joi, 30 martie 2017

Câinii

în curte au intrat doi câini mari, unul alb și unul negru
sunt mereu pe aici mă mir că nu i-ai mai văzut
câinele negru mănâncă brândușe și verde și vrăbii
apoi se întinde cu burta la soare
câinele alb mănâncă noroi
și blana lui se face tot mai albă și mai strălucitoare
într-o zi câinele negru a mâncat tot verdele
și florile și copacii și vrăbiile
a mâncat apoi toată ziua
și câinele alb l-a mâncat
am plâns, era întuneric
mama m-a mângâiat și mi-a spus
(mama nu mai era, era altă femeie)
nu plânge am să-ți aduc altul
dar să ai grijă de el și să-l iubești ca pe ochii din cap
mi-a lăsat lângă pernă un pui alb și pufos ca un vis
l-am îngrijit ca pe ochii din cap
și el a crescut într-o zi cât alții într-o mie de nopți
a mâncat noroi și nori și furtuni și s-a făcut tot mai mare
înfulecând cu lăcomie dejurîmprejur
până când într-o amiază
a înghițit și copacii și casa și grădina și câinele negru
așa se făcuse de mare

trăiesc în burta lumină a câinelui alb
din când în când se aude câte un schelălăit negru

sâmbătă, 25 martie 2017

Indigestia

Domnul Blându a fost un om bun. Și-a văzut de viață cu răbdare și conștiinciozitate. S-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Cină n-a mai luat de o bună bucată de vreme, căci aflase că micul dejun îl iei singur, prânzul îl împarți cu prietenii, iar cina o dai la dușmani. Și toate s-au întâmplat asijderi, vreme rostogolită, până într-o seară de joi când domnul Blându a făcut o indigestie și a murit subit. Avea șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile și doar două luni și trei zile până la pensie.
Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce-avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple gentuțe de mână, se îngrămădeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțoși îi împungeau trupul, sudalme îi întepau urechile, coate ascuțite îi loveau trunchiul, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii-agenți îmbrăcați în salopete albastre din două bucăți, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la AJFP, la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozi din acestea. Domnul Blându a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar nu mai avea ceas. Domnul a zâmbit blând, toate ceasurile lui rămăseseră pe Pământ. Dincoace nu era timp. Și nici așteptare. Știa asta...
Dupa mai multe felii de răbdare domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, domnul Blâdu a tras cu privirea la cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns scurt, aproape zero.
- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat.
Bărbatul a scos dintr-un sac de iută, pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie...
Sfântul Petru le-a apucat una câte una, le-a întors pe toate fețele, le-a mutat de pe o masă pe alta și apoi însumând a spus doar atât:
- Știi da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului.
Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și luându-și înapoi desaga goală a pornit cu pași grei către ușă.
Apoi Sfăntul Petru și-a întors fața către el.
- Tu?! - l-a întrebat Sfântul încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.
Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un găjăit surd i-a ieșit printre buze.
- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul.
Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut să spună că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai lucruri bune, că s-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită corect și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.
- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.
Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era uriașăăă, iar dopul atât de mic!
Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar fără să-l atingă, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.
- Nici nu știu ce să fac cu tine mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!
Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse o viață întreagă, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.
- Următoruuuuul...


sâmbătă, 18 martie 2017

adunări

șed pe un colț de nerăbdare
așteptând să deschizi ochii
am de împărțit cu tine
o dimineață galbenă
ca o felie de chec
și câteva vise
pe care le țin în pumn
într-un șervet de hârtie

nu, nu, nu te grăbi
am să mă strecor eu înăuntru...

vineri, 10 martie 2017

o jonglerie cu fructe

fiecare vorbă pe care o spui
înghite o bucată din sufletul meu
ca pe un măr
aflat la baza unei piramide de fructe
pe-o tavă mătuită de-argint

apoi alt cuvânt
și o portocală a sufletului dispare
printre frazele tale
o rodie, o pară, un exotic mango
coborând în rând să-i ia locul

fructele mele
au conturul buzelor tale
întipărite în coajă
chiquita, chiquita...
șoptesc de pe masa din sufragerie
când mă întind să mă culc
alunecând dinspre vârf înspre bază

rupte pe jumătate
sau strivite între buze
ele au toate aceeași mireasmă
a trupului tău dezvelit
ridicându-și breteaua subțire pe-un umăr

dinspre tine
viața mea e doar o jonglerie cu fructe


duminică, 5 martie 2017

Gand

Viața e ca o cadă de baie, e făcută să se lăfăie unul în ea, n-o duc rău nici doi dacă stau lipiți, în timp ce de la trei în sus își pierde tot sensul...

sâmbătă, 4 martie 2017

yard sale

în parcul central
bărbații au venit dis de dimineață
și au întins peste iarbă visele
deasupra, fiecare a așezat mijite mărunturi
o bicicleta cu spițe din pene de lebădă
un fluier vechi din care nasc volburi albastre
o pasăre cu aripile crescând înlăuntru
o mașină ruginită de tuns temeri

tu ai apărut ca punct pe brațul aleii
și crești rătăcind printre ele


joi, 2 martie 2017

încolțiri

ce primăvară frumoasă
îți spun
tu te încrunți
vântul șuieră și zăpada se așterne pe străzi
acoperă case, copaci
e alb ca o coală de hârtie
neîntinată de gânduri
până la poartă
doar urmele pașilor mei
înșirând adâncit străluciri