Prima dată când am observat că se întâmplă ceva ciudat cu casa în care locuiesc a fost la aniversarea celor cincizeci de ani de viaţă. Mă întinsesem peste masă, având grijă să nu-mi murdăresc cămaşa cea nouă din pânză de in de marginea unsuroasă a farfuriei, pentru a sufla în lumânări şi din cauză că masa era prea înaltă nu am putut să le sting decât din a treia încercare, chestie care mi s-a părut lamentabilă. De fapt nici nu erau mai multe lumânări, v-aţi gândit probabil că or fi fost cincizeci şi nu înţelegeaţi cum de au încăput toate pe un tort de ciocolată atât de îngust cât o jofră. Nu, nu era decât una albă, înaltă de vreo patru degete, cu marginile albastre, formată dintr-o cifră cinci şi o cifră zero. Importantă nu a fost însă lumânarea ci faptul că a trebuit să mă întind peste masă. Niciodată până în ziua aceea de sâmbătă nu trebuise să mă întind peste masă pentru a sufla în lumânări sau pentru a atinge ceva care se afla pe partea cealaltă a mesei. Pur şi simplu întindeam mâna şi apucam. Dar în ziua respectivă mi-am dat seama că odată cu trecerea timpului casa începuse să crească. Creştea ca orice vietate ce se învârte în jurul meu, ca un pui de găină, ca un fir de iarbă, ca ziua sau ca noaptea…
Masa a fost cea mai bună măsură a faptului că în ultima vreme clădirea în care locuiam începuse să crească semnificativ. Poate că ea crescuse şi mai demult, dar mai puţin şi nu băgasem eu de seamă, fiind prea ocupat să-mi termin studiile, să-mi întemeiez o familie, să am o ascensiune profesională cel puţin decentă dacă nu de invidiat, să-mi cresc copiii, să le asigur un viitor fericit…
Pe la cincizeci şi doi masa şi scaunele, care de altfel se integrau perfect în mobilierul bucătăriei, căci fuseseră cumpărate de nevastă-mea pe când eu eram plecat într-o delegaţie la Baia Mare şi aduse acasă cu taxiul, crescuseră atât de mari încât a fost nevoie să-mi pun o pernă sub fund pentru ca să pot ajunge la marginea mesei şi să pot mânca ciorba fără s-o pun pe faţa de masă galbenă cu frunze mari verzi croşetate de mână. La cinzeci şi patru mi-am mai pus o pernă, la cinzeci şi şase încă o pernă şi tot aşa până la şaizeci când era să cad şi am hotărât să mai tai din picioarele meselor şi scaunelor din casă căci crescuseră exagerat de mari, cum de altfel îmi crescuse şi părul care îmi albise complet.
În mod evident toate din casă crescuseră în acelaşi ritm cu masa şi cu scaunele din bucătărie, uşile, ferestrele, şifonierele cu haine, vesela, obiectele sanitare din baie, canapeaua şi fotoliile din piele crem, patul matrimonial, covoarele, televizorul. Cele mai multe crăpaseră din cauza creşterii excesive, de exemplu uşile şi ferestrele din lemn de stejar sau şifonierul, în crăpăturile cărora puteai să bagi degetul, obiectele sanitare de la baie căpătaseră un model fin din fisuri delicate, altele schimbându-şi periodic culoarea precum frunzele copacilor. Singurul la care n-am avut nimic de obiectat a fost televizorul, căci datorită creşterii lăţimea îi devenise de două ori mai mare decât propria mea înălţime ceea ce-mi oferea o vizionare extraordinară a programelor TV în sistem home-cinema pe care altfel nu mi-aş fi permis-o, fapt însă compensat de scăderea alarmantă a vederii, bănuiesc că din cauza pixelilor care erau urăţi şi stacojii ca nişte gândaci de Colorado şi începuseră să mişune pe ecran.
Când şi după tăierea picioarelor meselor şi scaunelor din casă a trebuit să-mi pun perne sub fund ca să ajung la farfuria cu ciorbă, sau a trebuit să mă sui pe taburet pentru ca să ajung să-mi iau cămăşile de pe umeraş, m-am speriat grozav. Am ieşit în fugă prin uşa imensă, mai mare decât porţile templului lui Amon Ra din Karnak şi am dat fuga alături la Georgescu, cu care mai jucam o tablă uneori, când nu era nevastă-sa acasă, ca să-i povestesc toată tărăşenia. El m-a ascultat atent fără să scoată niciun sunet, apoi m-a prins strâns de cot, da strâns tare de credeam c-o să-i iasă degetele prin cotul meu de plastilină şi mi-a arătat cu vârful bărbiei ceva, n-am înţeles deloc ce. Dar în timp ce căutam cu privirea ceea ce a vrut să-mi arate mi-am dat seama de grozăvie. Casa lui Georgescu crescuse la fel de mult ca a mea, ba poate chiar mai mult. “Nici nu realizezi ce îngrozit sunt - mi-a spus Georgescu tremurând ca o petală de mac. Cât o să mai dureze asta? - a întrebat cu lacrimi în ochi. În ritmul ăsta Blackie o să creadă că sunt un soi de arătare înrudită cu şoarecele şi o să mă mănânce, nu-ţi dai seama?!. Trecutul, trecutul ne-a lăsat baltă şi realitatea s-a urcat peste noi ca o văduvă neagră. Cum oprim chestia asta? Cum o opriiim, spune! – a urlat Georgescu la mine într-un crescendo efervescent, incapabil să se mai controleze şi încercând să mă strângă de gât prinzându-mi strâns cele două capete ţuguiate ale gulerului.” Brrr… a naibii treabă. Georgescu avea dreptate. Dogul lui german care şi aşa era destul de voinic, ajunsese de trei ori cât noi, laba acestuia fiind aproape la fel de mare cât capul meu.
