Mi, Mo si neașteptata absență

Mi ridică nasul în vânt și adulmecă aerul ca un ghepard în căutarea gazelei, apoi cercetă cerul de la un capăt la altul al vederii preț de câteva zbateri de pleoapă și în cele din urmă își coborî privirile peste case lăsându-le să se scurgă  ca o miere moale pe străzile înguste și strâmbe, prin cotloanele întunecate, printre zidurile dezvelindu-și trecutul sărăcăcios pe sub tencuiala alunecând de pe umerii caselor ca o rochie subțiată de vremi și mustind a necurat. 

- Nu-i pe aici – rosti el sigur pe sine arătând înainte spre ulița largă cu dughene ale micilor negustori și pe o parte și pe cealaltă. Pe dincoace trebuie să fie - continuă, făcând semn din bărbie spre străduța îngustă din dreapta. Deși soarele nu se zărea pe cer, ziua era puțin mai luminoasă, nu plumburie și apăsătoare cum fuseseră cele dinainte și cele dinaintea celor dinainte, iar Mi era convins că sunt pe drumul cel bun. 

Mo nu era însă de aceeași părere și ochii săi tot timpul neliniștiți păreau acum obosiți de atâta zbatere. Dacă ochii lui Mi erau ca două săgeți veșnic în zbor îndreptându-se drept înspre țintă, deși ținta își schimba continuu poziția, ochii lui Mo arătau ca două căpșuni din dulceață pe o felie de pâine prăjită bine, acoperită cu o pojghiță subțire de unt, căutând buzele îndărătul cărora să se piardă. 

- De-o săptămână ne învârtim în cerc și nu avem niciun semn că ar fi pe aici sau pe dincolo – murmură ea necăjită dar nu dezarmată. 

Mi se abținu cu greu să îi răspundă. Și asta fiindcă deși era sigur că erau pe drumul cel bun, nu avea niciun argument concret cu care să o poată convinge. Așa că preferă să tacă și să cotească la dreapta pe străduța îngustă urmat îndeaproape de Mo. 

Merseră o bucată bună de drum cu capul înfundat în gulerele înalte ale paltoanelor și mâinile cufundate în buzunarele adânci, apoi Mi coti la stânga, mai merse puțin, coti la dreapta printr-un culoar îngust dintre două case cu cărămidă roșie, apoi se răsuci iar spre dreapta și ajunseră într-o piațetă mică plină de iarbă, ca un năsturaș verde pe o jachetă gri ponosită. Știa că nasul nu-l înșală niciodată, iar nasul lui îi spunea că sunt pe aproape. Pe de altă parte, Mi știa la fel de bine că nasul lui îi spusese și cu o zi înainte că e foarte aproape și totuși nu avuseseră nici cel mai mic semn că s-ar fi apropiat măcar cu un lat de talpă. 

- Crezi că e pe aici? – încercă Mo din nou apa cu degetul. 

Mi ridică ochii spre cer câteva secunde, îi roti ca și cum ar fi căutat în zbor o pasăre invizibilă, apoi le coborî pe pământ și spuse sfătos, arătând cu mâinile cerc în jurul său.

- Dacă nu e acolo sus, și vezi bine că nu e, atunci nu poate fi decât aici, jos. Pe undeva prin jur trebuie să fie. 

Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi adăugă pe același ton sfătos.

- Unii oameni pot trăi bine merci fără să caute nimic și nimicul crește în ei umplând tot înlăuntrul. Alții caută toată viața ceva anume și mor fără să găsească vreodată cevaul acela. Aceștia își umplu sufletul cu drumul și sunt și ei mulțumiți. În fine, unii oameni găsesc repede ceea ce au căutat și imediat ce-l găsesc se leapădă de el la marginea potecii de teama obișnuinței și încep din nou căutarea. Aceștia au în suflet nevoia de altceva, ca și cum viața ar fi un caiet cu multe file pe care trebuie să le umple până la capătul vieții.        

