joi, 29 ianuarie 2015

De ce?

 De ce? De când se ştie încearcă să răspundă la această întrebare simplă. Şi desigur, niciodată nu reuşeşte. Întrebarea ia cele mai ciudate forme, de potcoavă, de cal, de nor, de ghimpe, de lacrimă, de cuib, de punte, de săgeată, de bob de rouă, de copil, de frânghie. Uite acum de exemplu, întins pe spate în iarba înaltă striveşte între dinţi un pai şi urmăreşte atent lunecarea norilor peste pădure. Ultimul, cel din stânga, de deasupra brazilor, are formă de vrabie. Aşa-i pare.

Întotdeauna a comparat viaţa cu marea. Ca să te menţii la suprafaţă trebuie să dai continuu din mâini şi din picioare.Din când în când te poţi opri, te poţi întinde pe spate şi călcând uşor împrejurul cu tălpile şi cu palmele răsfirate poţi privi liniştit cerul. Apoi o iei de la capăt
.
El obosise însă, avea nevoie să se odihnească…

Cei doi bărbaţi ce se apropiaseră grăbiţi îl studiau cu atenţie. Cel înalt îşi nota ceva într-un carneţel în timp ce mărunţelul rotofei îşi pusese o pereche de mănuşi şi aplecându-se asupra sa începuse să-i atingă delicat obrajii, gâtul, încheieturile... Nimeni nu-l privise cu atâta stăruinţă şi atâta îngrijorare sinceră niciodată.

- Aşa l-aţi găsit, cu faţa în sus şi cu mâinile depărtate de corp? – întrebase bărbatul înalt.
- Da domnule!
- Ciudată poziţie pentru un cadavru.
- Da domnule şi nouă ni s-a părut tare ciudat. Parcă e un avion pregătit de decolare.

O vreme a fost cald. Maşina mergea încet iar oamenii vorbeau în şoaptă despre ale lor. Apoi dintr-o dată s-a făcut întuneric şi frig. Definitiv.

                                                               ***

- Ce spune autopsia doctore? Care e cauza decesului?
- Deces prin înec!
- Înec în vârful muntelui? Ciudat, tare ciudat…
- Da! Dar ceea ce e şi mai ciudat este faptul că decedatul are apă de mare în plămâni.
- Apă de mare?! Dar bine doctore e complet absurd, marea e la sute de kilometri depărtare.
- Ştiu…