L-am lăsat pe Georgescu în plata Domnului şi m-am întors acasă să-mi văd de ale mele. Faptul că nu mai puteam ridica furculiţa, peria de dinţi sau capacul de la WC m-a pus însă serios pe gânduri. Ca să reînvii timpurile de altă dată şi să păcălesc realitatea mi-am construit o căsuţă mai mică în propria casă. O făcusem dintr-o cutie de carton în care primise nevastă-mea nişte chestii de la Avon, parfumuri, rujuri, farduri, deodorante, creme, în care tăiasem cu cuterul patru ferestre mari acoperite cu celofan bleu şi pe care o mobilasem cu jucării d-ale fetelor pe care le mai păstram încă într-un sac de plastic în beci. O instalasem sub televizor şi printr-un sistem simplu de oglinzi aduceam imaginea teve pe un cearceaf alb în camera de zi, în timp ce sunetul îl filtram prin-un pai şi un smoc de vată, căci altfel ar fi fost prea puternic pentru urechile noastre sensibile. O vreme a fost ok, a fost chiar perfect. Nici nu părea că e doar o iluzie. Era o păcăleală pe cinste. Dar asta a durat doar o vreme, apoi şi cutia de carton a devenit mult prea mare. Şi a trebuit să caut alta.
Azi dimineaţă am ieşit să iau nişte pâine. Pune vecina de la doi pe pervazul ferestrei pentru porumbei şi o parte din firimituri cad pe trotuar. Sunt numai bune pentru noi. Doar că imediat ce-am ieşit m-am împiedicat într-o aripă uscată de bondar, naiba ştie cum ajunsese în mijlocul drumului şi am alunecat într-o fisură din asfalt rămânând înţepenit între trei grăunţe de pământ.
Proprietarul cel nou a sădit în grădină o tufă de liliac alb.
marți, 14 aprilie 2015
vineri, 10 aprilie 2015
Scări
Blocul în care stau are patru etaje. Eu locuiesc la trei, sub mine stă familia Popovici iar deasupra tanti Lucreţia. Ea se plânge mereu că vara e prea cald şi iarna e prea frig din cauză că deasupra are doar tavanul subţire şi apoi cerul. Cerul nu ţine iarna cald şi vara răcoare, cerul e doar un gard, spune tanti Lucreţia.
Alaltăieri seară când am vrut să ies să-mi iau ţigari am avut parte de o surpriză uriaşă. Cineva demolase scara în dreptul etajului trei. Nu ştiu cum a putut să facă una ca asta fără să iasă tărăboi, da uite că a reuşit. Era scară ca lumea, din beton armat, de pe vremea lui Nea Nicu, făcută cu simţ de răspundere şi cu pietricele de mozaic, nu era de ici de colo s-o culci la pământ. Nu mai rămăsese decât platforma de beton de la etajul meu cu nişte fiare atârnând din ea, treptele dispăruseră toate şi în sus şi în jos. M-am lăsat în genunchi şi am cercetat cu amănunţime. Era ruptă ca şi cum ai frânge o pâine în două, nu era spartă cu dalta şi nici cu pickamerul. Întâi mi-am spus că o fi fost cutremur şi n-am simţit eu, dar nimeni nu părea să fie speriat de o asemenea grozăvie. Apoi am zis că o fi fost un defect de construcţie, o hibă ascunsă care a cedat, era singura explicaţie raţională pe care am găsit-o aşa şezând pe vine. Mi-am făcut cruce şi m-am întors înapoi în camera mea. Eram care va să zică suspendat, nu puteam nici să urc, nici să cobor. Jos însă viaţa se desfăşura netulburată.
A doua zi dimineaţă, era sâmbătă, m-am întâlnit în piaţă cu tanti Lucreţia. Cumpăra roşii. Am rămas uimit să o văd, căci între etajul trei şi etajul patru nu mai existau trepte iar tanti Lucreţia este prea bătrână pentru a executa cascadorii.
- Săru’ mâna tanti Lucreţia? Toate bune?
- Bună băiete.
- Tanti Lucreţia, da cum ai coborât mata dimineaţă, că e o problemă cu scările de la trei. Nu mai sunt!
Tanti Lucreţia a ezitat o clipă, apoi a dat din umeri. Nu-şi aducea aminte, dar nici nu părea foarte important pentru ea.
- Da tu cum ai coborât dacă zici că nu mai sunt - mă întreabă ea clipind enigmatic.
- Cine?
- Treptele.
