sâmbătă, 12 decembrie 2015

prietenul meu MIC

MIC era prietenul meu. Venea de pe Steaua MCXX2CW în fiecare sâmbătă să ne jucăm. MIC nu era mai mai mic decât mine ca vârstă, dar avea corpul unui copil de doi ani. Aşa erau toţi ai lor, scunzi şi rotunzi.
MIC avea un costum spaţial verde cu fante lunguieţe în jurul ochilor. Avea multe fante costumul spaţial al lui MIC, de jur împrejurul rotundului de verde. MIC vorbea întruna, toţi cei de pe Steaua MCXX2CW erau grozav de vorbăreţi. Mi-ar fi plăcut să-i văd buzele atunci când vorbeşte, dar el nu purta niciodată cască, doar ochii îi treceau dincolo de materialul rezistent la radiaţii prin lentilele groase de plastic, altceva nu răzbătea din el. Şi bineînţeles nici ochii nu se vedeau, căci plasticul era complet opac. Eu doar îmi imaginam cum trebuie să arate MIC. De altfel nu ştiam nici măcar cum îl cheamă. Sistemul de decodare a vocilor scotea un schelălăit ca de câine izbit cu piciorul atunci când MIC îşi spunea numele. Numele acesta l-am inventat eu.
MIC trăgea dungi adânci cu sabia laser în colbul gros din grădina casei. Încerca să deseneze o navă spaţială. Ce altceva puteam să facem într-un mediu atât de sinistru?! La un moment dat MIC s-a oprit din rostogolire. Sabia laser se poticnise într-un glod dur. MIC a început să-l râcâie cu sabia.
- Ei, ce-i asta? – m-a întrebat mirat. MIC punea rar întrebări. El ştia tot despre orice. Sau aproape…
- Nu ştiu! – i-am răspuns răstit.
Dar ştiam. Era un fir de iarbă pietrificat pe care îl puteam păstra doar pentru mine, ca şi un gând măcar. Am fost bucuros că n-a trebuit să mă simt prost o bucată de vreme pentru firul de iarbă ascuns, căci imediat maică-mea a strigat pe fereastră.
- BIC, haide, ia-ţi la revedere de la prietenul tău şi vino la masă.
- Trebuie să plec – i-am spus lui MIC. Trebuie să merg la masă. Rămâne pe sâmbăta viitoare.
- Da – mi-a răspuns MIC la fel de trist ca şi mine. Apoi s-a aşezat jos în colbul înalt cât bocancii cu talpă metalică groasă ce compensau lipsa gravitaţiei, şi-a scos combinezonul verde cu bocanci cafenii, şi-a pus în picioare şosetele albe, sandalele, apoi şi-a tras pantalonii scurţi de velur şi cămaşa cadrilată, a scos din buzunar dispozitivul de teleportare şi mi-a făcut scurt cu mâna.
- Pe sâmbăta viitoare!

duminică, 6 decembrie 2015

Voiam să facem un copil

voiam să facem un copil
ea a spus să-l facem din cocă
pentru că are să crească mai uşor
are să fie pufos şi-o să zâmbească tot timpul

eu am propus să-l facem din zăpadă, alb
cât ninge ţinem pe balcon
iar când are să se topească de drag
îl adunăm într-o cană
din care au sa se hraneasca toată vara flori

doctoriţa de familie ne-a sfătuit
să tragem o copie după unul gata făcut
are ea o imprimantă taciles la cabinet
i-ar fi mult mai simplu şi ei mai ales acum
de când ne ţinem toată viaţa pe card

mama s-ar fi mulţumit şi cu prâslea din poveste
numai să fie o poveste originală
iar prâslea cu totul şi cu totul…
cu totul şi cu totul…
na că nu mai ştiu cum voia mama sa fie
cred ca destept

până la urmă am renunţat
căci pentru un timp ne-au despărţit
pe mine m-a luat EA, pleacă o vreme
şi a aruncat romanul cu coperţi vişinii
în care locuiam pe fundul genţii, să fie
pe prietena mea, muză într-un volum de poezie
a cules-o din raft EL, a răsfoit-o într-o doară
şi a aruncat-o pe noptieră lângă alte 4 romane neîncepute
şi o pereche de ochelari cu rame galbene subţiri

luni, 30 noiembrie 2015

Dacă te-aş fi cunoscut mai demult

dacă te-aş fi cunoscut mai demult
aş fi muncit ca un rob ca să ne luam o vilă babană
cu camere puţine şi mici dar cu o cadă de baie imensă
de ce nu un jacuzzi deşi mie nu-mi place să fiu de bon-ton
 şi nici bulele
eu aş fi stat într-un capăt îngropat în spumă până la gât
şi-aş fi scris cu creionul tău dermatograf poezii
pe sulul de hârtie higienică roz
tu, în celălalt capăt ai fi citit despre paradisul obedienţei
al englezoaicei ăleia cu faţă de bunică cuminte
şi-ai fi turnat din când în când vin în paharul cu picior înalt
pe care l-ai fi privit de fiecare dată lung înainte de-ai sorbi licoarea
desigur mie mi-ar fi fost greu să-mi înşir versurile
atâta timp cât lumina ar fi venit doar de la lumânările
cu miros de scorţişoară şi coajă de portocală
şi de la sânii tăi rotunzi
în schimb tu ai fi aşezat picior peste picior
urmărind atentă şi cu nesfârşită răbdare drumul bulelor de săpun
de pe obraz în jos pe gât, pe piept, pe pântec, pe şolduri
izbăvind sfârşite pe interiorul coapselor chicotind
ne-am fi topit amândoi ca sarea de baie mov cu aromă de afine
până n-ar fi rămas mai nimic
dacă lumânările nu s-ar fi stins toate deodată
ca la un scurt circuit, doar aşa le-am aprins
atunci eu ar fi trebuit să te iau degrabă în brate şi să te strâng tare
să curăţ spuma de pe trupul tău cu buzele încreţite
şi să ţi-l învelesc în mângâieri învineţite
ştiu doar cât eşti de sensibilă

cum însă te-am cunoscut abia ieri
o să continuăm să ne îmbăiem
eu în cada mea mică julită pe fund
în care nu-ncap pe de-a-ntregul
tu sub duşul tău rece
fără spumă…

duminică, 29 noiembrie 2015

O aştept pe Maria

O aştept pe Maria. Trebuie să apară. Maria e fata visurilor mele. Maria e ca o… of, nuuu, oricât m-aş strădui nu poţi compara cu nimic incomparabilul. Am pregătit camera special pentru sosirea ei. Am pregătit e un fel a spune, sunt bărbat, bărbaţii nu se pricep să-şi decoreze interiorul. Interiorul lor e cel mai adesea vetust şi tern. Desigur, cu ocazia asta mi-am strâns gândurile şi lucrurile împrăştiate pretutindeni, am întins cuvertura peste pat, am şters urmele palmelor celorlalte femei, am aerisit, am rupt de sub fereastră câteva crizanteme pe care le-am pus într-un pahar cu apă... Ştiu, va râde din cauza crizantemelor şi mă va tachina. Nu e un gest pe care un bărbat l-ar face dacă n-ar fi îndrăgostit. Mi-am pus cămaşa cea mai bună, un strop de colonie în deschiderea primului nasture, hmmm, mirosul acesta cu care deja s-a obişnuit, care deja s-a impregnat în vârfurile pletelor ce se rătăcesc la pieptu-mi de fiecare dată când cat să-i sărut dupăurechea, mi-am trecut mâinile prin părul ce arată cât de cât omeneşte şi m-am aşezat în aşteptarea-i pe marginea patului, atent să nu şifonez cuvertura proaspăt întinsă.
E pentru prima dată când Maria ar intra în camera mea. A ezitat mult. A oscilat în aceşti doi ani de când ne cunoaştem în a mă privi în ochi, pe lângă sau dincolo de ei. Eu n-am influenţat-o cu nimic, a fost strict decizia sa. Ştiu, femeilor nu le este uşor să vină singure în camera unui bărbat. O, nu, nuu, nu pentru că nu ar avea încredere în mine. Ci pentru că lumea ar începe să şuşotească şi să vorbească nevorbitele, cuvinte rupte din realitate şi lăsate să se rotească prin aer ca muştele vara, ce coboară când ţi-e lumea mai dragă peste fraze întregi, bine formate, cu cap şi cu coadă. Dar nouă nu ne pasă şi Maria va intra peste câteva minute în camera mea. Ar fi trebuit să ajungă, spun eu, dar s-a oprit probabil ca şi în alte dăţi la anticariatul din colţ. Îi place grozav să privescă bucăţile acelea de lemn, de ceramică, sau de pânză colorată, desprinse din trecut, pe care încearcă să le îmbine ca pe o jucărie defectă şi să compună prezentul. “Miroase! – îmi bagă ea sub nas scrumiera din ceramică galbenă, crăpată ca o faţă obosită, cu încrustaţii roşietice şi cu desenul din interior aproape şters – Simţi?! Miroase a respiraţia ei!” Apoi o ridică pe cea de alături din alabastru cu vinişoare cenuşii, mai strălucitoare, mai puţin obosită. “Simţi?! Aici e respiratia lui!” Eu tac, amândouă miros a tutun greu. Dar a ei aduce cumva, pe departe, a ierburi aromate.
M-am ridicat în picioare şi mi-am lipit nasul de geam. Nu mai am răbdare. Cuvertura a păstrat urma trupului meu şi cutele ei curg înapoi către culcuşul fierbinte ca lava topindă. Privesc înspre uşă şi-mi calculez cu precizie paşii. Când are să vie, din trei doar, am să ajung la ea. O voi ajuta să-şi scoată pardesiul şi apoi am să încep să mă clatin ameţit, căci are să-şi dezvelească în toată splendoarea trupul subţire, şi picioarele lungi ca gâtul de violoncel, şi mijlocul de vioară. Rochia-i va fi vaporoasă şi nici că-i va ascunde curburile transparente ale soldurilor. Deşi e iarnă, ei nu-i este niciodată frig. “Nu, nu-ţi scoate pantofii. Poţi scoate tot, dar nu-ţi scoate pantofii!” am s-o rog, căci tocurile înalte nu sunt altceva decât o prelungire fericită a gambelor frumos arcuite, o cheie de acordare pe glezna fină a violinei. Am să mă fâstâcesc. Primul impuls va fi să-i cuprind într-un sărut pătimaş şi flămând buzele. Dar ea are să zâmbească, să-şi dea capul pe spate şi să le lase aşa întredeschise, într-un abandon controlat, cu respiraţia şuierătoare şfichiundu-mi obrajii. “Off, Doamne ca greu mai e să ajung până la tine” are să-mi spună ca un ventriloc fără să depărteze buzele mai mult decât de-o inspiraţie şi-o expiraţie. Eu am să-i cuprind cu o mână mijlocul şi am s-o invit în cameră, atent fiind la buzele ei, a ţinut minte, un strop de roşu ţi-ar prinde bine, nu prea mult. Ea are să chicotească şi să se învârtă prin cameră ca o copilandră atingând cu vârful degetelor fiecare obiect. “Îmi place” are să arunce într-o doară, deşi eu ştiu că nu-i aşa, apoi are să mă tachineze cu privire la crizanteme, eu am să roşesc iar ea, ca să-mi trecă, are să-mi trimită apăsat pe-un obraz un sărut umed ca un obuz încărcat cu parfum de lotuşi. Atunci eu am să-mi iau inima în dinţi şi-am să-i prind gura ca un înecat care are nevoie disperată de aer, după ce o vreme, o bună bucată de vreme a crezut c-o să dispară, a crezut c-o să se cufunde cu totul într-o altă lume, definitiv. Ea are să se apere, naiv, fără vlagă, mi-ai spus c-o să fim cuminţi. Eu am să-i ţin pieptul apăsat de pieptul meu, are sânii mici ca doi porumbei, cu mâna care-i înconjoară mijlocul şi cu cealaltă am să-i ating marginea fustei care care are să se ridice încetişor, singură, înainte mâinii mele, dezvelind pulpa fierbinte.
Uite c-a trecut şi sfertul academic şi ea tot nu mai apare. Femeile mereu întârzie. Se lasă aşteptate, admirate, adorate. Am întins din nou marginea cuverturii. Camera arată anost, parcă n-are niciun pic de personalitate. Toate la dungă, toate la locul lor, cămăşile călcate pe raftul din şifonier, celelalte în coşul de la baie, ciorapii făcuţi ghem ca mingile de tenis, hârtiile în sertarul de la birou. O fi mai arătat vreodată camera asta la fel?! Mă aşez înapoi pe pat şi mă ridic, cutele încep din nou a curge ca lava fierbinte înapoi către matcă. Acum e mai bine. Crizantemele şi-au plecat capul, una din ele priveste trist spre fereastră. Maria trebuie să vină. Maria e fata visurilor mele. Maria… Vai, nu cumva am uitat să-i spun Mariei unde stau?! Cum ar putea să ajungă dacă nu i-am spus unde stau?! N-a mai fost niciodată la mine, azi ar fi fost pentru prima dată. Da, da, precis c-am uitat să-i spun unde stau. Sau… poate că nici măcar n-am invitat-o. Nici asta nu-mi mai amintesc cu siguranţă. Dacă n-am invitat-o precis n-are să vină, căci neinvitată are să seee… Oh Doamneeee… nici c-o iubesc nu i-am spus niciodată. Nu-mi aduc amintesc să-i fi spus asta vreodată, mai ales că nu ne vorbim, ci ne întâlnim doar din când în când câteva ceasuri sau doar clipe, uneori şezând pe bănci în diagonală, alteori doar intersectându-ne paşii, pe aleile din parcul cu castani.
Acum ştiu! Dintr-o singură mişcare trag cuvertura şi o arunc pe spătarul scaunului…