miercuri, 14 ianuarie 2015

Scrânciob

Femeia plânge cu faţa îngrămădită în pernă. S-a încovrigat goală ca un fetus în mijlocul patului şi scânceşte uşor. “Te iubesc, te iubesc” suspină femeia abia auzit şi lacrimile i se preling pe obraz. Bărbatul nu înţelege de ce plânge femeia. Cuvintele ei îl scot din minţi, îl tulbură peste măsură. Nu ştie cum să-i lipească buzele, cum să i le înfăşoare în cârpe şi să o facă să tacă. Dar oare spun ceva buzele femeii?! Sau e doar ecoul propriilor gânduri. O iubeşte! O iubeşte cu patimă, o iubeşte cu furie, o iubeşte cu sinceritate, o iubeşte cu neputinţă… Dar trupul îi e despletit de iubire, camera e goală de iubire, şi pereţii, şi uşa, şi treptele. Bărbatul nu simte dejurîmprejur decât carne, nările îi sunt pline de carne, peste ochi se agaţă zdrenţe subţiri de carne, urechile au dopuri rotunde de carne, degetele sunt îmbibate de carne. Dincolo de carne nu se mai simte nimic. Totul se opreşte la porţi, dincolo nu mai există. Bărbatul nu înţelege ce s-a întâmplat cu iubirea. Când i-a trecut pragul era plin de iubire, apoi dintr-o dată s-a scurs. Ca un cuib de veveriţe înfricoşate s-a împrăştiat iubirea. Prima a fugit când şi-a dezgolit sânul. A ţâşnit speriată printre ei, s-a căţărat pe ţevile de la calorifer şi apoi pe tavan, rămănând agăţaţa aşa cu capul în jos privindu-i în acelaşi timp cu uimire şi scârbă. A doua a zbughit-o când tivul rochiei s-a ridicat dincolo de marginea jartierei iar pielea roză şi zgribulită a băgat capul în deschiderea lumii ca un copil timid şi speriat. De celelalte nici nu-şi mai aduce aminte cum s-au dus. Le-a văzut cu coada ochiului ca pe nişte umbre alergând oriîncotro, în zigzaguri cenuşii fără niciun sens, ca şi cum propriile simţuri le-ar fi avertizat că se apropie în curând sfârşitul lumii.
Bărbatul ştie că a căzut în capcană. Un singur pas într-o parte şi căderea e sigură. Ca-ntr-un tobogan nesfârşit e căderea. Bărbatul aranjează trupul femeii ca pe o păpusă de cârpe. Femeia nu mai e. Doar trupul ei gol asemeni trestiei răsucită de vânt. Bărbatul îi aşează capul, şi mâinile, şi mijlocul, şi gleznele, iar când totul e pregătit intră cu râvnă în trupul femeii. Şoldurile se mişcă încet înainte şi înapoi ca un leagăn cu tăblie de lemn de nuc şi ancore lungi din sfoară împletită, în bătaia vântului tomnatec. Uţa-uţa, uţa-uţa, cu că-ruţa, pân’-la, le-lea Mări-uţa… Şoldurile bărbatului se mişcă înainte şi înapoi, la început leneş, apoi mai repede, din ce în ce mai repede, fiecare mişcare smulgând mai multă mişcare şi mai multă mişcare. Femeia geme abandonată. Bărbatul geme şi el.
La fiece zvâcnire a bărbatului femeia simte cum trenuri lungi şi grele îi intră în trup prin vagin şi pleacă de acolo careîncotro către degete, către coapse, către sâni, către şolduri, către ochi, către glezne, dar mai ales către cap. Acolo în creier par să se strângă cele mai multe. Unul… două… trei… zece… douăzeci… se înghesuie unul în altul, unul peste altul. Fiarele scrâşnesc la fiecare mişcare a bărbatului. Şi trenurile aleargă din ce în ce mai iute. U-uuu… ţa-ca-ţa-ca-ţa-ca-ţa-ca-ţa-ca-ţa-ca… Tot mai repede şi mai repede, e un carusel scăpat de sub control. Tot mai repede şi mai repede… Şi previzibilul se întâmplă. Din cauza vitezei unele dintre ele au deraiat şi au luat foc. Femeia simte carnea cum îi arde şi aici şi acolo şi dincolo. Altele iau foc mai târziu. Tot trupul îi arde. Creierul mai ales. Acolo au ajuns marfarele, cisternele grele, negre, pline cu combustibil. E de ajuns doar o scânteie ca totul să sară în aer. Şi vine, două tampoane se ating cu viteza luminii şi scrâşnetele frânelor nu ajută la nimic, scânteile sar peste tot, întreg înlăuntrul explodează. Femeia nu mai are cap. Exploziile trenurilor cisternă au decapitat-o.
Nu mai există strop de iubire, nu mai e decât plăcere. E singurul liant. Din trupul bărbatului s-a scurs tot înlăuntrul, a rămas doar o păpuşă de plastic cu baterii care are doar două mişcări seci. Înainte. Şi înapoi. Înainte şi înapoi. Totul e condus de simţurile brute. Dilatate, imense, crescând cu fiece mişcare, cu fiece geamăt. Bărbatul vrea să întindă o mână spre coapsa ei, dar pentru asta corpul se apleacă pe o parte, se dezechilibrează, răreşte cadenţa şi asta nu-i în regulă. Nu mai întinde mâna.
Pe fruntea bărbatului au apărut broboane de sudoare. Ca roua pe flori au apărut broboanele de sudoare pe fruntea bărbatului. Doar că fruntea bărbatului e încruntată.
Dintr-o dată bărbatul încremeneşte. Rămâne înţepenit, fără nicio alterare a trăsăturilor feţei. Chipul său e împietrit ca o mască. Caută din ochi iubirea ca şi cum atunci ar fi aterizat de niciunde şi nici macar nu ştie ce caută. Cotrobăie după ea disperat dar nu o găseşte nici în ceasul cu cuc, nici între nimicurile femeieşti de pe scrin, nici în tabloul cel bătrân cu flori de liliac, nici în glastra albastră. Caută iubirea în părul femeii, în palmele ei răsfirate, pe şolduri, pe pulpele albe, printre miresmele-i sălbatece. Şi nu o găseşte. Doar carne. Piele încinsă şi carne fierbândă, niciunde iubire. E descumpănit. E îngrozit. Vrea să iasă din trupul femeii, să-şi adune veşmintele şi să fugă. Vrea s-o rupă la fugă… dar nu poate. Şoldurile încep să se mişte singure. El încearcă să se smulgă. Dar nu-i chip. Şoldurile au prins plăcerea mişcării. Un pic înainte, un pic înapoi. Ca-ntr-un leagăn. Apoi mai repede înainte, mai repede înapoi, din ce în ce mai repede. Femeia începe să geamă din nou. Mai e şi femeia...

