Indigestia

Domnul Blându a fost un om bun. Și-a văzut de viață cu răbdare și conștiinciozitate. S-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Cină n-a mai luat de o bună bucată de vreme, căci aflase că micul dejun îl iei singur, prânzul îl împarți cu prietenii, iar cina o dai la dușmani. Și toate s-au întâmplat asijderi, vreme rostogolită, până într-o seară de joi când domnul Blându a făcut o indigestie și a murit subit. Avea șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile și doar două luni și trei zile până la pensie.
Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce-avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple gentuțe de mână, se îngrămădeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțoși îi împungeau trupul, sudalme îi întepau urechile, coate ascuțite îi loveau trunchiul, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii-agenți îmbrăcați în salopete albastre din două bucăți, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la AJFP, la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozi din acestea. Domnul Blându a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar nu mai avea ceas. Domnul a zâmbit blând, toate ceasurile lui rămăseseră pe Pământ. Dincoace nu era timp. Și nici așteptare. Știa asta...
Dupa mai multe felii de răbdare domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, domnul Blâdu a tras cu privirea la cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns scurt, aproape zero.
- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat.
Bărbatul a scos dintr-un sac de iută, pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie...
Sfântul Petru le-a apucat una câte una, le-a întors pe toate fețele, le-a mutat de pe o masă pe alta și apoi însumând a spus doar atât:
- Știi da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului.
Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și luându-și înapoi desaga goală a pornit cu pași grei către ușă.
Apoi Sfăntul Petru și-a întors fața către el.
- Tu?! - l-a întrebat Sfântul încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.
Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un găjăit surd i-a ieșit printre buze.
- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul.
Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut să spună că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai lucruri bune, că s-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită corect și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.
- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.
Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era uriașăăă, iar dopul atât de mic!
Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar fără să-l atingă, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.
- Nici nu știu ce să fac cu tine mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!
Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse o viață întreagă, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.
- Următoruuuuul...