Ceainicul

- Fiodor!
- Da domnule!
- Noi avem vre-un ceainic în casǎ?
- Ce e acela un ceainic domnule?
- Un ceainic e un cevaaaa, în care se face ceai. E aşaa… rotund şi mare la mijloc precum şoldurile soacrǎ-mii Agafia Nikolaevna, în sus e mai îngust şi se pun pe acolo apa şi plantele iar într-o parte are un cioc prin care se scurge ceaiul.
Fiodor, care se încruntase iniţial la auzul cuvântului ceainic spus cu atâta emfazǎ de Stepan Stepanovici, se linişti şi îi rǎspunse acestuia ca unui copil.
- Desigur cǎ avem domnule. Chiar mai multe. Dintr-unul din acestea tocmai v-am turnat ceaiul de dimineaţǎ domnule. Doar cǎ nu se numeşte ceainic ci samovar.
- O, nuuu…. Mǎ enervezi de la prima orǎ Fiodor şi ştii foarte bine cǎ enervarea asta îmi produce gaze la stomac, de care nu mai pot scǎpa apoi toatǎ ziua. Ştiu şi eu ce e acela un samovar. Samovarul e o gǎleatǎ în care se face ceaiul, cu robinet ca cepul de la butoi. Ceainicul e un vas delicat. E uite aşa de mare, arǎtǎ el ca şi cum ar fi cuprins în palme o varzǎ de mǎrime medie, mic la bazǎ cam cât o farfurie de servit prǎjituri, mai arǎtǎ fǎcând un cerc cu degetul mare şi cel aratator de la fiecare mânǎ şi îngust la vârf cam cât o ceapǎ, închise el degetul mare şi arǎtǎtorul de la o singurǎ mânǎ. Şi are şi un capac prins cu lǎnţuc de gulerul de sus al drǎcoveniei. Iar în stânga are un gât luuuung ca de barzǎ prin care curge ceaiul, se schimonosi el înǎlţând bǎrbia şi fluturându-şi braţele pe lângǎ corp ca o pasǎre gata sǎ decoleze, asemeni unei balerine pe scena de la Balşoi.
- În stânga domnule?! – întrebǎ Fiodor mirat de detaliile amǎnunţite despre un obiect care n-a existat niciodatǎ, pe care Stepan Stepanovici le împrǎştiase în mijlocul camerei aşa cum se împrǎştie coaja de lǎmâie rasǎ peste budinca proaspǎt scoasǎ din cuptor…
Stepan Stepanovici se scǎrpinǎ sub bǎrbia pe care uitase s-o coboare dupǎ decolarea berzei, apoi se frecǎ dupǎ ceafǎ adunând sub unghiile lungi şi butucǎnos tǎiate un strat subţire de negrealǎ şi în cele din urmǎ rǎspunse nervos:
- În stânga, în dreapta, parcǎ are vreo importanţǎ. Pentru stângaci probabil cǎ ceainicele se fac cu ţuţuroiul pe dreapta iar pentru dreptaci cu ţuţuroiul pe stânga, cǎ englejii ǎştia sunt oameni calculaţi – concluzionǎ el mulţumit de analiza rapidǎ şi soluţia elegantǎ pe care o gǎsise problemei.
Fiodor nu schiţǎ nici un gest, rǎmânând uşor aplecat spre Stepan Stepanovici, cu mâna stângǎ lipitǎ de piept şi cu dreapta pregǎtitǎ sǎ rǎspundǎ oricǎrei doleanţe a acestuia.
- Avem? – întrebǎ Stepan Stepanovici aspru.
- Ce domnule?
- Ceainic, nu discutarǎm pânǎ adineauri?!
Fu rândul lui Fiodor sǎ tacǎ pentru o clipǎ, nu fiindcǎ ar fi fost în cǎutarea unui rǎspuns inteligent ci fiindcǎ descoperi dezamǎgit cǎ stǎpânul sǎu chiar nu se simţea în apele lui în dimineaţa aceea.
- Nu domnule!
- Eu cred cǎ avem. Ia du-te şi cautǎ bine peste tot. Sǎ faci bine sǎ nu-mi vii fǎrǎ ceainic cǎ te mǎnânc, ai înţeles?
- Am înţeles domnule – confirmǎ Fiodor sigur de data aceasta ca stǎpânul s-a scrântit de-a binelea şi fǎcu stânga împrejur cǎtre bucǎtǎrie hotǎrǎt sǎ-şi odihneascǎ oasele bǎtrǎne pe un scaun lângǎ plitǎ vreo orǎ şi apoi sǎ se întoarcǎ şi sǎ-i spunǎ ceea ce oricine din casǎ i-ar fi spus, şi nu numai din casǎ ci din tot oraşul, dar ce spun eu din tot oraşul, din toatǎ gubernia, cǎ în casa lui Stepan Stepanovici Kolev, avocat şi mare beutor, nu existǎ nici un ceainic, nici mǎcar unul mic mic mic.
