duminică, 27 septembrie 2009

Poveste de dragoste

Într-o ceaşcǎ cu fǎinǎ
Un bondar şi-o lunǎ plinǎ
Oglinditǎ pe ibric
Tac chitic

El sfios ca o narcisǎ
Ea duios de imprecisǎ
Se împleticesc în şoapte
Pe sub noapte

El tresare, ea clipeşte
El ofteazǎ, ea zâmbeşte
El în frac, ea în luminǎ
E divinǎ

Pârg de doruri, doar o frunzǎ
Tremurândǎ şi confuzǎ
Dezveleşte din rǎzoare
Colţ de soare

El se sperie şi fuge
Cu aripe clǎpǎuge
Printr-o gaurǎ-n cǎmarǎ
Înspre varǎ

Ea, pe toartǎ se prelinge
Şi apoi uşor se stinge
Peste-un tom de poezii
Iaca-i zi!

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Copilul din ghenǎ

Muncitorii de la salubritate care au venit luni dimineaţǎ sǎ ridice gunoiul din cartierul muncitoresc Micro 12 au descoperit în ghena de gunoi situatǎ între blocurile G5, G7, G8 şi G9 un nou nǎscut abandonat. Nou nǎscutul, o fetiţǎ, era aşezat împreunǎ cu biberonul cu lapte cald într-un coşuleţ de rǎchitǎ învelit într-un cearceaf fin cu monograma “Hotel Regina”. Lângǎ coşuleţ au fost descoperite douǎ genţi în care se afla un trusou complet pentru fete, douǎ perechi de pantofi, trei de sandale, una de cizme, o pereche de adidaşi, o salopetǎ în carouri, o fustǎ lungǎ, trei scurte, trei rochii dintre care una de searǎ, cinci cǎmǎşi, şapte tricouri, un sacou, douǎ perechi de pantaloni, un costum de baie Agua Bendita, un palton matlasat, un pardesiu, o jachetǎ, o canadianǎ, o bicicletǎ pliatǎ şi o rochie de mireasǎ. În buzunarul din dreapta al uneia dintre genţi se mai aflau cheile unui Peugeot 206 cc roşu parcat lângǎ ghenǎ şi un teanc de acţiuni americane, pe prima putându-se citi numele companiei Google. La despachetarea valizelor anchetatorii au descoperit prins cu un bold pe rochia de mireasǎ un bilet pe care scria “de aici încolo sǎ se mai ocupe şi el cǎ eu m-am sǎturat”.
Copilul se aflǎ într-o stare sǎnǎtate foarte bunǎ şi în momentul în care a fost adus la secţia de pediatrie a Spitalului Judeţean a cerut o îngheţatǎ.
Contactat de cǎtre agenţia de ştiri administratorul Hotelului Regina confirmǎ dispariţia unui cearceaf de la spǎlǎtorie dar nu poate da nici un fel de detalii referitoare la potenţiala mamǎ. Surse care doresc sǎ-şi pǎstreze anonimatul considerǎ însǎ cǎ ar putea fi vorba despre o femeie de moravuri ceva mai uşoare decât vremurile.

