joi, 29 noiembrie 2012

Plăcinta (partea a doua)

Vânzătoarea tăie placintă, cântări şi imediat smulse tava de carton de pe cântar astfel încât mâna dolofană a doamnei se opri nedumerită în aer preţ de câteva secunde, apoi se cufundă încetişor în buzunar şi decepţionată pescui un portofel la fel rotunjor ca şi proprietara.
- Cât să fie? - întrebă ea scuturând un teanc de bancnote de 1 leu şi de 5 lei sustrase din pliul pântecos, dar înainte de a fi primit un răspuns, ochii hulpavi ai dumisale detectară o nouă ispită, o cutie cu bomboane fondante tocmai desfăcută, în care folia de hârtie subţire abia dezvelea delicioasele rotunjimi.
- Auzi, da acolo ce-ai, fondante? Acuma le-ai primit, aşa-i? Cât e kilu? Dă-mi şi d-alea vreo două sute. Ba nu, pune patru, să fie - se răzgândi ea după ce vântură teancul de bancnote şi constată că sunt îndestulătore.
Dacă ar fi avut părul aranjat, un machiaj potrivit, haine noi care să îi pună în valoare corpul bine proporţionat şi câteva bijuterii nu scumpe dar alese cu gust, ar fi fost o femeie uluitoare. Aşa nici nu ar fi putut spune ce vârsta are. Putea să aibă la fel de bine 18 sau 35. Sau chiar 40. Dar nu mai mult.
- 16 amandinele, 14 cataiful, 17 plăcinta şi 19 fondantele, în total 66 – rezumă vânzătoarea împachetând bomboanele şi aşezându-şi mâinile răbdătoare pe tejghea în aşteptarea doamnei ce numara de zor la bancnotele de 1 şi de 5 strânse în pumn.
Femeia stinse ţigara în farfuria de cafea şi îşi aprinse alta. Era a cincea judecând după numărul chiştoacelor strivite. Executa gesturile mecanic. Părea că mâinile se mişcă total independent de restul corpului, ca şi cum s-ar fi desprins de întreg şi ar fi acţionat prin propria voinţă. Ochii continuau să-i rămână ficşi şi reci, teribil de reci.
- Două choux-a-la-creme şi două mascote - murmură domnul elegant dinaintea sa zâmbind vânzătoarei. La pachet vă rog.
Ar fi putut fi foarte bine o prostituată în afara programului, tristă ca orice prostituată în afara programului. Se certase cu peştele, fusese izbită cu capul de pereţi şi se adăpostise acolo să-şi lingă rănile. Era o poveste credibilă. Urâtă dar credibilă.
- Dumneavostră?! - îl întrerupse vânzătoare din meditaţie.
Bărbatul se bâlbâi. Intrase să ia o plăcintă cu brânză şi să o mănânce în drum spre casă, însă femeia de la masă îl făcuse să-şi schimbe gândurile.
- O cafea şi o porţie de plăcintă dobrogeană.
- Bine, dar să ştiţi că la opt închidem.
Nu, nu putea fi o prostituată. Toate prostituatele erau spoite şi pline de tinichele, în timp ce femeia de la masă, dimpotriva, părea să se ferească de ele. Singura variantă rămânea prima, se certase probabil cu amicul sau avea o problemă în familie.
Luă farfuria cu plăcintă şi ceaşca de cafea şi se apropie de masă.
- Îmi daţi voie?