Mo ramase cu gura căscată în timp ce Mi ridică din umeri de parcă ar fi vrut să spună „aici ne încadrăm noi și nu putem face nimic altceva decât să mergem înainte”, apoi urmat îndeaproape de Mo, coti la dreapta printr-un pasaj căscat în burta unei case galben-cenușiu ca un dovleac și ajunse într-o curte interioară lungă și îngustă. Zidurile înalte de o parte și alta a acesteia, precum și cerul înnorat făceau ca mica fâșie de curte să fie cufundată într-un întuneric mâlos pe sub care cu greu se putea distinge ceva dincolo de-o lungime de braț. Mi și Mo trecură pe rând pe lângă două cazane de tabla pline ochi cu gunoi, o bicicletă ruginită și fără cauciucuri, un morman de cutii de carton storcite și goale, un munte de fierătănii care mai de care mai ciudate, din care se puteau distinge arcuri de pat, ustensile de bucătărie, bucăți de tablă îndoite, cutii de conserve, sârme încolăcite, cuie, o nicovală, trecură apoi pe sub o reclamă boltită pe care cu greu se mai puteau citi literele C-E-A-S-O-R-N-I-C-Ă-R-I-E pictate cu roșu-carmin pe un fond cenușiu și ajunseră în celălalt capăt unde dădură cu nasul de un gard înalt. În liniștea ca o smântână groasă, Mo auzi scrâșnetul din dinți a lui Mi. Îi era ciuda. Grozav de ciudă. Simțea că trebuie să fie aproape, dar locul în care ajunseseră i se părea mai degrabă o capcană decât vârful luminos unde ar fi trebuit să se găsească El ca un diamant pe o pernă de catifea. Fusese convins că celălalt capăt al curții avea să se deschidă  spre o gradină mică aflată suficient de departe de orice casă pentru a nu fi umbrită niciun pic, iar în centrul ei, printre florile ofilite ar fi trebuit să găsească vie cea mai neasemuită dintre flori. Și când colo dăduseră cu nasul de zidul acela înalt, impenetrabil. Nu le rămânea altceva de făcut decât s-o ia de la capăt. Să iasă iar în ulița principală, cea cu dughene de o parte și alta, să-și arunce iar nasul în vânt și să-i adulmece urma pentru a-l căuta iar printre case rătăcite și oameni zgribuliți. 

- Chiar crezi că îl vom mai găsi? Poate că oamenii au să se descurce și fără el - șoptit Mo, fără să fie sigură că sunetele scoase de ea au ajuns la urechea lui Mi și fără să fie convinsă că sunetele scoase de ea ar trebui să ajungă la urechile lui Mi. 

- Eu cred că se vor descurca. Oamenii au puterea de a se descurca indiferent ce le iese în cale. Un singur lucru trebuie să facă, să tragă o linie, ca la șotron și să spună cu glas tare "aici e începutul", apoi să sară într-un picior prin toate pătratele până ajung în cercul cel mare unde e suficient spațiu pentru a se așeza în fund și a cugeta la ce e de făcut mai departe - mai adăugă Mo.

- Știi bine ca nu e așa! - îi răspunse Mi aproape furios. Ai văzut și tu ce moace fac oamenii mari când el nu e acolo unde vor ei să fie. Mormăie, trosnesc, pufnesc, se încruntă, buzele li se pleoștesc și li se scurg pe colțurile bărbiei, ochii își pierd complet culoarea și devin ca cenușa și ca vântul. Ba mai mult, uneori țipă de se aude pe partea cealaltă a lumii, sau dimpotrivă tac de se aude pe partea cealaltă a lumii, tac adânc și greu, deși ar fi mai bine pentru toată lumea să țipe. Nimic nu mai iese în condițiile astea din mâna lor așa cum ar trebui să iasă și tot ce fac poate fi aruncat a doua zi la gunoi.

- Și totuși eu cred că oamenii se vor obișnui cu lipsa lui. Și vor ajunge într-o bună zi să nu le mai lipsească.

- O, daaa. Oamenii se pot obișnui să fie veșnic numai noapte sau numai zi. Dar cu toate astea, le va lipsi. Și știi de ce le va lipsi, pentru că vor pierde definitiv alternativa. Alternativa la care țin atât de mult. Oamenii s-au obișnuit să aibă alternative și asta va fi o pierdere greu de înghițit.

Mi părea deznădăjduit. Se însera și tot nu găsiseră Soarele. Era timpul facă cale întoarsă, sa se înapoieze acasă, pentru a o lua iar de la capăt a doua zi dis de dimineață.

- Dar dacă pur și simplu a alunecat de sus din cer, s-a rostogolit de-a lungul străzii și a scăpat printre zăbrelele unei guri de canal, iar acum zace cufundat în noroi? Sau dacă a fost confundat de o pisică cu o roată de cașcaval și a sfârșit sfâșiat și înghițit? Sau poate că a vrut să traverseze strada și a fost strivit ca o roșie de către roata unei căruțe plină cu butii de vin, fleoșc? 

