marți, 24 septembrie 2019

M-a sunat Scufița Roșie

Acum două seri m-a sunat așa, pe nepusă masă, Scufița Roșie.
- Salut moșule! Ce faci? – m-a luat ea repede de pe picioare.
Recunosc că de aici, de la primele patru cuvinte, m-am blocat. Și nu de la toate patru, nu, ci doar de la o singură literă, de la m. Căci nu mi-a fost deloc clar dacă Scufița Roșie spusese “Salut Moșule!” cu M mare, adică mi se adresase foarte personal mie, sau “Salut moșule!” cu m mic, adică un fel de “Salut bătrâne!” tovărășesc și distant. Până la urmă mi-am spus că nu are prea mare importanță în contextul discuției și i-am răspuns rapid.
- Ce să fac, uite, mă pregăteam să pun de masă. Fac un ceai, că simt cum mă ia o răceală.
- Hai lasă răceala și fii atent aici la mine ce problemă am și pentru ce te-am sunat – a replicat ea scurt și la obiect, așa cum fac toți tinerii din ziua de azi, dornici să-și rezolve problemele rapid și eficient. Sincer, mă zbat în căldarea asta plină de zoaie de multă vreme, dar azi mi-am zis că e timpul să fac ceva și să nu mă mai tot văicăresc. Auzi, treaba e că m-am săturat până-n gât să fiu personajul pozitiv. Asta e, zău!
Aici Scufița Roșie s-a oprit, ca si cum ar fi încercat sa mai treacă o dată în revistă în gând motivele pentru care nu mai vrea să fie personajul pozitiv, ca nu care cumva să îi pară rău mai târziu.
- Zău, te saturi, mă! – a reluat ea, semn că evaluarea a dat cu plus. Și nu atât că nu mai vreau să fiu fata aia bună și cuminte, cât că e o ipocrizie incomensurabila în toată afacerea asta, mai ceva ca la alegerile astea pentru președinte. Hai să fim serioși! Crezi că mai e careva să nu bănuie măcar, nu vorbesc de certitudini, că mi-o trag cu Lupu?! Doar se știe că fetelor cuminți le plac băieții rai, nu am inventat eu chestia asta. Hai pe bune, chiar crede cineva că Lupu a ascuns-o în beci pe bunicuța și s-a băgat în așternuturile calde doar cu chiloții aia Jolidon pe el, numai ca să mă ia pe mine la învârtit cu răspunsuri de trei parale?! Moșule, e brici băiatul, ascultă la mine! Mușchi, mușchi, nu știu ce dracu face în pădure acolo, de ce fiare trage, da e valabil! Pe urmă ține la tăvăleală, moșule (recunosc că încă nu m-am dumirit dacă Moșule e cu M mare sau cu m mic). Nu-l dau jos de pe mine două ore încheiate. Și cu scheme, cu figuri, nu așaaa, nu știu de la cine le învață că pe lupoaică ați pus-o dracu să le dea să sugă lu Romulus și Remus, în loc să... În fine, e parfum băiatul. Șiii… aerul ăsta de fiară mă înnebunește… Îmi îngheață sângele în vene, mi se face inima mică mică câttt… și îmi fuge în sus de se proptește fix în omușor și stă acolo ghemuită gâtuindu-mi traheea, da nu-i bai, că de respirat nici nu se mai pune problema. Îți dai seama, când vine spre mine cu fălcile alea flămânde din care îi curg bale pofticioase, cu dinții ăia înșirați ca coloanele de la Romană și albi, de parcă s-a spălat cu tix în fiecare zi. Moșule, uite-așa îți trece toată viața prin fața ochilor, de zici că ți-a sunat ceasul cel din urmă, nu alta. Beton frate! Și totu asezonat cu vinu ăla pentru bunicuța, ha, ha, ha… a început să hohotească Scufița Roșie după care s-a oprit puțin să își tragă răsuflarea și a reluat.
- Păi vinul ăla era special pentru Lupu, moșule, cum naiba să dau io orzu pe gâște?! Păi bunicuța nici nu știe să facă diferența dintre borșul de la Aneta și Cotnariu de douăj dă lei din galantar de la Carrefour, apăi să recunoască un Cabernet Souvignon Mattiasson. Plus că am pus în coșuleț și alte marafeturi de la Pukka Food, niște șunculiță de se topește în gură, niște brânzică Brie De Meaux direct de la mămițica ei din Franța, niște icrișoare roșii că-s babane, că eu nu sunt o închipuită, recunosc sincer că nu-mi plac alea negre că până să descoperi ce-i cu ele, îți fug printre măsele și duse sunt pe gât, de nici nu știi ce gust au avut. Și capac peste toate, pun mereu în coșuleț o sticlă de Baileys Irish Cream, cu aromă Vanilla-Cinnamon, numai pentru buzițele și limbuța mea, ca să mă desfăt cât timp dă el gata sticla aia de vin. Orgie iese moșule, pot să mor în orice secundă pe deplin împăcată, înfruptată și consumată. Și atunci zi și tu, să nu-ți crape puțin obrazul și să te simți jenată când ma’mare îi citește lu ăla mic pe marginea patului: “Și Scufița Roșie se apropie atunci de pat și dădu perdelele la o parte. Bunicuța (aka Lupu) stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi și avea o înfățișare atât de ciudată, încât fetița întrebă, vai, bunicuţo, da’ de ce ai urechi atât de mari?”