Aşa cum se aşteptase femeia nu îi răspunse. Ridică doar un ochi spre el apoi îl coborî la loc fixându-l pe un punct de pe zidul opus. Zâmbi. Şi farfuriile ca şi localul aveau mai bine de 30 de ani. "Cofetăria Trandafirul" scria pe marginea porţelanului alb, gros, înconjurat de o dungă albastră. Ochii îi căzură din nou pe coapsa femeii. Primul gât de cafea alunecă greu ca un cocoloş uriaş de pâine. Inima începu a se roti ameţitor în jurul propriului centru. “Ce naiba?! Din cauza unei necunoscute aride şi oarecare?!” se minună bărbatul încercând să domolească năvălnicia inimii. Trase farfuria aproape şi adulmecă plăcinta. Pe coapsă, bucata dezvelită de piele strălucea asemeni unei furculiţe de agint la o masă ordinară zgândărindu-i privirea. Împinse farfuria. Nu mai avea niciun chef de plăcintă. Sorbi o nouă gură de cafea şi aceasta se prăvăli ca-ntr-o cascadă cu nenumărate trepte până în stomac. Oricât încercă să-şi rasucească privirile nu reuşi, de parcă s-ar fi sudat de coapsa femeii înţepenind în neclintire. Şi în timp ce o mână ţinea strâns ceaşca de cafea lipind-o din nou de buze, cealaltă începu să se depărteze de corp cu de la sine voinţă. Ocoli încetişor piciorul metalic al mesei, pipăi scaunul alăturat, îi urmă marginea uzată, atinse genunchiul femeii, urcă gâfâind către bordura dantelată a ciorapului pentru a se răsfira apoi peste pielea caldă cufundându-se-n ea precum fluviul în marea cea mare. Încercă să-şi retragă mâna dar aceasta nici nu se sinchisi. Rămase acolo mângâind abia atingându-l, rotundul de piele. Bărbatul se scutură din reverie, îşi adună gândurile din risipiri şi mâna începu în sfârşit să alunece înapoi spre cealaltă, oprindu-se parcă nelămurită la fiece centimetru parcurs îndărăt şi privind cu jind peste umăr la locul fierbinte ce-l părăsea cu dezamăgire. Dar chiar înainte să părăsească complet marginea dantelei se petrecu ceva cu toul neprevăzut. O altă mână apărută de niciunde se aşeză peste propria-i mână blocându-i retragerea. Ba mai mult, mâna străină o strânse uşor pe a sa, o aduse înapoi peste pielea caldă şi o apăsă tandru. Bărbatul tresări. Ca prin minune legăturile mâinii cu restul se restabiliră şi bărbatul zâmbi. Femeia nu. O cercetă atent. Nu se putea numi o femeie frumoasă, dar era plăcută. Nu înţelegea însă ce-l captase, ce-l vrăjise, cum de se simţea atât de atras de ea. Era doar exacerbatul libidou bărbătesc sau era vorba despre altceva mai subtil? Îi caută ochii şi privirea femeii atrasă parcă de o forţă supranaturală se încovoie asemeni unei grinzi metalice aşezate greşit care trebuie întoarsă la locul din proiect. Presiunea palmei scăzuse şi degetele împletite cu ale sale se retraseră şerpuind uşor ca nişte lighioane fierbinţi înapoi către bârlogul subpământean din care se iţiseră.
Vânzătoarea începuse să strângă în dulapuri şi în frigidere ceea ce era expus pe tejghele. O simţea mişunând de colo colo ca o albinuţă harnică pregătindu-se de iarnă. Zgomotul de uşi trântite şi de vase metalice înghesuite pe rafturi rupea în fâşii subţiri însingurarea dintre ei. Privirile le erau ca doi magneţi jucându-se în jurul polilor opuşi. O vreme se atrăgeau şi se tot apropiau pentru ca atunci când erau foarte aproape să se răsucească brusc şi să se departeze iar, alergând spre colţurile încăperii... Şi tocmai când credea că jocul se apropie de sfârşit, mâna venită de niciunde îi prinse iar degetele, i le răsuci peste pulpă croindu-le drum spre interiorul ei reţinându-el captive în încercuirea plăcerii. Erau atât de fierbinţi degetele femeii încât brusc îi caută orbitele să vadă dacă scuipă flăcări pe ochi sau