Ea plânge cu faţa îngrămădită în pernă. S-a încovrigat ca un fetus în mijlocul patului şi scânceşte uşor. “Te iubesc, te iubesc” suspină femeia pierit şi lacrimile i se preling pe obraz. Bărbatul nu o aude. Stă gol pe marginea patului cu obrajii înfundaţi în palme. Se chinuie să-şi domoleasca greaţa. Îi vine să verse, abia se abţine să nu o facă. Nările îi sunt pline de carne stătută, ochii îi sunt acoperiţi de felii subţiri de carne, urechile îi sunt astupate cu carne, de pe degete se preling bucăţi rotunde de carne. A ratat, a ratat totul. Din nou şi din nou şi din nou aceeaşi greşeală, aceeaşi alunecare dincolo de drum. Nu ştie cum s-o stăpânească. Nu-şi are fraiele.
Femeia sopteşte duios “te iubesc, te iubesc”. Bărbatul aleargă la baie, se aşează cu capul pe marginea vasului de la WC şi varsă zvâcnit, izbind cu pumnul în gresia albă. O iubeşte, o iubeşte cu patimă, o iubeşte cu furie, o iubeşte cu sinceritate, o iubeşte cu neputinţă…

vineri, 9 ianuarie 2015

Luarea de ostatici de la Ciocârlatele

Valul terorii răspândit de fundamentaliştii islamici din inima Parisului în întreaga Europa a ajuns până în România. Astă seară un apel deznădăjduit la 112 anunţa că în comuna Ciocârlatele un individ necunoscut a luat un ostatic şi s-a baricadat în casa a treia dinspre capu uliţei, casă din care se aud de jumătate de oră zbieretele disperate ale celui sechestrat. Martorii oculari menţionează că ţipetele bărbatului “nu vreau să mor, sunt tânăr încă”, “săriţi, salvaţi-mă”, “mă ucide bestia” se aud până în capătul celălalt al comunei împiedicând buna desfăşurare a activităţilor programate la cârciuma din localitate.
În mai puţin de cinci minute de la apel, umplând de ruşine trupele antitero pariziene, au ajuns la faţa locului zece microbuze ale DIAS pline ochi cu mascaţi înarmaţi până în dinţi, şapte transportoare auto blindate TAB-77 cu armele în poziţie de tragere, cinci lansatoare de rachete, trei tunuri antiaeriene, două tancuri şi căruţa lui Bebe Pupătot reprezentantul local al ziarului “Zori senine” înarmat doar cu un blocnotes şi un pix BIC. Trupele au înconjurat casa şi aşteaptă planul detaliat de acţiune de la comandantul suprem al forţelor înarmate, în timp ce câteva elicoptere Puma survolează zona măturând cu reflectoarele ograda şi speriind de moarte găinile din cuibar şi puii lor nenăscuţi. Soldaţii aflaţi pe poziţii sunt absolut îngroziţi de rugile disperate, din ce în ce mai palide, ale celui dinăuntru şi ochii li se umezesc abundent. Omul se luptă pentru viaţa sa, iar zgomotele care răzbat din interior sugerează clar celor de afară că ceva grav se petrece şi o intervenţie rapidă este absolut necesară pentru a-l mai putea găsi în viaţă. Imediat apare şi negociatorul ce se alătură trupelor de elită care forţează intrarea. Un drug imens de fier cu patru mânere pe o parte şi patru pe cealaltă, pe care îl cară opt vlajgani vânjoşi este izbit cu putere în uşă iar aceasta cedează cât ai clipi, cei opt vânjoşi trecând imediat prin deschiderea lăsată, prin prima încăpere şi apoi prin peretele de paiantă care desparte cele două încăperi, prin a doua încăpere, ieşind val-vârtej prin gaura uriaşă pe care drugul de fier a făcut-o în peretele de chirpici din spatele casei. Negociatorul se trezeşte dintr-o dată singur faţă în faţă cu sălbatecul terorist şi ostaticul său şi se cutremură. Teroristul are capul înfăşurat într-un shemagh îmens nelăsând să se vadă niciun petec din faţa sa, corpul învelit în ceea ce pare un dishdash şi picioarele goale. Ţinând capul ostaticului între picioarele sale bestia îl arde viguros peste fesele dezgolite cu ceva asemănător până la identificare cu un făcăleţ pentru mămăligă. Soldaţii sunt pur şi simplu oripilaţi, iar unii chiar cedeaza psihic, rămânând blocaţi în pridvor să-şi verse maţele în câteva ghivece cu muşcate uscate.