marți, 22 septembrie 2009

Ceainicul

- Fiodor!
- Da domnule!
- Noi avem vre-un ceainic în casǎ?
- Ce e acela un ceainic domnule?
- Un ceainic e un cevaaaa, în care se face ceai. E aşaa… rotund şi mare la mijloc precum şoldurile soacrǎ-mii Agafia Nikolaevna, în sus e mai îngust şi se pun pe acolo apa şi plantele iar într-o parte are un cioc prin care se scurge ceaiul.
Fiodor, care se încruntase iniţial la auzul cuvântului ceainic spus cu atâta emfazǎ de Stepan Stepanovici, se linişti şi îi rǎspunse acestuia ca unui copil.
- Desigur cǎ avem domnule. Chiar mai multe. Dintr-unul din acestea tocmai v-am turnat ceaiul de dimineaţǎ domnule. Doar cǎ nu se numeşte ceainic ci samovar.
- O, nuuu…. Mǎ enervezi de la prima orǎ Fiodor şi ştii foarte bine cǎ enervarea asta îmi produce gaze la stomac, de care nu mai pot scǎpa apoi toatǎ ziua. Ştiu şi eu ce e acela un samovar. Samovarul e o gǎleatǎ în care se face ceaiul, cu robinet ca cepul de la butoi. Ceainicul e un vas delicat. E uite aşa de mare, arǎtǎ el ca şi cum ar fi cuprins în palme o varzǎ de mǎrime medie, mic la bazǎ cam cât o farfurie de servit prǎjituri, mai arǎtǎ fǎcând un cerc cu degetul mare şi cel aratator de la fiecare mânǎ şi îngust la vârf cam cât o ceapǎ, închise el degetul mare şi arǎtǎtorul de la o singurǎ mânǎ. Şi are şi un capac prins cu lǎnţuc de gulerul de sus al drǎcoveniei. Iar în stânga are un gât luuuung ca de barzǎ prin care curge ceaiul, se schimonosi el înǎlţând bǎrbia şi fluturându-şi braţele pe lângǎ corp ca o pasǎre gata sǎ decoleze, asemeni unei balerine pe scena de la Balşoi.
- În stânga domnule?! – întrebǎ Fiodor mirat de detaliile amǎnunţite despre un obiect care n-a existat niciodatǎ, pe care Stepan Stepanovici le împrǎştiase în mijlocul camerei aşa cum se împrǎştie coaja de lǎmâie rasǎ peste budinca proaspǎt scoasǎ din cuptor…
Stepan Stepanovici se scǎrpinǎ sub bǎrbia pe care uitase s-o coboare dupǎ decolarea berzei, apoi se frecǎ dupǎ ceafǎ adunând sub unghiile lungi şi butucǎnos tǎiate un strat subţire de negrealǎ şi în cele din urmǎ rǎspunse nervos:
- În stânga, în dreapta, parcǎ are vreo importanţǎ. Pentru stângaci probabil cǎ ceainicele se fac cu ţuţuroiul pe dreapta iar pentru dreptaci cu ţuţuroiul pe stânga, cǎ englejii ǎştia sunt oameni calculaţi – concluzionǎ el mulţumit de analiza rapidǎ şi soluţia elegantǎ pe care o gǎsise problemei.
Fiodor nu schiţǎ nici un gest, rǎmânând uşor aplecat spre Stepan Stepanovici, cu mâna stângǎ lipitǎ de piept şi cu dreapta pregǎtitǎ sǎ rǎspundǎ oricǎrei doleanţe a acestuia.
- Avem? – întrebǎ Stepan Stepanovici aspru.
- Ce domnule?
- Ceainic, nu discutarǎm pânǎ adineauri?!
Fu rândul lui Fiodor sǎ tacǎ pentru o clipǎ, nu fiindcǎ ar fi fost în cǎutarea unui rǎspuns inteligent ci fiindcǎ descoperi dezamǎgit cǎ stǎpânul sǎu chiar nu se simţea în apele lui în dimineaţa aceea.
- Nu domnule!
- Eu cred cǎ avem. Ia du-te şi cautǎ bine peste tot. Sǎ faci bine sǎ nu-mi vii fǎrǎ ceainic cǎ te mǎnânc, ai înţeles?
- Am înţeles domnule – confirmǎ Fiodor sigur de data aceasta ca stǎpânul s-a scrântit de-a binelea şi fǎcu stânga împrejur cǎtre bucǎtǎrie hotǎrǎt sǎ-şi odihneascǎ oasele bǎtrǎne pe un scaun lângǎ plitǎ vreo orǎ şi apoi sǎ se întoarcǎ şi sǎ-i spunǎ ceea ce oricine din casǎ i-ar fi spus, şi nu numai din casǎ ci din tot oraşul, dar ce spun eu din tot oraşul, din toatǎ gubernia, cǎ în casa lui Stepan Stepanovici Kolev, avocat şi mare beutor, nu existǎ nici un ceainic, nici mǎcar unul mic mic mic.
- Aaaa……. – reluǎ Stepan Stepanovici şi Fiodor se roti din nou pe cǎlcâie şi se opri în faţa sa. Ştii ce cred…? Eu cred cǎ sunt englez. De azi dimineaţǎ de când m-am trezit am simţit aşa o furnicǎturǎ în cǎlcǎie.
Apoi Stepan Stepanovici tǎcu brusc. O muscǎ mare şi neagrǎ se roti deasupra capului sǎu preţ de câteva minute aşezându-i-se cu obrǎznicie chiar pe vârful nasului şi ferindu-se apoi de palma lui latǎ pentru a reveni dupǎ câteva secunde sǎ-şi frece aripile, capul şi antenele şezând pe nasul borcǎnat ca într-un balcon. Fiodor se feri sǎ spunǎ vreun cuvânt de teamǎ sǎ nu perturbe şi mai rǎu starea de nesǎnǎtate în care se gǎsea stǎpânul sǎu. Primul lui gând fu de altfel sǎ anunţe pe cineva sǎ dea fuga la bisericǎ s-o cheme pe Natalia Feodorovna, ceea ce şi avea de gând sǎ facǎ imediat ce stǎpânul i-ar fi dat învoire sǎ plece. Stepan Stepanovici nu pǎrea însǎ dispus sǎ-l lase sǎ se depǎrteze cu una cu douǎ.
- Ştii John, mi-ar place sǎ mǎ întorc în Anglia… - apoi tresǎri brusc şi îl privi în ochi pe Fiodor cu pupilele dilatate larg cât cǎpǎţâna de usturoi. Oooo…. Ai auzit?! Ţi-am spus John! John nu Fiodor. Ai vǎzut cǎ e ceva la mijloc? Ţi-am spus eu! Simţisem eu de dinainte de-a mǎ scula nişte furnicǎturi în cǎlcâie… şiiii….. nu mai spui unde. Vezi cǎ am avut dreptate?! Vezi?! – izbucni Stepan Stepanovici ca şi cum ar fi gǎsit aur pe fundul mojarului în care întindea amestecurile alchimice.
- Vǎd domnule – rǎspunse Fiodor sobru ca o maşinǎ de cǎlcat alunecând printre pliurile rochiei.
- Vezi pe dracu. Ce sǎ vezi tu?! Eşti un prost!
- Exact asta voiam sǎ spun şi eu domnule – replicǎ Fiodor chiar înainte ca stǎpânul sǎ încheie ultimul cuvânt, mirat şi el de îndrâzneala sa. Dar îndrǎzneala avea o cauzǎ realǎ chiar dacǎ nu bine definitǎ şi se baza pe faptul cǎ stǎpǎnul nu era fǎrǎ nici cea mai micǎ urmǎ de îndoialǎ în toate minţile, ceea ce îi conferea lui Fiodor statul de singura şi unica persoanǎ cu capul pe umeri din încǎpere, siţuatie ce desigur i-ar fi permis sǎ facǎ altele şi mai şi. Dar din respect pentru stǎpân se grǎbi sǎ facǎ ceea ce se pregǎtise mai devreme şi anume s-o cheme pe Natalia Feodorovna şi sǎ paseze problema ce începuse sǎ se umfle pe ici pe colo prin pǎrţile esenţiale şi pe care nu era nici îndreptǎţit şi nici pregǎtit s-o rezolve. Nu apucǎ însǎ sǎ facǎ nici o mişcare cǎci Stepan Stepanovici îl apucǎ de o mânecǎ a cǎmǎşii aducându-i uşor urechea cǎtre buzele dumisale.
- Ştii Fiodor, tare mi-ar place sǎ mǎ întorc în Anglia. Sǎ merg la grajduri, sǎ pun şaua pe cel mai frumos cal, ǎl de mǎnâncǎ jǎratec şi sǎ m-arunc cu el în spume peste codrii pleznind în verde…
- Dar domnule asta puteţi face şi aici. Sǎ poruncesc sǎ-l înşeueze pe Libnick?! Sau altul, aveţi de unde alege domnule – încercǎ Fiodor sǎ-l aducǎ acasǎ, dar îşi muşcǎ buzele cǎci starea de sǎnǎtate a stǎpânului nu era tocmai potrivitǎ pentru cǎlǎrit. Dacǎ o sǎ cadǎ din şa?! - îşi spuse el îngrijorat înghiţindu-şi cuvintele.
- Da, dar nu e nici unul pursânge englez. Apoi o sǎ-mi scot ogarii şi o sǎ pornim peste câmpii la vânǎtoare de vulpi.
- Dar aveţi câini şi aici… - începu Fiodor dar se opri imediat amintindu-şi cǎ stǎpânul nu stǎtea prea bine cu ţeasta şi ultimul lucru de dorit ar fi fost sǎ-i lase pe mâini o puşcǎ.
- Da, dar nu sunt ogari englezesti, din aceia carora li se curbeazǎ trupul ca un arc în aşteptarea vânatului şi care aleargǎ ca o sǎgeatǎ slobozitǎ de nici nu-l zǎreşti, aceia ce vin cu vulpea în colţi chiar c-o secundǎ înainte s-o împuşti… - aruncǎ Stepan Stepanovici cuvinte fǎrǎ sens într-o bulbucǎciune învolburatǎ, aşa cum le arunca seara dupǎ ce bea singur închis în biroul lui de la primul cat vreo douǎ-trei, patru, cinci pahare de tǎrie, mari cât cana de apǎ…
Fiodor se abţinu de data aceasta de la orice comentariu.
- Cucoana unde-i? – schimbǎ Stepan Stepanovici macazul chiar la momentul potrivit, înainte ca Fiodor sǎ deraieze într-o fugǎ laşǎ spre uşa mare şi grea din lemn de nuc ce despǎrţea camera de zi unde sǎlǎşuia boierul de liberatate. Sluga rǎsuflǎ uşuratǎ.
- E dusǎ pânǎ la bisericǎ. Trebuie sǎ vie numaidecât – rosti el şi rǎsucindu-se din nou pe cǎlcâie porni hotǎrât cǎtre uşǎ. Mǎ duc sǎ vǎd dacǎ a sosit.
- Ştii Fiodor….. şi iarba aia grasǎ… iarba aia care creşte peste tot de-ţi vine sǎ te înveleşti în ea ca-ntr-o plapumǎ… şi sǎ-ţi miroasǎ-n sân a crud şi a flori…. – mai auzi Fiodor înainte sǎ închidǎ uşa în urma sa.
Stepan Stepanovici rǎmase înţepenit cu capul lǎsat uşor pe spate, cu ochii bulbucaţi ca la mort, cu respiraţia abia fâşâind şi cu braţele atârnând inert pe lângǎ corp. Oricine ar fi intrat în odaie ar fi putut crede cǎ e mort. Dar nu era. Era dus doar într-o altǎ lume. Stepan Stepanovici zgâlţâi din cap încercând sǎ se scuture de gânduri, ridicǎ cartea de pe mǎsuţǎ, îşi aşezǎ ochelarii pe nas şi se apucǎ sǎ citeascǎ. Dar gândurile nu-i dǎdeau pace şi dǎnţuiau ca ielele despletite şi goale pe marginea iazului din care peşti mari ieşeau prin rotocoale de apǎ simetrice sǎ le priveascǎ. Dum-dum-dum, dum-dum-dum duduiau tǎlpile goale prin iarba groasǎ ca un covor verde întins direct pe creştetul sǎu. Cling-cling-cling cling-cling-cling se zbenguiau clopoţeii de la gleznele lor înecându-i urechile în furnicǎturi mici ca praful de sare pus peste urma roşie de vǎtrai de pe degetul mare.
Nici nu ştia ce ar fi trebuit sǎ-şi doreascǎ. Sǎ gǎseascǎ Fiodor ceainicul sau sǎ nu-l gǎseascǎ?! Daca l-ar fi adus lucrurile ar fi fost clare, deşi postura în care s-ar fi gǎsit n-ar fi fost deloc mǎgulitoare. Dacǎ nu i-ar fi dat de urmǎ însǎ, lucrurile s-ar fi complicat pânǎ peste mǎsurǎ. Încercǎ sǎ-şi aminteascǎ unde l-a vǎzut ultima oarǎ. În bucǎtǎrie?! În nici un caz! Acolo nu intra niciodatǎ, decât eventual s-o caute pe Natalia Feodorovna, sau când n-o gǎsea pe ea acolo sǎ-şi plimbe palmele peste sânii mari şi grei ai Mashei. În cǎmarǎ? Nici acolo nu intra deloc de la o vreme pentru cǎ Fiodor i-o interzisese complet, de când Natalia Feodorovna îl trimisese într-un exces de drǎgǎlǎşenie şi bunǎvoinţǎ sǎ aducǎ cele trebuincioase pentru mucenici iar Fiodor îl gǎsise trei ore mai târziu dormind lângǎ sticla de rom golitǎ integral, cu fǎina, ouǎlele, mierea şi nucile împrǎştiate de jur împrejur ca într-o scenǎ de rǎzboi. Douǎ ore îi trebuiserǎ consoartei sǎ-i scoatǎ toatǎ fǎina din urechi cu acul dumisale de pǎr învelit într-o fâşie din broboada Agafiei Nikolaevna, cǎci nu mai auzea deloc, iar coca încovrigatǎ în pǎr s-a desprins numai dupa de trei ceasuri de stat la înmuiat în hârdǎu. În beci?! Zâmbi cu gura pânǎ la urechi. În beci în nici un caz. În beci cunoştea totul cu cea mai mare precizie şi putea spune cu ochii închişi la orice orǎ din zi şi din noapte câte sticle sunt, cum sunt aranjate, în ce an au fost îndopate, câte butoaie sunt, ce vin e în fiecare butoi, cam cât mai e în fiecare. Ştia şi traseul muştelor care zboarǎ în zonǎ, apǎi cum sǎ treacǎ neobservat un ditamai ceainicul. Atunci unde sǎ-l fi vǎzut?! În grǎdinǎ?! Mmm….. puţin probabil. L-ar fi descoperit slujnicele şi ar fi dat nǎvalǎ sǎ-i povesteascǎ ce ciudǎţenie cu trup de fier le-a crescut în ogradǎ. Nu, nuuu….
Stepan Stepanovici încerca apoi sǎ îşi aminteascǎ cum a ajuns în Rusia. Privi cu ochii minţii drumul cu trǎsura peste pajiştile înverzind ale Angliei, îmbarcarea pe vapor, apoi cǎlǎtoria ce l-a condus prin cele mai mari capitale europene, elegante şi strǎlucitoare şi în fine glodul de pe întinsa câmpie rusǎ. Mai multe nu-şi amintea.
Brusc auzi nechezat de cai şi huruit de roţi. Apoi huruitul încetǎ şi un glas de privighetoriţǎ care era fǎrǎ îndoialǎ al consoartei se auzi înfundat dinspre scara principalǎ de acces. Urmǎ un suduit strecurat printre aceleaşi buze dulci cu referire exactǎ la noroaiele uliţei şi la ploaia ce nu contenea, iar apoi o tǎcere deplinǎ. Şade pe scǎunel şi îşi scoate cizmele acum – murmurǎ Stepan Stepanovici. Acum i le-a dat lui Fiodor, care i le-a dat surugiului, care i le-a dat ajutorului de surugiu sǎ le cureţe. Acum Fiodor o pune la curent cu noutǎţile, în timp ce ea îşi dezbracǎ haina şi se scuturǎ de picurii de apǎ de pe obraji şi de pe pleoape. Acum s-a încǎlţat cu pantofii cei uşori şi se apropie de uşǎ. Acum deschide uşa şi intrǎ.
- Ce faci dragule? – întrebǎ femeia cu un zâmbet larg ce-i ascundea atent îngrijorarea şi privind iscoditor înspre bǎrbatul întins pe fotoliu cu cartea în mânǎ. Cauţi ceainicul? Pǎi nu ştii cǎ noi n-avem ceainic!? L-ai vǎzut acum douǎ seri la Potemkin. L-a primit nevastǎ-sa cadou de la vara ei, aia care-i cǎsǎtoritǎ cu Morgan, englezul ǎla chipeş. Nu-ţi mai aminteşti?! Offf… ar fi şi greu sǎ-ţi mai aminteşti, cǎ de la felul trei încolo tu nu ai mai servit decât votcǎ. Fǎrǎ pâine. Îţi aduci aminte acum dragule? Potemkina era foarte mândrǎ de el dar tu nu şi nu cǎ samovarul e de o mie de ori mai frumos şi mai bun. Ai şi dat cu mâna peste el şi l-ai doborât pe podea. Potemkina s-a supǎrat dar el a zis cǎ nu-i bai şi aţi plecat amândoi la grajduri sǎ-ţi arate ce hamuri noi din piele de bivol a primit din Anglia tot de la vara nevesti-sii. Te-am luat când am plecat pe braţe. Bine cǎ nu v-a cǎlcat iapa aia în picioare.
Stepan Stepanovici îşi aminti şi zâmbi luminat. Dintr-o datǎ ceaţa se risipi şi lumina invadǎ beciul sufletului sǎu obosit. Se ridicǎ brusc, o strânse în braţe cu toatǎ forţa mai mai s-o rupǎ în douǎ pe Natalia Feodorovna şi o sǎrutǎ apǎsat şi umed pe amândoi obrajii, îmbujoraţi ca doi trandafiri primǎvǎrateci.
- Oh, ce sperieturǎ am tras – râse Stepan Stepanovici descǎtuşat. Sǎ-mi sarǎ inima din piept zǎu aşa Natalia Feodorovna. Mi se înmuiaserǎ picioarele ca tǎieţeii din borşul Mashei. Din ce m-ai scos! Pentru câteva ore am crezut cǎ sunt un gentilom englez rǎtǎcit prin pustietǎţile astea sǎlbatice şi mizere. Şi tare m-am speriat. Îţi foarte mulţumesc!