dacă se vede prin ei vâlvătaia dinlăuntru. Era un adevarat paradox privirea femeii, din exterior părea un bloc continuu de gheaţă, dar înlăuntru era doar o masă amorfă de lavă. Pe măsură ce mâna bărbatului se mişca pofticioasă, buzele femeii începură să tremure uşor. Ochii alunecară spre ceafă şi respiraţia deveni sacadată şi şuieratoare. Bărbatul se sperie. Aruncă un ochi după vânzătoare. Nu se zărea niciunde, în timp ce zgomotul ascuţit de uşi şi crătiţi trântite continua să taie liniştea în pătrate egale, asemeni celor de plăcintă cu dovleac. "Doar să nu aprindă lumina" gândi el, căci înserarea cuprinsese străzile oraşului furişându-se în case printre cercevelele strâmbe ale ferestrelor sau prin uşile uitate întredeschise. Închise ochii. Ştia că e pierdut. Mersese prea departe. Înfierbântat urcă palma pe coapsă în sus, o arcui peste mijlocul femeii, apoi îi cuprinse prin pânza subţire sânul. Avea sânul greu. Îi umplea palma. Degetele alunecau peste pieptul femeii ca un val peste ţărmul tăcut, apoi nerăbdătoare despletiră nasturii cămăşii, îi dezveliră umărul şi se înfruptară din fierbinţeala cărnii. Şi nu doar degetele se înfruptară cu furie din ea ci şi buzele. Amarnic se înfruptară. Nu se mai auzea nicio uşă trântită, niciun zgomot metalic. "A terminat şi ne priveşte" gândi bărbatul în timp ce degetele sale pline de dorinţă continuau să frământe aluatul plăcerii. Nici n-a realizat când femeia s-a ridicat, s-a lipit cu spatele de zidul dintre cele două ferestre imense şi l-a tras lângă ea. I-a desfăcut pe îndelete cureaua, apoi cu îndemânare unul câte unul nasturii. Ştiuse că nu mai există scăpare căci n-a încercat să se dezlege la timp. Aşa că avea să suporte consecinţele şi să ducă totul până la capăt. "Doar să nu aprindă lumina" murmură bărbatul doar pentru sine, dar femeia îl auzi şi chicoti.

Încercă să se ridice dar o greutate mare îi apăsa pieptul. Era bustul femeii lipit de al său, cu sânii goi strivindu-i trupul şi gândurile. Se scutură şi-şi privi cu înfrigurare ceasuI. Limbile de fosfor arătau ora nouă şi un sfert. Trecuse mai bine de-un ceas peste ora de închidere. Era întunieric beznă, doar lampadarele străzii strecurând câte o rază de lumină strâmbă prin ferestrele unduite. Căută neliniştit din priviri vânzătoarea. Nu era nicăieri. "O fi plecat şi ne-a încuiat înăuntru" gândi. O scutură pe femeie şi-i sopti încetişor la ureche "Mergem?!". Femeia se ridică în capul oaselor, îşi lungi gâtul şi-l sărută apăsat pe obraz. "Da!"

Uşa era descuiată iar aerul răcoros. Femeia ridică gulerul trenciului şi porni agale spre centru. Avea piciorul frumos, cu gamba delicat arcuită, aşezat într-un pantof cu vârf ascuţit şi toc înalt, îmbrăcat într-un ciorap negru fin.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Plăcinta (prima parte)

Bărbatul intră grăbit, cercetă preţ de câteva secunde produsele întinse pe tejghele şi se aşeză mulţumit la rând. Nu erau decât două persoane. O cucoană corpolentă, având o sacoşă de plastic pe care scria mare “Real”, burduşită cu d-ale gurii şi din care se iţeau câteva capete de praz şi două-trei legaturi de verzituri într-o mână şi o alta de pânză în care se puteau ghici mai multe sticle şi borcane grele în cealaltă, parlamenta cu vânzătoarea.
- Da amandinele astea sunt proaspete? Când au venit? Da frigideru merge? Răceşte bine? Şi cât e una? Sunt dulci tare? Aveţi laborator aici sau le aduceţi din altă parte?
- Bine, dă-mi patru amandine şi patru savarine - decise doamna în cele din urmă după cetrecu în revistă cu degetul arătător toate prăjiturile din vitrină şi clipi pofticioasă la jumătate dintre ele.