joi, 5 noiembrie 2015

Dureri

Nu sunt un ipohondru, dar când mă doare tare ţip, mă zvârcol, mă sperii. Aşa că de îndată ce am realizat că în mod evident e ceva în neregulă cu mine am dat fuga la doctor fără să stau prea mult pe gânduri.
- Ce faci dragule? Ce vânt te aduce pe aici, că nu prea ne-am văzut de vreme bună?! Apropo, să-mi aduci hârtia aia cum că-şi plăteşte angajatorul taxele, semnată şi ştampilată. Îmi trebuie la dosar, ştii doar. Cred că nu mi-ai mai adus una de vreo zece ani, o să mă certe Emilia.
Aşa îmi spune ea, “dragule” deşi nici vorbă să-i fiu drag. Cred că dragule le spune tuturor pacienţilor ei. Femeilor nu cred că le spune “dragelor”. Femeile s-ar supăra. “Da cine-i asta dragă să mă ia pe mine cu dragă, ca doar nu se bate cu mine pe burtă, să-şi vadă de treburile ei şi să mă lase pe mine cu drăgălitul”. Nu suntem amici intimi dar suntem cunoştinţe vechi. A lucrat o vreme la noi la firmă pe când firma avea cabinet medical propriu, apoi când au apărut medicii de familie a trecut în partea astălaltă. O vreme am ajucat tenis cu bărbat’su, îl cam băteam. Altfel femeie de treabă Zia, serioasa, vorbăreaţă, cam prea vorbăreaţă pentru mine, veselă dar extrem de pragmatică.
- Ei, am trecut aşa într-o doară, eram prin zonă şi m-am gândit să bag capul. Femeia îmi zâmbeşte galeş şi mă priveste ca p-ăla micu pe care-l întrebi ce-a mai făcut pe la şcoală şi el îţi răspunde cu jumătate de gură “nimic”.
- Ei hai că doar nu te-ai oprit să mă vezi pe mine, că ne cunoaştem de-un sfert de veac ce naiba, nu-mi vinde mie gogoşi. Zi-mi ce te frământă.
Dau din cap cum că m-a prins, trag aer în piept şi-i dau înainte.
- Ştii, de la o vreme am probleme serioase cu părul. Îmi cade într-un ritm infernal. De fiecare dată când se scurge apa din cadă după ce fac baie rămâne un şomoiog uriaş în sita aia. Am încercat cu ce vrei şi ce nu vrei, şampoane speciale cu keratină, zeamă de urzică, ulei de argan. Mi-am dat în cap cu muştar, cu ulei de ricin, cu avocado, am făcut măşti speciale cu ou şi iaurt sau ou cu ulei de măsline de mergeau toţi câinii din cartier în şir indian după mine când plecam dimineaţa la servici. Şi nimic. Ba am mai dat banii ca prostul şi pe nişte pachete minune de pe la firmele astea de cosmetice. Mă gândesc că am ceva serios la cap. Sau poate la interior.
Zia mă priveşte interesată dar în acelaşi timp dezarmată ca şi cum ar încerca să studieze interiorul unei peşteri cu singurul mijloc pe care îl are la îndemână, microscopul.
- Hai lasă că arăţi bine, nu te mai jeli ca o primadonă. Sigur că mai pierzi, că doar nu mai eşti la prima tinereţe, dar eşti în grafic. Şi nu te mai uita şi tu în orice gaură de canal, că vezi numai mizerii. Şi-aşa eşti tu mai blănos, nu e tot şomoiogu ăla doar de pe creştet, se-adună. Da’ hai să fim serioşi acum, doar nu-mi spui mie că asta e problema ta de sănătate pentru care ai venit să te plângi. Trebuie să fie altceva dacă ai bătut tu drumul până aici, ai avut curaj să intri şi ai dovedit şi o răbdare de fier aşteptând alea trei babe de şedeau pe scaun când ai intrat. Deci! – se strâmbă la mine Zia şi-şi reazămă bărbia în palme aşteptând de la mine ceva substanţial.
- Bine! De fapt problema pentru care am venit e alta. Mă doare stomacul. Nu mă doare chiar, mai mult mă jenează. Mai ales seara şi dimineaţa. Îl simt greu şi cam balonat.
- Când asta? Primăvara şi toamna?
- Da, da, exact. Cam ca acum, aşa…
- Mănânci seara târziu? Mănânci mâncăruri grele?
- Nici vorbă. M-am obişnuit să nu mai mănânc după şapte. Şi seara ceva subţire, o felie de pâine cu ceva şuncă, un iaurt, un ceai cu o felie de brânză.
- Alte simptome? Dureri în dreapta jos? Crampe după masă?
- Nu, nimic. Doar dimineaţa. Mai ales dimineaţa şi uneori seara. Senzaţia aia de disconfort.
- Ei dragule, n-ai nimic. Dacă nu greşesc ai avut o gastrită acu ceva vreme, aşa-i?!
- Da. Acum vreo zece ani.
- Asta e. O uşoară iritare a stomacului. N-ai de ce să te îngrijorezi. Îţi prescriu nişte pilule naturiste. Ar trebui să ajute. O să se calmeze sigur în zece zile.
Zia se apucă să scrie reţeta, timp în care continuă să mă studieze pe sub sprâncene ca pe un exemplar rarisim de liliac de peşteră cu ochi.
- Şi totuşi nici despre asta nu-i vorba, nu-i aşa?! Altceva te frământă şi nu ai curaj să-mi spui.
Tac. V-am spus că Zia e femeie serioasă şi deşteaptă. Nimic nu-i scapă.
- Vrei să te mai las să te mai gândeşti?! Poţi sta alături în sala de tratamente. Te întinzi pe pat, te relaxezi. Eu îmi văd de următorul pacient şi pe urmă vorbim. E bine aşa?!
Eu îmi frământ mâinile ca un şcolar prins cu tema nefăcută, încercând să capăt curajul necesar pentru a spune adevărul. Trag de două ori aer în piept şi…
Zia aşteaptă ca aerul să iasă apoi mă încurajează părinteşte.
- Îmi imaginez că nu-i ceva simplu, dar trebuie să-mi spui. Dacă nu mie atunci cui?! Suntem prieteni, ne cunoaştem de-o viaţă, ştiu aproape totul despre tine…
Are perfectă dreptate!
- Ştii… - încep eu cu curaj.
Zia lasă capul pe-o parte că o mâţă care aşteaptă şi a doua jumătate de peşte după ce a halit-o dintr-o înghiţitura pe prima.
- Ştii… m-am îndrăgostit!
Am zis-o.
Dar cele două cuvinte par să nu fi fost auzite, căci Zia nu are absolut nicio reacţie. A rămas stană de piatră. Şi totuşi le-am spus cu glas tare, nu în gând, le-am auzit şi eu. Mai trec câteva zeci de secunde şi când tocmai mă pregăteam să le repet, Zia porneşte a se zvârcoli de râs, ca o vrabie care se îmbăiază în nisip. Aţi văzut cum fac vrăbiile baie în nisip?! Cică ar face asta ca să se cureţe de paraziţii care li se cuibăresc în pene.
- Ce-ai spus? Te-ai îndrăgostit?
- Îhî.
Zia termină de zvârcolit şi mă priveşte serios.
- Off… Doamne. Mă scuzi te rog pentru reacţia asta total neprofesionistă, dar nu m-am putut abţine. Mă gândeam că o să-mi spui că ai cancer, hepatită C, sau Doamne fereşte cine ştie ce boală incurabilă. În nici un caz că te-ai îndrăgostit, ar fi fost clar ultimul lucru la care să mă gândesc.
Eu oftez şi dau din umeri la genul “asta e, acu ce să-i fac?!”.
- Şi de ce-ai venit la mine şi nu te-ai dus la fata aia de care te-ai îndrăgostit?!
- Pentru că mi se pare o chestie patologică. Serioasă şi gravă. Nu doar că m-am îndrăgostit, dar m-a cuprins aşa ca pe un puşti cu caş la gură. Cu poezii, cu bileţele palmate, cu umblat noaptea pe sub blaconul ei, cu zvârcoliri sub cearceaf, cu nopţi nedormite, cu obraji înroşiţi. Şi ştii doar ce vârstă am. Mi-e frică!
Zia pune mâna pe dosar şi verifică cifrele. Nu pare speriată. Eu da.
Zia se scarpină în ceafă. Ştiu că îi e greu să-mi spună ceva. Şi mie mi-ar fi greu să-i spun ceva unui nebun care vine la mine la cabinet să-mi explice că-i îndrăgostit şi să-mi ceară să-l tratez de chestia asta pentru că nu se cuvine.
- Mde… nu ştiu ce să zic. Nu eram pregătită pentru un asemenea diagnostic. Trebuie să recunosc că pentru asta nu există tratament. E ca la răceală, trece într-o săptămână cu tratament şi în şapte zile fără. Nu văd o problemă.
- Eu n-aş fi… Eu n-am… Eu măăă… E complet aiurea înţelegi?! Îmi bubuie inima de fiecare dată când trec pe lângă ea de-mi sparge pieptul. O fi ceva cu inima? Poate am supratensiune arterială. Sau tahicardie. Sau d-aia cu sistola, nu ştiu cum îi zice – încerc eu să găsesc o cale către înţelegere.
- Sigur ai ceva la inimă! – pufneşte iarăşi Zia. E mişto?
- Oh, Doamne, înger! Acu să nu crezi că e vreo pipiţă d-astea care apare pe la televizor cu sânii cât harbuzu şi fundu cât betoniera, e o femeie serioasă, în culmea înfloririi. Şi are nişte picioareeee…
- Câţi ani are? - Ea merge pe patruzeci. În timp ce eu mai am un pic până la pensie.
Zia zâmbeşte iar.
- Nevastă-ta ştie?
O privesc crunt şi mă uit agitat împrejur să nu cumva să ne spioneze cineva. Replic în şoaptă scurt.
- Eiii…
Pentru o vreme se aşterne tăcerea.
- Mi se pare complet ilogic. O vreme am fost total imun la chestiile astea. Am văzut o grămadă de femei frumoase la viaţa mea şi nu mi s-au aprins călcâiele aşa după nicuna. S-au dat la mine o grămadă şi nu m-au mişcat. Mi-au fost aproape câteva dar nu m-au copleşit. Ce naiba se întâmplă acum? Trebuie să-mi spui, nu e normal ce mi se-ntâmplă!
- Ei dragule, n-ai de ce să te sperii. Evoluţia omului în viaţă e una absolut simetrică. Merge pe o curbă ascendentă până ajunge pe culme, asta pe la aproximativ patruzeci de ani câţi zici că are demoazela ta, pe urmă coboară pe una aproape aproape identică cu prima până la capăt. Ce se întâmplă într-o parte se întâmplă şi în cealaltă. Dacă în primii ani copilul învaţă să meargă şi să vorbească, în ultimii uită să meargă şi să vorbească. Dacă apoi copilul învaţă să judece, bătrânul uită să mai judece, dacă tânărul are energie şi putere şi-şi doreşte cât mai multe, omul la vârsta a treia are tot mai slabă putere şi doreşte tot mai puţin. De îndrăgostit se îndrăgostesc şi unul şi celălalt, în oglindă, unul cu nesăbuinţa tinereţii şi celălalt cu experienţa împlinită a vieţii. Apoi unul se gândeşte înainte spre copii, celălalt se gândeşte înainte la nepoţi. Şi tot aşa, dacă ai să priveşti atent lucrurile ai să recunoşti tu însuţi simetria aceasta aproape perfectă. Până şi pamperşii sunt folosiţi de amândoi în punctul de plecare şi cel de sosire…
Zia e macabră... Putea să lase pamperşii deoparte în discuţia asta… Mai ales că n-am apucat să mânănc încă niciun dumicat din pensie…
Încerc să-mi găsesc un echilibru dar mi-e greu.
- N-am linişte deloc. Nu-mi iese din minte chipul ei, picioarele ei, fu…
- Ceai de tei bei seara? Face minuni. Te relaxează grozav. Merge şi cu un pic de mentă. Şi cu miere. Şi cel de muşeţel e foarte bun. Dar fă infuzie, nu fiert. Lasă-l cinşpe minute acoperit cu o farfurioară după ce pui apa fierbinte. Te ajută să ai vise frumoase.
- Vise am eu şi fără ceai de muşeţel. Asta e problema de fapt. Că visele le trăiesc ziua, iar noaptea mă muncesc gândurile zilei.
- Treabă la servici ai? Dacă ai fi prins mai adânc în activitatea de zi cu zi te-ar ajuta mai mult.
- Mda… asta e o problemă. Nu prea mai avem de lucru. De vreo juma de an ne tot ameninţă că ne dă în şomaj.
- Asta nu-i bine. Nu-i bine deloc! Şi ea ce zice? Ea cum se comportă?
- Cine?
- Ea, tipa, amoreza.
- Aaa… Ea?! Ea nu ştie.
- Cum adică nu ştie? Nu i-ai spus? Păi ziceai ceva de bileţele, de nopţi pe sub balcon, de trilu-lilu.
- Păi nu ştie, că nu i-am spus. Nici uneia nu i-am spus.
Zia se blochează ca un robot dansator căruia i s-au terminat bateriile şi l-a prins cu un picior în aer şi o mână după ceafă. Doar ce-o văd că îi cresc deodată ochii ca la broască şi îi pironeşte pe mine ca un submarin periscopul pe bucata de uscat mică cât o monedă.
- Nici una?! Păi câte sunt? - se apleacă ea discret spre urechea mea încercând să dezlege marele mister, de parcă ne-am fi aflat în faţa seifului principal de la BNR şi de răspunsul meu ar fi depins decizia finală, băgăm sau nu băgăm burghiul?!
- Încă trei – dau eu din umeri jenat.
- Încă treeei?! – ţipă Zia şi Emilia, asistenta, bagă degrabă capul pe uşă speriată că i-am luat gâtul şefei.
- Nişte îngeri, pe bune! Veziii, eu ţi-am spus că e ceva în neregulă, e clar o boală, altfel chiar nu-mi explic…
- Ohhh… Doamneee…. – exclamă Zia şi îşi îndreaptă serios atenţia către Cel-de-sus, semn evident că dacă era de făcut ceva aici jos, ea şi-a dat toată silinţa. Apoi izbucneşte iar într-un hohot de râs nestăvilit.
Şi se zgâlţână atât de tare şi icneşte aşa istovit încât mi-e teamă că are să se dezmembreze din clipă în clipă. Dau să ies să strig după Emilia, dar Zia îmi pune o mână pe braţ şi mă opreşte.
- Stai că-mi trece. Ohhh… Doamneee…. Încă trei deci… Auzi, stai aşa că mi-am adus aminte, am eu pe-aici nişte ceai d-ăsta de relaxare. Eu zic să te duci acasă, să-ţi faci unul şi să te bagi în pat. O să dormi perfect, iar mâine o să fie o zi superbă, îţi spun eu. Au zis ăştia că e soare, soare cu dinţi, dar e soare. Doar vezi să nu afle nevastă-ta, în rest dă-i înainte că eşti cât se poate de sănătos… - încheie Zia printre icnete înecate lăsându-mă la fel de nedumerit în privinţa stării mele de sănătate cum eram atunci când am intrat…