- Mamă ce frig şi ce întuneric e aici! - se zburleşte primul mascat care apucă să pună piciorul în prag şi să acopere spatele negociatorului.
- Uauuuu… şi ce pute! - mormăie al doilea care intră, abia auzit de cei din jur prin masca de gaze, gluga antiglonţ şi combinezonul de scafandru din neopren (cu care după evenimentul de pe lacul Siutghiol au fost echipaţi toţi luptătorii DIAS, just-in-case, ca să nu-i mai găsească situaţia nepregătiţi, cum s-a întâmplat acolo pe lac, când ăla zbiera înnebunit în apă şi ăştia îi făceau cu mâna de pe mal “rezistăăă că venim acuş”).
- Da ce-oţi vrea cioflingarilor lumină ca la Parij şi căldură ca la arabi? De unde parale? Că ăştia de la guvern dau c-o mână şi iau cu două - se aude ca venind din neant un glas ce pare de femeie, în timp ce arabul continuă să izbească gospodărăşte cu făcăleţul fesele ostaticului care a tăcut chitic de când au apărut mascaţii.
- سلوا كؤوس الطِلا لأمير الشعراء أحمد شوقي – încearcă negociatorul să dezgheţe atmosfera extrem de îngheţată, suflându-şi în palme, în timp ce privirea sa încearcă să erodeze încrederea în sine a teroristului.
- Ce ziseşi maică? – se aude din nou acelaşi glas de femeie, de data aceasta vorbele părând a veni chiar din locul ocupat de teroristul arab.
- الشاعر بيرم التونسي - قللي ولا تخبيش ي – încearcă negociatorul o nouă metodă de a acapara atenţia acestuia şi de a-l opri din schingiuirea bărbatului prins cu capul între picioarele sale.
- Aoleu maică da o luarăţi razna rău de tot de când cu vâjâiala asta din Parij. Nu pricep o iotă din ce zici.
Nu mai e nicio îndoială, fie teroristul mai are un ostatic femeie ascuns undeva sub dishdash, fie, ceea ce pare mult mai plauzibil, teroristul e român şi ceea ce e şi mai uluitor, e o femeie!
- Doamnăăă, dumneavostră sunteţi terorist? Doamnăăă, dumneavoastră sunteţi doamnă? – se cutremură negociatorul, care în fine poate să-şi dea jos gluga combinezonului lăsând să alunece în bătaia lunii o frumoasă podoabă capilară neagră-corb ca ţeava de eşapament de la TAB-uri.
- Nu maică… da maică… – se bâlbâie teroristul, semn că nu şi-a pregătit prea bine luarea de ostatici şi că nu e chiar un profesionist de primă mână aşa cum se bănuia iniţial. Io mi-s Tanti Aglaia a lu Pătrunjel din Ciocârlatele.
- Luminează-ţi faţa – ţipă unul dintre soldaţi milităreşte.
Şi Tanti Aglaia a lu Pătrunjel ridică un colţ din ceea ce e de fapt o broboadă veche care-i acopera faţa, nicidecum un shemagh.
- Şi bărbatul ăsta pe care îl chinui cine e?
- Cum cine?!Omu mieu! Iar o venit băut acasă. Maică Sfântă care eşti în ceruri, când ai de gând să-l scăpi de beteşugul ista, că io nu mai răzist?! Că i-am zis! Bărbate, dacă oi veni iar în patru labe de la cârciumă la mine în pătul nu mai dormi. Şi el ioc!
- Aşa-i Ioane? – sare din spatele soldaţilor Ghiţă Ghioagăscurtă poliţistul comunei. Iar băuşi şi te îmbătaşi arzăte-ar focu să te arză?! – şi incumbentul numit Ion numa ce-şi vâră iar capul între fustele nevesti-sii, după ce văzând acalmia de pe câmpul de luptă încercase timid mai devreme să-l tragă îndărăt.
- Aşa-i Ghită! – se aude înfundat de undeva din pântecul femeii. Da mă jur că asta e ultima dată. Dacă ştiam că se face atâta hărmălaie din cinci pahare de pălincă zău dacă mă mai duceam. Că a lu Ghiorţ bău juma de litru alaltăieri seară şi nu-i dărâmă nimeni casa şi nici vâjâială ca la nebuni nu fu.
- Sunteţi martori c-a promis – ţipă Tanti Aglaia răsucind făcăleţul de mămăligă spre soldaţi precum Brutus sabia spre preamăritul Cezar.
- Martori! – se aude corul de oşteni ridicând mâna dreaptă, în timp ce comandanţii dau semnalul de retragere.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Esenţe