. Îți zic io că nu urechile le are mari și nici ochii și nici mâinile și nici gura cum zice povestea. De fapt Charles a lu Perrault chiar de asta zice de toate pârțile astea multe în poveste, ca să țină departe atenția copiilor de partea semnificativă. Și mai e o treabă cu dedesubturi pe care doar noi câțiva o știm, io, moș Perrault, Lupu și cu Vânătorul. Lu Bunicuța nici nu i-am zis că am făcut avort, că imediat o apucau pandaliile și precis mă trimitea în Cuprins, să stau acolo înțepenită între titlu și capitolul unu. De fapt povestea e exact pe dos, că io aveam în burtă și pe Lupu, adică sămânța lui cum ar veni și un pic din bunicuța, că bătrână bătrână, da îi plac și ei băieții răi. De-a trebuit să vorbească moș Perrault cu ăla de apare în text ca Vânătorul, când de fapt el era chirurg toată ziua, să-l pună un pic pe linie cu problema. L-a îmbrăcat moș Perrault în verde, i-a pus o pușcă în mână și o pană la pălărie și atât i-a spus: “Băi băiatule, tu de aici până aici ai de zis, o singură frază și nimic mai mult, “Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! De când te caut!” și strigi tare când vine partea cu ticălos bătrân, să audă și Hansel și Gretel a lu Frații Grim. Și pe urmă pui pușca la ochi și te faci că tragi, că doar e poveste, nu se aude nici poc și nici nu iese fum, ne-am înțeles?! Și după ce ai terminat cu asta intri pe felia ta, iei bisturiul și îi faci cezariana.” Iar băiatul ăsta, Vânătorul își face treaba brici, îți spun eu. Să vezi numai ce dungă mititică am pe burtică – mai clipoci Scufița Roșie și se opri din nou să își mai tragă sufletul.
- Și d-aia zic că a trebuit să rescrie partea asta, că iar nu prea mergea la publicul de grădiniță, că pe urmă nu mai e o problemă, că ăștia mici sunt precoci tare și știu o grămadă de prostii de cum pășesc în școală. Da nu a fost mare scofală că doar a înlocuit Scufița Roșie cu Lupu și Lupu cu Scufița Roșie și gata treaba. Și io d-aia zic Moșule, că nu mă mai rabd în condițiile astea să sar într-un picior cu coșulețul plin de cozonac și să mă prefac că mă aplec sfioasă să miros mușețelu. E nașpa! Plus că mai e câte unu din ăla mic, tâmp și neastâmpărat, că deodată vezi că se ridică din așternut și se aruncă peste brațele lu bunică-sa, că nu, că să vadă el poza aia în care Scufița Roșie îi zice lu Bunicuța că ce gură mare are. Și atunci nu mai știu cum să mă mai pitesc ca să nu vadă ca sunt doar în bikini, da îmi las mereu mantia de velur pe spătarul scaunului, ca s-o arunc peste umeri când apar nătângi din ăștia mici cu nasul proptit în fotografie. Că lu Lupu ce-i pasă, el doar își trage cearceaful până sub bărbie și gata. Aaa… da și cu Bunicuța, să vezi ce-am mai pătimit. Că o ia Lupu și o ascunde în beci până ne facem noi de cap, ore bune cum ți-am zis. Înainte nu o băga în beci, o trimiteam cu o recipisă la sor’sa, în deal dincolo de pădure, da s-a prins scorpia de sor’sa care e mai tânără cu vreo cinci ani decât bunicuța și are mintea încă pufoasă, nu s-a bătucit de tot, că noi, adică io și cu Lupu, suntem bâtă la de-astea literare și puneam pe recipisă numa cuvinte aiurea, de i-a zis sor’sa lu Bunicuța “Vezi că ăștia te trag în piept. Te trimit aici doar așa de doru Lelii. Vezi care-i treaba, că nu miroase bine!”. Și nu-ți spun că ne-am trezit cu Bunicuța la geam exact când era acțiunea mai pe val. Io am țipat și i-am zis lu Lupu, “Vezi că e unu acolo sub fereastră, se benoclează la noi, voyeurul”. Nici prin gând nu mi-a trecut că e Bunicuța, io credeam că asta bea cafea cu biscuiți la scorpia de sor’sa. Noroc însă că-i aproape senilă, uită de la mână pân’ la gură ce i s-a întâmplat, că d-aia și merge treaba cu beciul, că numai ce-o aud că îmi zice după ce o aducem înapoi, arătându-mi palmele goale pe ambele fețe “Da nu știi tu drăguță după ce m-oi fi dus io în beci?! După varza murată sau după morcovi?! Că ptiu, bate-m-ar Sfântu, nu adusei nici una, nici alta”.
- Și d-aia zic Moșule, mă gândesc că poate ai pe cineva pe acolo pe la basme și snoave (încă nu m-am dumirit daca Moșule e cu M mare sau cu m mic), să ajusteze un pic povestea cu Scufița Roșie si să mai taie din coada asta țeapănă de cumințenie și bujori în obrăjori, că e greu de dus, crede-mă. Zic că poate adaugă cineva un paragraf acolo, cum că în drum spre căsuța bunicuței, Scufița Roșie se oprește la Căminul Cultural din sat, unde mixează la platane Miki Love și unde îl întâlnește pe Ion, de care se îndrăgostește nebunește la prima vedere. Și acolo, la Căminul Cultural, un pic dansează cu Ion, un pic se pupă cu Ion, un pic… știi tu Moșule mai bine, ca ești om trecut prin viață, nu trebuie să-ți mai explic eu. Iar pentru ăștia mici nu trebuie spunem explicit că se pipăie, ci că își ating pulpele din întâmplare când el o ajută pe ea, galant, să urce în mașină...
I-am explicat delicat lu Scufița Roșie că eu nu am pe nimeni acolo, că scriu textele singur, în intimitatea colțului meu întunecat de sufragerie și că nu am habar de alții de pe la basme și snoave care să o poată ajuta cu problema.
- Ești un moș fricos și prost crescut! Nu așa te porți cu o domnișoară! – a replicat ea violent și mi-a trântit brusc telefonul.