- Nici vorbă! Soarele nu e un pui de mâță care abia a făcut ochi, el știe să se apere și știe cum să meargă de-a lungul timpului. Mie mi-e frică că soldații întunericului l-au prins mișelește și îl țin acum închis într-o umbră adâncă. De asta mi-e teamă. 

Mo oftă din tot sufletul. Era la fel de  mâhnită ca și Mi că nu găsiseră Soarele care dispăruse de mai bine de două săptămâni. Și tocmai când Mi explica cu înverșunare cum Soarele a fost probabil prins de oștenii întunericului și întemnițat în cea mai adâncă și întunecată umbră, Mo zări în dosul lăzilor cu gunoi o lumină palidă. De fapt nu era nici măcar o lumină, ci o învolburare de alb ca un nor mic, nu mai mare decât o pernă pufoasă, plutind la o palmă deasupra pământului. Fără să scoată o vorbă, Mi arătă cu degetul înspre răscolirea de alb, dar lui Mi îi luă ceva vreme să remarce degetul întins al lui Mo. Abia când îl văzu și urmări cu privirea direcția pe care o arăta, descoperi pufușorul de lumină. Alergară amândoi, traseră cazanele într-o parte și alta și acolo, jos, prins într-o baltă înghețată nu mai mare decât un lighean mic de tablă, descoperiră Soarele. Mi zâmbi cu gura până la urechi. La fel și Mo.

- Nu a căzut nici în vreo gură de canal, nu l-a mâncat nici pisica și nu l-au arestat nici soldații întunericului. Pur și simplu a rămas înțepenit între cazanele de gunoi și zidul casei într-una din seri, apoi a venit frigul și l-a prins înghețul în balta asta nenorocită - a explicat el pe același ton sfătos. Repede, trebuie să luăm Soarele acasă, să îl dezghețăm și să îi dam drumul să se întoarcă acolo unde îi este locul - mai adăugă el vizibil entuziasmat și plin dintr-o dată de o energie venită de niciunde. 

- Și cum o să facem să îl întoarcem înapoi unde-i e locul? – întrebă Mo cu glas sfios. 

Mi se scărpină în barbă, își schimonosi buzele într-o strâmbătură caraghioasă și veni degrabă cu răspunsul.

- Eu cred că Soarele e ca o păpădie, dacă îl desprindem din gheață și îi dăm un bobârnac, o să urce singur la cer. Și mai cred că Soarele e ușor pentru că e plin de zâmbete. N-ai văzut că oricine vede Soarele zâmbește indiferent de ce poartă în suflet?!   

- Dar cum o să îl scoatem de acolo?

- Trebuie să lovim gheața cu ceva ascuțit, ca o daltă, până spargem marginile ei. Apoi luăm Soarele, îl ducem acasă și îl punem la căldură ca să se dezghețe.

Mi privi în jur și nu zări nimic ascuțit ca o daltă. Tot Mo își aminti de mormanul de fiare vechi prin apropierea căruia trecuseră mai devreme. Scotoci printre ele, găsi ceea ce căuta și se întoarce cu un piron de fier cu vârful bont pe care i-l întinse lui Mi.

- Excelent. E foarte bun ăsta - exclamă Mi entuziast. 

Apoi se apucară să lovească pe rând gheața pe marginile ligheanului, încercând s-o desfacă din carapacea de pământ. Își trecură unul altuia instrumentul de fier și munciră cu înverșunare o bucată de timp cât ai coace o pâine în vatră. Gheața pocnea ușor la fiece lovitură, firișoare subțiri plecând pe drumuri scurte în toate direcțiile. Când în fine vinișoarele își întinseră brațele și se prinseră toate ca într-o horă, bucata de gheață se clatină prima dată.

- E aproape gata. Uite aici și aici trebuie să mai spargem - adăugă Mi în genunchi, lovind cu nădejde și într-adevăr bucata de gheață se desprinse cu totul, iar în centrul ei Mi și Mo admirară încântați discul galben cu marginile portocalii și roșii al Soarelui. 

- Cred că am apărut tocmai la timp. Era pe cale să înghețe de tot. Uite cum a început să sângereze - arătă Mi spre marginile roșii și portocalii. Să ne grăbim. 