"N-ai sânge-n tine!" îmi şuierase agresiv la ureche un coleg scuturându-mǎ cu putere de umǎr dupǎ şedinţa cu şeful la care recunosc cǎ tǎcusem, tǎcusem mâlc. Aveam, aşa cǎ am luat-o ca pe o metaforǎ trântitǎ la mânie şi nu m-am îngrijorat deloc. Abia peste o lunǎ a apǎrut primul semn adevǎrat de îngrijorare. Discuţia, într-un cu totul alt context, avusese cam aceeaşi concluzie. "Eşti destul de palid - îmi spusese o prietenǎ încercând sǎ-mi dea o mânǎ de ajutor ca sǎ mǎ aşez - De fapt eşti tare palid. Te simţi bine?" Mǎ simţeam cum nu se poate mai bine. Din punct de vedere al sǎnǎtǎţii vorbesc. Altfel, cât de bine se poate simţi un bǎrbat cu datorii la bǎnci, cu o casǎ de întreţinut, cu o familie de îngrijit, cu o viaţǎ ce trebuie trecutǎ Marele Pod. Da, da, mai ales asta. Acasǎ m-am dus fix la oglindǎ, am încuiat uşa, am aprins lumina şi mi-am verificat obrajii. Erau palizi, erau aproape livizi, ce mai tura-vura, erau albi ca hârtia. Asta m-a speriat îngrozitor. Aşa cǎ dupǎ numai trei zile, cu toatǎ frica mea de spitale, mǎ aflam cu o trimitere de la medicul de familie la un laborator de analize medicale.
"Domnule, îmi cer mii de scuze dar nu vǎ gǎsesc vena" îmi spune asistenta a cǎrei mânǎ dar şi glas începuserǎ sǎ tremure evident. Aveam cel puţin zece gǎuri proaspete în braţ dar de strâns nu strânsese nicio picǎturǎ. A mai încercat o datǎ şi tot nimic. "Reveniţi mâine vǎ rugǎm" mi-a spus zâmbind strâmb doctoriţa uitându-se la braţul meu ciuruit ca o strecurǎtoare şi aruncând priviri ascuţite spre asistentǎ. "Domnule, niciodatǎ nu mi s-a întâmplat aşa ceva, de când sunt eu. Îmi cer scuze" m-a acompaniat pânǎ la uşǎ asistenta cu buze tremurânde.
Cum nici la o doua încercare n-a curs vreo picǎturǎ am simţit cum îngheţ, din tǎlpi in sus de-a lungul şirei spinǎrii pânǎ în vârful nasului. "Nu merge domnule. Parcǎ n-aţi avea sânge în vene" îmi spusese cealaltǎ asistentǎ, mult mai stǎpânǎ pe ea. Mi s-a pǎrut destul de îngrijorǎtor sǎ nu am sânge în vene. În mod evident din cauza asta nici nu-mi puteam face analizele sǎ vǎd dacǎ sunt sǎnǎtos sau nu. Ba chiar mai grav, puteam fi deja mort. Pânǎ acasǎ mi-am tot pus mâna pe frunte, pe gât, pe obraji. Nu eram rece! Nici fierbinte, dar în orice caz nu eram rece. M-am închis în camerǎ şi am fǎcut ceea ce orice bǎrbat cu capul pe umeri ar fi fǎcut în situaţia mea. Am luat o lama, mi-am cǎutat atent vena la încheietura mâinii şi am început sǎ apǎs. La început încet, cu teamǎ, apoi din ce în ce mai tare, pânǎ când pielea a crǎpat iar vena s-a secţionat pe jumǎtate. Şi totuşi n-a curs nicio picǎturǎ de sânge. Nu mai era doar o ipotezǎ, era deja un adevǎr confirmat, nu îmi curgea pic de sânge prin vene!