Bărbatul îşi roti privirea împrejur. Era o cofetărie din cele vechi de cartier, cu scaune şi mese cu picioare din bară metalică rotundă, vopsite cândva demult, de foarte mult timp, în gri-opac şi tăblii din pefeleu galben care se crăpau ca bobocii de garoafă sub freamătul timpului agăţând pantalonii domnilor şi ciorapii doamnelor, cu vitrine frigorifice antice trăgând din greu pentru a-şi menţine statutul de frigider, cu ziduri obosite şi îmbătrânite de atâta amar de priviri rătăcite şi lampadare din cele cu glob rotund alb ce abia-şi rostogoleau lumina prin trecutul depus în grăunţe minuscule înlăuntru. În cofetărie mai era o singură persoană în afara celor două care stăteau la coadă, o femeie ce-şi bea cafeaua singură la una din mese.
Vânzătoarea răspunse răbdătoare la întrebările pofticioasei doamne, alese prăjiturile, le împachetă cu hârtie reciclabilă gri-murdar, în stilul clasic, cu ţugui asemeni acoperişurilor de catedrală gotică şi i le întinse.
- Şi să-mi mai daaaai ... nişte plăcintă.
- Dulce, sărată? Cu carne, cu brânză, cu ciuperci? Eu…
- Dă-mi d-aia cu dovleac - întinse doamna cu sacoşele degetul în direcţia unei tăvi uitate pe un colţ de tejghea, retezându-i cuvintele.
- Cât să fie?
- Să fie caaaam juma de kil.
Vânzătoarea rostogoli de câteva ori cutiţul rotund peste coca moale, aşeză plăcinta pe tăviţa de carton şi cântări. Acul cântarului se burzului zdravăn de câteva ori, apoi se linişti şi se propti în dreptul lui 500. Înainte însă ca vânzătoarea să apuce să împacheteze, cu o mişcare rapidă şi abilă doamna îşi vârî două degete în miezul galben şi moale, sfâşie o bucată şi o îndesă între buze...
- Mmm ... nu-i proaspătă. Nu, nu! Nu mai vreau cu dovleac... - făcu ea din cap nemulţumită şi aruncă ochii peste umărul vânzătoarei răscolind cu privirea tejghelele acoperite de tăvi, farfurii şi ustensile diverse.
Femeia de la masă îşi aprinsese o ţigară şi trăgea puternic fumul în piept. În lipsa uneialte îndeletniciri bărbatul îşi împleti privirile în jurul ei. Era o persoană ştearsă, nu atrăgea atenţia prin nimic. Îmbrăcămintea era decentă dar îşi pierduse demult strălucirea, faţa îi era absolut banală, iar părul stins. Privea fix înainte şi trăgea adânc din ţigară, sorbind din când în când guri mici din ceaşca de cafea. Părea ruptă de lume, pierdută undeva într-un spaţiu suspendat deasupra realităţii. "Ce-o căuta singură aici la ora asta?" gândi bărbatul privind-o lung şi abia atunci îi observă piciorul. Avea un picior frumos, aşezat într-un pantof cu vârf ascuţit şi toc înalt, îmbrăcat într-un ciorap negru fin, cu o gambă delicat arcuită şi o pulpă ademenitoare. Trenciul alunecat în lateral şi fusta scurtă ghemuită sub fese îi dezveleau piciorul până aproape de coapsă. Stătea picior peste picior, unduindu-l uşor pe cel de deasupra ca şi cum l-ar fi expus cu galanterie într-o vitrină de magazin. Ochii bărbatului cercetară pofticioşi coapsa femeii în căutarea unui petec alb de piele. Îl excitau teribil ciorapii de damă strânşi sus pe pulpă într-o fâşie de dantelă şi mai ales bucăţica aceea de piele îmbiindu-se ademenitor simţurilor. Dar oricât scormoni cu privirea, dezvelind ca foile de ceapă penumbre subtiri şi lungi, nu descoperi ceea ce căuta. Nici ora nu-l ajuta căci ziua se clătina uşor spre înnoptare ca o balanţă obosită să mai stea suspendată între două felii de nicicum. Parcă ghicind gândurile bărbatului femeia se răsuci uşor schimbând centrul de greutate al corpului pe celălalt picior şi o fâşie de lumină intrată pe fereastră se strecură cu agilitate printre muşcatele din geam, ocoli spătarul scaunului şi pulpana trenciului, alunecă peste mijlocul femeii şi se prelinse pe pulpa sa ca o adiere uşoară. Ochii bărbatului sticliră.