duminică, 20 septembrie 2009

Îl cheamǎ G (reloded)

Îl cheamǎ G ca pe tizul lui englez. Şi chiar dacǎ nu-i la fel de fercheş, bine crescut şi amabil ca englezul, ştie în schimb sǎ se facǎ mult mai plǎcut şi e oriunde mai bine primit decât el.
N-a avut o copilǎrie prea fericitǎ. În cea mai mare parte din timp mǎ-sa nu i-a dat prea mare atenţie. Cât era la treburi prin gospodǎrie ştia doar cǎ e şi el pe acolo fǎrǎ sǎ-l bage mai deloc în seamǎ. Se ocupa de altele, de treburi. Asta pânǎ când tac-su l-a recunoscut oficial. Şi i-a spus, “tu o sǎ te numeşti G şi o sǎ fii celebru”. De aici lucrurile au început sǎ se schimbe radical. Încet încet s-a fǎcut cunoscut, a apǎrut în reviste, întâi undeva pe la mijloc câteva rânduri, apoi pe ultima paginǎ şi în fine în editoriale de front page. Au scris despre el ziarele, a apǎrut la televiziuni, a început sǎ se vorbeascǎ despre el peste tot. Ce mai… lumea a început sǎ se învârtǎ în jurul lui. Şi asta doar fiindcǎ ştie sǎ se facǎ plǎcut. Atât.
De când tac-su a vorbit pentru prima datǎ despre el şi l-a ridicat în slǎvi, toate femeile din lume au vrut sǎ-i fie mamǎ. Singure sau cu bǎrbat, tinere sau mai puţin tinere, frumoase sau mai puţin frumoase, de aici, de dincolo, de oriunde.Toate îl cǎutau cu înfrigurare, voiau sǎ-l aibǎ aproape, sǎ-l simtǎ vibrând. Tatǎ deja nici nu se mai ştie cine i-a fost.
Când s-a fǎcut mare a dat iama prin domnişoare. Când în mijlocul nopţii, din liniştea mormântalǎ se rǎzvrǎteau strigǎte sfâşietoare şi lovituri cu tǎlpile în pereţi vecinii şopteau înţelegǎtori “e G” şi se întorceau pe partea cealaltǎ.
Singura mare problemǎ e cǎ atunci când îl cauţi nimeni nu-ţi poate spune cu siguranţǎ cum îl gǎseşti. Pǎrerile sunt întotdeauna împǎrţite. Unii spun cǎ ar fi ici, alţii spun cǎ ar fi colo. Şi nici nu poţi sǎ stai aşa… sǎ-l cauţi toatǎ ziua şi toatǎ noaptea.
Altfel e bine. E un mic don Juan simpatic. Te vrǎjeşte de la prima întâlnire, pentru ca în cele din urmǎ sǎ-ţi sfâşie înlǎuntrurile şi visele.
Îl cheama G. Şi nu e decât un punct.

joi, 17 septembrie 2009

Dacǎ flori nu sunt mǎcar cǎţei sǎ fie…..

Constanţa, Bulevardul Mamaia, 17 septembrie 2009, ora 8:30 (pentru cine nu e din zonǎ menţionez cǎ Bulevardul Mamaia e un fel de Magheru al Constanţei…).
O domniţǎ cu bluziţǎ albǎ, frumuşicǎ (bluziţa nu domniţa) şi fustiţǎ scurtǎ aşijderea iese din scara unui bloc d-ǎsta nou de rǎmase proprietaru cu el cǎ picarǎ ratele cu buletinu, ţinându-se cu greu de zgarda ce aleargǎ înaintea ei strângându-se la celâlalt capǎt în jurul gâtului unui petec de câine mic, alb şi cu zulufi aidoma unei pungi cu floricele. Potaia, de cum iese se repede la pantalonii mei, îi amuşineazǎ bine, apoi incepe sǎ strǎnute scuturând din cap de vreo douǎ trei ori. Ceva nu-i place la manşetele mele, aşa cǎ se îngrǎmǎdeşte fǎrǎ sǎ stea pe gânduri spre cele douǎ petecuţe de pǎmânt cam de unu pe unu (metri bineînţeles) pe care constructorul le-a înghesuit în stânga şi în dreapta scǎrii de bloc ce oricum a ajuns pânǎ spre marginea trotuarului. În prima, dupǎ ce o bǎtǎtoreşte bine vreo zece secunde, ridicǎ brusc un picior şi executǎ o manevrǎ specificǎ orelor matinale cu stǎpâna legatǎ de celǎlalt capǎt al zgardei. Pare foarte sigur pe el şi foarte grǎbit cǎci dupǎ ce executǎ manevra la prima parcelǎ trece repede la a doua unde îşi continuǎ neperturbat treaba. Mare de data asta. A mai fost pe aici cǎci e al cincisprezecelea. Flori nu mai sunt, nici nu ar mai avea loc. Un copǎcel n-ar pica însǎ rǎu în primul pǎtrǎţel. Aşa… ca sǎ aibǎ de ce sǎ sprijine piciorul.