Obişnuit fiind cu ideea nu m-am simţit atât de înfricoşat. Şi totuşi trebuia sǎ aflu unde a dispǎrut şi care sunt consecinţele. O vreme am sperat cǎ doar s-a solidificat, s-a fǎcut aşa ca un fel de gelatinǎ din aceea roşie care se pune peste tort şi în care se înfig cǎpşunile şi cǎ e totuşi la locul lui. Am cumpǎrat o minicamerǎ video şi am introdus obiectivul minuscul prin venǎ. Era absolut goalǎ! Era goalǎ, albǎ şi unsuroasǎ ca un maţ de porc. Nimic înǎuntru. Camera video o arǎta ca pe un tunel închis circulaţiei din cauza ninsorilor abundente, larg, curat, alb dar necirculat. Am dat fuga la un tom de medicinǎ. "Ce este sângele? Sângele este un ţesut special sub formă lichidă, care prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă şi vasele sangvine, transportă nutrienţi la nivelul ţesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon şi produşii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare." Deci asta ar fi fost problema! Transportul nutrienţilor! În mod paradoxal deşi nu aveam sânge nu simţeam deloc efectele negative ale dispariţiei acestuia. Doar capul începuse sǎ-mi vâjâie ca o turbinǎ eolianǎ din cauza temerilor. Trei nopţi n-am închis un ochi. "Sângele transportǎ nutrienţi la nivelul ţesuturilor". Aşa spunea la carte. Erau mai multe posibilitǎţi. Ori nutrienţii ajungeau acolo şi fǎrǎ sǎ fie transportaţi de sânge, ori ţesuturile mele nu aveau nevoie de nutrienţii ǎia de care vorbea cartea, ori astea aveau o altǎ metodǎ de a se hrǎni.
Nu m-am simtit niciodatǎ altfel, în fine m-am simţit oarecum recunosc, dar nu felul acesta. Dintr-o datǎ mi-am dat seama cǎ sunt complet diferit de toţi ceilalţi, cǎ împart cu ei anumite trǎsǎturi exterioare, dar cǎ înlǎuntrul mi-e bǎtuit de cu totul alte rǎscoliri. În fiecare dimineaţǎ mǎ trezeam cu teama de a nu fi altul, o închipuire doar a ceea ce am fost. Aveam un ritual aparte prin care îmi verificam funcţiile vitale şi mai ales simţurile. Apoi mulţumit cǎ totul e în regulǎ îmi vedeam de ale mele. Nu pǎrea sǎ am necazuri din cauzǎ cǎ îmi lipseşte sângele. Ba dimpotrivǎ, existau oarecare beneficii, nu sângeram dacǎ mǎ tǎiam sau mǎ înţepam, nu-mi mai curgea sânge din nas dacǎ mǎ loveam de catul uşii, juliturile nu se înroşeau când cǎdeam. Iar în tot timpul acesta am încercat sǎ înţeleg cu ce mǎ hrǎnesc. La nivel celular vorbind, cǎci la masǎ mâncam ca de obicei, un senviş cu şuncǎ şi ceai dimineaţa, o masǎ bunǎ cu de toate la prânz şi ceva uşor seara.
Pânǎ când dintr-o datǎ baaaang... am revǎzut-o pe tipa cu picioare lungi şi pǎrul negru strâns în coadǎ. Şi atunci am înţeles. Cǎci imediat stomacul a început sǎ fiarbǎ ca o colonie de fluturi isterizaţi de aterizarea fluturoaicei, ochii s-au umezit, palmele au început sǎ mǎ ardǎ, picioarele sǎ-mi tremure. Era clar, toate organele mele îşi trǎgeau seva nu din mâncare ci din dejurîmprejur prin simţuri. Despre asta era vorba, despre simţuri, totul se reducea la simţuri. Toatǎ structura mea interioarǎ se stafidise ca o boabǎ de strugure, se transformase iremediabil ca o specie condamnatǎ sǎ se adapteze la mediu sau sǎ disparǎ. Mâna se hrǎnea cu mângâieri, ochiul cu rotunjimi de coapsǎ, nǎrile cu miresme, tot înlǎuntrul se redusese la esenţe...