Da bine măcar că am aflat în al doișpelea ceas că moș se scrie cu m mic și nu cu M mare...

joi, 19 septembrie 2019

ordine

uite, îmi cresc mâini precum unei flori petalele
mi-ai arătat entuziasmată, ridicând cu a șaptea soarele pe cer
în timp ce toate celelalte erau ocupate să pună lumea la punct
uite, uite, mi-ai arătat mai departe râzând
mâinile care creșteau tot mai multe și mai repede
din piept nu din umeri, ca rădăcinile unui copac matur
până când trupul tău s-a făcut tot mai mic și mai mic
acoperit fiind de țesătura de mâini grăbite să pună lumea la punct


joi, 12 septembrie 2019

Bărbatul dintre rânduri (un fel de addendum la „Un bonus important”)

- Ce faci aici, domnule? - l-am repezit eu pe bărbatul care tocmai intrase și pășea încetișor încercând să nu atragă atenția. Omul a încremenit la auzul cuvintelor mele. Să tot fi avut la vreo șaizeci de ani, o față cadaverică brăzdată de crevase largi, semănând puțin cu Bukowski, nebărbierit de mai multe zile, purtând o cămașă bleu-tocit cu carouri albe, cu câteva numere mai mare, care-i atârna caraghios peste trupu-i sfrijit și o pereche de blugi largi abia sprijindu-i-se pe șolduri. Deși lălâi, hainele sale erau curate și îngrijite.
- Euuu... am venit de dincolooo... - a îngăimat bărbatul, dar nu a reușit să treacă peste cele câteva sunete...
- Ce dincolo domnule? Ce dorești dumneata? – m-am rățoit eu din nou văzând că bărbatul nu prea știe pe ce lume trăiește.
- Să mă odinesc un pic! Să șed fără să mă bage nimeni în seamă. Aș vrea să văd cum crește floarea de trifoi dacă s-ar putea și să ascult cum răpăie ploaia pe tăblia metalică a ferestrei deschise – a turuit el dintr-o suflare surprinzându-mă complet. Apoi a adăugat – Este odihnitor să privești florile, ele nu au nici emoții, nici conflicte. Asta Freud o spunea. Noi oamenii avem și una și alta și asta ne omoară cu zile. Și nu fiindcă le-am avea în relația cu ceilalți, nuuu, asta e o altă poveste. Ci fiindcă le avem în relația cu noi înșine.
Am început să râd, bărbatul a părut din nou jenat de reacția mea.
- OK, OK, îmi cer scuze, nu trebuia să fac asta. Îmi place ce spui. Dar tot nu înțeleg cum ai ajuns aici.
- Era o pagină albă în caietul lăsat deschis pe noptieră.
Am încercat să-mi amintesc dacă într-adevăr lăsasem caietul de notițe deschis pe noptieră, dar nu am reușit.  
- Se prea poate domnule, dar tot nu se cade să dai așa buzna într-o lume străină. Iar în caiet erau doar niște simple schițe, cuvinte disparate, idei neînchegate, nu te poți strecura așa prin spatele ferestrelor. 
Bărbatul a părut și mai stânjenit de reacția mea.
- O cunoști pe Kelly White? – l-am luat eu repede de pe picioare.
- Cine e Kelly White?
- Eroina principală a poveștii. Atunci poate îl cunoști pe domnul Goldstein?!
- Dar domnul Goldstein cine e?
- Omul cu banii. El face lucrurile să se miște – i-am explicat, complet dezamăgit de faptul că nu cunoștea pe nimeni din poveste și considerând că n-ar fi fost deloc rău să îl cunoască măcar pe domnul Goldstein. Asta ar fi simplificat mult lucrurile.
- Poateee... pe doamna Collins, sau pe domnul Wilson – am mai încercat eu marea cu degetul.
- Nici!
- Deci chiar nu cunoști chiar pe nimeni de pe aici?!
Bărbatul a scuturat din cap.
- Nu domnule, doar v-am spus că eu vin din partea cealaltă. Eu nu am nicio treabă cu oamenii de pe aici.
- Te pomenești că vrei un rol – am tresărit eu. Că urmărești să devii un personaj de poveste și să-ți rămână pe veci conturul imortalizat în hârtie – am întrebat eu sceptic.
- Ooo, nuuu domnule! Nici vorbă de așa ceva. Nu urmăresc nimic, eu vreau doar o bucată mare de liniște. Avem nevoie de liniște pentru a ne putea atinge sufletele. Ohhh, asta nu am spus-o eu domnule, a spus-o Maica Tereza, dar mare dreptate avea.
M-am uitat lung la el și l-am cercetat din cap și până în tălpi. Părea un om trecut prin ciur și prin dârmon. Mi se arăta extrem de inteligent, dar complet dezlipit de lumea reală. Și nu mă mira nici un pic că vrea să se odihnească o vreme, să iasă din zi și să se întindă pe o foaie albă de hârtie.
- Ești un personaj ciudat, omule. Nu știu de unde ai aterizat aici, dar ești o figură.
Bărbatul miji un zâmbet.
- Ei, nu știi...
M-am făcut că nu l-am auzit și am continuat.
- Îmi pari un om erudit, cu multă cultură, ai citit mult de-a lungul vieții cred.
- Nu, nuuu, nu cred – m-a oprit el și a adăugat imediat - Doar că îmi aduc aminte destul de repede tot. Știi cum e, sufletul se naște bătrân și devine tânăr în timp. Oh, nici asta cu sufletul nu e de la mine, Oscar Wilde e spus-o acum mai bine de un secol. Eu întineresc, simt asta. Poate părea paradoxal, dar deși lumea prin care trec eu devine din ce în ce mai îngustă, e mai plină și mai colorată.
De data asta mi-am abținut râsul și am zâmbit atent.
- Dumneata ai căzut aici dintr-o culegere de cugetări bag seama.
A fost rândul bărbatului să surâdă stingher.
- Și se va tot îngusta până va rămâne un punct – a continuat el din ce în ce mai stins, abia auzindu-i ultimele cuvinte.
Am dat neputincios din umeri.
- Știi cum facem? Oricum aveam niște treabă prin oraș. O să aduc un pat și pentru dumneata. Dar nu spui la nimeni, te așezi în colt și îți vezi de ale dumitale. Din punctul meu de vedere poți să stai cât vrei, atâta vreme cât nu se vede dincolo de rânduri.
Bărbatul mi-a mulțumit din cap și a zâmbit din nou de data aceasta galeș.
- Mmm... și știi ce cred? Eu cred că dumneata nu ești trup, ești doar suflet. Esență de înlăuntru. Eu sunt aproape sigur de asta. Daca aș vrea să te ating n-aș putea!
A fost rândul bărbatului să dea din umeri și să zâmbească șiret, ca și cum ar fi spus „întinde doar degetele ca să te convingi”. Dar n-a făcut-o. N-am făcut-o nici eu!
L-am lăsat să aștepte toată noaptea în coltul din stânga jos al paginii albe, până îi aduc patul promis. Acolo l-am găsit a doua zi dimineață.
- Uite, am mai tras un pat lângă al meu – i-am arătat eu cele câteva rânduri din finalul poveștii. Poți să te întinzi și să stai cât vrei.
- Tare mulțumesc domnule, tare mulțumesc! – a murmurat el și s-a așezat moale pe marginea lui...  