Rămân încremenit. Tanti Lucreţia are dreptate. Are perfectă dreptate. Nici eu nu-mi amintesc cum am coborât dimineaţă din bloc. Pur şi simplu nu-mi amintesc. În schimb pot să jur cu mâna pe inimă că aseară treptele nu existau. Am atins marginea jumulită a betonului cu degetele mele, am mângâiat pietricelele rotunjite, m-am înţepat în vârfurile ascuţite. Am văzut clar treptele de la doi care se dezveleau privirii înapoia celor care nu mai erau. Iar în sus am zărit tavanul dincolo de care nu mai e decât cerul.
- Da mata ai auzit ceva zilele astea?
- Ce să aud băiete?
- Aşa, ca un buf mare. Cum a căzut scara ... Sau poate nişte oameni.
- Nişte oameni?
- Nişte oameni care să vorbească şuşotit despre coborât şi despre urcat. Despre trepte. Cineva trebuie s-o fi făcut!
- N-am auzit nimic.
- Şi nici n-ai văzut nimic?
- Ce să văd, mamă?!
- Nişte macarale, sau nişte buldozere, nişte camioane. Sau nişte oameni…
- Nişte oameni?
- Da, nişte oameni care să ducă în cârcă o scară, o scară de beton.
- Crezi că ar fi putut? - Dacă ar fi venit noaptea, pe furiş, fără să-i vadă nimeni dar absolut nimeni, ar fi putut lua orice scară...
Tanti Lucretia a dat iar din umeri ţuguind buzele. Nu prea era de acord cu răspunsul meu, dar nici nu o interesa prea tare subiectul. Nici eu nu eram sigur.
- Ştii ce cred tanti?! Că de fapt e o parabolă!
- Cine? Scara?
- Nu, nu scara în sine, ci toată povestea! Cred că viaţa vrea să-mi spună că nu sunt bine ancorat cu picioarele în pământ. De-aia m-a lăsat fără treptele de jos.
Tanti Lucretia m-a privit strâmb ca pe un copac care în loc să crească vertical, creşte oblic, dar n-a spus nimic.
- Dacă nu eşti bine ancorat cu picioarele în pământ te bate vântul de te nenoroceşte, uite aşa - îi arăt eu înclinându-mi trunchiul în stânga şi în dreapta cu aproape nouăzeci de grade. Şi apoi te zboară, nu rezişti - îi explic şi desfac larg braţele simulând zborul unui avion.
Tanti Lucreţia nu pare entuziasmată de explicaţiile mele, a lăsat ochii în pământ. Se uita fix la o roşie storcită de la colţul unei tarabe. I se văd seminţele ca nişte maţe întoarse în afară. Nu cred că înţelege ce-i spun.
- Şi în sus?
- În sus ce? - o întreb intrigat ştiind că tanti Lucreţia de la patru nu are deasupra capului decât tavanul subţire şi apoi cerul.
- În sus de ce nu sunt trepte?
- Pentru că nu sunt conectat nici la vise, plutesc undeva între concret şi oniric ca o stafidă într-un aluat de cozonac. Şi dacă nu ai vise mori. De fapt eşti deja mort, un om fără vise este un om deja mort, un cadavru umblător. În mod paradoxal visele te ţin legat de realitate. Altfel realitatea ar părea prea obtuză, prea cenuşie şi mulţi şi-ar lua gâtul. Visele colorează viaţa, mută marginile ei dincolo de ceea ce poate cuprinde ochiul.
- Eu nu am niciun vis, mamă. Ce vis să mai am la vârsta mea?!
Mă uit la tanti Lucreţia. E subţire ca un ţâr, are braţele descărnate şi pielea îi înveleşte oasele goale ca un pled vechi. Ochii sunt pierduţi în orbite, abia se mai zăreşte albul undeva înapoia privirii obosite. Nu vreau să-i spun ce-am văzut.
- Da tanti, la vârsta matale...
Tanti Lucreţia şi-a ridicat sacoşa plină şi dă să plece. Eu mai rămân. Împing cu vârful pantofului roşia storcită sub tarabă. Cred că nu mă mai întorc în bloc, o să dorm la un prieten câteva zile. Mi-ar fi foarte greu să-mi explic existenţa treptelor. Apoi cred că ar fi bine să mă mut. Da, da, asta o să fac cu siguranţă, o să mă mut...
Alaltăieri seară când am vrut să ies să-mi iau ţigari am avut parte de o surpriză uriaşă. Cineva demolase scara în dreptul etajului trei. Nu ştiu cum a putut să facă una ca asta fără să iasă tărăboi, da uite că a reuşit. Era scară ca lumea, din beton armat, de pe vremea lui Nea Nicu, făcută cu simţ de răspundere şi cu pietricele de mozaic, nu era de ici de colo s-o culci la pământ. Nu mai rămăsese decât platforma de beton de la etajul meu cu nişte fiare atârnând din ea, treptele dispăruseră toate şi în sus şi în jos. M-am lăsat în genunchi şi am cercetat cu amănunţime. Era ruptă ca şi cum ai frânge o pâine în două, nu era spartă cu dalta şi nici cu pickamerul. Întâi mi-am spus că o fi fost cutremur şi n-am simţit eu, dar nimeni nu părea să fie speriat de o asemenea grozăvie. Apoi am zis că o fi fost un defect de construcţie, o hibă ascunsă care a cedat, era singura explicaţie raţională pe care am găsit-o aşa şezând pe vine. Mi-am făcut cruce şi m-am întors înapoi în camera mea. Eram care va să zică suspendat, nu puteam nici să urc, nici să cobor. Jos însă viaţa se desfăşura netulburată.