Dacă spargerea gheții fusese o treabă destul de complicată, ridicarea bucății de gheață se dovedea a fi una și mai complicată. Abia puteau să o ridice de jos, apoi să o mai și care de-a lungul ulițelor până la casa lor de la marginea orașului. Fu rândul lui Mi să găsească soluție.

- Știu cum facem - arătă el spre ceea ce fusese cândva un palton aruncat în curtea cu vechituri. Îl punem pe cârpa asta și îl târâm până acasă.

Soluția fusese una perfectă. Soarele stătuse ca într-o trăsură trasă de doi bidivii tineri și plini de energie. Dacă n-ar fi fost atât de înghețat și cu marginile crăpând înspre portocaliu și înspre roșu, probabil că s-ar fi lăsat pe spate în trăsura de cârpă și ar fi admirat frumusețea orașului cu clădirile sale vechi, cu ancadramente crăpate din frunze și flori, sau având simple modele geometrice la ferestre, cu lampioane fulguind-și lumina peste străzile ursuze și cu oameni grăbindu-se zgribuliți care încotro. 

Dezghețarea Soarelui fusese o treabă mult mai complicată decât crezuseră. Prima încercare dăduse greș. Degeaba așezaseră Soarele în pat, îl înveliseră cu plapuma, ba chiar îi puseseră pe cap și scufia bunicului și vegheaseră la căpătâiul lui ceasuri întregi, căci Soarele nu se topise niciun pic. Nici a doua încercare, de a-l lipi de soba care se răcise fiindcă focul se stinsese înainte ca ei să ajungă acasă, nu ajutase. Abia ideea lui Mo cu ceaiul cald avu în sfârșit un final, dar nu unul fericit așa cum speraseră amândoi.

- Să îi dăm un ceai cald - spusese Mo, iar lui Mi îi sclipiseră ochii.

Au dat fuga, au pus de ceai și s-au întors cu el cald. Au pus Soarele în lighean și i-au turnat ceaiul peste buze. Fără să se dezghețe, Soarele a părut că s-a înviorat. Îi dispăruse culoarea galben-vineție și căpătase una galben-viu-șofran. La a treia cană de ceai, marginile de gheață începuseră să crape și să se fărâme în bucăți mici care dispăreau în lichidul brumăriu. După a cincea cană de ceai toată gheața se topise deja, iar Mi și Mo au sărit deodată în picioare aplaudând frenetic. Doar că odată cu gheața se topise și Soarele captiv în ea. Oricât au căutat în amfiteatrul de tablă, nu mai era nicio urmă de galben, doar brumăriul ceaiului și albul-cenușiu al smalțului. Degeaba l-au căutat în pat, sub pat, sub masă, în dulapul cu haine, degeaba l-au strigat, degeaba i-au cântat de ieșire din noapte. Soarele dispăruse definitiv.   

- Unde a dispărut? - a icnit Mo sfâșiată de durere.

Mi nici nu mai avea putere să răspundă. Buzele îi tremurau și ochii i se umpluseră de lacrimi.

- Nu știu... s-a topit, s-a evaporat odată cu apa - a murmurat sfârșit și a izbucnit într-un plâns cu sughițuri ca o coborâre de ape peste pietrele rotunde și albe de râu.

Cei doi frați s-au îmbrățișat și au continuat să plângă unul pe umărul celuilalt. O zi întreagă umblaseră prin oraș să găsească Soarele, apoi o noapte întreaga încercaseră să-l aducă la viață din înghețul ce-l cuprinsese în strânsoare, iar Soarele nu se arătase deloc binevoitor, dispăruse ca un abur fără să le adreseze vreun cuvânt de mulțumire, sau vreo șoaptă măcar, sau să întindă înspre ei vreun vârf de rază cât de subțire. Mi și Mo căzură sfârșiți pe podeaua camerei cu pleoapele tot mai apropiate ca aripile unui fluture șezând pe o petală de floare. Lumea devenea mică, și mai mică, tot mai mică, însă parcă și puțin mai luminoasă. Mo fu cea care descoperi neobișnuita schimbare și care tresări prima. 

- Mi - spuse ea scurt, scuturându-l de mânecă.