joi, 5 septembrie 2019

Un bonus important

- Iar locul întâi, cu vânzări de peste nouă sute de mii de dolari în 2018… domnișoara Kelly Whiiite… - răsună glasul emfatic al domnului Goldstein peste mulțimea nerăbdătoare, cu sufletul proptit în omușorul ușor balonat, ceea ce împiedica aerul să iasă cu ușurința obișnuită din piepturile bombate. Imediat ce numele prietenei mele Kelly se rostogoli de pe buzele domnului Goldstein peste mesele și scaunele învelite în șaluri living coral, culoarea anului 2019, buchețindu-se ici colo în pompoane uriașe cu câte șase perechi de aripi, aplauzele prinseră a se înghesui, uneori grămadă unele peste altele, alteori discret risipite, umplând până în cele mai înguste și îndepărtate colțuri, sala arhiplină.
Aula mare a sediului central al Goldstein Cosmetics, de pe Madison Avenue, din New York, era plină de lume înțolită la patru ace, ca o vitrină la Harrods și cu stomacul înadins gol, dar pregătit pentru o petrecere de pomină. Afacerile cu săpunuri și detergenți de duzină merseseră uns de-a lungul întregului an abia încheiat, iar cel de-al paisprezecelea domn Goldstein, care avea onoarea și misiunea să conducă Goldstein Cosmetics, era pe culmile înzăpezite ale fericirii, de unde niciunul dintre angajații săi nu reușise să îl coboare de mai bine de două săptămâni, de când financiarul elaborase raportul final cu rezultatele anului 2018. All staff meeting fusese organizat degrabă, dar cu mare pompă și cu niciun rabat la calitate, iar bonusurile, spectacolul și masa erau de așteptat să fie grandioase.
Domnul Goldstein încercă să acopere cu glasul său pițigăiat mulțimea zgomotoasă, făcând cu palma grăsuță și ușor umedă, apel la ordine și disciplină, dar în afara celor de la primele mese, restul mulțimii nu apucă să prindă decât ultimele cuvinte ale discursului, lăsate dezvelite de cele din urmă, dar cele mai sincere și entuziaste aplauze.
- Și desigur domnule Thinh Pham, te rog să te asiguri că începând de luni, domnișoara Kelly White va sta la loc de cinste pe Goldstein Cosmetics Hall of Fame – mai apucă să audă mulțimea, în timp ce domnul Goldstein se apleca înspre mâna sa dreaptă, un vietnamez mic, fără vârstă, incolor și inodor, din care doar ochii minusculi dar jucăuși trăda faptul că este viu.
Goldstein Cosmetics Hall of Fame nu era o figură de stil, ci era un culoar real, lung și lat în același timp, care se întindea de la intrarea de sticlă a clădirii până la ușile de mahon ale aulei mari, pe care cea de-a șaptea spiță a imperiului Goldstein îl adăugase la structura inițială a construcției, întocmai pentru a permite atârnarea în mărime naturală a fotografiilor înrămate ale celor mai prolifici exponenți ai vânzărilor de săpunuri și detergenți pe care i-a avut planeta.
Desigur însă, că bonusurile micilor comis voiajori, trudind din greu pentru fiecare semnătură pe contractele pătate cu picături de sudoare și uneori de pastă albastră, din cauza pixurilor de mâna a doua care se topeau efectiv și curgeau sub arșița verii, nu se situau nici pe departe la nivelul celor pe care le primeau cele câteva zeci de directori care își făceau veacul la ultimul etaj al clădirii.
De altfel, era un lucru cunoscut, că după focurile de artificii de la ora două, când cerul întreg era stropit cu așchii de culoare, iar petrecerea se încheia oficial, alaiul mahărilor se îmbulzea cu mic cu mare pe yachtul companiei ancorat în New York Harbor și se pierdea într-o destinație de nimeni cunoscută. Pe la colțuri se șoptea ca ar fi vorba despre o insulă mică, foarte mică, aflată la nu mai mult de o oră distanță și care nu apărea pe nicio hartă a Americii, pe care cel de-al unsprezecelea Goldstein o câștigase la o partida de poker de la prietenul și partenerul său de afaceri, domnul Joseph Feldheim, producător de parfumuri din chimicale diverse, dar amestecate cu meșteșug și unde chefuiau nu numai conducerea companiei Goldstein Cosmetics, ci mai ales conducerea fiscului, a vămilor, a primăriei, a poliției și a pompierilor.