duminică, 4 octombrie 2015

Surpriza

Am mijit ochii uşurel. Ziua s-a prăvălit greoaie peste pupilele eliberate precum albuşul de ou în rotundul tigăii. I-am închis speriat la loc. Am încercat să mă mişc dar toate oasele mi-erau înţepenite. Iar capul, ghiulea…
M-am străduit din nou să deschid ochii, de data aceasta reuşind cu greu să-i proptesc pe marginea unei măsuţe din lemn de nuc ce reprezenta o caracatiţă cu şapte tentacule peste care se sprijinea un dreptunghi de cristal. Nu sunt sigur că era caracatiţă şi cu atât mai puţin că erau şapte tentacule căci privirea nu voia să se focalizeze cu niciun chip asupra obiectivului, distanţa focală optimă fiind mult mai scurtă, pe undeva prin dreptul vârfului nasului. Când ceţurile au început să se mai risipească am constatat că tocmai îmi încheiasem somnul pe o canapea destul de incomodă lângă o femeie pe care nu o cunoşteam dar care cel puţin la prima vedere arăta grozav, chiar dacă nu-i puteam analiza atent decât spatele. Imediat am detectat şi motivul înţepenirii mele căci împrejurul canapelei zăceau pe jos două pahare cu picior înalt şi patru sticle cu etichete strălucitoare, toate la orizontală ca şi incumbenţii, în timp ce hainele noastre erau azvârlite în cele mai deşucheate poziţii, semn că ne grăbisem tare să scăpăm de ele cu o seară înainte. N-au trebuit prea multe verificări ca să-mi dau seama că eram absolut gol sub cearceaf, la fel ca femeia de lângă mine, care însă mai avea înfăşurat în jurul şoldurilor un firicel mai subţire decât cel de la pantofii mei, slujindu-i probabil drept bikini. Ca urmare privirile n-au mai ajuns să se focalizeze pe măsuţa cu caracatiţă ci s-au oprit de fiecare dată când încercam să le ridic pe cele două moviliţe şi pe Valea Plângerii pe care tânăra le lăsase zestre ochilor mei de cu seară. Curios, m-am ridicat într-un cot şi rostogolindu-mă peste ea am încercat să-i studiez aversul, conştient că reversul era aproape impecabil. Avea o faţă simpatică, părul blond numai inele, ochii mov, gura vişinie, iar pieptul ca două turele de tanc, cu ţevile roşii de-atâta luptă, îndreptate ţeapăn înspre inamic. Cu toate aceste detalii în faţă însă, tot nu reuşeam să-mi amintesc cine e domnişoara. Şi mai ales unde sunt şi ce caut acolo. Bineee… ce caut, sau mai bine zis ce căutasem cu o seară înainte, îmi devenise deja destul de clar. Dar cine era femeia? În mod cert nu era cineva cunoscut, căci mi-aş fi amintit. O agăţasem într-un bar? Nu-mi stă în caracter! Mai ales aşaaa la prima întâlnire. Stabilisem pe net un blind-date? Asta nu era chiar imposibil! Dar unde eram? Am trecut peste moviliţele rotunde şi bine înfipte în coapsele domnişoarei şi am studiat atent încăperea. Părea o cameră de hotel luxos, în niciun caz un dormitor, căci nu avea decât o canapea din piele cu bumbi aurii şi cusături multiple pe care le simţeam imprimate de-a lungul şi de-a latul propriei pieli, două fotolii asijderea, un birou masiv, câteva corpuri cu rafturi, un cuier, deja vestita măsuţă cu caracatiţă şi alte câteva piese mărunte. Era desigur vestibulul apartamentului, dormitorul aflându-se dincolo de glasvandul de sticlă cu patru uşi şi cu un model ce denota faptul că autorul era un adevărat artist. Habar n-aveam unde sunt. Nu aveam nici cea mai mică idee. Eram atât de ameţit încât nu-mi aminteam nici măcar cine sunt. Am închis ochii încercând să-mi recuperez amintirile, dar ele nu voiau să se apropie nicidecum, mă gândesc că din cauza celor două moviliţe şi a Văii Plângerii care-mi blocaseră complet şoseaua gândurilor chiar la ieşirea din secunda trecută. Aşa că i-am deschis hotărât şi m-am ridicat să îi spăl cu simţ de răspundere. Când m-am privit în oglindă şocul a fost şi mai mare. Din peretele de sticlă mă privea curios un bărbat pe care nu-l mai întâlnisem niciodată, nici prea tânăr nici prea bătrân, nici bine dar nici urât, nici chel dar nici cu claie bogată, nici cu pătrăţele dar nici cu burtă. Era un tip absolut ok, dar departe de a fi cuceritor. M-am gândit atunci că poate banii aveau să compenseze lipsa de şarm, altfel nu înţelegeam de ce blonda ar fi acceptat să-şi petreacă noaptea cu mine, cu atât mai mult cu cât la ora aceea a dimineţii nu găseam niciun semn cum ca aş fi avut câtuşi de puţin haz, măcar atât, ba aş spune că dimpotriva, simţeam cum încep să dau în clocot de draci şi să mi se strepezească dinţii de mânie. Am dus mâna repede la buzunarul interior al sacoului să-mi scot portofelul. Aceasta acţiune avea să-mi rezolve dintr-un foc două probleme. Aveam să aflu cine sunt şi dacă sunt cu adevărat cineva. Din păcate n-am reuşit să-mi satisfac niciuna dintre dorinţe căci în buzunar, în pofida oricăror aşteptări, nu era niciun portofel. M-am mirat tare. Orice bărbat îşi ţine portofelul în buzunarul de la piept al sacoului. Sigur, unii îl ţin în buzunarul de la spate al pantalonilor, dar e cunoscut, asta e o prostie, căci atunci când conduci te aşezi pe el şi îţi faci harcea-parcea tot ce ai înăuntru. Am privit-o circumspect pe blondă. Precis avea un complice şi împreună îmi furaseră portofelul cu toţi banii din el, cardurile şi actele mele. Îmi turnase ceva în băutura pe care mi-o preparase cand ne întorsesem la hotel în timp ce eu făceam duş şi cu asta basta. Ceva gologani trebuie să fi avut, altfel nu m-aş fi cazat într-un hotel luxos şi n-aş fi cerut cea mai bună cameră. Dar de ce n-a fugit, dacă problema portofelului fusese rezolvată?! O ameţisem în asemenea hal încât abandonase planul A, în schimb se abandonase ea însăşi în braţele mele?! Am dat fuga iar la oglindă să verific. Nu, nu acesta era răspunsul!
Capul îmi vâjâia plin de gânduri firave şi uscate, răsucindu-se în ţeasta-mi golaşă precum frunzele toamnei în parcul pustiu. Din când în când frânturi de fraze încercau a se întrema, pentru a se risipi în neant două secunde mai târziu. “Lasă-mă şi pe mine” şuşotea o voce de femeie. “Acum e rândul lui Georgescu” spunea o alta. “Tu să stai la rând, nu te băga în faţă” se iţea şi un glas de bărbat. Şi totul era asezonat cu gemete şi icnete înăbuşite. M-am lăsat pe marginea canapelei şi mi-am cufundat capul în palme. Situaţia era absolut ridicolă. Nu puteam ieşi din cameră fără să ştiu cine sunt, unde sunt şi cu cine sunt. Ce-ar fi spus cel de la recepţie dacă ar fi ridicat ochii spre mine şi-ar fi întrebat candid “Domnul…” iar eu aş fi dat din umeri “Domnul.. nu ştiu, nu ştii cumva dumneata”?! Şi unde m-aş fi dus, încotro aş fi pornit-o?! Apoi brusc mi-a venit o idee. M-am ridicat şi mi-am cercetat atent hainele. Trebuia să aflu ceva dinspre ele. Un costum gridenuştiucare cu dunguliţe fine mai închise, o pereche de pantofi negri decenţi, o cămaşă bleu, o cravată galbenă cu bulinuţe mici negre, un ac de cravată aparent din aur. În schimb niciun nume de firmă, nimic aparte. Nici măcar prin buzunare. Ale ei erau şi mai limpezi. O fustă scurtă subţire şi firavă ca un fluture, o bluză albă aproape transparentă cu năsturei mici de sidef şi un sutien cu două cupe ca două linguri boante din care cu siguranţă supa s-ar fi revărsat înainte să apuci să o duci la gură. Am căzut sfârşit înapoi pe canapea. Trebuia să găsesc ceva, un crâmpei de amintire, un nume, o adresă, un număr de telefon, orice. Degeaba mi-am strivit ochii, degeaba m-am rostogolit îndărăt ca o păpuşă saltimbancă programată să facă giumbuşlucuri, degeaba am alergat pe culoarele întunecate ale memoriei, nicio uşă deschisă, niciun pic de lumină, doar întuneric.
Apoi dintr-o dată am tresărit. Mi-era destul de clar de ce ne oprisem în sufrageria apartamentului şi nu ajunsesem în dormitor, era evident doar privind înspre hainele noastre înşirate precum firmiturile de pâine ale lui Hansel şi Gretel. Dar dacă totuşi nu ne-am dus în dormitor pentru că acolo mai era cineva? Dacă dormitorul era ocupat de un alt cuplu?! Sau de mai multe?! Dacă cu o seară înainte fusese o adevărată orgie şi alături, dincolo de peretele de sticlă, mai erau şi alte suflete?! Vederea lor mi-ar fi destupat cu siguranţă amintirile. Aşa că m-am ridicat de pe canapea şi am pornit pe vârfuri către glasvandul de sticlă pe care l-am deschis cu infinită grijă pentru a nu-i deranja pe cei ce se aflau încă sub vraja lui Bachus.
- Ta-taaaaaam, surprizăăă… – s-a auzit dintr-o dată ca un bubuit de tun şi privirea mi s-a umplut de un alb strălucitor împănat cu costume multicolore, cu ghirlande ondulate, cu confeti, cu coifuri, cu baloane bălăbănind încolo şi-ncoace în funcţie de intensitatea aplauzelor, cu fluiere ce se lungeau pe măsură ce suflai în ele ca nişte limbi de cameleon.
Dintr-un punct de vedere avusesem dreptate, dintr-altul mă înşelasem amarnic. Dincolo de glasvandul de sticlă nu era niciun dormitor ci un open-space amenajat pentru birouri, în schimb la vederea celor de-acolo mi-am amintit pe dată cine sunt, unde sunt şi cine e domnişoara alături de care mă trezisem. Eram proprietarul şi directorul unei mici firme de investiţii financiare, iar cei din faţa mea erau angajaţii firmei, aflaţi chiar în sediul nostru din centrul oraşului. Domnul Georgescu, Mihaela, Rodica, Măndica, Georgeta, Radu, Mihai, Ancuţa, domnul Niculescu, Mioara, Violeta şi desigur Mimi, secretara mea, care veni degrabă să sărbătorească momentul alături de întregul colectiv, învelită de data aceasta într-un capot de mătase ce-o acoperea până în vârful nasului.
- Să ne trăieşti şefu şi să prospere firma o sută de ani de acum încolo – m-a luat în primire domnul Georgescu, decanul de vârstă al colectivului, care spre uimirea mea avea un ochi mai plat şi mai vânăt decât celălalt, arătând cu mâna spre un afiş mare prins în pioneze pe peretele din gips-carton de vizavi de biroul meu, pe care scria cu litere cât casa “2005-2015 Zece ani de fericire / 2015-2115 O sută de ani spre nemurire”.
- La mulţi ani şi prosperitate, bani gârlă şi contracte multe, sănătate şi putere de muncă – se mai auzi stins din stânga şi din dreapta, peste de gălăgia generală făcută de buzele, palmele şi fluierele celor prezenţi.
- Este şefu că ţi-am făcut o surpriză cum nici nu te aşteptai, mai tare decât aia când ne-ai trimis pe mine şi pe Belciug la Ploieşti în iarna aia în care închiseseră ăştia şi găurile de şoareci din cauza viscolului, nu numai şoselele, dar tu ai insistat să mergem să rezolvam problema neapărat că pierdem nu ştiu ce bonus de investiţii?! Mamă, mamă, ce aventură a mai fost – a râs şi Radu ridicând un pahar de şampanie şi întizându-mi-l.
Mimi a venit prima să ciocnească, luându-mă în braţe pentru a mă împunge cu turelele ţeapăne acoperite de data asta cu huse grele de camuflaj şi pupându-mă zgomots pe amândoi obrajii.
- Să nu-ţi faci griji şefu că nu s-a întâmplat nimic. Am fost cuminţi ca doi prunci. Şi apoi apropiindu-şi buzele de urechea mea. Cu atâţia spectatori aiiici… Da nici nu am avut timp să ştii – a reluat ea cu glas tare – c-a spus Violeta că dacă punem câteva picături de laudanum în vin dormi buştean o oră, cam pe atât, da pe urmă o să te simţi mahmur de nu-ţi vei mai aminti nimic, nici laptele de la muma care te-a făcut. Şi uite c-aşa a fost. Da io cât ai dormit am trebăluit prin birou să ştii, am strâns actele, pozele cu familia, dosarele, am împrăştiat sticlele, ţoalele, una alta, să nu-ţi aduci aminte când te-oi trezi că-i biroul tău şi abia târziu m-am întins lângă tine. Da am făcut treabă bună, că nici prin gând nu ţi-a trecut ca esti la firmă, este?!
- Este – apuc eu să murmur în timp ce fetele se înghesuie pe lângă mine să ciocneasca un pahar de şampanie, în timp ce bărbaţii stau cuminţi un pas mai în spate aşteptându-şi rândul.
- Multă baftă şi să meargă toate cel puţin la fel de bine ca până acum – chiţăie într-un cor fetele, iar eu zâmbesc încântat de felul în care au mers lucrurile în ultimii ani şi de mulţumirea care se citeşte pe chipurile oamenilor, mai ales ale femeilor care par a fi mai mulţumite decât bărbaţii, în special atunci când mă privesc de la mijloc în jos. Ceea ce-mi reaminteşte că acum o oră, sub cerceaf, pe canapea, eram gol puşcă, iar de atuuunci…

duminică, 27 septembrie 2015

O ploaie cu găleata şi căteva adieri ale nemărginirii (din ciclul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan”)

(continuarea povestii de aici)