Doamna nu găsi nimic interesant din prima încercare aşa că îşi roti iar ochii în căutarea plăcintei multdorite, venind acum din partea cealaltă a încăperii. Barbatul din urma ei, un bătrân sobru şi îmbrăcat elegant începu să bombăne.
- Haideţi doamnă, dacă nu v-aţi hotărât da-ţi-vă la o parte să ia altcineva până vă decideţi dumneavoastră. Era civilizat să hotărâţi ce vreţi să cumpăraţi înainte să vă aşezaţi la rând,nu acum.
- Da ce-ai musiu, te-ai sculat cu faţa la cearceaf? Mă hotărăsc când vreau eu, că doar nucumpăr pe banii dumitale, cumpăr pe-ai mei şi am muncit din greu pentru ei... Nu ca alţiicare îi primesc de-a gata şi se mai şi răţoie la lume - se întoarse femeia pusă pe harţă, măsurându-l din cap până în picioare pe domnul cu papion şi baston de cireş cu mâner din os sculptat, ridicând o nară şi inspirând prin dânsa şuierător şi ostentativ.
- Dacă nu-ţi convine mai sunt şi alte cofetării în oras, nu trebuie neapărat să cumperi de aici - mai aruncă ea arţăgos peste umăr.
Bărbatul îşi înghiţi cuvintele şi întoarse privirea.
- Dă-mi d-asta dobrogeană - se hotărî în cele din urmă plescăind uşor din buze şi umezind-o pe cea de sus cu ajutorul celei de jos cocoţată până în dreptul nasului.
Trezite din letargie simţurile bărbatului începură să freamăte tremurat în jurul femeii de la masă, ca aripile unei păsări colibri în jurul granulelor de polen de pe pistilul unei flori de genţiană. La o privire mai atentă constată că are trăsături frumoase, dar era în mod evident neîngrijită, ba ar fi putut spune fără tăgadă că era voit neîngrijită. "Poate s-a despărţit de iubit, poate că i-a murit cineva din familie" gândi el. Avea ochi mari şi frumoşi, însă încercănaţi, buze delicat arcuite dar palide până la transparenţă, tenul curat şi tern. Nu purta nicio bijuterie şi aparent niciun fard cu excepţia unui contur cu creion negru pe pleoapa de sus. Avea un corp subţire cu pieptul plin, ceea ce cu siguranţă ar fi atras privirile bărbaţilor pe stradă, deşurubând capetele înguste de pe trupuri vânjoase. Îl intriga gestul femeii. O făcuse intenţionat sau fusese doar o potrivire neaşteptată dar binevenită?!

duminică, 18 noiembrie 2012

Despre iubiri, curcani si Ziua Recunostintei


Aş fi pus capăt învârtirii mele în jurul ideii acesteia de iubire monomă sau dimpotrivă de iubire fluturalnică dacă nu m-ar fi stârnit La fee cu ultima ei însemnare (de fapt ultima şi o alta mai veche) “Cum ne pregatimde o noua iubire” şi “Iubirea nu e curcanul de ziua recunostintei”.

Lăsând la o parte confuzia creata de această “nouă” care era gândită ca “urmând alteia” şi nu “concomitent cu alta” tema este una interesantă şi actuală.
E o temă sensibilă şi care cu siguranţă se vede altfel din fiecare unghi, prin prisma experienţei de viaţă a fiecăruia dar şi a înălţării în timp, ceea ce aduce schimbări în modul de gândire, având în vedere că pe măsură ce vezi lucrurile mai de sus perspectiva este mai largă (lucrurile se văd într-un context mai amplu, nu spun că se văd neapărat mai bine). Probabil că n-aş fi intervenit dacă tema aceasta nu se brodea la fix cu ultimele mele două însemnări.