Nicio problemă! Dacă ei au continuat petrecerea pe insula invizibilă, noi am continuat-o în apartamentul matrimonial al celui mai bun hotel din Williamsburg, ceea ce m-a costat pentru o singură noapte o mică avere, dar ooo... a meritat cu vârf și îndesat. Din păcate nu vă pot oferi amănunte, trebuie să mă credeți pe cuvânt, tot ce pot să vă spun este că a meritat cu vârf și îndesat...
Dimineața de duminică ne-am petrecut-o ca două turturele în McCarren Park, apoi am luat prânzul la o cârciumă mică dar cu dichis de pe Frost Street, iar după prânz mi-am luat zborul spre Hartford, urmând să mă întorc cu și mai multă înaripare weekendul următor.  
În săptămâna care a urmat însă, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neașteptată. Luni dimineață am sunat-o pe Kelly nerăbdător să îi aud râsul clincherit, dar zbârnâitul telefonului s-a lovit de carcasa albă a neclintirii și s-a întors înapoi așa cum a plecat. De câteva ori am sunat dar rezultatul a fost același. Desigur că m-am îngrijorat, cu atât mai mult cu cât amintirile nopții de sâmbătă mușcau din înlăuntrul meu cu sălbăticie. După prânz mi-am luat inima în dinți și l-am sunat pe șeful lui Kelly, un om ursuz și aspru ca un copac uscat. „Nu, nu știu nimic, n-a venit la muncă astăzi” mi-a comunicat el cu tonul unei lame de ferăstrău care are un hectar de pădure înainte. „Altceva mai dorești să știi?” m-a scuturat glasul domnului Wilson din încremenirea goală în care mă cufundam încet. „Nu, nu...” am mai murmurat complet nedumerit și am închis.
Zilele următoare au fost un coșmar. Am sunat la toate cunoștințele, toți prietenii, toate neamurile lui Kelly pe care le cunoșteam, dar nimeni nu știa nimic despre ea. Am căutat în cartea de telefon și am reușit să o contactez până și pe simpatica doamnă Esper, vecina lui Kelly care în urma rugăminților mele, mi-a comunicat sfătos că a sunat de mai multe ori la sonerie, a bătut și cu pumnul, apoi a ascultat cu atenție la ușă, revenind de câteva ori, dar nu s-a întâmplat nimic și e posibil ca domnișoara Kelly să fie la pat bolnavă și să nu poată coborî, așa că ea propune să sune la poliție, ceea ce am și încurajat-o să facă. După mai puțin de o oră doamna Esper m-a sunat din nou și mi-a comunicat cu glas tremurat că poliția a sosit dar că în casă nu este nimeni și nici nu sunt semne că ar fi fost vreo problemă. Toate sunt la locul lor ca într-o zi obișnuită. Inclusiv geamantanul. Kelly fusese parcă înghițită de văzduh.
Nu m-am lăsat și am încercat să vorbesc cu oamenii cu care  avusese contact în ultima perioadă, doar doar voi afla ceva din gândurile sale și poate o dorință anume, o destinație anume care se prefira prin plăcerile ei. Am descoperit însă că nu-și dezvelea intimitățile celor din jur și deși era o fire comunicativă și zglobie, nimeni nu știa cu adevărat mai nimic despre ea. „Știi ce cred eu, tinere?! – m-a agățat doamna Collins privindu-și admirativ unghiile roșii și făcând-mi semn discret cu degetul să-mi apropii urechea de buzele ei. Doamna Collins era o femeie pe la cincizeci de ani, uscată ca o scândură de brad pentru coșciug și cu o coafură înaltă, în stilul anilor 60, semănând cu un tort de nuntă cu multe etaje. Avea o figură de vampă și un aer de matroană. „Vorbește lumea că bonusul ăsta este unul absolut fabulos. Este atât de mare încât cei care îl primesc fac pur și simplu o criză, o criză de personalitate. Adică, cum să îți explic eu, ei nu înțeleg cum poate un simplu agent de vânzări să câștige o sumă atât de exorbitantă încât ar putea să îi ajungă pentru zece vieți, nu doar pentru una. Adică, nu știu dacă mă înțelegi, îți vine să te dai cu capul de pereți, îți vine să-ți iei lumea în cap. Muncești an de an, pui bănuț lângă bănuț și dintr-o dată descoperi că e posibil să te pricopsești cu o asemenea sumă de bani fără să faci nimic ieșit din comun, pur și simplu îți