Fetiţa se opri brusc, îşi căţără buza de jos peste cea sus, apoi înclină capul spre dreapta clătinându-şi privirile ca mărgelele negre ale ursuleţilor de pluş.
- Parcă freamătă ceva - mormăi ea, încercând să prindă tâlcul acelor sunete răzvrătite.
Piticul-grădinar-al-cerului zâmbi şăgalnic.
- Toarnă cu găleata!
- Toarnă cu găleata? – repetă îngrijorată fetiţa. Atunci ar trebui să ne grăbim. Brrr… să nu cumva să toarne peste casa bunicii – se cutremură ea.
Piticul-grădinar-al-cerului se ridică pe vârful condurilor cu mărgeluşe de sidef şi sprijindu-se cu braţul de marginea unui nor orişicum pentru a se înălţa şi mai mult privi peste cadrul acestuia.
- Nu, nu, casa bunicii încă nu se vede. Stai fără grijă.
- Totuşi ar fi bine să ne grabim – hotărî prinţesa de porţelan cu fermitate şi purcese la drum cu paşi apăsaţi, urmată de pisicul Jill şi de Piticul-grădinar-al-cerului.
Nu peste multă vreme zări în zare zarva îngrozitoare. Câţiva pitici se opinteau să adune ceva de pe jos strângând ceva-urile cu hărnicie în găleţi mari de tablă înalte aproape cât ei.
- Ce fac piticii aceia acolo?
- Toarnă cu găleata – explică Piticul-grădinar-al-cerului lapidar, aşa cum o făceau toţi Piticii-grădinari-ai-cerului.
- Toar-nă cu gă-lea-taaa? – se miră fetiţa până la Pământ şi înapoi silabisind cuvintele primite din gura piticului ca să fie sigură ca le-a înţeles bine. Nu pricep! – continuă ea după ce Piticul-grădinar-al-cerului confirmă din bărbie că a înţeles bine cuvintele.
- Ce-ar fi de priceput aici? – se stropşi el. E simplu, orice pitic cu capul pe umeri ar înţelege asta imediat.
Fetiţa se încruntă, nemulţumită din nou de lipsa de politeţe a Piticului-grădinar-al-cerului şi schimbă subiectul.
- Ce vrei să spui cu “capul pe umeri”? Nu toţi piticii au capul pe umeri? Dar unde-ar putea să-l aibă?!
- Nu – se auzi replica acidă a Piticul-grădinar-al-cerului. Adesea capul piticilor devine foarte greu pentru că ei gândesc foarte mult. În cazul acesta gândurile se tot adună în cap, şi se adună, şi se adună, iar dacă piticul respectiv nu are cu cine să vorbească pentru a elibera gândurile, capul său devine atât de greu încât gâtul se îndoaie şi capul alunecă pe o parte, pe umărul drept sau pe umărul stâng. Şi atunci ca să nu-l piardă piticii trebuie să-l ia de pe umăr şi să-l ţină sub braţ. Sau în poală de exemplu dacă călătoresc cu Steaua-Peltică şi şed pe băncuţă. La voi, la oameni nu-i tot aşa?
- Mmm… se pare că oamenii nu gândesc la fel de mult… La noi toţi oamenii îşi ţin capul pe umeri – trebui să recunoască fetiţa cu înfrânată admiraţie vizavi de capetele umflându-se ca un balon gânditor ale piticilor.
- Dar ce e aceea o Stea-Peltică?
- Offf… Nici asta nu ştii? O Stea-Peltică eeee… o stea peltică – bombăni Piticul-grădinar-al-cerului care era mult mai priceput la a grădinări în humusul cerului decât la a găsi răspunsurile potrivite pentru întrebările total nepotrivite ale unei fetiţe nepoliticos de curioase. O stea e o stea iar peltic e acela care mănâncă consoanele – continuă el, încercând să-şi aleagă cuvintele aşa cum ai alege cireşele cele mai coapte din copacul bogat. O Stea-Pletică este o stea care nu îşi găseşte toate consoanele şi din cauza aceasta nu poate să se exprime în adevărata ei strălucire. De aceea e obligată să colinde prin Univers căutând la suratele ei rotunde şi bine-făcute consoanele care-i lipsesc. Iar piticii profită de călătoria acestora prin lume şi le folosesc pentru a se deplasa ei înşişi pe distanţe lungi. Acum ai înţeles?
Fetita înclină din cap deşi treaba era destul de încurcată şi mult diferită faţă de ceea ce se petrecea acasă în satul bunicii, unde pentru a te putea deplasa pe distanţe lungi era suficient să te sui în carul lui Badea Nicolae sus de tot, taman în vârful fânului. Şi de acolo se vedea tot Universul până hăt departe la marginea lumii, nu trebuia să găseşti o Stea-Peltică.
Între timp însă, se apropiaseră atât de mult de piticii care munceau fără zăbavă făcând un zgomot infernal încât fetiţa putu să vadă cu ochii ei activităţile pe care aceştia le executau de zor. Iar ceea ce văzu o nedumeri peste măsură, căci toţi cei zece pitici şedeau pe vine şi adunau cu nişte făraşe mici ca nişte răvaşe apa de pe podeaua Cerului pe care o încărcau în găleţile mari observate de la distanţă. Prinţesa de porţelan îi urmări liniştită preţ de câteva secunde şi fiindcă nu se întâmpla nimic din ceea ce se aştepta izbucni nemulţumită de explicaţiile alambicate şi întotdeauna greu de înţeles ale Piticului-grădinar-al-cerului.
- Ai spus că zgomotul pe care l-am auzit vine de la ploaie. Plouă cu găleata, aşa ai spus. Când colo zgomotul vine de la cu totul şi cu totul altceva, nu mai înţeleg nimic – se bosumflă fetiţa.
- N-am spus că plouă cu găleata, am spus că toarnă cu găleata – se bosumflă la rândul său Piticul-grădinar-al-cerului, căci era atât de greu să discuţi cu o fetiţă curioasă, încât simţea cum îi ies peri negri prin claia albă de pe creştet.
Fetiţa nu sesiză diferenţa şi continuă să-l privească lung în aşteptarea răspunsului care să clarifice lucrurile. Dar tocmai atunci ceva straniu se întâmplă şi Piticul-grădinar-al-cerului îi făcu semn din vârful nasului să urmărească atentă ce avea să se întâmple. Ca la un semn cei zece pitici-cu-făraş-ca-un-răvaş îşi lăsară deoparte sculele, apucară de toartă una din găleţile care se umpluse ochi şi o turnară degrabă peste Pământ printr-un chepeng asemănător cu cel prin care urcase ea însăşi în Cer cu ceva vreme în urmă.
- Ai văzut? Toarnă cu găleata!
- Vaaaaiii – zâmbi fetiţa cu gura până la urechi, pentru a se descătuşa imediat într-un hohot de râs nestăvilit şi ştrengar care-i făcu pe piticii-cu-făraş-ca-un-răvaş să se întoarcă miraţi, să-şi pună mâinile în şold a încruntare, pentru a începe apoi să zâmbească şi a sfârşi în cele din urmă prin a râde din toată inima. Dar râdeau atât de tare cu mâinile aşezate peste burţile mari şi rotunde înfăşurate în brâie roşii încât Cerul începu să se zguduie ca o saltea plină cu paie proaspete şi să scoată sunete înfundate şi grele ca nişte tunete, de-ţi era că acuşi-acuşi se crapă şi se prăbuşesc cu toţii grămadă pe Pământ. Până şi pisicul Jill ajunse să râdă atât de tare încât ţopăia pe cele patru labe precum o jucărie stricată.
- Offf, offf, offf… Deci de aici vine vorba că toarnă cu găleata?! – zâmbi iar fetiţa şi fu gata să izbucnească în râs, dar privirea încruntată a Piticului-grădinar-al-cerului o făcu să renunţe.
- Nu e vorba de nicio vorbă. Asta e realitatea după cum bine vezi. Toarnă cu găleata – repetă Piticul-grădinar-al-cerului accentuând ultimele cuvinte pentru a sublinia faptul că avusese dreptate chiar de la început dar ceea ce se petrece sus în albastru nu e aşa de uşor de înţeles pentru un copil care nici măcar nu a început şcoala.
- Asta e realitatea… - murmură fetiţa doar pentru sine încercând să desluşească înţelesul acestor vorbe care oriunde în altă parte ar fi fost atât de lesne de priceput, dar care aici, aveau cu totul alte sensuri, greu de aşezat peste cele de-acasă.
- De ce fac asta? – reluă fetiţa şirul întrebărilor ştergându-şi cu degetele lungi lacrimile amuzate care încă se mai perindau pe obraji.
Piticul-grădinar-al-cerului încremeni şi începu să facă feţe-feţe, unele galbene, altele roşii, unele albastre, altele albe, unele simple, altele cu cercuri sau cu dungi, unele chiar cu sclipici…
Prinţesa de porţelan întoarse capul pe-o parte şi-l privi la 45 de grade iar pisicul Jill o imită. Era cu totul alt pitic, aşa că mai încercă o dată.
- De ce fac asta?
- Pentru căăă… e prea multă apă.
Fetita sesiză eschiva Piticului-grădinar-al-cerului şi continuă dulce.
- De ce e prea multă apă?
- Pentru căăă… piticul de serviciu care are sarcina să păstreze cerul întotdeauna albastru aaa… udat prea mult…
- De ce a udat prea mult? Pentru că a adormit? – încercă fetiţa să ajute puţin dialogul.
- Pentru căăă… s-a îmbătat!
- S-a îmbătat un pitic? – chicoti fetiţa, înghiţindu-şi hohotele pentru a nu strivi mândria de pitic grădinar al cerului a Piticului-grădinar-al-cerului. Chiar aşa? S-a îmbătat?
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire. Nu mai mult – puse punctul pe Trei Piticul-grădinar-al-cerului încercând să ia apărarea tagmei din care provenea.
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire?!?! - repetă fetiţa ameţita de toate aceste noţiuni noi pe care le învăţase în ultimele zile. Iar cea din urmă întâmplare părea să le bată cu mult pe toate celalalte…
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire! – murmură din nou încercând să dea un contur celor şapte cuvinte.
- Da, da… Doar din trei adieri – sări spăşit Piticului-grădinar-al-cerului împreunându-şi palmele şi înclinându-se ceremonios ca şi cum ar fi încercat să spele ruşinea pe care o adusese lui personal, tagmei şi întregului Cer, piticul-beat-de-nemărginire.
- Dar ce e aceea o adiere de nemărginire?
Fu rândul Piticului-grădinar-al-cerului să zâmbeasca descătuşat. Prinţesa de porţelan nu ştia mai nimic despre treburile cereşti, deci ruşinea nu era atât de mare pe cât crezuse la început. Aşa că fu pentru prima dată când încercă să explice cât mai detaliat şi mai clar cu putinţă ce e aceea o adiere de nemărginire.
- Hmmm… cum să-ţi spun – tuşi el. Aici în Cer… piticii petrec multă vreme singuri. Doar cu stelele, cu Luna, cu Soarele. Şiii… uneori cum stau ei aşa singuri, îi cuprinde dinspre miazăzi, desprinzându-se chiar de la linia orizontului ca un şarpe zburător, adierea de nemărginire. E ca un vânt care te învăluie pe nesimţite şi nu te mai poţi apăra...
- Decât dacă-ţi bagi ceară în urechi şi te legi de catarg ca Ulise când a ajuns lângă insula sirenelor… - se grăbi fetiţa să aducă o mână de ajutor situaţiei incontrolabile care apăsa peste ochii şi urechile piticilor.
Piticul-grădinar-al-cerului se prefăcu că nu i-a auzit vorbele ciudate şi continuă.
- Când adierea de nemărginire te prinde în năvodul ei întins peste Univers, nu mai ai scăpare. Îţi vine aşa un dor de ducă, că uiţi de toate ale tale, îţi pui traista în băţ şi pleci către Capătul Lumii care te ademeneşte asemeni Stelei lui Algol…
Fetiţa căscă ochii mari. Caznele piticilor erau mai grozave şi mai rele decât ar fi putut bănui un simplu muritor. Nemărginirea… Capătul Lumi… Steaua lui Agol… Brrr… Uită să mai întrebe cine este Algol şi cerşi cu jumătate de gură o mână de speranţă pentru piticii cerului…
- Şi ce se întâmplă cu piticii aceştia? Se pierd la Capătul Lumii? Nu mai revin?
- Eiii… mai devreme sau mai târziu apar zorile, le-ai cunoscut şi tu şi ştii câtă gălăgie fac, iar piticul se trezeşte buimac, cade înapoi în condurii lui cu mărgeluşe de sidef, apoi se spală pe ochi şi pe dinţi şi se întoarce acasă. De obicei piticii nu se îmbată dintr-o adiere două, dar cei mai slabi de înger o mai păţesc.
- Ahhh… asta e bine.
- La voi, oamenii din câte adieri de nemărginire se îmbată?
Prinţesa de porţelan zâmbi. Auzise câte ceva şi despre nemărginire dar destul de puţine.
- Nu se îmbată cu nemărginire, doar îi atinge uşor…
- Dar atunci cu ce? – o iscodi Piticul-gradinar-al-cerului privind-o curios.
- Cu răchie – chicoti ea în barbă roşind ca un copil. Dar cred că ar fi timpul să mai şi mergem, destul şezut-am la şagă, iar bunica aşteaptă – pufni ea schimbând din nou vorba şi ridicând pasul.

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate şti, fragmentul se mai poate lungi!)