Aaa…. apropo. Ştiţi de ce ridicǎ potǎile piciorul atunci când fac pipi?! Cicǎ un strǎmoş de-al lor care o fǎcea şi el lângǎ acelaşi gard de uluci în fiecare dimineaţǎ s-a trezit cu gardul peste el de l-a lǎsat fǎrǎ suflare. Cǎ putrezise şi gardul ǎla de atâta udat…. Şi de atunci toţi se asigurǎ. Pentru orice eventualitate…

miercuri, 16 septembrie 2009

Îl cheamǎ G

G este englez, englez de lângǎ Londra. Are 58 de ani şi este simpatic. E subţirel, e dichisit, e bine crescut, e pedant, e calm, e amabil, e prietenos. E un tip bine. Şi în plus e un gentleman, ca orice englez de lângǎ Londra (mmm… la asta mǎ mai gǎndesc).
Cât a fost tânǎr a bǎtut mǎrile şi oceanele lumii. Acum s-a aşezat. S-a aşezat e un fel a spune, cǎci dupǎ ce vaporul l-a lǎsat la mal nu a mai cǎlcat prin Anglia decât în vizitǎ. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o pe continentul american. De câţiva ani e în România. Munceşte aici dar are casǎ acolo.
G e neînsurat. A avut însǎ cinci neveste. Pe toate le-a luat din dragoste şi le-a lǎsat sǎrutându-le pe frunte. Cu nici una nu a stat mai mult de 3-4 ani dar cu fiecare a avut cel puţin un copil. În total opt, şapte fete şi un bǎiat. Are şi douǎ gemene. Îi iubeşte pe toţi în egalǎ mǎsurǎ şi întotdeauna pe ultimul l-a adorat (sau mai bine zis a adorat-o având în vedere proporţia). A plǎtit tuturor, fǎrǎ excepţie, pensii alimentare (şi încǎ mai plǎteşte). Cel mai tânǎr vlǎstar e mai mic decât primul nepot. Copii din flori n-are.
Lui G îi place în România. Îi plac oamenii, locurile. Îi plac mai ales bǎutura şi fetele. Nu exagereazǎ însǎ nici cu una nici cu alta. Cât sǎ-i ţinǎ de urât. S-a îndrǎgostit şi de-o fatǎ de pe-aici dar n-a fost sǎ fie.
G e fericit! Are tot ce-i trebuie.

Astǎzi G mi-a prezentat-o pe noua sa prietenǎ. E englezoaicǎ. Cam de vârsta lui aşa. Tare mi-e mie cǎ o sǎ fie a şasea doamnǎ G.
Şi nici nu ştiu dacǎ o sǎ mai fie aşa fericit…

P.S. Povestea lui G este interesantǎ şi cât se poate de adevǎratǎ. G locuieşte undeva nu departe de mine. E un tip cu totul deosebit. Dar nu pentru ca sǎ-l prezint pe G am scris însemnarea ci pentru a construi un puzzle din flashuri mǎrunte care sǎ profileze o viaţǎ atipicǎ şi sǎ atragǎ atenţia asupra a ceea ce înseamnǎ viaţǎ vs fericire. E de apreciat felul în care şi-a trǎit viaţa G sau e de blamat?! Cineva, cârcotaş, ar putea spune cǎ a cotit-o astfel încât sǎ se fereascǎ de pǎrţile ei amare şi sǎ-şi pǎstreze numai feliile zemoase…

P.P.S (6 aprilie 2013): G s-a casatorit de curand cu o romanca; are si un baietel de care e foarte mandru.

luni, 14 septembrie 2009

Oameni de mǎtase

Oamenii care trec pe lângǎ mine aratǎ ca beţele de chibrit, cu trupul lung şi deşirat şi cu o mǎciulie de cele mai multe ori roşie alteori verde sau neagrǎ sau albastrǎ ca o tigvǎ în vârf. Uscate, neprelucrate, rugoase, fǎrǎ culoare, fǎrǎ formǎ. Uneori, trecând de pe un trotuar pe celǎlalt îi vǎd cum le scapǎrǎ roşul şi ard. Fǎrǎ flacǎrǎ, fǎrǎ vâlvǎtaie, ca şi cum cǎmaşa de lemn s-ar topi ca o piele de plastic de pe ceea ce este deja tǎciune. Mǎ lovesc de ei ca de copacii din care cândva s-au nǎscut. Eu însumi asemeni. Din când în când unora dintre beţe li se umflǎ coapsele. Şi umerii. Şi capǎtǎ forme rotunjite asemeni paharelor de cristal cu picior înalt din care seara doamnele îşi sorb liqueurul iar domnii cognacul. Oamenii aceştia devin ca un cocon de sticlǎ translucidǎ în interiorul cǎrora se rotesc contururi dezlegate, reflectate în încrustaţiile fine şi dese ca nişte pǎianjeni. “Cliiiiing” zbârnâie oamenii de cristal atunci când se lovesc de lucrurile dimprejur. “Cliiiiing” se aude ici colo atunci când se ating între ei. Ce e ciudat şi n-am ştiut niciodatǎ sǎ-mi explic este cǎ ceea ce luceşte înspre noi, coconul acela de cristal, e de fapt interiorul oamenilor, aşa ca şi cum ar merge pe stradǎ cu inima, sau cu sufletul atârnând în afarǎ. Cu oamenii de cristal n-am ştiut niciodatǎ sǎ mǎ port. Îmi plac, vreau sǎ îi ating, sǎ îi mângǎi, sǎ-mi plimb pupilele şi buricele degetelor peste curburile lor curcubee. Pe de altǎ parte, de fiecare datǎ când mǎ apropii ceva mǎ sperie şi m-alungǎ. Mi-e teamǎ cǎ atingându-i aş putea sǎ le sparg învelişul din fire de sticlǎ subţire ca pânza de pǎianjen şi sǎ descopǎr în interior… urma unui bǎţ de chibrit.

duminică, 13 septembrie 2009

Chaplin

nu sunt un cinefil, am vǎzut doar ce mi-a cǎzut întâmplǎtor în mânǎ şi rar câte un film pe care mi-am dorit sǎ-l vǎd; mǎ încântǎ însǎ de fiecare datǎ ca pe un copil filmele lui Chaplin, prin ceea ce se vede dincolo de sticlǎ, prin migala de aurar cu care şi-a lucrat bijuteriile, prin delicateţea pǎsǎrilor de celuloid care au ieşit din mâna sa, prin emoţia ce transpirǎ din ele dupǎ ce totul se sfârşeşte; dupǎ Chaplin filmele au devenit comerciale…..