Mi văzuse și el arătarea care intrase pe fereastra. Simți cum inima începe să-i bubuie ca o tobă mare aflată în rândul întâi al fanfarei. Soarele trecuse peste câmpuri, se strecurase printre casele aurite ale orașului, își făcuse loc prin crăpătura fereștii și le mângâia acum amândurora obrajii. Mi deschise brațele și își dădu drumul să cadă pe spate. Mo procedă întocmai. 

Soarele își coborî degetele fierbinți peste gâturile lor, peste piepturi, peste trupuri, peste picioare, peste tălpi și continuă să îi mângâie ca un prieten bun cu care nu se mai văzuseră de mult. 

- Ți-am spus! - murmură Mi în culmea încântării.

- Mi-ai spus! S-a întors acolo unde oamenii mari și-au dorit să fie. Iar noi l-am ajutat - murmură Mo nu mai puțin încântată.

restituire

Eva croșetează botoșei pe canapea

șarpele și-a pus ochelarii deoparte

și a ațipit într-un colț

sâsâie din când în când amintiri

focul trosnește despicând descumpăniri

eu pășesc pe vârfuri și pun înapoi mărul

e un pic stafidit dar e în continuare perfect rotund

îl privesc atent, e totuși un măr 

dintr-atâta ne-am luat, bătrâne? 

te rog, dă-ne înapoi grădina

nu știu ce-mi imaginez că aș putea schimba cu gestul acesta

închid ochii și visez că sunt fericit

degete lungi și subțiri mângâindu-mi fruntea, obrajii

lunecând fierbinți peste piept

deschizând primul nasture al cămășii

toate Evele lumii dorm acum

dimineață vor constata însă mirate

că le lipsește un deget

de ce inginerii nu vor scrie niciodată poezie

inginerii nu vor scrie niciodată poezie, e clar

ăștia sunt ordonați, echilibrați, au logică

au în cap linii de tramvai pe care merg gândurile 

caroiaje pentru cuvintele care o iau razna

saltele de siguranță pentru visele care-și pierd echilibrul

ca să scrii poezie trebuie să-ți rătăcești mințile 

ca popescu

și apoi să începi să le cauți

așa cum ai căuta miresmele florilor 

dând la o parte una câte una petalele bobocilor 

așa cum ai sparge pietre rotunde și albe

ca să dezghioci dinlăuntru vuietul râului

sau pur și simplu așa cum ai răscoli 

în liniștea dintre două zbateri de aripi

ca să te afli pe tine

cel ce nu te-ai știut niciodată  

Diorama din borcan

M-am trezit la fel ca în nopțile dinainte, pe la patru și jumătate. Afară era un întuneric compact, de parcă Hades îi aliniase pe toți ai lui într-o suită interminabilă de umbre înțepenite. Am privit ceasul, m-am întors pe partea cealaltă, am strâns tare pleoapele și am încercat să adorm la loc. N-a fost ușor, m-am răsucit de o sută de ori ca o carte căreia îi frunzărești filele, dar până la urmă am căzut înapoi în fântâna lui Morfeu. Când m-am trezit pentru a două oară soarele mijea pe după cumpăna nopții. Nimic nu părea să fie altfel decât într-o zi obișnuită. Patul, noptiera din stânga patului, scaunul-balansoar de lângă fereastră, fereastra, perdeaua, draperia și dincolo de ele... Fereastra, perdeaua, draperia, am încercat eu să recapitulez în gând și dincolo de ele... peretele de sticlă. Mi s-a părut tare ciudat. Nu avusesem niciodată un perete de sticlă în casă. Trăiam într-o casă pe pământ, într-o suburbie măruntă a marelui oraș, nicicum suspendat într-un glob de cristal agățat la unul din etajele superioare ale unui zgârie nori din metal și sticlă. M-am ridicat din pat și m-am apropiat de fereastră. Privind afară am văzut ceea ce vedeam în fiecare dimineață, grădina din fața casei, strada, casele de dincolo de stradă, munții din depărtare. Însă după marginea ferestrei, după perdea, după draperie, peretele era într-adevăr din sticlă. L-am atins cu degetele. Era un perete circular de sticlă pe care l-am urmărit lăsându-mi palma să alunece pe suprafața ei netedă. Când am ajuns de unde am plecat, am înțeles grozăvia! Eram într-un borcan. Eram într-un borcan de sticlă cu capac.   