joi, 24 septembrie 2015

Piciorul de pod

Ţipătul femeii ţâşni ca o săgeată drept în sus înfigându-se în tavan, pentru a o porni apoi ca un ferăstrău ascutit să scrijelească adânc în fierul maşinii, în plasticul dens, în sticla vibrândă, învârtindu-se cu viteză în cerc ca un căţel ce-şi caută coada prea scurtă. Când deschise ochii autocarul intrase deja în balans, cauciucurile scrâşneau piţigăiat, iar piciorul de pod se apropia rapid, mult prea rapid, ca într-un thriller înfricoşător cu sânge, cu foarte mult sânge. Ţipătul îngrozit al femeii fu urmat pe dată de altele pe diverse tonalităţi, unele mai joase, multe înalte, simple suliţi ascuţite, sau dimpotrivă, sunete bolovănoase amestecând gâjâituri sufocate cu jumătăţi de cuvinte înţepenite în gâtlejul confuz, un tumult de spaimă crescând ca o ciupercă atomică şi învelind dejurîmprejurul într-un halou isteric dincolo de care nu mai exista nimic.
Apucase să aţipească, vremea era numai bună, ploua mărunt, nu ştia cât, mintea nu mai era în stare să facă socoteli, nu mai era în stare de nimic, se fixa cu înverşunare ca doi ochi de sticlă pe piciorul acela de pod care nu era mai departe de cinci metri. Întinse instinctiv braţul şi se fixă de spătarul scaunului din faţă. Atât mai apucă şi apoi impactul. Se spune că atunci când te apropii de moarte simţurile se ascut dintr-o dată. Altfel nici nu şi-ar fi imaginat cum ar fi putut să identifice atât de clar pe piciorul de pod din ciment nefinisat fiecare grăunte de nisip, fiecare pietricică, nu mai mare decât o cireaşă, rotundă, gri deschis, aproape albă. “Cred că au fost albe, dar s-au colorat de la ciment” îşi făcu creierul vânt cu fâşia de beton dreaptă ca un evantai nepliabil, mare, uriaşă, capabilă să vânture nu numai feţele congestionate ci şi scaune, roţi, motoare, automobile întregi de pe autostrada bolborosind tomnatec sub ploaia posacă.
Oglinda explodă prima ca un balon înţepat cu acul, apoi colţul din stânga atinse stâlpul şi maşina începu să se plieze zgomotos şi neîndemânatec într-o parte ca un acordeon mânuit cu abilitate de un artist capabil să aducă instrumentul în cele mai neobişnuite pozitii şi să scoată cele mai năstruşnice sunete. Din cauza şocului capul şoferului zmuci spre stânga şi se înfipse în primul pliu pe care fierul greu al carcasei îl făcu la suprafaţa betonului strivindu-se instantaneu. Cele două femei din primul rând zburară ca doi saci de cartofi pe deasupra scaunului şoferului, izbind geamul crăpând şi sărind dincolo de el în şosea unde se rostogoliră o dată, de două ori, de nouă ori, în timp ce ferestrele de pe partea stânga pocneau una câte una ca şi cum o explozie necuminte s-ar fi plimbat agale pe culoarul maşinii atingându-le pe rând cu bagheta vrăjită… Maşina continuă să se strângă în jurul stâlpului ca un mănunchi de rufe umede în jurul axului central al storcătorului. Ţipetele nu conteneau, împungând aerul dens ca un arici speriat şi nervos, cu ţepi din ce în ce mai scutiţi, doar din faţă unul câte unul începeau să se stingă fără ca altele să le ia locul. Bărbatul îşi duse mâinile la urechi încercând să-şi scoată de pe cap casca de motociclist în interiorul căreia sunetele se înghesuiau storcindu-se de obraji, de bărbie, de ceafă, de ochi, de buze, îngrozitoare caznă, aşa cum văzuse demult într-un film cu război în care cineva băgase o pisică în cămaşa bărbatului legat şi o izbea cu nuiaua.
Bărbatul şi femeia din faţă, adormiţi probabil, se lipiră ca o placă de surf de scaunul dinainte, care prins în dansul sălbatec al fiarelor fugise între timp uşurel către centru. Le zări capetele stâlcite jucând în vârful gâtului ca două baloane de firul întins, sărind la impact ca două mingi, întâi înainte şi apoi îndărăt ca o reacţie nesuferită a ţesăturii care nu suporta lovitura primită.
Sângele începu să ţâşnească din bănci, ca şi cum şoferul ar fi ţinut ascuns în perne sânge, foarte mult sânge, pe care să-l traficheze apoi la centrele de colectare, am o maşină de sânge cea mai bună calitate, ar fi propus el cu sânge rece între cei patru pereţi acoperiţi cu seringi ai unei cămăruţe obscure din spitalul X, să vedem marfa ar fi spus oamenii în alb cu faţa acoperită de măşti din tifon, iar el ar fi început să scoată din pernele autocarului, picătură cu picătură, fir cu fir, şuvoi cu şuvoi, tot sângele scurs în banchete din trupurile istovite ale atâtor mii de călători.
În fine stâlpul ajunse la rândul al patrulea. Era timpul său. Ţeasta îi zbură prima şi se opri în speteaza scaunului de care încercase să se agaţe cu disperarea înecatului, fără ca braţul întins să poată amortiza prea mult zvâcnetul de carne. Fotoliul însă era moale şi buza ciupită între dinţii încă întregi fu singurul incident căruia să-i caute grijă. Apoi trupul îi urmă capului şi pieptul se lipi de spetează oprind orice circulaţie a fluidelor prin conductele zvâcnind în interior ca un sistem de ventilaţie într-o clădire japoneză în plin cataclism. Genunchii uşor ascuţiţi purceseră a se înfige în tăblia din faţă, fără a reuşi însă, ceea ce le pricinui o dureroasa repulsie, repulsie care fu transferată prin oasele curbându-se violent până la încheietura coapselor care solicitate la maxim scrâşniră lugubru împroşcând trupul cu mii de ace încinse. Abia atunci ţipătul fierbinte cuibărit în interior îşi făcu loc din piept în sus pe gâtlej ca un vulcan aburind, în cerul gurii, alunecând pe limbă şi izbind în dinţii încleştaţi pentru a aştepta nedumerit desfacerea buzelor. Apoi brusc capul zvâcni îndărăt şi ţipătul se eliberă ca dintr-o supapă stoarsă de presiune, în timp ce ochii înfundaţi în orbite de impactul brutal îşi recăpătau încet-încet claritatea.
Clipi de câteva ori compulsiv şi încercă să-şi caute cu ochii dinlăuntru toate măruntaiele pentru a se asigura de buna lor stare. Totul era în regulă cu excepţia piciorului de pod care abia se zărea undeva în zare, devenind tot mai clar şi mai mare pe măsură ce autocarul se apropia în viteză de el.
Bărbatul zâmbi. Nu avusese loc niciun accident, visase urât. Nu-l mira. Era obosit şi muncit de gânduri dintre cele mai cenuşii. Când podul se văzu destul de clar se ridică cu mişcări moi de pe scaun, având grijă să nu-i deranjeze pe cei din jur ce dormeau duşi şi se apropie de bordul maşinii, pentru a se aşeza în cele din urmă pe scaunul rămas liber în dreapta lângă şofer, cel al ghidului.
- Aveţi grijă aici, e o porţiune de drum tare nesuferită. Au fost multe accidente, unele tragice.
Şoferul îl privi ca pe un animal nemaivăzut, ciudat, sălbatec şi nătâng, interesant şi dizgraţios în acelaşi timp. Nu-şi ridică mâinile de pe volan şi nici piciorul de pe pedală. Bărbatul se încordă încruntat.
- Sunt vapori de ulei de la trenurile care trec pe deasupra, ceea ce face ca şoseaua să fie foarte alunecoasă. Multe maşini au intrat în piciorul acela de pod – continuă el fără să ştie dacă minciuna cu uleiul are vreo bază tehnică, unde naiba or folosi ulei la trenurile astea, se întrebă.
Şoferul continua să ţină apăsată pedala de acceleraţie încercând să păstreze dihania cât mai aproape de centrul şoselei. Bărbatul cabră la apropierea podului ca o maţă la apropierea câinelui. Nu era la mai mult de zece metri, nouă, opt…. Erau ca şi trecuţi. Atunci şoferul întoarse capul spre el, îl privi în ochi şi zâmbi larg cu toată gura astfel încât bărbatul îi zări toate măselele, două dintre ele învelite în aur. Zâmbetul şoferului era unul amestecat cu mândrie şi dispreţ. “Îmi spui tu mie mă băiatule cum se conduce un autocar?! Păi eu bat drumurile astea de când erai tu în scutece, mă!” – părea să spună zâmbetul său. Bărbatul nu găsea însă zâmbetul acela deloc relaxant, dimpotrivă, avea ceva din pocnetul din mijlocul liniştii ce dezlănţuie avalanşa. Abia atunci, fără să înţeleagă dacă exista vreo legatură între zâmbetul şoferului şi ceea ce se întâmplă mai departe, auzi huruitul greu, grotesc, înfiorător, ca al unei matahale extraterestre târându-se impunător peste cerul crispat şi acoperindu-l în întregime. Nu văzuse trenul pe pod şi nu zări vagonul ce se desprinsese de şine căci era exact deasupra capului său peste acoperişul de tablă, ci doar îi simţi dintr-o dată căderea. Şi apoi întuneric, lung şi înfiorător întuneric.

Breaking news: Un accident deosebit de grav a avut loc în această după-amiază pe autostrada A4. Un autocar plin cu turişti a fost prins sub un vagon de cale ferată încărcat cu deşeuri feroase care a deraiat de pe şine în dreptul podului de la kilometrul 45. Toţi cei treizeci şi doi de pasageri au decedat pe loc cu excepţia unui bărbat situat pe locul din dreapta, cel al ghidului, care a suferit leziuni uşoare. Vom reveni cu amănunte.

duminică, 13 septembrie 2015

Câinele pământului

- Ţi-am spus de-atâtea ori să nu mă mai minţi. Dacă ţi-e foame vii să-mi spui şi-ţi dau eu tot ce-ţi trebuie. Uite ce mizerie ai făcut, iar ai pus mâinile pline de grăsime prin toată casa. Şi pe masă şi pe bufet şi pe uşă… Tu înţelegi ce-ţi spun? Cu tine vorbesc! – ţipă femeia scuturându-l zdravăn de umăr pe copilul firav ca şi cum ar fi încercat să-l golească de toate gândurile necuminţi ce se adunaseră în căpşorul mic şi bălai.
- Şşşt… taci - murmură copilul cu buzele aproape lipite dar femeia nu-l auzi şi continuă uitându-se mânios către bărbatul care stătea proţăpit în cadrul uşii.
- Iar a furat carne din borcanul cu untură. Nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Îi intră pe o ureche şi îi iese pe alta tot ce-i spun, parc-ar fi de pe altă lume zau. N-am mai pomenit aşa copil. Şi numai din vina ta, că îi ţii partea mereu…
Bărbatul înalt şi bine clădit privea încruntat tărăboiul sprijinit cu umărul în tocul uşii. Îl nemulţumeau în egală măsură furia oarbă a femeii şi îndârjirea de neînţeles a copilului. Făcu câţiva paşi, se apropie de băiat şi aşezându-se pe vine îl întrebă blând.
- Cui ai dat carnea? Ai mâncat-o tu?
Copilul zvâcni din cap.
- Atunci cui ai dat-o?
Copilul nu răspunse. Privea undeva înainte, dincolo de pereţii de lemn ai casei sărăcăcioase în care trăiau, dincolo de grădina înverzită, dincolo de liziera pădurii, spre un ceva anume numai de el ştiut.
- O dai unui animal aşa-i? Nu i-o dai lui Mau?!
Copilul zvâcni din nou din cap.
- Dar cui o dai? Altu-i animal, nu-i aşa?! Unuia sălbatec, care vine din pădure, da?
Copilul zvâcni iarăşi din cap.
- Nu vine din pădure? – se încruntă bărbatul a mirare. Atunci de unde vine?
- Din pământ!
- Din pământ? Dar ce animal e ăsta?
- Câinele pământului – murmură copilul şi se încordă ca şi cum ar fi fost gata s-o şteargă la prima mişcare a bărbatului.
- Auzi ce tâmpenii scoate pe gură, cine ştie cu ce şobolan mizerabil se mai joacă pe-afară şi vine aici în casă să aducă toţi microbii – ţipă femeia din nou înfigându-şi mâinile în păr şi răscolindu-l dincolo de ceea ce fusese deja răscolit. Auzi tu, câinele pământului… Cine a mai pomenit aşa ceva?! Ţi-am spus eu că zgabercea ăsta a luat-o razna dar nu vrei să mă asculţi, tu o ţii una şi bună…
- Să taci! – strigă bărbatul de se cutremurară ferestrele şi atât femeia cât şi copilul înţepeniră.
Apoi bărbatul se ridică, îl cuprinse pe puşti cu braţul pe după umăr şi ieşiră amândoi afară aşezându-se pe prispa de lemn.
- E prietenul tău câinele pământului?
Copilul încuviinţă din vârful bărbiei şi pentru prima dată o urmă de zâmbet încolţi în privire.
- Mi-l arăţi şi mie? Vreau să-l cunosc şi eu.
- N-are să vie dacă te vede! – răspunse copilul ferm.
- De ce crezi asta?
- Nu iubeşte oamenii!
- Nu iubeşte oamenii?! De unde ştii?
- Mi-a spus.
- Câinele pământului vorbeşte?
- Sigur! Adică nu. Adică da – se bâlbâi copilul.
- Cum vine asta? Vorbeşte sau nu vorbeşte?
- Vorbeşte dar nu cu gura. Vorbeşte aşaaa… direct în capul meu. Îi trec vorbele prin firele de păr şi-mi ajung în cap, nu trec prin ureche.
- Şi cum arată câinele pământului? Poţi să-mi spui cum arată?
- E aşaaa… ca pământul… cenuşiu. Şi are o blană ca din fire de iarbă, dar nu sunt verzi, sunt aşa… ca pământul, cenuşii. Şi are glod prin blană pentru că se târăşte. Şi n-are ochi. N-are nevoie de ochi. El vede cu mintea, vede totul cu mintea. Şi are gura mare şi colţi lungi şi ascuţiţi şi picioare groase şi puternice şi gheare ca nişte cârlige ca să poată să apuce şi să ţină strâns. Seamănă cu un lup dar are picioarele scurte căci trebuie să se târască pe burtă ca să intre repede sub pământ dacă vine un om…
- Şi de ce vine aici câinele pământului dacă el trăieşte sub pământ? De ce iese deasupra?
- Ca să ia oamenii ne-buni. Oamenii ne-buni n-au voie pe pământ şi câinele îi alege pe cei ne-buni de cei buni şi îi duce dincolo, în lumea cealaltă.
Bărbatul oftă lung şi privi aidoma copilului în zare. Nu mai ştia ce să spună. Femeia avea întrucâtva dreptate. Imaginaţia puştiului devenea de-a dreptul bolnavă. Şi nu atât imginaţia îl îngrijora cât mai ales amestecul de real şi ludic din capul său. Câinele pământului nu putea fi hrănit cu carne din garniţă…
                                                               ***
- Ce să vă spun?! E un copil foarte timid. Se vede că nu are fraţi sau surori şi că staţi într-un loc mai izolat. Îi merge mintea, nu pot să zic, dar pare tot timpul pierdut, nu se concentrează pe ceea ce facem.
- V-a spus ceva despre câinele pământului?
- Ooo… Doamne, da! I-a îngrozit pe copii cu povestea asta cu câinele pământului. Cum îl necăjeşte cineva îi povesteşte despre câinele pământului şi despre cum o să-l înhaţe ăsta şi o să-l ducă în lumea cealaltă. Are o imaginaţie fantastică şi povesteşte cu atâta însufleţire încât pare absolut real ceea ce spune. I-a îngrozit pe ăştia mici. Dar e un copil bun, nu trebuie să-l certaţi pentru asta, povestea e doar mijlocul său de a se apăra de răutăţile celor din jur.
- Credeţi căăă…
- Cred că are nevoie de mai multă iubire. Şi da, cred că ar trebui să mergeţi cu el la un psiholog. Nu neapărat pentru ceea ce se întâmplă acum, ci mai ales pentru ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor…
                                                              ***
- Ţi-am spus că e bolnav şi că trebuie să facem ceva, dar tu nu şi nu, că n-are nimic copilul şi că se va face bine dacă stă în natură, în aer curat…
- N-are nevoie decât de iubire, ai auzit ce-a spus. Ar trebui să faci un minim efort…
- Eu să fac un efort? Eu să fac? Eu care toată ziua am grijă de el, îi dau să mănânce, îl spăl, îl calc?! Şi de casă! Si de gospodărie! Eu să fac efort? Ce ştii tu, îţi pui palma-n fund şi pleci şi mă laşi cu toate… Naiba ştie unde te duci şi ce faci. Nici nu te interesează ce se întâmplă cu noi…
- Te rog să nu ţipi. O să-l trezeşti…
- Nu ţip. Dar nici nu pot să accept la nesfârşit să mă învinovăţeşti pe mine pentru toate relele lumii.
- Poate că povestea asta cu câinele pământului are o sămânţă de adevăr undeva. Poate ar trebui să-l ascultăm cu mai multă atenţie şi să înţelegem ce vrea să spună.
- Omule, tu te auzi ce vorbeşti?! Ce vrei să spui? Că exista un animal acoperit cu blană ca iarba şi care vede cu mintea, un animal feroce care face curăţenie pe pământ şi-şi târâie victimele în lumea cealaltă?
- Nu, poate că nu există aşa ceva, dar un ghem de adevăr trebuie să fie.
- Precis e vorbă despre un şobolan gras şi murdar cu care s-a împrietenit. Ia să te duci în hambar, ştii că au apărut iar găurile alea mari în colţul dinspre meri. Ori şobolani ori dihori. Să le astupi. Îţi dai seama câţi microbi ne aduce în casă…
- Termină cu văicărelile astea. E doar un copil…
- Tu să termini. Dacă nu faci ceva cu copilul ăsta nu ştiu de ce sunt în stare. O să ajung la balamuc… - se isteriză femeia ridicând progresiv tonul vocii.
- Şşşt… Taci. O să-l trezeşti – şuieră bărbatul nervos.
- Şşşt… taci - se auzi ca un ecou de undeva de dincolo de uşa întredeschisă de-un lat de palmă.
Bărbatul şi femeia se priviră cu ochi mari şi cu respiraţia oprită. Femeia alergă degrabă şi cu teamă împinse uşa. Nu era nimeni. Se uită lung pe scară îngustă şi întunecoasă care urca către mica mansardă. Nicio mişcare.
- Nu ştiu ce-o fi fost…
                                                                ***
- Mâine ai să te duci cu taică-tu la doctor. Să-i spui tot ce te supără. Dacă mie nu vrei să-mi spui, lui să-i spui tot, ai înţeles?! Are să te întrebe şi despre câinele pământului. Să-i povesteşti tot, şi cum arată, şi unde vă întâlniţi şi cum furi din casă ca să îi dai să mănânce. Să spui tot, să nu taci ca momâia, ne-am înţeles?!
- Nu vreau! – icni copilul.
- Cum adică “nu vreau”?! Ce-i aia “nu vreau”?! Ba ai să faci exact ce-am să-ţi spun. Nu tu hotărăşti ce e mai bine în casa asta şi ce trebuie făcut. Tu eşti o mână de om care ai să creşti frumos dacă ai să asculţi de părinţi. Ai înţeles dragule?!
- Şşşt... taci… - murmură copilul din nou printre buzele abia crăpate, dar de data aceasta femeia îl auzi.
- Tu sâsâi aşa? Dar ce naiba ai de sâsâi aşa?! Termină cu sâsâitul şi bagă la cap ce ţi-am spus. Ne-am înţeles?
- Nu – crâcni copilul.
- Nici nu mă aşteptam. Eşti mic, dar ai să înţelegi pe măsură ce creşti că-ţi vreau binele. Până atunci ai să asculţi întocmai ce ţi se spune chiar dacă vrei, chiar dacă nu vrei.
- Ba tu nu înţelegi, nu înţelegi nimic. Nimic, nimic… - izbucni băiatul cu ochii lăcrimând.
- Eiii… obraznicule! Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu maică-ta?!
- Da, pentru că nu înţelegi nimic. Pentru că el a aici şi ne ascultă. Pentru că nu trebuie să fim răi, căci dacă suntem răi câinele pământului ne prinde şi ne trage dincolo unde e întuneric şi rece – icni ghemotocul de om frământându-şi mâinile şi prinvind-o pe femeie cu teamă pe sub gene.
- Tu cu câinele naibii! Ce faci? Mă ameninţi? Ia vezi că-ţi ard vreo două de nu te vezi… - izbucni femeia ridicând palma.
Bărbatul sprijinit cu umărul în tocul uşii nu avu timp să reacţioneze. Animalul ţâşni ca o umbră prin uşă cu viteza unei săgeţi şi se înfipse direct în beregata femeii. Aceasta horcăi scurt apoi se prăvăli pe podea. Sângele ţâşnea ca dintr-un butoi cu vin roşu găurit. Animalul rămase câteva secunde cu colţii înfipţi în trupul zvâcnind până când acesta încetă să se mai zbată, apoi îl apucă de mijloc cu fălcile mari şi opintindu-se pe picioarele scurte şi puternice îl săltă pe de podea dispărând înapoia uşii răvăşite. Până să se dezmeticească bărbatul animalul dispăruse. Abia atunci imaginea cenuşie se clarifică pe retină. Avea blana pământie şi mare ca o iarbă crescută de-a valma, picioarele puternice terminate cu gheare lungi şi ascuţite ca nişte cange, trupul îndesat şi vânjos.

