mai noi şi mai goi. Coapsa se rostogolea ca un mecanism complex de supunere… Coapsa se rostogolea ca un mecanism complex de supunere… Şi privind atent prin pânza subţire înţelese… Înţelese cu adevărat totul.
- Staaai… Staaai… nu pleca. Nefericito, ai muşcat din mărul otrăvit. N-a fost nicio clipă vorba despre mine, nu-i aşa?! N-a fost nicio execuţie, n-am avut gâtul în ştreang nicio secundă… A fost doar o spovedanie. Stai, întoarce-te… A fost doar o spovedanie, aşa-i?! Păcatele mele! Ai cunoscut-o… ai cunoscut cu adevărat iubirea… - icni el jupuindu-şi genunchii pe parchetul lucind ca oglinda.