A doua zi dimineaţă, era sâmbătă, m-am întâlnit în piaţă cu tanti Lucreţia. Cumpăra roşii. Am rămas uimit să o văd, căci între etajul trei şi etajul patru nu mai existau trepte iar tanti Lucreţia este prea bătrână pentru a executa cascadorii.
- Săru’ mâna tanti Lucreţia? Toate bune?
- Bună băiete.
- Tanti Lucreţia, da cum ai coborât mata dimineaţă, că e o problemă cu scările de la trei. Nu mai sunt!
Tanti Lucreţia a ezitat o clipă, apoi a dat din umeri. Nu-şi aducea aminte, dar nici nu părea foarte important pentru ea.
- Da tu cum ai coborât dacă zici că nu mai sunt - mă întreabă ea clipind enigmatic.
- Cine?
- Treptele.
Rămân încremenit. Tanti Lucreţia are dreptate. Are perfectă dreptate. Nici eu nu-mi amintesc cum am coborât dimineaţă din bloc. Pur şi simplu nu-mi amintesc. În schimb pot să jur cu mâna pe inimă că aseară treptele nu existau. Am atins marginea jumulită a betonului cu degetele mele, am mângâiat pietricelele rotunjite, m-am înţepat în vârfurile ascuţite. Am văzut clar treptele de la doi care se dezveleau privirii înapoia celor care nu mai erau. Iar în sus am zărit tavanul dincolo de care nu mai e decât cerul.
- Da mata ai auzit ceva zilele astea?
- Ce să aud băiete?
- Aşa, ca un buf mare. Cum a căzut scara ... Sau poate nişte oameni.
- Nişte oameni?
- Nişte oameni care să vorbească şuşotit despre coborât şi despre urcat. Despre trepte. Cineva trebuie s-o fi făcut!
- N-am auzit nimic.
- Şi nici n-ai văzut nimic?
- Ce să văd, mamă?!
- Nişte macarale, sau nişte buldozere, nişte camioane. Sau nişte oameni…
- Nişte oameni?
- Da, nişte oameni care să ducă în cârcă o scară, o scară de beton.
- Crezi că ar fi putut? - Dacă ar fi venit noaptea, pe furiş, fără să-i vadă nimeni dar absolut nimeni, ar fi putut lua orice scară...
Tanti Lucretia a dat iar din umeri ţuguind buzele. Nu prea era de acord cu răspunsul meu, dar nici nu o interesa prea tare subiectul. Nici eu nu eram sigur.
- Ştii ce cred tanti?! Că de fapt e o parabolă!
- Cine? Scara?
- Nu, nu scara în sine, ci toată povestea! Cred că viaţa vrea să-mi spună că nu sunt bine ancorat cu picioarele în pământ. De-aia m-a lăsat fără treptele de jos.
Tanti Lucretia m-a privit strâmb ca pe un copac care în loc să crească vertical, creşte oblic, dar n-a spus nimic.
- Dacă nu eşti bine ancorat cu picioarele în pământ te bate vântul de te nenoroceşte, uite aşa - îi arăt eu înclinându-mi trunchiul în stânga şi în dreapta cu aproape nouăzeci de grade. Şi apoi te zboară, nu rezişti - îi explic şi desfac larg braţele simulând zborul unui avion.
Tanti Lucreţia nu pare entuziasmată de explicaţiile mele, a lăsat ochii în pământ. Se uita fix la o roşie storcită de la colţul unei tarabe. I se văd seminţele ca nişte maţe întoarse în afară. Nu cred că înţelege ce-i spun.
- Şi în sus?
- În sus ce? - o întreb intrigat ştiind că tanti Lucreţia de la patru nu are deasupra capului decât tavanul subţire şi apoi cerul.
- În sus de ce nu sunt trepte?
- Pentru că nu sunt conectat nici la vise, plutesc undeva între concret şi oniric ca o stafidă într-un aluat de cozonac. Şi dacă nu ai vise mori. De fapt eşti deja mort, un om fără vise este un om deja mort, un cadavru umblător. În mod paradoxal visele te ţin legat de realitate. Altfel realitatea ar părea prea obtuză, prea cenuşie şi mulţi şi-ar lua gâtul. Visele colorează viaţa, mută marginile ei dincolo de ceea ce poate cuprinde ochiul.
- Eu nu am niciun vis, mamă. Ce vis să mai am la vârsta mea?!
Mă uit la tanti Lucreţia. E subţire ca un ţâr, are braţele descărnate şi pielea îi înveleşte oasele goale ca un pled vechi. Ochii sunt pierduţi în orbite, abia se mai zăreşte albul undeva înapoia privirii obosite. Nu vreau să-i spun ce-am văzut.
- Da tanti, la vârsta matale...