miercuri, 9 septembrie 2009

Pinii de pe Aleea Zorelelor

Pinilor de pe Aleea Zorelelor le-au crescut flori. Albe, roşii, albastre. Pinii sunt prin definiţie copaci sobri, cu aerul lor înţepat de nu le-ajungi la nas, ca un portar cu fireturi la Athenee Palace. Din când în când pinilor le cresc conuri. La fel de sobre. Aratǎ ca ceasul de buzunar al bunicului agǎţat la interiorul vestei, pe spatele cǎruia e gravat numele bunicii. Numai cǎ pinilor de pe Aleea Zorelelor le-au crescut dintr-o datǎ flori viu colorate. Prima a observat ciudǎţenia Mişa veveriţa cu coadǎ roşcatǎ care şi-a fǎcut culcuş într-o scorburǎ din pinul al patrulea cum priveşti înspre drum. Furase o nucǎ de pe masa din bucǎtǎrie a familiei Ionescu şi fugea cu ea în braţe s-o doseascǎ în cǎmara proprie când, undeva în dreptul etajului întâi, a dat nas în nas cu o floare albastrǎ cu vinişoare albe în formǎ de pâlnie cam de mǎrimea unei lǎmâi. Iniţial nu i-a dat atenţie. S-a rǎsucit pe cǎlcâie şi zdup a sǎrit pe creanga de deasupra unde a dat nas în nas cu alta, roşie cu vinişoare roze, tot în formǎ de pâlnie şi tot de mǎrimea unei lǎmâi. De data asta din neatenţie a intrat cu nǎsucul înǎuntru de s-a şi speriat cǎ arǎta ca o mascǎ de oxigen pe trupul unui muribund. Abia atunci a sesizat şi Mişa cuidǎţenia. A început sǎ le numere buimacǎ, zâmbind ca un copil rǎtǎcit în lumea basmelor. La patruzeci şi şapte s-a oprit pentru cǎ de emoţie a uitat de nuca pe care o ţinea în braţe ce a alunecat şi s-a dus de-a rostogolul din crengǎ în creangǎ pânǎ pe treapta de marmurǎ roasǎ sub mustǎţile Miţei. Zgomotul nucii cǎzute i-a atras atenţia lu Madam Georgescu ce-şi pieptǎna mâţa pe treptele casei, care s-a ridicat înciudatǎ, a împins nuca spartǎ în douǎ jumǎtǎţi ca douǎ corǎbii vikinge cu vârful papucului, apoi a aruncat un ochi mirat spre coroana pinului sǎ vadǎ dacǎ mai sunt şi alte nuci. Nuci nu mai erau dar era plinǎ de flori. Albe şi roşii şi albastre. A rǎmas cu gura cǎscatǎ. Nu mult, cǎci deşi era cu gura larg deschisǎ a simţit aşa deodatǎ cǎ nu mai are aer. Şi-a dat fuga la Madam Viroagǎ, vecina de alǎturi sǎ-i arate minunea. Madam Viroagǎ tocmai dǎdea cu mǎtura prin curte. Nu ştiu cât a vǎzut ea florile dar le-a vǎzut pe Popeasca, pe Dumitreasca şi pe Grozǎveasca care stǎteau de vorbǎ la colţul strǎzii despre calitǎţile Perlanului Bonux cǎ la o adicǎ de ce-or fi renunţat Proctor şi Gamble ǎia la numele Perlan şi au pǎstrat numai Bonux. Dupǎ aia n-a mai fost clar cine pe cine a anunţat, cert este cǎ încet încet strada, de altfel scurtǎ şi îngustǎ, a început sǎ se umple de lume, întâi vecini, apoi necunoscuţi trecuţi întâmplǎtor prin zonǎ şi în cele din urmǎ oameni cǎrora vântul le aninase la ureche un crâmpei de poveste şi veniserǎ sǎ caşte ochii la pini ca la minunea de la Maglavit. Asta pânǎ când s-au auzit sirenele. Cineva mai slab de înger, niciodatǎ nu s-a aflat cine, sunase la 112 şi o maşinǎ roşie micǎ de descarcerare şi una mare de pompieri şi-au fǎcut loc cu greu prin mulţime. O doamnǎ doctoriţǎ cu salopetǎ roşie şi îmbujoratǎ ca o copilǎ a coborât în vitezǎ ţinând strâns în mânǎ trusa medicalǎ. Cǎnd a dat sǎ întrebe unde e bolnavul a vǎzut cǎ toate capetele sunt întinse spre vârful pinilor şi i-a scǎpat un “vaaaaaiii” pe care Madam Georgescu şi Miţa l-au ţinut minte mulţi ani de atunci înainte şi zâmbeau amândoua când îşi aminteau de întâmplare. Doamna doctor a lǎsat jos geanta pǎtrǎţoasǎ, a desfǎcut-o şi a scos un aparat foto micuţ cu care a imortalizat minunea. Doar pompierul şef nu era deloc încântat. Era un bǎiat tǎnâr, frumuşel şi cu un trup sculptat în bronz. Întâi a crezut cǎ iar trebuie sǎ dea jos vreo pisicǎ bleagǎ din vârful copacului şi a fǎcut semn bǎieţilor sǎ coboare scara cea mare. Apoi însǎ, când şi-a dat seama despre ce e vorba şi-a pus mâinile în sân şi s-a strâmbat oleacǎ ca şi cum ar fi spus “prostii”. Apoi şi-a scos casca cu glugǎ şi jacheta termorezistentǎ, înviind suspinele demult adormite ale lu madam Dumitrescu care îi privea bustul gol pe sub sprâncenele proaspǎt pensate la Maurice, s-a aşezat pe trotuar şi a început sǎ-şi cureţe unghiile cu un briceag mic scos din buzunarul de la spate. Înapoia maşinii lumea se strânsese puhoi, neam sǎ mai pleci. Într-un plop mai în spate doi bǎieţi de la televiziuni concurente încercau sǎ ocupe un loc cât mai bun pentru a prinde în direct câteva cadre cu pinii de pe Aleea Zorelelor, dar iedera de pe casa Ioneştilor le fǎcea viaţa grea. Jos, la baza plopului, douǎ fete cu reportofon se strǎduiau sǎ ia câteva interviuri la cald. Având în vedere cǎ nici bǎieţi din plop şi nici fetele din flori nu fǎceau mare brânzǎ televiziunile au trimis un elicopter, care s-a tot rotit vreo jumǎtate de orǎ deasupra pinilor fǎrǎ sǎ vadǎ mare lucru zic eu pentru cǎ florile aveau cupolele îndreptate spre pǎmǎnt şi doar cǎnd adia vǎntul se zburleau un pic spre stânga sau spre dreapta ca un drapel de pe turnul cel mai înalt al castelului, fǎrǎ sǎ ridice însǎ ochii spre soare.
Plecarea elicopterului a fost parcǎ un semnal pentru toatǎ mulţimea. Încet încet oamenii au început sǎ se retragǎ. Erau în numǎr mare şi se îndepǎrtau cu sufletul plin şoptind uşor între dânşii, precum credincioşii întorşi de la slujba de înviere. Se înserase deja. Ultimele au plecat maşinile roşii pornind girofarurile şi împroşcând casele din jur cu scântei roşii şi icnete stridente. Şeful pompierilor avea unghii frumoase iar madam Dumitrescu un suspin în gât de care n-a scǎpat pânǎ-n zori.
În dimineaţa urmǎtoare când madam Georgescu a deschis fereastra primul lucru pe care l-a fǎcut a fost sǎ-şi arunce ochii spre florile din pinii de pe Aleea Zorelelor şi mare a fost mirarea domniei sale sǎ vadǎ cǎ nu mai e nici o floare. Întâi madam Georgescu a fost extrem de intrigatǎ de faptul cǎ pinii nu mai au flori, apoi s-a mai gândit un pic şi şi-a spus singurǎ cǎ pinii nu fac de fel flori ca zorelele şi cǎ probabil i s-a pǎrut. Da a stat aşa cu ochii pe fereastrǎ s-o vadǎ pe madam Viroagǎ ce face ea primul lucru când scoate ochii pe geam. Şi bineînţeles cǎ a fǎcut acelaşi lucru, şi-a înfipt privirea adânc în pinii cu zorele din care dispǎruserǎ toate florile. Nici madam Viroagǎ n-a zis nici pâs nimanui dar a mai rǎmas un pic cu ochii pe fereastrǎ sǎ vadǎ ce zice Ioneasca când… În fine, e clar cǎ toatǎ lumea a rǎmas tare miratǎ în dimineaţa urmǎtoare când a observat cǎ în pinii de pe Aleea Zorelelor numǎrul 12 nu mai e nici o floare. Bineînţeles cǎ au dat vina pe Mişa veveriţa aciuatǎ nu se ştie de unde în pinii cu pricina care dǎduse de veste în tot cartieru cum cǎ pinii au fǎcut o frumuseţe de flori albastre şi albe şi roşii. Sǎraca de ea cred cǎ şi-a dat seama cǎ o bârfeşte tot cartieru, cǎ dupǎ trei zile şi-a pus coada pe spinare, deşi mulţi spun cǎ deja o avea şi s-a mutat cu tot calabalâcul în plopul din colţ. Da nici acolo n-a fǎcut mulţi pureci cǎ dupǎ încǎ vreo douǎ sǎptǎmâni a dispǎrut de tot, lǎsând povestea cu pinii sǎ ne anine doar în câteva şoapte mici încreţite pe la colţuri. Doar madam Popescu şi-a fǎcut curaj într-o zi şi-a sunat la televiziune sǎ întrebe când dau filmu ǎla cu pinii care au fǎcut flori ca zorelele, da o femeie înţepatǎ de dincolo de receptor i-a rǎspuns acru cǎ nu-i arde de glume şi cǎ pinii nu fac flori ca zorelele.

Pinii de pe Aleea Zorelelor n-au mai înflorit niciodatǎ.

luni, 7 septembrie 2009

O problemǎ simplǎ de matematicǎ

Se considerǎ subiectul X ce pleacǎ la momentul zero din punctul cvadridimensional A şi trebuie sǎ ajungǎ într-un timp fie dat, fie deşirat în punctul B. Subiectul X are la dispoziţie mai multe variante. Prima ar fi sǎ urmeze linia verde cu care s-a pricopsit de la naştere. Stop. A doua, numa de-al dracu sǎ urmeze şerpuit linia verde mergând în zig şi-n zag de-a lungul ei şi întâlnind-o cu totul întâmplǎtor pe oblic. O altǎ variantǎ ar fi sǎ facǎ rotocoale, aşa ca cele de lânǎ din vesta pusǎ pe umeri dimineaţa, sau ca cele din fumul de ţigarǎ, sau ca cele fǎcute cu degetul arǎtǎtor în bretonul din frunte. Sigur, în acest caz nu mai conteazǎ câtuşi de puţin unde e punctul B şi de ce. În fine, a patra opţiune ar fi sǎ parcurgǎ drumul din A în B pe scurtǎturǎ, caz în care am avea o realǎ problemǎ cu timpul, ce poate fi înghesuit la o adicǎ într-o pungǎ de grisine şi abandonat la marginea bordurii. Şi în fine probabil ultima variantǎ ar fi sǎ parcurgǎ drumul dintre A şi B prim metoda Yeti. Adicǎ un pas ici altul dincolo, variantǎ ce conferǎ avantajul de a te afla în acelaşi timp în cel puţin douǎ locuri dar şi dezavantajul imposibilitǎţii calculǎrii vitezei de deplasare. Dacǎ existǎ.
Fiind date cele de mai sus se cere sǎ se afle care e sensul, dacǎ existǎ vreo direcţie şi ce e în capul subiectului X.