pică din cer! Înțelegi?! Oamenii nu pot să asimileze asta, ei sunt învățați cu munca, cu trezitul la cinci dimineața, cu prânzul pe fugă și uneori deloc, cu draci, cu mii de draci care ies din birourile clienților și vin înfometați să se agațe de pulpele tale, de blugii tăi și să urce în sus către coapse, către trup, să-ti mănânce ficații. Ei așa sunt obișnuiți. Și dintr-o dată vii tu și le spui, na ia de aici un milion de parai. Spune tu, să nu-ți pierzi mințile?” Sincer, nu mi se părea un motiv întemeiat să îți pierzi mințile, ba chiar unul care să te facă să ți le reculegi pentru a-ți face planuri cum să cheltuiești purcoiul de bani. N-am apucat însă să îi răspund nimic doamnei Collins, căci ea a continuat, încheind apoteotic „Și știi ce mai spune lumea, băiete? Că toți ăștia care și-au umplut buzunarele de bani, au tăiat-o. Toți! Naiba știe unde, care în Bahamas, care în Puerto Rico, care pe la mama dracului prin Hong Kong, prin Singapore, prin Thailanda, ca să le piardă urma toți cunoscuții. Tu știi cumva cât a luat Kelly? Ți-a spus? Hai că trebuie să-ți fi spus, doar sunteți iubiți.” Kelly vrusese să îmi spună despre ce sumă era vorba, dar eu o oprisem. Și nu-mi pare rău că am făcut-o. Vorbele doamnei Collins mi se păreau complet deplasate și tipice unui asemenea soi de femeie, așa că am încercat să le pun de o parte. Nu mare mi-a fost surpriza însă, să constat că nu doar doamna Collins împărtășea o asemenea părere, ci absolut toți angajații lui Goldstein Cosmetics. Nu a trebuit să îi caut să îi întreb căci, pe rând, toți cei care aflaseră că încercam să dau de urma lui Kelly, îmi făceau semn cu degetul să-mi apropii urechea și-mi turnau în șoaptă, ca și cum ceea ce ar fi avut să-mi spună era un mare secret, cam aceeași poveste.
Treaba asta m-a descumpănit complet. Să fi primit Kelly o sumă atât de mare de bani încât să-și fi pierdut mințile? Și să nu-mi fi spus nimic despre bonusul ăsta înnebunitor de mare? Nu-mi venea a crede, dar cei peste cincizeci de angajați ai Goldstein Cosmetics, cu care stătusem de vorbă în ultima săptămână, aveau toți aceeași părere. Singurul care avea o cu totul altă poveste era însă Joshua, un janitor bătrân, urât și rablagit într-o coapsă. „Sir – mi-a spus el într-o seară, când în fostul birou al lui Kelly rămăseseră doar câțiva oameni, iar el se apleca pe sub mese ca să golească coșurile de gunoi în tomberonul cel mare pe care îl căra după el – Sir, ce spun oamenii ăștia e o prostie. I-am auzit, bat câmpii. Eu sunt vechi aici, sunt printre cei mai vechi, ăștilalți nu au prins timpurile dinainte. Domnișoara White nu e singura care a dispărut după ce a fost premiată. Au dispărut și alții. Doar că oamenii nu dispar după ce sunt premiați, așa cum crede toată lumea, ci după ce unul dintre domnii Goldstein îi spune lui Thinh Pham să-l agațe pe câștigător în Goldstein Cosmetics Hall of Fame”. Am înghețat! Cuvintele lui Joshua, deși păreau vorbărie aruncată în vânt, erau cu grijă alese. M-am prefăcut că nu înțeleg ce vrea să spună și l-am întrebat aspru „Ce spui acolo, omule?!”. Bătrânul a dat însă din umeri, a ridicat coșul galben de plastic de la picioarele sale, în care se afla o sticlă goală de apă și un cotor de măr și l-a răsturnat în tomberon. „Vorbește și cu alții de pe aici, dar la fel de bătrâni ca și mine”.
Ceea ce desigur am și făcut. Nu erau foarte mulți, dar toți, absolut toți mi-au spus în fraze franjurate, abia dezvelind miezul pal, cam același lucru. Deși poveștile lor nu erau absolut identice, firul călăuzitor al fiecăreia dintre ele ducea către același loc, Goldstein Cosmetics Hall of Fame, fala lui Thinh Pham, cel care părea să fi slujit sub toți cei paisprezece Goldstein. Cu această ocazie am aflat cu surprindere, discutând pe îndelete cu toți veteranii aceștia, că marele premiu nu se oferea în fiecare an, așa cum crezusem, ci la doi, trei, uneori chiar la patru sau cinci ani, în funcție de rezultatele