Tanti Lucreţia şi-a ridicat sacoşa plină şi dă să plece. Eu mai rămân. Împing cu vârful pantofului roşia storcită sub tarabă. Cred că nu mă mai întorc în bloc, o să dorm la un prieten câteva zile. Mi-ar fi foarte greu să-mi explic existenţa treptelor. Apoi cred că ar fi bine să mă mut. Da, da, asta o să fac cu siguranţă, o să mă mut...
sâmbătă, 4 aprilie 2015
Duhul Apelor
N-aveam niciun chef să fac drumul acela dar a trebuit să mă duc. Niciodată nu faci doar ceea ce-ţi place, uneori trebuie să mai faci şi ceea ce trebuie. Era o zi groaznică, din cele în care nu-ţi vine să te ridici din aşternut. Dar eu m-am ridicat, m-am spălat, am mâncat şi am purces la drum.
Ploua. Vremea era grozav de mohorâtă. Totul era cenuşiu, şoseaua, copacii, iarba, volanul maşinii, celelalte maşini. Mă plictiseam de moarte. Urmăream absent dungile albe ale şoselei. În stânga un cioban, doi măgari, trei câini, şase capre, o sută de oi. Un milion de picături pe parbriz alergând care încotro. Erau micuţe cam cât gărgăriţele. Unele o luau curajoase în sus, apoi coteau în stânga şi în dreapta şi îşi luau zborul din colţul parbrizului. Altele coborau agale, se strângeau grămadă ca nişte babe în şanţul metalic de la baza sa şi erau conduse pe cărări întortocheate către o gaură ce dădea spre şosea. Multe rămâneau nedumerite pe parbriz. Se făceau plate ca nişte plăcinţele şi rămâneau aşa, asemeni unor abţibilduri lichide, lipite pe sticlă. Câteva mai cu nasul pe sus se lipeau între ele şi formau picături mari, dolofane, ce porneau apoi la atac pentru cucerirea şi înglobarea altor picături neputincioase. Una mare se oprise chiar în faţa ochilor mei. Semăna grozav de bine cu un cap de om. Avea şi gură şi nas şi urechi. După un timp lângă ea s-au mai adunat câteva şi au început să se lipească la prima într-un mod ciudat în care celorlalte nici nu le-ar fi trecut prin minte. Aşa că primei picături, cea care semăna cu un cap de om, i s-au adăugat curând altele care aduceau cu braţe, cu picioare, cu un trup de om, până când în cele din urmă din puzderia de picături de ploaie s-a întrupat un pitic lichid. M-am şters bine la ochi dar el a rămas acolo şi după ce am ridicat degetele de pe pleoape. Era un omuleţ mai mic decât o palmă făcut din brobonele de apă şi semăna binişor cu ăla a lu Michelin făcut din cauciucuri.
N-aveam niciun chef de socializare. În general n-aveam niciun chef de nimic, eram complet scârbit de tot şi de toate, aşa că l-am repezit.
- Tu cine dracu eşti? Dă-te jos de acolo!
- Sunt Duhul Apelor – mi-a răspuns plin de el şi mi s-a părut că pe faţa lui s-a lăţit un rânjet amabil.
- Da?! Şi eu sunt Papa Pius. Facem o şeptică?
- Eşti necioplit, dar nu mă miră chestia asta la voi oamenii. Faţă de noi picăturile de apă, sunteţi departe de a fi perfecţi şi nu aveţi nici măcar bunul simţ de a tânji către asta.
- Ce vorbesţi Franţ! Acum îmi mai dai şi lectii. Ia mai bine dă-te jos de acolo că acuma faci buf şi te plătesc de nou – i-o retez eu scurt şi accelerez.
Piticul se lipeşte cu nasul de parbriz. Are o moacă de parizer cu măsline cum stă aşa plat, lipit de parbriz, incapabil să mai facă vreo mişcare. Nasul şi obrajii cândva rotunjori ca nişte dovlecei sunt acum turtiţi ca lipiile şi flutură uşor precum aripile unui fluture strivit în radiator.
- Bineee… - îl aud că şuieră printre dinţi (vorba vine “printre dinţi” că ăsta micu n-are niciun fel de dinţi, e ştirb ca bunică-mea) şi dintr-o dată ploaia începe să se înteţească. Plouă ca la potopul cel din urmă. Nu se mai vede nimic în jur la mai mult de doi trei metri. Dejurîmprejurul devine cenuşiu intens de parcă cineva mă închisese într-o capsulă din aceea de ou Kinder, eu fiind surpriza. Nefericită. Şi nu numai că ploaia s-a înteţit dintr-o dată dar apa a început să crească în jur ca şi cum ploua doar în coaja mea de ou. Întâi până la roţi, apoi până la podea, apoi peste. Mă uit îngrozit cum începe să intre printre chederele de la uşi.
- Gata, nu mă mai joc. Te cred. Eşti Duhul Apelor! Acum zi ce dracu vrei de la mine – recunosc spăşit în timp ce reduc viteza maşinii până aproape de zero.
Piticul saltă zvelt de pe parbriz, se scutură ca un câine plouat ca să-şi rotunjească broboanele stâlcite şi îmi bate în geam să-i deschid.