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Extraordinara întâlnire cu domnul WTF69 sau despre norocul de fi român

(un sefeu absolut real, da mai altfel decât în cǎrţile adevǎrate)

Offf…… ştiu, ştiu! O sǎ spuneţi cǎ în viaţa voastrǎ nu v-a cǎlcat prin bǎtǎturǎ talpǎ de marţian, cǎ nu v-a aterizat niciodatǎ în balcon vreo o tigaie spaţialǎ şi nici mǎcar luminiţe d-alea care se mişcǎ aşa bezmetic de zici cǎ a pus cineva un bec în vârf de bǎţ şi-l fluturǎ în vânt sǎ creadǎ lumea cǎ-s OZN-uri n-aţi vǎzut niciodatǎ şi uite la ǎsta, povesteşte într-una despre întâlnirile lui cu extratereştrii. Da mǎ jur, vǎ rog sǎ mǎ credeţi, nu eu îi gǎsesc pe ei, ci ei pe mine.
Exact aşa a fost şi la ultima întâlnire. Mergeam prin parcul Tǎbǎcǎrie sǎ-mi mai dezmorţesc oasele înţepenite şi sǎ iau o gurǎ de cǎldurǎ d-asta domoalǎ de septembrie care s-a pogorât ca o miere vâscoasǎ peste oraş. Pǎşeam uşor prin iarbǎ pe partea aia dinspre delfinariu mai jos, unde nu e lume, cǎ mie nu-mi place deloc îngrǎmǎdeala, şi la un moment dat izbesc din greşealǎ o cutie de conserve cuibǎritǎ printre frunze. “Diiing” – zbârnâie cutia şi dau s-o ridic şi s-o arunc la un coş de gunoi. Când sǎ pun mâna pe ea, cutia nici una nici douǎ zdup sare juma de metru mai încolo. Fac doi paşi, mǎ aplec iar, cutia iar zdup doi metri mai încolo. Mǎ ridic zâmbind şi-mi arunc ochii de jur împrejur convins fiind cǎ sunt la o emisiune gen camera ascunsǎ, sau şi mai rǎu cǎ puştii din blocul de peste drum îşi bat joc de mine trǎgând cu sfoara cutia care ţopǎie mai ceva ca o mâţǎ ademenitǎ cu ghemul de lânǎ. Dar spre surprinderea mea nu-i absolut nimeni împrejur şi nu apare nici un tip ţinându-se cu mâinile de burtǎ de atâta râs, care sǎ-mi arate obiectivul camerei de filmat pitit printre frunze şi sǎ mǎ batǎ consolator pe umǎr în timp ce-şi muşcǎ buzele ca sǎ-şi stǎvileascǎ zâmbetele. De altfel cine s-ar mai trezi ca mine la şase dimineaţa doar de dragul unei plimbǎri în parc, în aerul rǎcoros şi curat al dimineţii şi-n liniştea unui început de septembrie sfâşietor. Având în vedere cǎ nu-i nici un suflet în apropiere schimb tactica şi mǎ apropii tiptil de cutie ca un motan la vânǎtoare de vrǎbii. La prima vedere pot sǎ jur cǎ-i o conservǎ de fasole cu costiţǎ afumatǎ, dar la o privire mai atentǎ îmi dau seama cǎ s-ar putea sǎ nu fie chiar ceea ce pare. Îi lipşeşte gulerul ǎla de sus de unde o prinzi sǎ-ţi înfigi desfǎcǎtorul, e mai înaltǎ, nu e tocmai un cilindru ci mai degrabǎ seamǎnǎ cu un trunchi de baobab, are capacele rotunjite ca o ţeastǎ chealǎ de frizer şi mai ales are nişte gǎurele mici cam cât rotundul de creion care aleargǎ de jur împrejurul cutiei ca nişte gândaci hǎmesiţi în cursa de la Berlin. Întind uşurel un deget şi ridic cutia de-o margine, îndeajuns sǎ observ cǎ stǎ pe un fel de trepied metalic, care odatǎ deconspirat începe sǎ se mişte repede repede ca picioarele unui pǎianjen şi cutia dispare alergând într-un smoc stufos de iarbǎ, dupǎ care se aşeazǎ pe vine. Privesc din nou în jur, în iarbǎ, dupǎ tufişuri, printre copaci, chiar şi spre ferestrele din blocul de peste drum. Nimic. Nu pare a fi nici ţipenie de om. Şi atunci drǎcia aia ce-i?! De data asta schimb complet tactica şi conform celor învǎţate în armatǎ încerc sǎ mǎ camuflez ca sǎ mǎ pot apropia de tinicheaua umblǎtoare cât mai mult. Ditamai omul serios mǎ las pe burtǎ în iarbǎ, cu nasul proptit în pǎmânt. În iarbǎ e un fel a spune cǎci sunt smocuri de iarbǎ doar ici şi colo şi în rest e ţǎrânǎ prefiratǎ din loc în loc cu urmele plimbǎrii de cu seara a câinilor din vecini. Oricum strategia mea dǎ roade, cǎci mǎ apropii mai mult decât data trecutǎ, de data asta cu ochii fixati pe tinichea ca pe butelie. E mai mult decât clar cǎ fasole cu costiţǎ nu-i. Atunci ce?! Cred cǎ n-am mai mult de cinşpe centrimetri între ochii mei şi gândacii rotitori, care recunosc cǎ au început sǎ mǎ ameţeascǎ de cât de repede se învârt. O fi vreo jucǎrie d-asta nouǎ de nu face nimic decât furori, o invenţie magnificǎ de pierdut timpul. Brusc gândacii se opresc din învârtealǎ şi printr-una din gǎuri iese o suliţǎ de luminǎ albǎ care îmi intrǎ fǎrǎ sǎ stea pe gânduri direct în ochiul stâng. O simt cum îmi rǎscoleşte tǎrtǎcuţa ca o pisica ce aleargǎ cu labele prin acvariu sǎ prindǎ carasul auriu, pentru a se fixa în cele din urmǎ ca o ventuzǎ exact în capǎtul opus locului prin care intrase. Încerc sǎ închid ochiul dar nu pot. Raza de luminǎ, lungǎ şi ascuţitǎ ca o ţeapǎ de cactus texan, mǎ împiedicǎ atât sǎ închid ochiul cât şi sǎ mǎ mai mişc. Sunt ca paralizat. Dupǎ vreo cinci zece minute de scormonit, la fel de brusc cum a apǎrut, raza dispare înapoi în cutia de conserve. “Tiii… te pomeneşti cǎ-i o navetǎ spaţialǎ” îmi spun şi ochii încep sǎ-mi joace în orbite aproape la fel de iute ca cei ai drǎcoveniei. Nu apuc sǎ mǎ dezmeticesc şi din iarbǎ aud un zgomot metalic ca şi cum un copil ar fi şutat cutia într-un stâlp de iluminat.
- Bunǎ! – aud de undeva din zona cutiei dar nu-mi vine sǎ cred cǎ vocea metalicǎ se aude chiar dinǎuntrul ei.
- Bunǎ – rǎspund timid, prea speriat ca sǎ îngaim mai multe şi mult prea speriat ca sǎ nu zic nimic.
Cutia tace. Ochii cei mulţi nu mai aleargǎ ca zǎpǎciţii. S-au potolit. Doar vreo doi trei se mai mişcǎ când spre dreapta, când spre stânga, ca nişte câini de pazǎ lǎsaţi de veghe în lanţ.
- Cine eşti?! – încerc cu jumǎtate de gurǎ sǎ stabilesc un contact de gradul trei cu conserva vorbitoare, gândindu-mǎ cât o sǎ se mire Danciu când o sǎ-i povestesc seara la bere ce-am gǎsit în iarbǎ şi ce ofticat o sǎ fie cǎ n-a venit şi el cu mine ca sǎ dǎm o turǎ împreunǎ. Cǎ l-am sunat asearǎ, da cicǎ a luat prea mult la bord şi nu se trezeşte el la şase dimineaţa doar ca sǎ facǎ o plimbare. Na, acu sǎ moarǎ de ofticǎ.
- Eu sunt WTF69 şi vin din galaxia A1689zD1 dupǎ cum îi spuneţi voi sau 1Dz9861A dupǎ cum îi spunem noi, situată la 240 de miliarde de ani lumină de Terra. Da tu cine eşti?! – rǎspunde conserva ca un copil de grǎdiniţǎ care şi-a fǎcut temele, s-a spǎlat pe dinţi şi pe ochi, a mâncat tot şi acum aşteaptǎ sǎ primeascǎ desertul. Dintr-o clipǎ în alta mǎ aştept sǎ mǎ întrebe cu glas piţigǎiat “Vei sǎ fii prietenul meu?” ca tipa aia cu gura cât o şurǎ din reclama la UPC.
- Eu sunt Moşu Bǎrbosu – mǎ prezint politicos dar numele meu nu pare sǎ-i spunǎ mare lucru individului de tinichea cǎci ochii nu vor sǎ se opreascǎ din rotit iar culoarea aceea bluemetalic cu care sunt acoperiţi nu-şi schimbǎ câtuşi de puţin nici nuanţa nici intensitatea. Bleah… nu seamǎnǎ deloc cu ce am vǎzut eu prin filme. Dacǎ era un extraterestru adevǎrat ar fi palpitat, l-ar fi trecut emoţiile, i s-ar fi înroşit beculeţele, ar fi fost mişcat într-un fel sau altul. Ǎsta ori nu e extraterestru, ori e unul de calitatea a doua. Uitǎ-te la el de altfel ce mic e. Zece la kil, ce naiba. Extratereştrii adevǎraţi trebuie sǎ fie înalţi cam cât noi, cu capul mai mare şi mai schilozi cǎ nu mai au nevoie de muşchi decât sǎ le susţinǎ creierul, verzi, musai sǎ fie verzi, nu ştiu de ce probabil pentru cǎ se hrǎnesc cu clorofilǎ, şi moi, nu ca ǎsta de tablǎ. Sau o fi o naveta?! Ca sǎ lǎmurim problema şi sǎ stabilesc deja o punte de legǎturǎ de pe care putem lansa ulterior un dialog constructiv îl întreb franc:
- Tu eşti extraterestru sau cutie cu marţieni?
- Extraterestru sunt cǎ doar n-oi fi fasole cu costiţǎ afumatǎ – îmi rǎspunde individul înţepat, şi-mi dau seama cǎ ţepuşa aia luminoasǎ înfiptǎ în creierul meu nu a fost chiar de florile mǎrului. A cetit ceva acolo.
- Da’ dacǎ eşti extraterestru ce-i cu tinicheaua asta pe tine?
Aici individul de metal s-a poticnit un pic. S-au auzit dinǎuntru nişte icnete metalice de relee nervoase, asemǎnǎtoare cu zgomotul pe care îl fǎceau troleibuzele cele vechi pe vremuri în Bucureşti când schimbau vitezele, apoi un fâşâit scurt ca cel pe care îl produc autobuzele când ajung în staţie şi se deschid uşile “puffff”…..
- E treabǎ complicatǎ şi poveste lungǎ – mormǎi el oarecum nemulţumit de întrebare. Ia un loc şi fǎ-te comod – continuǎ apoi, ca şi cum ar fi avut de gând sǎ se întindǎ la vorbǎ. Mǎ adun din poziţia culcat pe burtǎ într-una ghemuit în fund şi mǎ aplec c-o ureche spre el. Sau ea, cǎ naiba ştie ce sex o avea.
- Suntem un popor de uazǎfaci cuminţi şi muncitori. Suntem harnici, deştepţi, prietenoşi, sinceri, deschişi, altruişti, simpatici, corecţi, inventivi, veseli, puternici…
- Hmm… hmmm… - gâjâi eu din beragatǎ încercând sǎ domolesc oleacǎ elanul uazǎfacului din faţa mea, care are o introducere abruptǎ îndreptatǎ spre cer ca o rampǎ de rachetǎ. Dar defecte nu aveţi voi ǎştia?
Conserva scoate iar un pufff lung ca autobuzele care sosesc în staţie şi eliminǎ aerul dintr-un piston special pentru ca maşina sǎ coboare cât mai aproape de nivelul solului pentru a le fi mai uşor oamenilor sǎ urce şi sǎ coboare, semn cǎ ǎsta e într-adevǎr un oftat şi continuǎ cu jumǎtate de glas.