Am înţeles ideea lui La Fee precum şi punctul de vedere al cititorilor ambelor articole şi nu încerc să le combat. Doar întreb. Nu este oare o ipocrizie (uuu, urât sună) acceptată şi asumată faptul că decidem că am găsit “adevărata iubire” fără să le încercăm pe celelalte?! Nu este în mod evident o exagerare să proclamăm că EL este “cel mai bun”, “cel mai frumos”, “cel mai tandru”, “cel mai inteligent” fără să le dăm o şansă şi celorlalţi!? O, desigur, cel mai bun, mai frumos, mai tandru, mai inteligent, dintre cei evaluaţi deja, ceea ce de foarte multe ori înseamnă prea puţin, o picătură într-un ocean (cu excepţia cazurilor în care…:) ). Îndrăgostindu-ne nu orbim parţial, sau total… şi pierdem foarte mult din spectrul vizual, până la a reduce totul la o linie verticală?! Ba da! Probabil că da…
Nu este oare o amputare asumată faptul că odată ce acceptăm că am găsit “iubirea adevărata”, încetăm a ne mai ţine sinusurile plăcerii deschise către dejurîmprejur, ci le închidem într-un cerc ermetic mic, mic de tot, cât ceasul de la mână?! Dacă citim o carte şi ajungem la concluzia că este “cea mai bună” pe care am citit-o vreodată, vom înceta după aceea să mai citim cărţi?! Nu cumva citind vom găsi cărţi şi mai bune, tot mai bune şi mereu alta va fi cartea cea mai apropiată sufletului? La fel pentru un film, o melodie sau o floare…
Cu siguranţă la fel s-ar întâmpla şi atunci când ne stabilim alesul inimii dacă nu ar fi fidelitatea. Aceasta ne opreşte să mai căutam, iar legăturile sufleteşti pe care le stabilim ulterior ne prind ca-ntr-o urzeală fină de mătase fără să ne mai lase libertatea de a mai mişca. Dar este oare “corect”? Nu pierdem astfel experienţe de viaţă care ar putea să ne facă sa explodeze pe cerul sufletului focuri de artificii?!
Nu cumva cufundându-ne în iubire şi încuind uşile spre lumea din jur ne lipsim de o bucată mare de trăire care ne-ar îndestula viaţa?! Nu cumva izolându-ne de lume putem rata de fapt “adevărata iubire” pe care nici măcar n-am apucat s-o dezvelim?! E greu de spus, dar probabil că da, înşurubarea în “adevărata iubire” ne va priva de alte experienţe cel puţin la fel de plăcute.
Nu cumva altele sunt cauzele pentru care încetăm sa explorăm, ci nu faptul că am găsit ceea ce căutam?! Pe lângă fidelitate, apartenenţa la cuib, morala societăţii (mai ales), comoditatea, structura umană monogamă (foarte importantă).  
Nu propovăduiesc în nici un caz infidelitatea, nici nestatornicia, dar cred că adesea alegem opinii care să fie mai degrabă “politically correct” decât raţionale. Şi oricum dragostea are foarte puţin de-a face cu raţiunea, iar asta fiind spus cred întregul meu raţionament se năruie. :)
PS: Probabil că am supărat deja o parte din cititori (cei cotropiti de vâlvătaia iubirii) dar dacă nu am dreptate aştept să fiu combătut cu argumente.