- Să-ţi îndeplinesc trei dorinţe – îmi răspunde el zâmbitor din scaunul din dreapta.
Nu-mi vine să cred urechilor.
- Şi de ce n-ai spus aşa de la început? Pentru ce tot circul ăsta?
- Dar m-ai lăsat? – se burzuluieşte el. M-ai luat cu Papa Pius şi cu alte chestii golăneşti…
Aici cam are dreptate, îmi spun spăşit şi încep să mă gândesc deja la prima dorinţă.
- Poţi să mă scapi de împrumutul la bancă?! Nu trebuie să mă scapi de el de tot, doar să-l faci mic, mic de tot, aşaaa, cam cât o picătură de ploaie.
El îşi pune mâinile în şoldurile rotunde ca ale soacră-mii şi se încruntă la mine.
- Tu eşti turc? Tu n-ai auzit că eu sunt Duhul Apelor, cum naiba vrei să-ţi rezolv eu problema cu banca?! Pentru asta vorbeşte cu Duhul Gologanilor!
- Există şi un Duh al Gologanilor? – fac eu cu ochii cât cepele către el.
- Desigur, altfel cine crezi că s-ar ocupa să învârtă şi să ţină sub control toată puzderia asta de bancnote şi monede?!
- Tiii… şi nu poţi să-l chemi şi pe el? Mi-ar fi fost mai de folos o întâlnire cu ăsta. - încerc eu marea cu degetul.
- Mie-mi zici?! Toţi îmi spuneţi acelaşi lucru, de parcă aţi putea trăi fără apă şi n-aţi putea trăi fără gologani. Nişte ipocriţi – strâmbă el din nas către mine şi-mi pare chiar că scuipă în podea, chestie care doar o presupun, căci nu-mi pare nicidecum un gest la înălţimea unui duh.
- Hai, zici?! Că n-am timp de pierdut! Am alţi clienţi care aşteaptă.
- Păăăi….
- Fără “păi” nu se poate? Îmi zgâriaţi urechile zău. Toţi începeţi cu “păiii”. Daţi-o încolo de treaba, sunteţi oameni mari. Gândiţi întâi ce vreţi să spuneţi şi după aia deschideţi gura. Acum zi! – se burzuluieşte piticul iar şi văd cum brobonelele i se comprimă ca nişte gogoşi închise într-o cutie prea mică.
- Poţi să faci să curgă bere la robinet?
- Pot, desigur. De mâine vei avea numai bere la robinet. Dar sigur asta este ceea ce îţi doreşti? Te-ai gândit cu ce o să spele nevastă-ta vasele, cum o să faci duş, cu ce o să-ţi clăteşti şosetele şi ce o să pui la flori?!
Recunosc, nu m-am gândit, m-a luat gura pe dinainte.
- Păiii… - încerc eu să reiau şi-l văd cum se storceşte de nervi. Da ştiu, fără păi! Bine, nu mai vreau bere la robinet.
- Rezolvată şi a doua dorinţă – marchează el prompt şi-mi face semn s-o vărs pe-a treia şi ultima.
- Cum?! Astea s-au pus amândouă?
- Bineînţeles! Tu crezi că aici e ca la tine la fabrică? Aici nu merge cu “pardon, mai încercăm o dată”. Mai ai una, ascult!
Phaaa… Mă simt încolţit. Şi-aşa n-aveam eu niciun chef de nimic, uite acum am ajuns să fiu strâns cu uşa de ăsta micu pentru a-i da un răspuns rapid şi deştept legat de o dorinţă apoasă. Nu-mi trece nimic deştept prin minte. Aş putea de exemplu să-i cer să nu-mi mai fie sete niciodată. Dar dacă asta înseamnă că n-o să mai am în vecii vecilor chef de băut?! Nu că m-aş da în vânt după băutură, dar la o masă bună merge şi un păhărel. Plus că dacă am nervi, ce dracu fac?! Cum îmi înec amarul? Nu-i asta! Ce să-i zic, să plouă zilnic ca să se facă holdele mari cât roata de tractor?! Hai să fim serioşi, cred că ar râde până i-ar da lacrimile. Asta-i de pionieri. Să-mi facă piscină în curte? Mda… Dar apa de schimb?! M-ar costa o avere. S-o cer şi p-asta?! “Piscină în curte cu apă de schimb până la sfârşitul vieţii!” Ar merge! Nasol e că stau la bloc! Şi apoi unde o să ţin rezervele, că nu-s ca alea de stilou, le pui într-un sertar şi gata?! Cum îmi macin eu gândurile aşa, îmi scapă privirea şi către ăsta micu răstignit în fotoliu. Are ochii închişi şi pare că a adormit. De căldură s-a scurs tot. Dau radioul mai încet. Dar el se face şi mai mic. De plăcere probabil. Bag mare la dorinţa din urmă, dar tot nu-mi vine nicio idee ca lumea oricât îmi scormonesc creierii. Pesemne aşa mi-a fost dat, să n-am noroc în viaţă, să fac tot ce trebuie cu mâinile mele. Şi cu căpăţâna de pe umeri. Ăsta micu n-a mai deschis ochii. S-a topit complet. A rămas doar o pată mare cafenie pe scaunul din dreapta ca şi cum ultimul pasager s-ar fi scăpat pe el. Nici nu mai plouă. Dau drumul la ştergătoare. Parbrizul se curăţă într-o secundă. Accelerez. Ce zi naşpa! Nu m-aş fi ridicat din pat pentru nimic în lume, dar în viaţă nu faci numai ceea ce-ţi place, uneori trebuie să mai faci şi ceea ce trebuie…