companiei, că mare parte dintre cei premiați erau femei și mai ales că toți, dar absolut toți cei premiați în ultimii treizeci, patruzeci de ani, dispăruseră în ceață după ce primiseră banii. „Poate că cineva care știe povestea îi jefuiește și îi omoară. Poate chiar cineva din Goldstein Cosmetics sau plătit de aici, pentru ca banii să nu plece, să rămână în companie. Poate că milionul oferit pentru marele premiu este același de cincizeci de ani!” am încercat eu, entuziast și energic, un capăt de drum care să rezolve misterul. Dar ei au zâmbit cu toții și m-au privit candid. „Au fost mai multe familii, unele înstărite, care au reclamat dispariția plecând de la aceleași idei, dar nu s-a găsit nimic suspect. Goldstein Cosmetics e curată ca lacrima, doar produce detergenți și săpunuri, nu?!” O vreme am fost năuc, nu puteam înțelege vorbele lor. Cuvintele, literele dezasamblate, alergau prin sânge, printre leucocite si eritrocite, din creștet până în călcâie, apoi înapoi și de la capăt, fără să își găsească locul, fără să reușească să se închege într-un gând conturat. „Ce vor să spună oamenii ăștia? Cum e cu putință așa ceva?” Nu aveam de ales decât să mai verific un singur lucru!
Goldstein Cosmetics Hall of Fame era cu adevărat impresionant. Al șaptelea Goldstein care condusese firma, nu doar că alocase o sumă impresionantă de bani pentru micul apendice al clădirii, dar avusese și foarte mult bun gust. Covoare groase și viu colorate, coloane ce păreau a fi din marmură, iar dacă nu, din cea mai bună imitație de marmură, tavane încrustate cu desene ornamentale delicate, oglinzi uriașe având rame argintii amplu împodobite, lampadare opulente dar și aplice de perete elegante filtrând discret lumina și bineînțeles tablourile, reprezentându-i pe toți câștigătorii premiului pentru cel mai bun vânzător de produse al Goldstein Cosmetics. Tabloul lui Kelly a fost ușor de găsit pentru că era primul venind dinspre birouri și mergând spre ieșire. Lângă Kelly, o doamnă impozantă cu figură de aruncătoare de disc, cu privire de vultur și picioare de elefant. M-am apropiat să îi citesc numele, jos, pe rama tabloului. Mrs. Angie McCartney. Fotografiile erau absolut fabuloase, iar mâna fotografului fină. Nu erau fotografii, erau tablouri vivante. Te așteptai că fiecare dintre oamenii aceia, se vor plictisi acuș-acuș de pozat și vor coborî dintre rame ca să își vadă de ale lor. Am mers de la un capăt la altul pe o parte, apoi m-am întors pe cealaltă. Parcă același fotograf făcuse toate fotografiile. Doar tehnica avansase pe măsura trecerii anilor, dar mâna părea aceeași, iar lucrătura impecabilă. Am rămas în fața tabloului lui Kelly inhalând-i zâmbetul, înghițind-l, amestecându-l cu propria mea carne. Am stat așa probabil ore, când la un moment dat am zărit ochiul. Ochiul clipea, nu aveam nicio îndoială. Nu clipea des, poate o dată la cinci, șase, șapte minute. Și nu clipeau amândoi, ci doar stângul, cel care privea drept în față, celălalt părând că trece peste umărul privitorului și se pierde undeva îndărăt. Am simțit că leșin. M-am lăsat ușor pe vine și m-am așezat pe covor cu ochii țintă la privirea lui Kelly. Deciii... Jhosuaaa nu mințea...
Totul a fost plănuit în cele mai mici amănunte. Mi-a luat fix două săptămâni să pregătesc totul. La 02:05 am spart fereastra care se afla exact în dreptul tabloului lui Kelly și imediat alarma a început să zbiere. Mi-a luat exact douăzeci și trei de secunde să înșfac tabloul și să ies din clădire pe unde am intrat. La 02:09 părăseam în trombă proprietatea Goldstein Cosmetics, iar la 02:35 lăsăm în urmă New Yorkul. În Hartford am ajuns la 04:37. Ramele le-am fărâmițat în săptămânile următoare. Nu erau din lemn ci din rigips, cel mai prost rigips pe care l-am văzut vreodată și le-am aruncat în timp la gunoi. Mi-am cumpărat și un alt doilea pat, pe care l-am așezat lângă al meu, în dormitor.
Sunt fericit. De acum Kelly are unde să se întindă...