- Aaaa……. – reluǎ Stepan Stepanovici şi Fiodor se roti din nou pe cǎlcâie şi se opri în faţa sa. Ştii ce cred…? Eu cred cǎ sunt englez. De azi dimineaţǎ de când m-am trezit am simţit aşa o furnicǎturǎ în cǎlcǎie.
Apoi Stepan Stepanovici tǎcu brusc. O muscǎ mare şi neagrǎ se roti deasupra capului sǎu preţ de câteva minute aşezându-i-se cu obrǎznicie chiar pe vârful nasului şi ferindu-se apoi de palma lui latǎ pentru a reveni dupǎ câteva secunde sǎ-şi frece aripile, capul şi antenele şezând pe nasul borcǎnat ca într-un balcon. Fiodor se feri sǎ spunǎ vreun cuvânt de teamǎ sǎ nu perturbe şi mai rǎu starea de nesǎnǎtate în care se gǎsea stǎpânul sǎu. Primul lui gând fu de altfel sǎ anunţe pe cineva sǎ dea fuga la bisericǎ s-o cheme pe Natalia Feodorovna, ceea ce şi avea de gând sǎ facǎ imediat ce stǎpânul i-ar fi dat învoire sǎ plece. Stepan Stepanovici nu pǎrea însǎ dispus sǎ-l lase sǎ se depǎrteze cu una cu douǎ.
- Ştii John, mi-ar place sǎ mǎ întorc în Anglia… - apoi tresǎri brusc şi îl privi în ochi pe Fiodor cu pupilele dilatate larg cât cǎpǎţâna de usturoi. Oooo…. Ai auzit?! Ţi-am spus John! John nu Fiodor. Ai vǎzut cǎ e ceva la mijloc? Ţi-am spus eu! Simţisem eu de dinainte de-a mǎ scula nişte furnicǎturi în cǎlcâie… şiiii….. nu mai spui unde. Vezi cǎ am avut dreptate?! Vezi?! – izbucni Stepan Stepanovici ca şi cum ar fi gǎsit aur pe fundul mojarului în care întindea amestecurile alchimice.
- Vǎd domnule – rǎspunse Fiodor sobru ca o maşinǎ de cǎlcat alunecând printre pliurile rochiei.
- Vezi pe dracu. Ce sǎ vezi tu?! Eşti un prost!
- Exact asta voiam sǎ spun şi eu domnule – replicǎ Fiodor chiar înainte ca stǎpânul sǎ încheie ultimul cuvânt, mirat şi el de îndrâzneala sa. Dar îndrǎzneala avea o cauzǎ realǎ chiar dacǎ nu bine definitǎ şi se baza pe faptul cǎ stǎpǎnul nu era fǎrǎ nici cea mai micǎ urmǎ de îndoialǎ în toate minţile, ceea ce îi conferea lui Fiodor statul de singura şi unica persoanǎ cu capul pe umeri din încǎpere, siţuatie ce desigur i-ar fi permis sǎ facǎ altele şi mai şi. Dar din respect pentru stǎpân se grǎbi sǎ facǎ ceea ce se pregǎtise mai devreme şi anume s-o cheme pe Natalia Feodorovna şi sǎ paseze problema ce începuse sǎ se umfle pe ici pe colo prin pǎrţile esenţiale şi pe care nu era nici îndreptǎţit şi nici pregǎtit s-o rezolve. Nu apucǎ însǎ sǎ facǎ nici o mişcare cǎci Stepan Stepanovici îl apucǎ de o mânecǎ a cǎmǎşii aducându-i uşor urechea cǎtre buzele dumisale.
- Ştii Fiodor, tare mi-ar place sǎ mǎ întorc în Anglia. Sǎ merg la grajduri, sǎ pun şaua pe cel mai frumos cal, ǎl de mǎnâncǎ jǎratec şi sǎ m-arunc cu el în spume peste codrii pleznind în verde…
- Dar domnule asta puteţi face şi aici. Sǎ poruncesc sǎ-l înşeueze pe Libnick?! Sau altul, aveţi de unde alege domnule – încercǎ Fiodor sǎ-l aducǎ acasǎ, dar îşi muşcǎ buzele cǎci starea de sǎnǎtate a stǎpânului nu era tocmai potrivitǎ pentru cǎlǎrit. Dacǎ o sǎ cadǎ din şa?! - îşi spuse el îngrijorat înghiţindu-şi cuvintele.
- Da, dar nu e nici unul pursânge englez. Apoi o sǎ-mi scot ogarii şi o sǎ pornim peste câmpii la vânǎtoare de vulpi.