Ploua. Vremea era grozav de mohorâtă. Totul era cenuşiu, şoseaua, copacii, iarba, volanul maşinii, celelalte maşini. Mă plictiseam de moarte. Urmăream absent dungile albe ale şoselei. În stânga un cioban, doi măgari, trei câini, şase capre, o sută de oi. Un milion de picături pe parbriz alergând care încotro. Erau micuţe cam cât gărgăriţele. Unele o luau curajoase în sus, apoi coteau în stânga şi în dreapta şi îşi luau zborul din colţul parbrizului. Altele coborau agale, se strângeau grămadă ca nişte babe în şanţul metalic de la baza sa şi erau conduse pe cărări întortocheate către o gaură ce dădea spre şosea. Multe rămâneau nedumerite pe parbriz. Se făceau plate ca nişte plăcinţele şi rămâneau aşa, asemeni unor abţibilduri lichide, lipite pe sticlă. Câteva mai cu nasul pe sus se lipeau între ele şi formau picături mari, dolofane, ce porneau apoi la atac pentru cucerirea şi înglobarea altor picături neputincioase. Una mare se oprise chiar în faţa ochilor mei. Semăna grozav de bine cu un cap de om. Avea şi gură şi nas şi urechi. După un timp lângă ea s-au mai adunat câteva şi au început să se lipească la prima într-un mod ciudat în care celorlalte nici nu le-ar fi trecut prin minte. Aşa că primei picături, cea care semăna cu un cap de om, i s-au adăugat curând altele care aduceau cu braţe, cu picioare, cu un trup de om, până când în cele din urmă din puzderia de picături de ploaie s-a întrupat un pitic lichid. M-am şters bine la ochi dar el a rămas acolo şi după ce am ridicat degetele de pe pleoape. Era un omuleţ mai mic decât o palmă făcut din brobonele de apă şi semăna binişor cu ăla a lu Michelin făcut din cauciucuri.
N-aveam niciun chef de socializare. În general n-aveam niciun chef de nimic, eram complet scârbit de tot şi de toate, aşa că l-am repezit.
- Tu cine dracu eşti? Dă-te jos de acolo!
- Sunt Duhul Apelor – mi-a răspuns plin de el şi mi s-a părut că pe faţa lui s-a lăţit un rânjet amabil.
- Da?! Şi eu sunt Papa Pius. Facem o şeptică?
- Eşti necioplit, dar nu mă miră chestia asta la voi oamenii. Faţă de noi picăturile de apă, sunteţi departe de a fi perfecţi şi nu aveţi nici măcar bunul simţ de a tânji către asta.
- Ce vorbesţi Franţ! Acum îmi mai dai şi lectii. Ia mai bine dă-te jos de acolo că acuma faci buf şi te plătesc de nou – i-o retez eu scurt şi accelerez.
Piticul se lipeşte cu nasul de parbriz. Are o moacă de parizer cu măsline cum stă aşa plat, lipit de parbriz, incapabil să mai facă vreo mişcare. Nasul şi obrajii cândva rotunjori ca nişte dovlecei sunt acum turtiţi ca lipiile şi flutură uşor precum aripile unui fluture strivit în radiator.
- Bineee… - îl aud că şuieră printre dinţi (vorba vine “printre dinţi” că ăsta micu n-are niciun fel de dinţi, e ştirb ca bunică-mea) şi dintr-o dată ploaia începe să se înteţească. Plouă ca la potopul cel din urmă. Nu se mai vede nimic în jur la mai mult de doi trei metri. Dejurîmprejurul devine cenuşiu intens de parcă cineva mă închisese într-o capsulă din aceea de ou Kinder, eu fiind surpriza. Nefericită. Şi nu numai că ploaia s-a înteţit dintr-o dată dar apa a început să crească în jur ca şi cum ploua doar în coaja mea de ou. Întâi până la roţi, apoi până la podea, apoi peste. Mă uit îngrozit cum începe să intre printre chederele de la uşi.
- Gata, nu mă mai joc. Te cred. Eşti Duhul Apelor! Acum zi ce dracu vrei de la mine – recunosc spăşit în timp ce reduc viteza maşinii până aproape de zero.
Piticul saltă zvelt de pe parbriz, se scutură ca un câine plouat ca să-şi rotunjească broboanele stâlcite şi îmi bate în geam să-i deschid.
- Să-ţi îndeplinesc trei dorinţe – îmi răspunde el zâmbitor din scaunul din dreapta.
Nu-mi vine să cred urechilor.
- Şi de ce n-ai spus aşa de la început? Pentru ce tot circul ăsta?
- Dar m-ai lăsat? – se burzuluieşte el. M-ai luat cu Papa Pius şi cu alte chestii golăneşti…
Aici cam are dreptate, îmi spun spăşit şi încep să mă gândesc deja la prima dorinţă.