vineri, 16 noiembrie 2012

Cele cinci vieti ale bărbaţilor

În evoluţia sa bărbatul trece prin cinci stadii. Acestea sunt foarte bine definite şi conturate. Anii pot varia uşor dar caracteristicile stadiilor prin care trec nu.
a) Bondarul
Primul stadiu din viaţa unui bărbat este cel de bondar. Până la vârsta de 25 de ani bărbatul este un libertin, un frivol, un nestatornic. Zboară lipsit de griji din floare în floare culegând polenul de pe fiecare stamină întâlnită în cale. Se împerechează la întâmplare cu tot ce are o pereche de... aripi şi zboară: gărgăriţe elegante, libelule cu trup zvelt, fluturoaice sulemenite în culori îmbietoare, musculiţe ameţite, albine aşezate şi harnice. Nu-l interesează viitorul, nici măcar ziua de mâine, ci doar clipa, pe care o trăieşte arzând ca o făclie de magneziu. Grijile sunt undeva departe, munca nu i se pare o prioritate, familia e o piatră de moară (cu excepţia cazurilor în care posedă depozite de polen adunate cu trudă, caz în care se înfruptă cu voioşie din agoniseala bondarilor bătrâni). Caută să-şi schimbe în fiecare an nu numai aripile dar şi întreaga caroserie sub care să dosească un motor cu tot mai mulţi cai putere, care să impresioneze lepidopterele ce-şi flutură pleoapele încărcate de rimel din jurul său. Trăieşte cu patimă azi pentru a cădea în letargie mâine, se luptă cu furie poimâine, pentru a-şi linge liniştit rănile o zi mai târziu. Are o evoluţie aleatorie şi zigzagată ca o picătură de fosfor într-un pahar cu apă. Nu are niciun plan, niciun ţel, nicio certitudine. Viaţa i se pare frumoasă şi fără de sfârşit.
b) Castorul
După perioada zglobie de bondăreala bărbatul capătă încet încet raţiune şi instinctele sale primordiale îşi fac loc către suprafaţă. Bărbatul începe să-şi caute perechea şi să-şi construiască un adăpost sub cer. Astfel el intră în perioada de construcţie, de asimilare. Are încredere neţărmurită în forţele sale, este convins că poate răsturna lumea cu braţele şi mintea sa, nu pregetă să se implice în tot ce îi poate aduce un avantaj chiar dacă adesea efortul e mare şi câştigul e mic. Redefineşte apăsat contururile lui “al meu” luptându-se cu toată lumea pentru ceea ce crede că i se cuvine. Construieşte cu furie, uneori fără să fie înţeles de către cei din jur, căci fiecare are în cap propria sa imagine despre ce înseamnă "a construi" şi cum ar trebui să arate "construcţia". Nu ezită să lucreze în acelaşi timp pe mai multe planuri, la mai multe baraje, fără să simtă oboseala. Este puternic şi frumos, deşi nu-l mai interesează atât de mult nici una, nici alta. Îi place să fie respectat, se aşteaptă ca efortul să-i fie recunoscut şi apreciat şi tânjeşte în ascuns după tandreţe. Îşi iubeşte castoriţa şi căstoreii şi face eforturi ca ei să nu ducă lipsă de nimic. Este de fapt un visător, căci are dorinţe şi speranţe mai mari decât poate duce şi când va ajunge să-şi definitiveze "construcţia" va constata dezamăgit că n-a ajuns acolo unde a visat şi că totul e de fapt deşertăciune.
c) Popândăul
Acesta este punctul în care bărbatul trece în stadiul de popândău. Acest stadiu se atinge undeva în jurul vârstei de 40 ani. Din cauza dezamăgirii despre care aminteam acest punct de inflexiune din viaţa bărbatului a căpăt şi denumirea "criza vârstei a treia sau a popândăului". Bărbatul intră din etapa dorinţelor, a faptelor, într-una a dezamăgirilor, a neputinţei. El începe să fie supărat pe şef, pe colegi, pe vecini, pe autorităţi, pe UE, pe popândoaică, ce mai, pe întreaga lume. Se consideră adesea un nedreptăţit, fiind bulversat de dezechilibrul dintre ceea ce crede că poate face şi ceea ce poate face cu adevărat. De pe culmea pe care se află vede în sfârşit capătul drumului şi aceasta îl sperie atât de tare încât se adăposeşte deseori în vizuini săpate sub pământ, de unde scoate capul doar când se linisteşte şi consideră că toate pericolele au trecut. Nu mai are nici frumuseţea crudă din tinereţe, nici puterea din perioada de castoreală şi se simte lipsit de voinţă şi de vlagă. Devine temător, nesigur, incapabil să-şi ducă la îndeplinire planurile prea mari şi prea grele. Mai toate îi par dificile, inutile, scumpe. Intră deseori, ca din greşeală, în vizuini străine din dorinţa de a-şi linişti tremurul sufletului şi a-şi topi frustările, căutând un suflet care să-i dea măcar iluzia că-l înţelege. Căci altfel nimeni nu o face. Şi nici nu ar avea cum atâta timp cât nici măcar el nu ştie ce vrea şi nu se înţelege pe sine. În mod cu totul de neînţeles pentru cei din jur ajunge să concubineze, el care pare atât de pământean, cu vieţuitoarele cerului, cu vrăbii zlobii şi gureşe, cu pitulici zvelte, cu pupeze colorate, cu porumbiţe delicate, pe aripile cărora se simte în al nouălea cer.