duminică, 1 septembrie 2019

Murmurul ploii

Domnul Fahad trăiește între nisipuri, într-un loc unde aerul arde, iar ciorchinii din picuri de ploaie nu se scutură mai deloc. Domnul Fahad a fost pentru câteva zile pe vechiul continent. Multe din cele văzute au atins clapele albe ale încântării clinchetind armonios, dar nimic nu i-a plăcut mai mult bătrânului decât murmurul ploii atingând streșinile caselor în marele oraș, ca într-un concert cu instrumente de percuție. Domnul Fahad a decis că nu a auzit și nu a văzut vreodată ceva mai frumos, ceva care să îi mângâie cu mai multă gingășie coardele înlăuntrului, făcându-l să cânte.
Întors acasă, domnul Fahad a prins în două cuie o tablă veche și ruginită pe pervazul ferestrei și a înfipt prin tocul ei un tub subțire din plastic, având în capăt o pâlnie îngustă.
Dimineața când se trezește, domnul Fahad toarnă o cană cu apă în pâlnia din susul fereștii, apoi se ghemuiește înapoi în așternuturi. Apa curge încetișor din pâlnie, trece prin tubul subțire dincolo de tocul fereștii și se împrăștie în picuri mici și timizi, ca puii de vrabie nezburați încă, căzând repezit peste tabla subțire, așa cum ciocănelul de fag cade peste clapele xilofonului.

Domnul Fahad zâmbește în vis, în timp ce apa se evaporă atingând metalul încins.