Nu avea nicio îndoială, era câinele pământului…

miercuri, 26 august 2015

Locul

Bărbatul făcu câţiva paşi pe coridorul lung care se desfăşura în faţa sa şi deschise la întâmplare o uşă. Nu aşteptă să vadă ceea ce se dezvleşte dincolo de tăblia de lemn şi o închise rapid speriat parcă de ceea ce ar fi putut să descopere. Apoi alese o altă uşă şi o deschise, de data aceasta cu mai mult curaj. Nu părea să fie nimeni în cameră aşa că bărbatul o închise şi se repezi la a treia. Aici zăbovi. Era mică şi puţin luminoasă, ca o cameră de hotel austeră dotată doar cu strictul necesar. Un iepure stătea în fotoliul aşezat în mijlocul camerei ţinând în mână o cutie de bere şi privea atent la televizor. Bărbatul nu fu de mirat atât de prezenţa iepurelui cât mai ales de alura acestuia. Nu semăna deloc cu un iepure adevărat ci părea mai degrabă o îmbinare între un om şi un personaj din desene animate. Avea urechile lungi, obrajii proeminenţi dotaţi cu două smocuri groase de păr ca o pereche de mustăţi de general prusac, nasul roşu, trei zbeghiuri ca dinţii de greblă în creştet şi doi lopătari imenşi în faţă crăpând pe chipul ca de buret un zâmbet larg şi fals ce părea să se înfăşoare de jur împrejurul capului. Avea blana neagră cu o pată mare albă pe burtă, cum albă-i era blana şi în jurul labelor de parcă ar fi purtat papucii îmblăniţi ai soţiei. Stătea picior peste picior sprijinindu-şi cu o mână falca. Bărbatul şi iepurele se priviră câteva secunde în ochi.
- Ce cauţi? – întrebă iepurele rotindu-şi continuu privirea între bărbat şi televizor în încercarea de a prinde răspunsul acestuia fără însă a pierde nimic din imaginile ce se perindau pe ecran.
Bărbatul ezită. Chiar nu ştia să răspundă la întrebare. Nu căuta nimic. Dar în acelaşi timp căuta totul. Sau mai degrabă orice. O reconfigurare, o altă lume, un fir doar. Nu-i era greu să identifice doar ceea ce căuta, ţinta, îi era grozav de dificil să identifice locul, drumul pe care se afla. Sau pe care ar fi vrut să purceadă. Avusese unul sub tălpi o bună bucată de vreme, de fapt aproape o viaţă întreagă dar acesta se evaporase subit. Fără urmă. Şi ceea ce făcea ca lucrurile să fie şi mai neplăcute era lipsa unor alternative. Întotdeauna avusese cel puţin o alternativă, un drum ocolitor. Acum nu avea niciunul. De aceea deschisese uşa. Una absolut la întâmplare.
- Nimic. Doar că nu-mi găsesc locul… - murmură el convins fiind că problema sa este una mai mult delicată şi personală, decât una care să fie împărtăşită cu un iepure de buret negru cu burta albă ţinând în mână o cutie de bere răsuflată.
- Şi crezi că-l găseşti p-aici? – replică iepurele imediat ca şi cum l-ar fi aşteptat de multă vreme tocmai pentru a lămuri această problemă. Te înşeli frate. Unde dracu să-şi găsească loc locul tău într-o cameră atât de urâtă şi de meschină?! – vociferă el aproape nervos, pentru a se ridica apoi în picioare şi a-şi face mâna evantai arătând împrejur.
- Unde să fie? Aici? – se încruntă el arătând scobitura rămasă în fotoliu. Sau aici? – arăta el spre patul pe care se lăfăiau o valiză militară din lemn din care se iţeau câteva ţoale bărbăteşti, un cuptor cu microunde, o cutie de 12 beri din care una fusese deja săltată şi un balonzaid ieftin şi uşor uzat. Sau aici? – indică el sub pat unde se puteau zări câteva smocuri de praf ca nişte norişori alburii. Sau poate aici! – mai arătă spre cele cinci rafturi înguste înfipte în perete pe care şedeau derutate câteva chestii obişnuite camerelor prin care trec călătorii grăbiţi: o perie de pantofi şi una de haine, două pahare, un set de croitorie de urgenţă, o hartă a oraşului şi un pix, o scumieră şi alte câteva nimicuri.
Mustăciosul părea să fi coborât chiar din desene animate. Bărbatului îi era teamă că acesta nu poate înţelege un concept atât de complex precum cel de “pierdere a locului în lume”. Iepurele o lua prea pragmatic, material, ca şi cum el ar fi căutat ceva palpabil, rezolvabil imediat.
- Nu, nu, cred că locul meu nu-i aici – mormăi bărbatul oarecum jenat de ambianţa austeră pe care o prezenta iepurele dar şi de modul rigid în care acesta privea lucrurile.
- Te pomeneşti că-l vrei pe-al meu?!
- Ce? Locul? – băigui bărbatul privind fix fotoliul pe care ochise o pată mare de sos de pizza, pe care cineva încercase neîndemânatic să o curete dar mai rău făcuse, căci pata se întinsese pe tot braţul.
- Locul! Locul, desigur, nu asta ai pierdut? – îl repezi iepurele nerăbdător. Sau poate îl vrei pe-al lui Tweety?! – îl cercetă el ironic pe bărbat privind pe sub sprâncenele trase parcă cu creionul.
- Tweety?
- Tweety da. Sau tu habar n-ai cine e Tweety? O Doamne! Tu chiar n-ai habar cine e Tweety, nu-i aşa? Şi cel mai probabil nu ştii nici cine sunt eu! Olalaaa… Vai de mama care m-a făcut! Dar pe ce lume trăieşti omule?
Bărbatul privi ruşinat în jos ochind un gândac roşu cu aripi lungi alergând în goană către o gaură făcută cu ţigara în mochetă. N-avea nicio idee pe ce lume trăieşte! Tocmai asta era problema. N-avea chiar nicio idee…
- Dacă vrei pot să-ţi las locul meu, să ştii, eu nu mă supăr – reveni iepurele împăciuitor. Te-apucă greaţa când te uiţi în jur zău aşa! M-am săturat. Şi voi care una două daţi fuga-ncoace ca şi cum aici ar fi Raiul pe Pământ. La dracu, s-au stricat toate. “Stai aici, stai dincolo, stai aşa, nu mişca, du-te-n colo, vino-ncoace” toţi vor ceva de la tine. Nu mai ai o viaţă a ta, eşti doar o pălărie de vreme rea - pufni iepurele şi scoase ca din joben o pălărie largă de mexican pe care şi-o îndesă pe creştet.
Bărbatul era complet derutat. Habar n-avea cine e iepurele nervos şi ce voia de la el. Nu înţelegea nimic, cu atât mai mult cu cât el era cel care dorea să solicite o favoare şi nu invers. Un lucru însă ştia cu precizie, nu ăsta era noul început pe care şi-l dorea, nici măcar unul de probă. Iepurele îşi ţinea cu o mână pălăria pe vârful capului, în timp ce cu cealaltă sorbi şi ultima înghiţitură de bere.
- Ei, ce zici?!
Bărbatul zâmbi. Iepurele era grozav de caraghios. Întrebarea însă i se părea complet stupidă. Niciodată întrebarea aceasta nu i se păruse mai puţin potrivită. Ce să zică în legătură cu ce? Era doar un culoar lung şi deschisese o uşa. Întâmplător dăduse peste iepure, dar ar fi putut da peste oricine, peste un crocodil, peste un elefant, peste un tigru, sau peste o maşină de pompieri.
Iepurele îl privea fix fără să rasufle. Apoi netam nisam se ridică din fotoliu şi întorcându-se cu spatele îşi scoase capul ca pe o cască de cosmonaut pentru ca mai pe urmă, ducând degetele undeva la ceafă, să desfacă fermoarul blănii pe care o purta lepândând-o pe dată.
- Hei, ce dracu faci aici?!
Acum arăta de-a dreptul hidos. Nu mai părea deloc un iepure din desene animate, ci aducea cu unul adevărat dar mort şi jupuit, întins pe tavă lângă alţi confraţi în galantar la “Vânătorul”.
- Eiii… doar nu credeai că-ţi las locul în fotoliu. Îţi las locul în blana asta împuţită de care m-am săturat. Poţi să iei şi berea, niciodată nu m-am împăcat cu ideea. Acum pot să mă duc să-mi cumpăr în sfârşit o cutie cu suc de morcovi ca lumea.
Bărbatul ezită cu ochii pironiţi pe blana dezbrăcată a iepurelui. Ar mai fi putut face o încercare cu acel Tweety, indiferent cine ar fi fost tipul, aşa, ca să nu spună lumea că nu şi-a dat interesul. Pe de altă parte de ce ar diferit o nouă întâlnire de aceasta?! Oricum nu ştia ce caută. Ideea însă de a fi obligat să umple doar un gol într-un peisaj pe care nu-l înţelegea îl îngrozea, făcându-l să se cutremure uşor. Aşa că se roti rapid pe călcâie şi ieşi în grabă trântind uşa.
- Heeei, ce naiba crezi că faci?! Întoarce-te! – auzi în spate glasul nervos al iepurelui şi bărbatul mări paşii.
- Întoarce-te nemernicule. Asta nu se poate termina aşa! – ţipa iepurele alergând despuiat după dânsul pe culoarul lung ca o autostradă tăind deşertul. Bărbatul o luă la fugă de-a binelea privind speriat peste umăr. “129”, “131”, “133”, putu citi cu coada ochiului etichetele de pe uşile camerelor…