d) Cerbul
Etapa de popândeală se încheie undeva în jurul vârstei de 50-55 de ani când bărbatul devine cerb. El capătă în sfârşit echilibrul dorit. Nu mai e puternic ca leul sau elefantul, nu mai e frumos şi agil precum calul sau tigrul, dar devine semeţ şi demn. Nu se mai vaită, nu mai cerşeşte, nu mai are speranţe deşarte. Se înşurubează în realitate fixându-se cu copitele mari şi puternice în pământ. Devine conştient de calităţile şi defectele sale pe care şi le asumă şi îşi pune cunoştinţele şi aptitudinile în slujba turmei. Este deseori căutat de cerbii cu corniţe moi pentru sfaturi şi ajutor iar el este încântat să le ofere. Este adesea "animalul din umbră" care nu mai apare în liminiş dar căruia îi place să controleze jocurile. Acceptă fără ezitare lupta atunci când consideră că are dreptate şi are argumente, cerbii fiind adesea văzuţi de celelalte vieţuitoare arcuindu-şi coroanele în încleştări mândre. Se împerechează pe sub creste de munte cu ciute firave ce se învârt în jurul lor sperând că vor prinde ceva forţă şi energie dacă se adăpostesc sub coarnele lor rămuroase. Virilitatea încă zvâcneşte în el. Simte cum întinereşte şi deşi trupul îi seamănă tot mai mult cu cel al unui copac cu scoarţa crăpândă, sufletul capătă ramuri tinere şi fragede. Cerbul se simte liber şi liniştit, căci nu mai are nici grija adăpostului, nici a zilei de mâine, nici a urmaşilor care curg unul din altul ca sămânţa din pin şi pinul din sămânţa subţire. Se consideră încă în putere, deşi ştie că nu va mai dura mult, căci o simte cum se scurge din el picătură cu picătură.
e) Şarpele
Şi când toată puterea s-a scurs bărbatul devine şarpe. Nu mai are braţe cu care să construiască, nu mai are picioare cu care să se înfigă în real, nu mai are nici trup. Nici simţurile nu-l mai ajută. Din animalul fălos care era odinioară mai rămâne doar capul. Maşinăria funcţionează perfect, poate puţin mai lent, dar mai precis, fără erori subiective. Face conexiuni, leagă prezentul cu trecutul, ce-a fost cu ce-o să fie. Gândeşte lucid şi împarte bucuros sfaturi şi poveşti celor dispuşi să-l asculte. Se târăşte dintr-o lume în alta, alunecă pe sub uşi, pe sub cercevelele ferestrelor, ca un gând despre trecut. Ochii îi sunt încă mari şi strălucesc mai tare ca niciodată. Acolo s-a strâns toată energia sa, toată puterea, toată voinţa. Este adesea nebăgat de seamă şi călcat de cei ai casei pe coadă, pe care o pierde deseori, încercând cu migală să-şi croşeteze alta imediat ce descoperă pierderea. Nu vrea să fie o piedică în calea nimănui şi de aceea coboară încetişor spre cimitirul elefanţilor unde nu va ajunge niciodată căci va fi strivit până acolo sub tălpile uriaşe şi grele ale acestora.