- Dar aveţi câini şi aici… - începu Fiodor dar se opri imediat amintindu-şi cǎ stǎpânul nu stǎtea prea bine cu ţeasta şi ultimul lucru de dorit ar fi fost sǎ-i lase pe mâini o puşcǎ.
- Da, dar nu sunt ogari englezesti, din aceia carora li se curbeazǎ trupul ca un arc în aşteptarea vânatului şi care aleargǎ ca o sǎgeatǎ slobozitǎ de nici nu-l zǎreşti, aceia ce vin cu vulpea în colţi chiar c-o secundǎ înainte s-o împuşti… - aruncǎ Stepan Stepanovici cuvinte fǎrǎ sens într-o bulbucǎciune învolburatǎ, aşa cum le arunca seara dupǎ ce bea singur închis în biroul lui de la primul cat vreo douǎ-trei, patru, cinci pahare de tǎrie, mari cât cana de apǎ…
Fiodor se abţinu de data aceasta de la orice comentariu.
- Cucoana unde-i? – schimbǎ Stepan Stepanovici macazul chiar la momentul potrivit, înainte ca Fiodor sǎ deraieze într-o fugǎ laşǎ spre uşa mare şi grea din lemn de nuc ce despǎrţea camera de zi unde sǎlǎşuia boierul de liberatate. Sluga rǎsuflǎ uşuratǎ.
- E dusǎ pânǎ la bisericǎ. Trebuie sǎ vie numaidecât – rosti el şi rǎsucindu-se din nou pe cǎlcâie porni hotǎrât cǎtre uşǎ. Mǎ duc sǎ vǎd dacǎ a sosit.
- Ştii Fiodor….. şi iarba aia grasǎ… iarba aia care creşte peste tot de-ţi vine sǎ te înveleşti în ea ca-ntr-o plapumǎ… şi sǎ-ţi miroasǎ-n sân a crud şi a flori…. – mai auzi Fiodor înainte sǎ închidǎ uşa în urma sa.
Stepan Stepanovici rǎmase înţepenit cu capul lǎsat uşor pe spate, cu ochii bulbucaţi ca la mort, cu respiraţia abia fâşâind şi cu braţele atârnând inert pe lângǎ corp. Oricine ar fi intrat în odaie ar fi putut crede cǎ e mort. Dar nu era. Era dus doar într-o altǎ lume. Stepan Stepanovici zgâlţâi din cap încercând sǎ se scuture de gânduri, ridicǎ cartea de pe mǎsuţǎ, îşi aşezǎ ochelarii pe nas şi se apucǎ sǎ citeascǎ. Dar gândurile nu-i dǎdeau pace şi dǎnţuiau ca ielele despletite şi goale pe marginea iazului din care peşti mari ieşeau prin rotocoale de apǎ simetrice sǎ le priveascǎ. Dum-dum-dum, dum-dum-dum duduiau tǎlpile goale prin iarba groasǎ ca un covor verde întins direct pe creştetul sǎu. Cling-cling-cling cling-cling-cling se zbenguiau clopoţeii de la gleznele lor înecându-i urechile în furnicǎturi mici ca praful de sare pus peste urma roşie de vǎtrai de pe degetul mare.
Nici nu ştia ce ar fi trebuit sǎ-şi doreascǎ. Sǎ gǎseascǎ Fiodor ceainicul sau sǎ nu-l gǎseascǎ?! Daca l-ar fi adus lucrurile ar fi fost clare, deşi postura în care s-ar fi gǎsit n-ar fi fost deloc mǎgulitoare. Dacǎ nu i-ar fi dat de urmǎ însǎ, lucrurile s-ar fi complicat pânǎ peste mǎsurǎ. Încercǎ sǎ-şi aminteascǎ unde l-a vǎzut ultima oarǎ. În bucǎtǎrie?! În nici un caz! Acolo nu intra niciodatǎ, decât eventual s-o caute pe Natalia Feodorovna, sau când n-o gǎsea pe ea acolo sǎ-şi plimbe palmele peste sânii mari şi grei ai Mashei. În cǎmarǎ? Nici acolo nu intra deloc de la o vreme pentru cǎ Fiodor i-o interzisese complet, de când Natalia Feodorovna îl trimisese într-un exces de drǎgǎlǎşenie şi bunǎvoinţǎ sǎ aducǎ cele trebuincioase pentru mucenici iar Fiodor îl gǎsise trei ore mai târziu dormind lângǎ sticla de rom golitǎ integral, cu fǎina, ouǎlele, mierea şi nucile împrǎştiate de jur împrejur ca într-o scenǎ de rǎzboi. Douǎ ore îi trebuiserǎ consoartei sǎ-i scoatǎ toatǎ fǎina din urechi cu acul dumisale de pǎr învelit într-o fâşie din broboada Agafiei Nikolaevna, cǎci nu mai auzea deloc, iar coca încovrigatǎ în pǎr s-a desprins numai dupa de trei ceasuri de stat la înmuiat în hârdǎu. În beci?! Zâmbi cu gura pânǎ la urechi. În beci în nici un caz. În beci cunoştea totul cu cea mai mare precizie şi putea spune cu ochii închişi la orice orǎ din zi şi din noapte câte sticle sunt, cum sunt aranjate, în ce an au fost îndopate, câte butoaie sunt, ce vin e în fiecare butoi, cam cât mai e în fiecare. Ştia şi traseul muştelor care zboarǎ în zonǎ, apǎi cum sǎ treacǎ neobservat un ditamai ceainicul. Atunci unde sǎ-l fi vǎzut?! În grǎdinǎ?! Mmm….. puţin probabil. L-ar fi descoperit slujnicele şi ar fi dat nǎvalǎ sǎ-i povesteascǎ ce ciudǎţenie cu trup de fier le-a crescut în ogradǎ. Nu, nuuu….