- Poţi să mă scapi de împrumutul la bancă?! Nu trebuie să mă scapi de el de tot, doar să-l faci mic, mic de tot, aşaaa, cam cât o picătură de ploaie.
El îşi pune mâinile în şoldurile rotunde ca ale soacră-mii şi se încruntă la mine.
- Tu eşti turc? Tu n-ai auzit că eu sunt Duhul Apelor, cum naiba vrei să-ţi rezolv eu problema cu banca?! Pentru asta vorbeşte cu Duhul Gologanilor!
- Există şi un Duh al Gologanilor? – fac eu cu ochii cât cepele către el.
- Desigur, altfel cine crezi că s-ar ocupa să învârtă şi să ţină sub control toată puzderia asta de bancnote şi monede?!
- Tiii… şi nu poţi să-l chemi şi pe el? Mi-ar fi fost mai de folos o întâlnire cu ăsta. - încerc eu marea cu degetul.
- Mie-mi zici?! Toţi îmi spuneţi acelaşi lucru, de parcă aţi putea trăi fără apă şi n-aţi putea trăi fără gologani. Nişte ipocriţi – strâmbă el din nas către mine şi-mi pare chiar că scuipă în podea, chestie care doar o presupun, căci nu-mi pare nicidecum un gest la înălţimea unui duh.
- Hai, zici?! Că n-am timp de pierdut! Am alţi clienţi care aşteaptă.
- Păăăi….
- Fără “păi” nu se poate? Îmi zgâriaţi urechile zău. Toţi începeţi cu “păiii”. Daţi-o încolo de treaba, sunteţi oameni mari. Gândiţi întâi ce vreţi să spuneţi şi după aia deschideţi gura. Acum zi! – se burzuluieşte piticul iar şi văd cum brobonelele i se comprimă ca nişte gogoşi închise într-o cutie prea mică.
- Poţi să faci să curgă bere la robinet?
- Pot, desigur. De mâine vei avea numai bere la robinet. Dar sigur asta este ceea ce îţi doreşti? Te-ai gândit cu ce o să spele nevastă-ta vasele, cum o să faci duş, cu ce o să-ţi clăteşti şosetele şi ce o să pui la flori?!
Recunosc, nu m-am gândit, m-a luat gura pe dinainte.
- Păiii… - încerc eu să reiau şi-l văd cum se storceşte de nervi. Da ştiu, fără păi! Bine, nu mai vreau bere la robinet.
- Rezolvată şi a doua dorinţă – marchează el prompt şi-mi face semn s-o vărs pe-a treia şi ultima.
- Cum?! Astea s-au pus amândouă?
- Bineînţeles! Tu crezi că aici e ca la tine la fabrică? Aici nu merge cu “pardon, mai încercăm o dată”. Mai ai una, ascult!
Phaaa… Mă simt încolţit. Şi-aşa n-aveam eu niciun chef de nimic, uite acum am ajuns să fiu strâns cu uşa de ăsta micu pentru a-i da un răspuns rapid şi deştept legat de o dorinţă apoasă. Nu-mi trece nimic deştept prin minte. Aş putea de exemplu să-i cer să nu-mi mai fie sete niciodată. Dar dacă asta înseamnă că n-o să mai am în vecii vecilor chef de băut?! Nu că m-aş da în vânt după băutură, dar la o masă bună merge şi un păhărel. Plus că dacă am nervi, ce dracu fac?! Cum îmi înec amarul? Nu-i asta! Ce să-i zic, să plouă zilnic ca să se facă holdele mari cât roata de tractor?! Hai să fim serioşi, cred că ar râde până i-ar da lacrimile. Asta-i de pionieri. Să-mi facă piscină în curte? Mda… Dar apa de schimb?! M-ar costa o avere. S-o cer şi p-asta?! “Piscină în curte cu apă de schimb până la sfârşitul vieţii!” Ar merge! Nasol e că stau la bloc! Şi apoi unde o să ţin rezervele, că nu-s ca alea de stilou, le pui într-un sertar şi gata?! Cum îmi macin eu gândurile aşa, îmi scapă privirea şi către ăsta micu răstignit în fotoliu. Are ochii închişi şi pare că a adormit. De căldură s-a scurs tot. Dau radioul mai încet. Dar el se face şi mai mic. De plăcere probabil. Bag mare la dorinţa din urmă, dar tot nu-mi vine nicio idee ca lumea oricât îmi scormonesc creierii. Pesemne aşa mi-a fost dat, să n-am noroc în viaţă, să fac tot ce trebuie cu mâinile mele. Şi cu căpăţâna de pe umeri. Ăsta micu n-a mai deschis ochii. S-a topit complet. A rămas doar o pată mare cafenie pe scaunul din dreapta ca şi cum ultimul pasager s-ar fi scăpat pe el. Nici nu mai plouă. Dau drumul la ştergătoare. Parbrizul se curăţă într-o secundă. Accelerez. Ce zi naşpa! Nu m-aş fi ridicat din pat pentru nimic în lume, dar în viaţă nu faci numai ceea ce-ţi place, uneori trebuie să mai faci şi ceea ce trebuie…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)