joi, 20 august 2015

Execuţia

Ea se oprise în tocul uşii câteva secunde, apoi se apropiase călcând uşor ca o leoaică şi oprindu-se undeva în spatele său adulmecându-i intimitatea. Nu-i plăcea cum se insinua în spaţiul său vital ca un fluture în globul dintre abajur şi lampă, uneori doar şezând prea aproape de incandescenţă, alteori zbătându-se năuc într-o închidere căreia nu dorea să–i găsească ieşirea. Era frumoasă, era grozav de frumoasă, şi asta i-o reamintea fiecare pas al său, fiecare mişcare a coapsei înfăşurând sub pielea parfumată un mecanism complex de subjugare, o pedeapsă continuu rostogolită către ochiul flămând.
Îi apucă mâna alergândă prin păru-i şi o sărută pătimaş, încercând cu cealaltă să-i cuprindă pulpa fierbinte.
- Nu-i aşa că nu mă iubeşti?!
Zâmbetul îi îngheţă într-o clipă pe buze. Pentru o secundă crezu că n-a înţeles vorbele rostogolindu-se deasupra creştetului său. Nu-i pricepea niciodată jocurile, cuvintele răsfirate din vârful buzelor ca petalele de trandafir învăluind în roşu plutitor chip de marmură ale cărui contururi nu putea să le desluşească. Era ceva întotdeauna în spatele acelor cuvinte înfăţişând cai şi cerbi alergând şi cocori deşirându-se unul din altul şi mistreţi cu colţi lucind mai mult sau mai puţin argintiu în luminişul pădurii. Era ceva nedesluşit, conturându-se din ce în ce mai pregnant pe măsură ce vorbele îi dăltuiau rotunjimile, ca un abur din tot mai dens care ajunge în cele din urmă să devină solid.
- Nu te iubesc?! Ce vorbe-s astea?! Îţi place să te dedai unor jocuri necuminţi tocmai acum, de dimineaţă?
Ea continuă să-l învăluie în priviri trandafirii şi să-i mângâie părul bogat şezând înapoia-i, cu ochii cătând parcă în scorburi de timp.
- Nu, tu nu mă iubeşti! Nu m-ai iubit niciodată!
Avea vocea fermă şi tăioasă. Vorbele ei spintecau ca o lamă fierbinte carnea. Se răsuci brusc şi încercă să o cuprindă în braţe dar ea se feri cu un salt de panteră şi se lipi cu spatele de perete.
- Ce vorbeşti tu acolo?! Ştii foarte bine că te iubesc. Eşti cerul meu, eşti aerul pe care îl respir, eşti unica fiinţă pe care o ador.
Ea nu-i răspunse imediat. Cu ochii aţintiţi asupra degetelor ce răsfirau petalele unei flori imaginare cântări cuvintele unul câte unul şi când acestea ajunseră la greutatea dorită le izbăvi.
- Se prea poate. Dar de iubit nu mă iubeşti. Nu m-ai iubit niciodată şi am convingerea că nici nu ştii ce înseamnă să iubeşti.
Trupul îi încremeni într-un spasm dureros. Extremităţile îi îngheţară. La fel şi buzele. Nu glumea, nu era o cărare ducând spre luminişul pădurii, nu erau fluturi redesenând copaci şi păsări cu aripile lor multicolore. Era conturul, clar, desluşit până la cele mai mici excrescenţe ale scoarţei.
- Doamne-Dumnezeule dar ce-ţi veni să spui asta tocmai acum?! Ştii foarte bine că te iubesc, e o nebunie. Te-am iubit întotdeauna, de când te-am cunoscut. Ne-am iubit, nu-ţi aminteşti?! Ne-am iubit ca doi nebuni. Şi încă te mai iubesc. Iar iubirea asta a noastră a rodit, ştii doar! Voi sunteţi tot ce-am mai sfânt pe lume, lacrima pe care o vărs şi cerul sub care şed – bâigui el.
- Eşti un soţ bun, un tată grozav, un profesionist desăvârşit ceea ce a făcut să fim lipsiţi de griji materiale, am petrecut clipe fericite împreună, avem doi copii minunaţi dar nu, tu nu m-ai iubit niciodată. Am croşetat amândoi o poveste urzită doar din bănuieli, din iluzii, din vise, din vorbele altora, din tăieturi de ziar sau din afişe cu VIP-uri. O mască, un cerceaf în spatele căruia am mimat ca doi copii cruzi jocuri de oameni mari şi am crezut că ceea ce-mi oferi este iubire. De unde aveam să ştiu că altu-i adevărul?!
O ameţeala de sfârşit de lume îi cuprinse trupul. De unde veneau vorbele acestea ca şfichiul de bici? Şi încotro alergau? Care era până la urmă înţelesul lor nealterat? Micile şi inocentele sale flirturi fuseseră demult rezolvate. Nu avea nicio aventură. Era un tip sociabil şi deschis dar nu-l interesau femeile mai mult decât Pink Floyd sau jocul de squash. Şi-atunci de unde?
Încercă din nou să-i prinda mijlocul dar ea se feri abil de braţele sale şi se refugie în celălalt colţ al camerei.
- Iubire, spune-mi te rog ce-i cu tine, spune-mi ce s-a întâmplat! Spune-mi ce vrei de la mine şi promit că îţi aduc şi luna la picioare – cerşi cu glas sfârşit.
Ea zâmbi pentru prima dată.
- Ştii foarte bine că nu-mi poţi da ceea ce-ţi cer. Iubirea o ai în suflet sau nu. Ea nu poate fi scoasă la lumină ca un iepure alb din joben. Iar acum bănuiesc că e prea târziu, mult prea târziu…
Atunci înlemni. Nu era nimic ascuns în vorbele ei, chiar nimic. Asta voia să spună cu adevărat şi nimic altceva. Voia să-l fiarbă în smoala încinsă cu dovezi de neiubire. Şi brusc gândurile îşi lepădară veşmintele şi o luară la fugă înapoi. Rememoră rapid prima lor întâlnire, apoi lunga prietenie, în fine căsătoria, primii ani în cuplu, naşterea copiilor, progresul pe scara socială. Erau o familie perfect împlinită. Totul era impecabil. Nicio hibă, nicio crăpătură. Erau familia ideală. Şi totuşi...
Se încruntă iar ea zări împreunarea ascuţită a sprâncenelor. Se cunoscuseră de foarte tineri, în şcoală. Arseseră în flăcările unei iubiri juvenile dulci şi inocente. Arseseră oare?! Apoi deveniseră cei mai buni prieteni ajutându-se reciproc pe cărarea ce-o tăiau împreuna. Căsătoria nu fusese decât consfinţirea unei legături care se sudase permanent şi solid bazată pe încredere şi sinceritate. Iar celelalte au venit normal, una câte una. Arseseră în iubire?! Se cunoscuseră la 14 ani, se plăcuseră, se iubiseră. Se iubiseră?! Da, era neîndoielnic, se iubiseră cu patimă. Şi arseseră în iubire sub flăcările firave şi lipsite de putere pe care ţi le dau înmugurirea vremelnică. Arseseră?! Mda, poate că nu arseseră... poate că doar se perpeliseră la flăcările ei jucăuşe şi se încălziseră unul în braţele celuilalt, dar o iubise cu tot sufletul. O iubise?! Iubire… iubire… iubire… Nu se gândise niciodată la o definiţie a iubirii. Nici prin gând nu-i trecuse. Nu-şi imaginase vreodată că ar exista un cântar al iubirii. Iubise?! Începu să tremure.
- Dragostea mea…
- Nu! Să taci! Habar n-ai ce e aia dragoste – răspunsese ea tăios şi rece ca un cuţit de gheaţă, privindu-l fix în ochi cu aroganţa celui ce ştie totul despre tine, mult mai mult decât ai bănui tu însuţi.
- Habar n-ai ce e aia! – strigă ea şi ochii începură a se umezi sticlind lucios ca privirea hămesită a lupului simţind în nări sângele prăzii pierinde. Habar n-ai ce e aia, mă înţelegi?! Douăzeci şi patru de ani am crezut că ne-am iubit, că m-ai iubit, dar n-a fost decât o pâlpâire, un foc de paie, o mână de vreascuri uscate, un joc pentru copii cu cretă colorată. Înţelegi? Habar n-ai ce-i iubirea! Nu te-a atins niciodată! Nu te-a lovit, nu te-a sfâşiat ca un câine turbat. Iar tu… tu nici nu te-ai gândit să o cauţi, ai fiert comod la focul molcom pe care ti-l oferă înavuţirea. Căci da, m-ai avut şi ai crezut că asta-i tot, că nu mai e nimic de făcut. Ţi-am zâmbit, te-am sărutat, ţi-am zdrumicat lobul urechii, ţi-am frământat carnea şi ai crezut că asta e culmea a ceea ce poate suporta trupul tău lucrat în sala de forţă. Eşti patetic.
Se opri o secundă pentru a trage aer în piept apoi continuă cu şi mai mare înverşunare. Ochii se umpluseră deja cu rotocoale de cer învelite în pieliţi subţiri de furtună. El căzuse în genunchi şi îşi cuprinsese capul în palme care şi cum ar fi vrut să-l smulgă din locul în care era înfipt şi să-l arunce departe, cât mai departe...
- Ce ştii tu despre iubire?! Ai simţit cum ţi se înmoaie picioarele doar adulmecându-i răsuflarea în ceafă, doar imaginându-ţi trupu-i în întredeschiderea uşii?! Ai simţit cum te prăbuşeşti din picioare doar din cauza unui gând care-ţi sfredeleşte înlăuntrul până te lasă gol şi uscat?! Ai petrecut zile şi nopţi fără să poţi închide un ochi, fără să poţi băga ceva în gură, trăind doar din iubire?! Ai ars la propriu, ti-ai pârlit buzele şi degetele de atâtea mângâieri şi săruturi ce cu greu pot fi ţinute în frâul neatingerii?! Ai încercat să fii om cărând în suflet povara iubirii, impiedicându-te şi ridicându-te iar şi din nou impiedicându-te pentru a cerşi în genunchi îndurare?! Ai simţit cum toată lumea se prăbuşeşte peste tine şi cum te surpi înlăuntru neştiind cum s-o mâni printre neguri câinoase?! Ai suferit, ai tremurat într-atât încât carnea să înceapă să se scurgă de pe trup pentru a rămâne doar un schelet de oase lucioase?! Ai plâns până când pupila întreagă s-a transformat în lacrimi şi orbitele ţi-au rămas goale ca văile reci ale lunii?! Aud?! Nimic din toate astea, aşa-i?! Doar iluzii ale unor fantasmagorice amintiri.
Nu mai avea grai. Era o execuţie-n ştreang, iar el era victima. Nu crâcni şi nu ceru îndurare. Avea dreptate. Nu ştia ce e dragostea. Nu ştiuse niciodată, nu se simţise copleşit de învolburarea ei, nu fusese sugrumat de rapacitatea ei, nu-şi simţise pielea biciuită de văpăile ei. Trecuse prin cartier pe când el avea doar paisprezece ani şi se închiseseră o noapte în bucătăria de vară din spatele casei. Apoi încă una şi încă una. Pe urmă dragostea plecase dar lăsase în iarbă un cuib ca o copaie undeva lângă gardul din spate unde nu încăpeau decât îmbrăţişaţi ca şi cum ar fi fost unul. Uneori alunecau amândoi cu copaia ca-ntr-un tobogan uriaş, cădeau cu viteză spre miezul Pământului, le era din ce în ce mai cald şi aerul vâjâia ameţitor pe la urechi, îşi pierdeau hainele şi capetele şi minţile şi se tot duceau către miezul fierbinte, tot mai repede, tot mai aproape, până când bâldâbâc toboganul făcea un val ca atunci cand scuturi covoarele şi se trezeau aruncaţi înapoi cu tot cu copaie, sus în grădină, lângă gardul din spatele curţii. Iubise? Probabil ca nu… Arsese?! Cu siguranţă că nu… Dar de unde atâta cruzime?!
Ea se îndepărta aşa cum sosise cu paşi moi de leoaică şi unduiri feline. Îşi dusese la căpat cu bine execuţia şi se retrăgea mulţumită. Coapsa ei se rostogolea pe sub pânza subţire ca un mecanism complex de supunere, ochii lui deveneau tot mai noi şi mai goi. Coapsa se rostogolea ca un mecanism complex de supunere… Coapsa se rostogolea ca un mecanism complex de supunere… Şi privind atent prin pânza subţire înţelese… Înţelese cu adevărat totul.
- Staaai… Staaai… nu pleca. Nefericito, ai muşcat din mărul otrăvit. N-a fost nicio clipă vorba despre mine, nu-i aşa?! N-a fost nicio execuţie, n-am avut gâtul în ştreang nicio secundă… A fost doar o spovedanie. Stai, întoarce-te… A fost doar o spovedanie, aşa-i?! Păcatele mele! Ai cunoscut-o… ai cunoscut cu adevărat iubirea… - icni el jupuindu-şi genunchii pe parchetul lucind ca oglinda.

luni, 27 iulie 2015

Don Juan de Jonathan

Nu că nu s-ar fi plăcut pe sine. Se considera un tip ok, ba chiar genetic mai înzestrat decât alţii, dar era îngrozit de banal, de uniformitate. Odată cu trecerea timpului devenise din ce în ce mai nemulţumit de înregimentarea ce-i fusese sortită. S-ar fi vrut altfel, nu ştia exact cum, dar altfel, ieşit din rând. Aşa că într-o bună zi mărul se smulse din banal şi evadă în lume împreună cu o pară bine făcută, cu şolduri apetisante dar cu fundul cam mare. Se cunoşteau bine căci fuseseră vecini şi prieteni din copilărie, ba chiar niscai rude îndepărtate. Relaţia însă n-a mers la fel de bine. Viziuni diferite asupra sensului vietii, el considerând că primordiale sunt o trecere împlinită prin lume şi copiii frumoşi şi sănătoşi, ea considerând mai importantă o noapte pe o farfurie cu borderie de aur în port la Monte Carlo şi o partidă bună. S-au despărţit destul de repede pe o tarabă în Obor, ea trăgându-se împreună cu câteva prietene mai mălăieţe spre un borcan de compot, în timp ce el a pus ochii pe o banană înaltă şi subţire venită tocmai din Columbia. I-a pârjolit inima şi i-a sucit minţile columbianca. Aproape un an a fost nebun după ea. Nu trăia decât pentru momentele acelea în care sub adăpostul razelor de lună ea-şi dădea peste cap rochia galbenă dezvelindu-şi goliciunea palidă înnebunitor de dulce şi de parfumată. El o adulmeca ca un căţel în călduri, o învăluia în atingeri rotunde, îi muşca coapsele tremurânde. L-ar fi secătuit, ar fi stors şi ultima picătură de vlagă din el, l-ar fi tranformat într-o poamă uscată, dacă n-ar fi dispărut într-o zi subit cu un avocado de la ambasadă, sfârşind o săptămână mai târziu într-o uriaşă salată de fructe. Ca să-şi înece amarul s-a cuplat cu o gutuie cam trecută şi cam fadă. Nimeni n-a înţeles ce a găsit la ea, căci era păroasă şi zbârcită, dar trebuie să fi avut şi gutuia secretele ei, căci vorba aceea "gutuia coaptă face dulceaţa bună". Îi plăcea la nebunie parfumul ei subtil şi delicat. Îl încânta faptul că era calmă şi grijulie şi putea să se adâncească în braţele sale ori de câte ori se simţea abătut. Cinci luni încheiate l-a ţinut gutuia aproape, dar atât de aproape încât mirosul ei aproape că i se impregnase în pieliţă. Dar oricât de bine îi era nu s-a mai putut opune unei viţe de vii tinere şi cam nurlii, care-i făcuse cu ochiul într-o seară în drumul spre mare. Era harnică şi bine înfiptă la casa ei viţa de vie dar o altoia cam des bărbat-su, un butuc bătrân din Franţa stabilit la noi după revoluţie, care o trăgea bine de tot la măsea. Îl îmbăta cu zâmbetul ei dulce, cu interiorul ei ameţitor şi îl înnebunea cu săruturile-i zemoase. Iar seara, când liniştea grea cobora peste lume, i se strecura în trup şi în suflet ca un şarpe lichid subţire şi lung, înfierbântându-i măruntaiele şi gândurile. Ar fi putut trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi dacă el nu s-ar fi înverşunat s-o ceară de nevastă. Degeaba s-a rugat, degeaba a implorat-o, degeaba s-a târât în genunchi, ea a rămas legată de butucul ei ca un fluture cu aripile arse prins în aura unei lămpi incandescente. O vreme s-a răsucit ameţit încercând să se despresoare, apoi, incomplet refăcut, s-a aruncat în braţele unei prune, mici, uscată şi cam brumărie, care pe deasupra mai avea şi doi copii din flori pe care îi creştea singură. Nu s-a legat nimic între ei, deşi ea era tare mândră de felul în care îl priveau cei din jur. I-ar fi iertat imperfecţiuna fizică, dar îl enerva faptul că nu se putea rupe de ai ei. Netam nesam se trezea pe cap cu puzderia de prune, prunuliţe şi prunişoare. Părinţi, bunici, unchi, mătuşi, nepoţi, rude mai mult sau mai puţin apropiate, veneau peste ei când ţi-era lumea mai dragă. "Auzi iubire, tu din mine n-ai să faci magiun, asta să-ţi intre bine în cap!" s-a răstit el nervos într-o seară pe când îi propusese să iasă la un aprozar din apropiere ca să mai vadă şi ei lumea, în timp ce ea o ţinea una şi bună că mai bine dau o fugă până la Topoloveni. Şi uite aşa i-a descoperit interiorul viermănos, căci de la discuţia din seara aceea n-a încetat să-l jignească şi să-l facă de ocară. A fugit fără să se uite înapoi şi s-a aciuat după câteva săptămâni de peregrinare în casa a două lesbiene, o piersică preţioasă şi parfumată şi o caisă mică şi aromată. Se luaseră cu acte prin ţări străine unde era legală combinaţia şi fiindcă erau bine aşezate amândouă aveau de gând să pună şi de-un nectar. Ar fi trăit ca în rai lângă cele două zeiţe, dar era ceva, ceva ce nu-i dădea pace, ceva ce-l răscolea încă şi căruia nu-i putea găsi înţelesul. Abia târziu se lămuri că este vorba despre dorul de casă. Aşa că într-o bună zi, pe neaşteptate, le sărută pe domniţe pe tâmplă, îşi puse traista în băţ şi porni înapoi acasă, hotărît că nu mai e cazul să-şi caute pereche colorată şi parfumată ci că-i mai bine să se înmulţească din propria-i sămânţă aşa cum făcuseră toţi moşii şi strămoşii săi.