Stepan Stepanovici încerca apoi sǎ îşi aminteascǎ cum a ajuns în Rusia. Privi cu ochii minţii drumul cu trǎsura peste pajiştile înverzind ale Angliei, îmbarcarea pe vapor, apoi cǎlǎtoria ce l-a condus prin cele mai mari capitale europene, elegante şi strǎlucitoare şi în fine glodul de pe întinsa câmpie rusǎ. Mai multe nu-şi amintea.
Brusc auzi nechezat de cai şi huruit de roţi. Apoi huruitul încetǎ şi un glas de privighetoriţǎ care era fǎrǎ îndoialǎ al consoartei se auzi înfundat dinspre scara principalǎ de acces. Urmǎ un suduit strecurat printre aceleaşi buze dulci cu referire exactǎ la noroaiele uliţei şi la ploaia ce nu contenea, iar apoi o tǎcere deplinǎ. Şade pe scǎunel şi îşi scoate cizmele acum – murmurǎ Stepan Stepanovici. Acum i le-a dat lui Fiodor, care i le-a dat surugiului, care i le-a dat ajutorului de surugiu sǎ le cureţe. Acum Fiodor o pune la curent cu noutǎţile, în timp ce ea îşi dezbracǎ haina şi se scuturǎ de picurii de apǎ de pe obraji şi de pe pleoape. Acum s-a încǎlţat cu pantofii cei uşori şi se apropie de uşǎ. Acum deschide uşa şi intrǎ.
- Ce faci dragule? – întrebǎ femeia cu un zâmbet larg ce-i ascundea atent îngrijorarea şi privind iscoditor înspre bǎrbatul întins pe fotoliu cu cartea în mânǎ. Cauţi ceainicul? Pǎi nu ştii cǎ noi n-avem ceainic!? L-ai vǎzut acum douǎ seri la Potemkin. L-a primit nevastǎ-sa cadou de la vara ei, aia care-i cǎsǎtoritǎ cu Morgan, englezul ǎla chipeş. Nu-ţi mai aminteşti?! Offf… ar fi şi greu sǎ-ţi mai aminteşti, cǎ de la felul trei încolo tu nu ai mai servit decât votcǎ. Fǎrǎ pâine. Îţi aduci aminte acum dragule? Potemkina era foarte mândrǎ de el dar tu nu şi nu cǎ samovarul e de o mie de ori mai frumos şi mai bun. Ai şi dat cu mâna peste el şi l-ai doborât pe podea. Potemkina s-a supǎrat dar el a zis cǎ nu-i bai şi aţi plecat amândoi la grajduri sǎ-ţi arate ce hamuri noi din piele de bivol a primit din Anglia tot de la vara nevesti-sii. Te-am luat când am plecat pe braţe. Bine cǎ nu v-a cǎlcat iapa aia în picioare.
Stepan Stepanovici îşi aminti şi zâmbi luminat. Dintr-o datǎ ceaţa se risipi şi lumina invadǎ beciul sufletului sǎu obosit. Se ridicǎ brusc, o strânse în braţe cu toatǎ forţa mai mai s-o rupǎ în douǎ pe Natalia Feodorovna şi o sǎrutǎ apǎsat şi umed pe amândoi obrajii, îmbujoraţi ca doi trandafiri primǎvǎrateci.
- Oh, ce sperieturǎ am tras – râse Stepan Stepanovici descǎtuşat. Sǎ-mi sarǎ inima din piept zǎu aşa Natalia Feodorovna. Mi se înmuiaserǎ picioarele ca tǎieţeii din borşul Mashei. Din ce m-ai scos! Pentru câteva ore am crezut cǎ sunt un gentilom englez rǎtǎcit prin pustietǎţile astea sǎlbatice şi mizere. Şi tare m-am speriat. Îţi foarte mulţumesc!