- Ei….. asta-i. Cel mai mare defect al nostru şi de altfel singurul, este cǎ nu avem nici un defect.
Animǎluţul de tinichea a ajuns sǎ mǎ enerveze. Ştiu, sunt moş şi mǎ aprind repede la mânie, dar nici aşa. Suntem prieteni de vreo cinci minute şi deja am ajuns ca un butoi cu apǎ fiartǎ de la locomotiva cu aburi. Auzi la el neruşinare. Cicǎ cel mai mare defect al lui e cǎ n-are defecte. Asta poate în alte galaxii, nu aici pe Pǎmânt. Hmmm…. şi nici acolo.
Conserva nu pare sǎ bage în seamǎ încruntarea mea şi capacul care a început sǎ se bǎlǎbǎne prevestind o izbucnire nervoasǎ şi continuǎ molcom:
- Din cauza asta avem o mulţime de probleme. Orice rǎutate ne doare, orice conflict ne tulburǎ, orice neîmplinire ne dǎrâmǎ. Şi nu meritǎm asta, zǎu aşa – continuǎ el grav, apoi tace brusc. Dinǎuntrul cutiei încep sǎ se audǎ nişte chiţǎituri ca şi cum un şoricel ar fi fost prins înǎuntru ca într-o capcanǎ. Tac şi eu. Chiţǎiturile însǎ nu contenesc, ba chiar parcǎ se amplificǎ.
- Ce faci acolo, plângi? – îl întreb într-o doarǎ, dar se pare c-am nimerit-o cǎci conserva smiorcǎitǎ îmi rǎspunde sacadat ca şi cum vorbele i-ar fi întretǎiate de sughiţuri zimţate.
- Mǎ-scuzi-aşa-sun-tem-noi-ex-trem-de-sen-si-bili.
Uauuu... Rǎmân perplex. Am cam fǎcut mişto de el dar cred cǎ are dreptate. E un tip pe cinste, poate un pic prea sensibil.
- Off…. îmi pare rǎu – încerc sǎ-l cǎinez.
- Nouǎ ne pare şi mai rǎu – continuǎ el explicaţiile – cǎci din cauza asta nu mai putem face nimic şi neamul nostru se stinge încet încet. Când începem o lucrare, o întreprindere, indifierent ce problemǎ apare pe parcurs suntem atât de dezamǎgiţi şi îndureraţi încât nu mai putem continua. Ne oprim şi plângem unul pe umǎrul altuia. Şi totul se duce de râpǎ. D-aia avem şi carapacea asta metalicǎ, sǎ nu ne mai loveascǎ toate nenorocirile. Încercǎm cât putem sǎ ne protejǎm.
Olalaaaa…. recunosc cǎ uazǎfacul a început sǎ-mi sfâşie inima. Pare un animǎluţ atât de cumsecade. Chiar cǎ nu meritǎ asta.
- Da cum de vorbeşti româneşte – schimb eu firul discuţiei ca sǎ-l fac sǎ mai uite de necazuri.
- Eee… îmi rǎspunde el uşor înveselit – nu vorbesc nicicum. Am stabilit o legǎturǎ la nivel neuronal cu creierul tǎu şi tot ceea ce se întâmplǎ acum nu e real, e doar la nivel celular, e aşa… un fel de vis care se întâmplǎ în subconştientul tǎu şi nu în afarǎ, mǎ înţelegi?! – încearcǎ el sǎ-mi explice ca pentru proşti dar recunosc cǎ nu înţeleg nimic.
- Aaa… - îmi iese pe gurǎ aproape fǎrǎ sǎ vreau şi fǎrǎ sǎ-mi dau seama dacǎ au fost doar buzele mele sau ceva la nivelul materiei cenuşii.
Hopaaa….. punctuleţele alea bleumetalizat au devenit purpurii. Cred cǎ amicul meu extraterestru ştie sǎ şi zâmbeascǎ. Mirarea mea l-a fǎcut.
- Hai nu-ţi mai face atâtea mustrǎri de conştiinţǎ – îmi spune el ghicindu-mi gândurile. Sunteti un popor mai avansat decât noi. Aveţi sisteme de autoprotecţie mult mai avansate tehnologic decât ale noastre. Folosiţi picotehnologia? – mǎ întreabǎ brusc, emanând un suflu de curiozitate care adie pe la vârful nasului meu ca apa de colonie din pulverizatorul nevesti-mii când ne pregǎtim sǎ ieşim la terasǎ.
- Pǎii…. mmm….. – bolborosesc eu încercând sǎ gǎsesc ceva inteligent de spus fǎrǎ sǎ mǎ fac de cacao cǎ nu ştiu despre ce vorbeşte. Pǎiii…. mmm…. - iese în continuare din gâtlejul meu uscat fǎrǎ nici o legǎturǎ cu subiectul. N-ai putea sǎ scoţi iarǎ sǎgeţica aia albǎ şi sǎ cauţi singur. Cred cǎ ţi-ar fi mai uşor ţie sǎ gǎseşti exact ceea ce cauţi decât sǎ mǎ apuc eu sǎ-ţi îndrug verzi şi uscate – gǎsesc eu o rezolvare în cele din urmǎ care îmi pare cel puţin onorabilǎ. Ştii, ca sǎ nu pierdem vremea de pomanǎ…
- Ai face asta pentru mine?
- Desigur.
- Eşti un pǎmântean foarte foarte cumsecade, aproape ca uazǎfacii… - mǎ complimenteazǎ el gentil şi recunosc cǎ îmi tresaltǎ inima în piept de o asemenea recunoaştere intergalacticǎ a cumsecǎdeniei mele.
Apoi conserva plângǎcioasǎ îşi scoate iar andreaua luminoasǎ şi începe sǎ-mi scormone prin creieri cum ai scormoni pǎmântul cu beţişorul dupǎ râme. Şi-a tot scormonit, şi-a tot scormonit, de-mi venea sǎ-i zic s-o lase baltǎ, cǎ dacǎ nu e, nu e şi gata, doar n-o sǎ mǎ deştept acuma aşa nitam-nisam pentru el. Cǎ şi dacǎ aş vrea n-aş putea. Asta-i ca aia cu moşul cǎruia îi intrǎ hoţii în casǎ în miez de noapte, rǎscolind dupǎ bani. Îi simte moşul, vine la ei, le aprinde lumina şi le spune domol “cǎutaţi mǎi flǎcǎi da nu cred sǎ gasiţi voi acu noaptea ce nu am gǎsit eu ieri toatǎ ziua”. Cred cǎ şi-a dat seama ce gândeam cǎ ingliţa s-a şi retras având în vârf un punct cât un bob de brumǎ de culoarea chihlimbarului.
- Extraordinar – îl aud cǎ exclamǎ.
- Ce-i extraordinar? - tresalt eu cu mirare, tremurând la gândul cǎ poate a gǎsit el înǎuntru ceea ce nici eu nu ştiam cǎ existǎ.
- Exact cum mi-a zis mie o oazabangǎ dintr-o galaxie de vizavi. Mi-a spus ea cǎ a auzit cǎ undeva departe, foarte departe trǎieşte un neam pe care mǎ scuzi de expresie îl doare în fund de toate alea. Poate sǎ se dǎrâme şi lumea şi lor nu le pasǎ. Nu mi-a venit sǎ cred. Şi mi-a mai zis cǎ neamul ǎsta mare aşa cum e el, poate sǎ trǎiascǎ fǎrǎ sǎ munceascǎ, nimeni nu ştie cum, dar el tot creşte ca un muşuroi de furnici deşi nimeni nu face nimic. Şi atunci când vrea sǎ construiascǎ ceva întâi sapǎ o groapǎ mare şi de acolo începe construcţia, nimeni nu ştie de ce. Şi face toate lucrurile simple sǎ fie complicate şi pe cele complicate sǎ fie şi mai complicate şi totuşi izbândesc. Au supravieţuit de mii de ani pânǎ în ziua de azi. Înţelegi?!
- Şi ţipǎ, şi se ceartǎ şi nici cǎ le pasǎ, parcǎ nici nu s-ar auzi unul pe altul. Şi vorbesc într-una dar nimeni nu ascultǎ ce spune celǎlalt. Şi vorbesc despre lucruri tot mai complicate şi tot mai fǎrǎ sens iar ceilalţi cascǎ gura la cei ce vorbesc ca şi cum ar fi chestii interesante şi importante, deşi nu înţeleg nimic sau poate tocmai de-aia. Înţelegi?!
- Şi mi-a mai zis oazabanga cǎ îşi pun în vârf de muşuroi numa exemplare defecte care se caţǎrǎ unul peste altul sǎ ajungǎ la vârf şi apoi picǎ de acolo ca muştele. Da nu-i doare niciunde când cad, cǎ picǎ mereu pe moale, nici unul nu-şi spare capul şi nu-şi rupe fundul. Înţelegi?!
- Când alunecǎ câte unul de pe schelǎ pe şantier şi-şi întinde maţele pe beton, îl strâng frumos într-un sǎculeţ şi-apoi îşi continuǎ lucrul. Când se fac piftie pe drumuri pun câte o panglicǎ galbenǎ, le scot cadavrele dintre fiare, mǎsoarǎ, fac poze, apoi ridicǎ panglica şi dau drumul iar la maşini. Când s-aruncǎ câte unul în cap de pe bloc, se strâng grǎmadǎ, se minuneazǎ, îl dau la teveu, da nici cǎ le pasǎ de-a-devǎratelea de ce s-a aruncat ǎla-n cap. A doua zi se duc la servici liniştiţi. Înţe…
- Hooo, şezi blând….. – îl opresc nesimţit, dar “înţelegi” ǎsta începe sǎ mǎ scoatǎ din sǎrite de-a binelea. A devenit un fel de tic nervos al cutiei de conserve şi nu mai suport sǎ-l aud încǎ o datǎ. De altfel nu ştiu ce vrea sǎ spunǎ cu toatǎ vorbǎria asta. Tot bate apa în piuǎ cu neamul ǎsta fantastic. Nu ştiu unde o fi citit el atâtea sau unde le-o fi auzit dar cam exagereazǎ. Şi pânǎ la urmǎ nici nu e aşa de simpatic cum mi s-a pǎrut la început. Şi nici nu ştiu la ce neam se referǎ, dar bǎnuiesc eu ceva. Aşa mǎ mǎ decid sǎ pun în cui discuţia repejor.
- Auzi, da tu cu ce ai venit aici?! Pe jos, sau ai avut şi tu o farfurie zburǎtoare ceva?!
Gândǎceii cei bleumetalizat încep iar sǎ pâlpâie roz semn cǎ tinicheaua e veselǎ nevoie mare. Eu nu sunt, cǎ m-a scos din sǎrite. Aşa cǎ-l iau de guler frumuşel şi încerc din priviri sǎ-l îndrum cǎtre vehiculul cu care a venit. Nu-l zǎresc, dar îmi înţelege mesajul şi porneşte bǎlǎbǎnindu-se pe picioarele strâmbe şi lungi ca o barzǎ beatǎ cǎtre malul lacului. Acolo, sub o bute întoarsǎ cu gura-n jos din alea în care plantase Mazǎre palmierii cei vestiţi care între timp s-au uscat, şi care acum zace abandonatǎ pe malul lacului, descopǎr un fel navetǎ spaţialǎ ca un lighean din cele în care spǎlau mamele noastre rufele pe vremuri. Din ǎla din tablǎ vopsit cu maro pe dinafarǎ şi cu un smalţ metalic alb pepit pe dinǎuntru care se mai ciobea din când în când şi lǎsa apa cu clor sǎ muşte din el cu dinţi ruginii. “Buzzz….” se aude un zumzet încet ca un bâzâit de bondar şi trapa de la chestia zburǎtoare care seamǎnǎ cu un lighean de spǎlat rufe se deschide uşurel.
- Îţi mulţumesc tare mult pentru tot ce m-ai învǎţat, sunteţi un popor straşnic. Datoritǎ vouǎ neamul meu o sǎ devinǎ mai puternic şi o sǎ dǎinuie veşnic – îmi spune el în timp ce-mi face vesel cu mâna şi urcǎ în grabǎ pe platforma care îl conduce în interiorul farfuriei zburǎtoare.
- Ducea-te-ai învârtindu-te… - bombǎn morocǎnos privindu-l cum dispare sub lighean, convins fiind cǎ strǎinii ǎştia nu înţeleg nimic despre frumuseţea sufletului românesc. Dar pânǎ la urmǎ nici n-a zis nimic de români, nu?!
Oricum sper cǎ asta-i tot. Alte întâlniri cu extratereştri nu mai suport. Mi-a ajuns. Cel puţin ultimul mi-a stat în gât.