miercuri, 22 iulie 2015

gand

suntem ceea ce simtim si nu ceea ce ne inveleste

luni, 13 iulie 2015

Poşta

Prima scrisoare primită de la ea a sosit cu poşta într-o joi. Îmi amintesc sigur, bătea vântul şi începuse să plouă iar plicurile se valuriseră din cauza picăturilor. Sosise scrisoarea aceea şi o factură la energie. Am deschis-o nedumerit iar după ce am citit cele câteva cuvinte nedumerirea a devenit de-a dreptul neîncăpătoare: “Bună. Îmi lipseşti tare. Cu drag P”. Primul impuls a fost să pitesc scrisoarea şi să încerc să ascund tresărirea din suflet. Aveam o admiratoare secretă?! La asta nu m-aş fi aşteptat niciodată, nu pentru că n-aş fi un tip bine, darrr... sunt dezgustător de sobru şi nu ies cu nimic în evidenţă, sunt complet transparent. Am fost tentat să cred că este o greşeală şi că poştaşul a pus scrisoarea în altă cutie decât cea a destinatarului, dar când am privit atent plicul am constatat că nu putea fi vorba despre o eroare atâta timp cât pe el erau scrise clar numele şi adresa mea. Deci nu rămânea decât varianta admiratoarei secrete, idee care m-a tulburat peste măsură. Cine putea fi P?! Nu cunoşteam nicio P. Cunoşteam o M, o C, o S, o E, o I… şi alte câteva litere mai aprinse, dar nicio P. Să fie una dintre colegele de la birou? Să fie cineva din vecini? Absolut imposibil de spus! Spre deosebire de creier sufletul omenesc nu are reguli şi nu urmăreşte tipare. Complet derutat am mototolit în cele din urmă scrisoarea şi am încercat să uit întâmplarea. Iar asta s-ar fi putut întâmpla fără nicio oprelişte dacă patru săptămâni mai târziu n-aş fi primit o epistolă similară cu prima dar mai pătimaşă. “Mi-e dor, mi-e dor de tine în toată structura mea. Vreau să-ţi văd chipul, să-ţi simt mâinile atingându-mă, să-ţi mângâi privirile. Vino te rog, nu mă ocoli. A ta P”.
Eram cel mai probabil victima unei nimfomane, a unei femei care făcuse o pasiune de neînţeles pentru mine. De ce oare tocmai pentru mine?! Am recitit adresa şi numele scrise de plic. Erau amândouă ale mele. În schimb la expeditor nu era trecut niciun cuvânt. Nici nu mă aşteptam să fie. Ceea ce mi s-a părut totuşi curios era faptul că textul fusese tipărit şi nu scris de mână. La fel şi puţinele cuvinte de pe plic. Ceea ce m-a făcut să bănuiesc că misterioasa admiratoare făcea tot posibilul să nu o descopăr. Era foarte probabil cineva dintre cunoscuţi şi îi era teamă că i-aş fi putut recunoaşte scrisul. De data aceasta n-am mai aruncat scrisoarea ci am pus-o înapoi în plic şi m-am ascuns în dormitor rotind-o timp de aproape o oră între degete şi încercând să-i dezgrop rădăcinile. P, P, P… nu-mi venea în minte nimeni cu P. Era foarte posibil să fi fost cineva din vecini. Mă vedea trecând pe trotuar de la adăpostul fereştrei şiii… Dar de ce nu mi-a ieşit în faţă, să mi-o spună direct?! Sau de ce nu mă invita să o cunosc?!
Din ziua următoare am început să păşesc mult mai atent pe stradă, să privesc în ochi fiecare femeie cu care mă intersectam, să arunc privirile înapoi peste umăr ca un fugar hăituit, să iscodesc dincolo de ferestrele închise ale apartamentelor. Dar cu toate astea, nimic…
A treia scrisoare a sosit nu peste multă vreme. Acelaşi tipic, un plic alb simplu, numele şi adresa mea tipărite pe una din feţe, pe cealaltă o ştampilă rotundă a poştei cu o dată recentă şi atât. Înăuntru o hârtie albă din cea mai banală cu un singur rând tipărit. Textul depăşea însă de data aceasta limitele unei comunicări, fie ea şi unisens, decente. “Vino. Te aştept cu nerăbdare. Te vreau în mine. Vreau să te simt înăuntru răscolindu-mă. Nu mă ocoli, te implor. Cu drag P” Recunosc că această ultimă epistolă m-a speriat. Nu numai că femeia făcuse o pasiune nesăbuită pentru mine, dar avea şi aşteptări din partea-mi. Iar asta fără să încerce să confirme cât de cât că pasiunea, sau măcar admiraţia, e reciprocă. Am intrat în panică. Ce-ar fi urmat? Să fiu răpit de pe stradă şi să fiu devorat de patima neverosimilă a femeii fantomă? Nu puteam aştepta să mi se întâmple una ca asta, aşa că am conceput un plan de apărare care consta în trei tranşee succesive din ce în ce mai adânci. Primul, o lista cu potenţiale candidate la titlul de nimfomană din preajma-mi dintre care să încerc să o descopăr pe cea care îmi trimitea epistolele. Al doilea, identificarea motivului pentru care femeia a decis tocmai acum să mă confrunte. Trebuia să existe un motiv, un sâmbure, o scânteie care să o fi convins să facă gestul. Şi dacă aveam să-l aflu, aveam să identific cu siguranţă şi persoana. Iar al treilea, să încerc să aflu de unde veneau de fapt scrisorile. Ele nu se puteau naşte în clădirea poştei, cineva, undeva, trebuiă să le fi aruncat într-o cutie poştală. Iar acesta ar fi fost un capăt de aţă care m-ar fi putut duce la expeditor.
În săptămânile următoare am procedat conform planului şiii… nu am avut niciun succes! Degeaba am făcut liste cu femeile pe care le cunosc, care-mi sunt într-un fel sau altul aproape. Le-am eliminat relativ rapid una câte una. Pe unele a fost de ajuns să le privesc din depărtare, pe altele le-ar urmărit zile în şir, intersectându-mă cu ele la fiece colţ de stradă, la fiece ocazie, încercând să le agăţ firul privirii pentru a-l deşira mai apoi îndărăt şi a le cerceta înlăuntrul, iar pe altele le-am confruntat pur şi simplu. N-am găsit nicio admiratoare secretă! Eram acelaşi bărbat OK, plăcut, dar care nu atrage privirile şi nu curbează atenţiile. Nici motivul pentru care scrisorile au început să apară nu l-am găsit. Nu părea să aibă nicio legătură cu ceea ce făceam, cu întâmplările mai importante din viaţa mea, cu evenimentele majore. Cât despre urma lăsată de scrisori, dezastrul a fost şi mai mare. La oficiul poştal mi s-a spus simplu şi clar: “scrisoarea are o singură ştampilă, cea a oficiului nostru, deci cineva o lasă chiar în cutia poştală din faţa clădirii, noi o ridicăm, o trecem prin filtru şi apoi ajunge la factorul poştal care v-o aduce dumneavoastră”. N-o să mă credeţi dar mi-am luat trei zile de concediu, căci mai mult nu mi-a dat şeful neprogramat şi m-am postat pe trotuarul de vizavi de oficiul poştal pentru a urmări toate persoanele care se apropie de cutia poştală. Nimic, nimeni interesant, timp pierdut.
Şi totuşi peste numai trei zile de la eşecul planului meu am primit o nouă epistolă în acelaşi ton cu celelalte. Am capitulat! Cu mândria făcută ferfeniţă, m-am declarat învins. Nu mi-a rămas decât să strâng stivă epistolele şi să aştept ca femeia fără chip să mi se arate de bună voie sau să facă un pas greşit astfel încât s-o descopăr din întâmplare.
E grozav să ştii că eşti plăcut, să ţi se zvârcole fluturii în stomac şi vrăbiile în ţeastă, dar e îngrozitor să te ştii hăituit de un gând rătăcitor. M-a chinuit permanent ne-ntruchiparea acestuia. Era cineva din preajma mea, care mă cunoştea bine, care se ferea să nu fie recunoscută, care cel mai probabil locuia în apropriere. Dar cine? Nu puteam găsi niciun chip care să se contureze din genuni, niciun profil care să se suprapună peste cel ce se reliefa din scrisori. Au trecut luni în care ciudata necunoscută a continuat să mă bombardeze cu scrisori fierbinţi şi singurul indiciu pe care l-am descoperit a fost constanţa cu care mi le trimitea. Veneau invariabil la o lună distanţă, în primele zile de început. Iar asta până când…
Până când, în septembrie, scrisoarea pe care o aşteptam n-a mai venit. Am răbdat o zi, două, trei, cinci. Nimic. M-am panicat! Oare ce se întâmplase?! Urma o nouă etapă sau totul avea să se încheie aşa cum începuse, într-un blestemat mister?! Nu puteam accepta aşa ceva! Trebuia s-o cunosc. Pasiunea ei bolnavă, insistenţa ei, răbdarea… Şi eu în rama dinainte-ai. Trebuia s-o găsesc, să-i aflu identitatea, să-i privesc ochii şi prin ei universul! Dar lucurile deveniseră complicate, mult mai complicate. Nu mai aveam niciun fir.
Sau cel puţin aşa am crezut în primă instanţă. Căci într-o miercuri, sunt sigur că era miercuri, da, da, miercuri 6 octombrie, în timp ce mă îndreptam spre poştă pentru a-mi plăti facturile, baaaaang! Adevărul m-a lovit dintr-o dată. Desigur! Era limpede ca lumina zilei şi ca zborul rândunicii. Scrisorile încetaseră să mai sosească din luna în care am decis să-mi plătesc toate facturile la poştă în loc să mă duc la fiecare ghişeu. Ba mai mult, ele începuseră să soseasca atunci când decisesem să nu mai ridic alocaţia fetei de la poştă ci s-o punem pe card. Daaa… asta era! În mod evident totul era legat de drumurile mele la poştă. Femeia care mă iubea în secret era cel mai probabil una din funcţionarele poştei. Nu mai era nicio îndoială.
Şi a urmat o altă perioadă de tatonări, de alergări după priviri fluturânde, de cuvinte cătând a se înşuruba în inimi, de învăluiri nătângi. Am cunoscut tot personalul feminin al poştei, le-am disecat pe fiecare ca pe o floare rupându-le pe îndelete petalele multicolore şi dezvelindu-le interiorul parfumat, le-am urcat pe rând pe soclul artistului încercând să plămădesc din cuvintele strânse stivă un chip care să-i semene fiecăreia, am întins capcane în care să-şi pironească iubirile cu trup de nevăstuică. Şi cu toate astea nimic… Niciuna dintre ele nu era femeia cu scrisorile. Nu puteam să mă înşel. O femeie care arde în flăcările patimei nu se poate ascunde îndărătul unor obraji şi ai unor ochi orişicum. Eram nervos, eram furios, era nebun de durere. Femeia care îmi produsese atâta răscolire interioară, care mă prinsese ca pe un fluture în insectar înfingându-mi acul de cleştar direct în inimă, îmi scăpase, se făcuse nevăzută pentru totdeauna.
Sau nu! Căci imediat ce lista cu funcţionarele poştei şi-a găsit sfârşitul în coşul de gunoi am primit din nou o epistolă. Am luat-o din cutia de scrisori cu mâini tremurânde, m-am închis în camera mea, am azvârlit totul de pe noptieră şi am aşezat-o acolo rezemată de veioză privind-o însetat. Ştiam că e ultima epistolă. Speram să fie şi cea care să-mi dezvăluie identitatea autoarei. Mi-era teamă s-o deschid. Mi-era atât de teamă. Era ultima noastră conversaţie, după care, dacă nu mă puteam ridica până la ea, avea să dispară. Ştiam! Se întuneca. Ultimul fir de lumină se prelingea agale peste rama ferestrei, aluneca leneş peste cuvertura, se târa ca un şarpe obosit pe covor, pentru a se propti în cele din urmă vertical pe peretele de dincolo de fereastră. Am ridicat-o şi am deschis-o cu gesturi moi, citindu-i cu nesaţ conţinutul. “O Doamne, voi bărbaţii. Degeaba te guduri pe lângă ele. N-am să fiu niciodată geloasă şi n-am să-ţi fac scene. Cu drag, a ta pe veci P.” Şi atunci, abia atunci, în fine, am înţeles. Totul se lega. Bucăţi de text şoptite domol s-au prefirat în viteză de la un capăt la altul al aşteptărilor mele. “Bună. Îmi lipseşti tare. Cu drag P”, “Mi-e dor, mi-e dor de tine în toată structura mea.”, “Vreau să-ţi văd chipul, să-ţi simt mâinile atingându-mă, să-ţi mângâi privirile”, “Vino te rog, nu mă ocoli”, “Te aştept cu nerăbdare”, “Te vreau în mine. Vreau să te simt înăuntru răscolindu-mă”, “Nu mă ocoli, te implor”, “P”...
Şi atunci am început să râd ca un nebun, răscolind cu râsul meu dement dejurîmprejurul şi oraşul şi lumea. În fine era limpede, nu mai aveam niciun dubiu. În tot acest timp nu fusese vorba despre nicio femeie, era vorba doar despre ea…