miercuri, 2 septembrie 2009

Intersecţie

Pǎşesc agale pe trotuarul jumǎtate scǎldat în soare, jumǎtate tapetat cu frunze cǎzânde, înfipte în adierile de vânt ca pozele cu artişti prinse în pioneze de cǎtre suflete crude pe uşile interioare ale şifonierului. Nu caut niciunde dar paşii mǎ poartǎ singuri ca un trotuar mergǎtor printre zile şi nopţi, printre copaci înalţi şi trişti ca umbrele de cearǎ, printre blocurile pǎtrate ca nişte cutii uriaşe în care oamenii îşi ţin încuiate trupurile şi hainele de pǎpuşi.
Trotuarul se opreşte brusc la intersecţie. Secunde subţiri aleargǎ precum furnicile încoace şi-ncolo, ca într-un film despre paşii tǎcuţi dat pe repedeînainte. Orele, mari şi rotunde ca o colecţie de autoturisme bǎtrâne, curg încet spre înapoi lǎsând în urmǎ un miros greu de fotografii în sepia înrǎmate în linii drepte cu cari.
Lângǎ mine o puştoaicǎ blondǎ mǎ priveşte ştrengar. Are ochii albaştrii, iar zâmbetul larg. Şi pielea cafenie, mde, cum au puştoaicele din ziua de azi dupǎ ce şi-au tǎvǎlit corpul prin razele de soare ieşite din mare asemeni unor lighioane şerpuite cǎscând pofticios la trupuri crǎpânde. Are pistrui pe obrajii rotunzi. Mulţi şi aruncaţi alandala ca şi cum vântul şi-ar fi rǎsturnat mantia plinǎ cu buburuze peste zâmbetul ei. Şi-a întins un picior în faţǎ rostogolind de sub fusta scurtǎ un genunchi de copil, şi-a pus o mânǎ în şold, şi-a întins gâtul peste şosea şi acum aşteptǎ cu degetul la tâmplǎ, pregatitǎ sǎ-i facǎ semn primei pale de vânt s-o culeagǎ la “ia-mǎ nene”.
Peste drum, în colţul de vizavi, o femeie între douǎ vârste, mai degrabǎ trecutǎ de prima tinereţe aşteaptǎ sǎ traverseze. Ne-a privit o secundǎ şi acum zâmbeşte discret spunându-şi probabil în gând “mde, copii….”. Are sacoşele grele pline cu de toate. Le-a lǎsat jos şi aşteaptǎ. Din cea din stânga se preling pe uşor pe trotuar aromele unor tuciurii de hamburg ca nişte vidre cu botul umed şi trupul prelung iar în cea din stânga soarele zǎvorât în patru ionatane rotunde ca mingile de tenis se zvârcole-n zadar. O privesc, cu prea puţin respect, drept în ochi. Are privirea uşor obositǎ sau poate doar un pic abǎtutǎ, dar blândǎ şi un licǎr strǎlucitor undeva dincolo de ceea ce-i permis vederii. În colţul ochilor, trei dungi subţiri ca trei riduri strǎvezii, îi împletesc privirea în ceea ce unii ar putea numi o lacrimǎ, alţii o boabǎ de rouǎ, alţii un vârf de brumǎ cât gǎmǎlia de ac, iar alţii doar o pǎrere. Are palmele aspre şi trupul plin, învelit în haine ce par a fi croite direct din codrii arzând spre scǎpǎtat.
S-a pus de verde. Puştoaica îmi face cu ochiul şi pasul ei sǎltǎreţ o duce parcǎ-n zbor spre dincolo. Femeia şi-a ridicat sacoşele şi se apropie greoi…