M-am îmbrăcat și am cercetat cu mare atenție întreaga încăpere. Totul era exact așa cum fusese întotdeauna. Nimic nu se schimbase cu excepția zidului de sticlă care mă înconjura. Am încercat să găsesc o fisură în zidul acesta de sticlă, dar nu am descoperit-o. Asta m-a îngrijorat puțin. De fapt nu puțin, mult. Am ridicat capul. Capacul era unul metalic, cu interiorul gălbui și cu marginile de sub care se putea zări garnitura de etanșare albă. Era identic cu cel folosit la borcanele în care mama punea conservele de zarzavat pentru iarnă. M-am suit pe un scaun, dar nici vorbă să ajung la el. Am pus scaunul peste comodă într-un echilibru oarecum instabil, dar nici așa n-am ajuns. Capacul era mult prea sus. 

M-am așezat pe pat un pic speriat. Apoi mi-am amintit. M-am ridicat brusc și am verificat telefonul și laptopul. Aveam semnal și de telefon și de net. Asta era bine. Nu eram complet izolat de lume. De altfel despre ce lume vorbeam?! Copiii erau demult plecați în alte țări, părinții trăiau departe în altă localitate, prieteni aveam puțini și ne întâlneam mai mult pe net decât în realitate, munca mi-o desfășuram on-line. Și atunci, chiar așa, despre ce izolare vorbeam în plus față de ceea ce exista înainte să mă culc?!

Liniștit un pic am deschis laptopul și m-am apucat de muncă. La doișpe și jumătate am simțit iar cum mă furnica stomacul de emoție. Urma masa de prânz, iar eu eram prizonier înăuntrul unui borcan. Când m-am răsucit însă am descoperit pe pat o tavă cu tot ce-mi trebuia pentru prânz: o farfurie cu ciorbă, felul doi, o felie de tartă cu mere și un pahar cu apă. Alături de ele erau tacâmurile și un șervețel de hârtie parfumat. Am rămas o vreme în fața tăvii fără să înțeleg ce se întâmplă. După zece minute am încetat să încerc să aflu ce se întâmplă și m-am apucat de mâncat. Era foarte bună mâncare. Am terminat, am pus tava înapoi de unde o luasem și m-am apucat iarăși de treabă. Când s-a făcut cinci și am închis calculatorul, cineva a bătut în geam. Sau aș fi putut foarte bine să spun, a bătut în perete. Era Billy. Mi-a spus ceva, dar nu eu nu auzeam absolut nimic din ce spune. Peretele era prea gros. Am dus mâna la ureche și i-am făcut semn că nu aud nimic. Billy a scos un carnețel din buzunar, Billy are tot timpul un carnețel în buzunar ca să-și noteze ideile care-i trec prin cap pentru o eventuală povestire SF pe care n-as scris-o niciodată, a scris ceva în el, apoi l-a întors înspre mine. „Mergem diseară la Groody să bem o bere?”. Groody era un bar din partea de vest a orașului cu muzică de jazz, prețuri bune și clienți puțini. „Aș merge, dar am o problemă. Borcanul” i-am replicat lui Billy luând o foaie de pe birou și notându-mi pe ea vorbele. „Chiar crezi că asta e o problemă?” a replicat Billy tot prin intermediul carnețelului. Am rămas fără aer. Cum adică dacă e o problemă?! Desigur că era o problemă, atâta timp cât mă împiedica să ies din cameră și să ajung în lumea cea mare. Billy a văzut că sunt derutat de vorbele sale și a mai adăugat ceva pe hârtie, apoi a întors-o către mine. „Chiar crezi că există un perete de sticlă?”. Acum aveam două probleme. Pe lângă faptul că mă trezisem de dimineață într-un borcan, unul decent și confortabil de altfel, dar care mă izola de lumea din afară, mai aveam și problema cu prietenul meu cel mai bun, Billy. Billy se tâmpise. Cum să mă întrebi dacă există un perete de sticlă între noi atâta timp cât tu însuți scrii bilețele pentru că nu se aude nimic dintr-o parte în alta. I-am făcut semn lui Billy că nu pot să vin pe seară la bere și am dat din umeri cum că asta-i situația și trebuie s-o acceptăm amândoi. Prietenul meu m-a privit pentru câteva clipe ca pe o ciudățenie a naturii, ca pe o girafă cu cap de zebră, sau ca pe un crocodil cu bot de ornitorinc, a dat la rândul său din umeri în semn de acceptare, s-a răsucit pe călcâie și-a dispărut.  

M-am întors în cameră și am stat o vreme întins pe spate în pat privind tavanul neted. Nu avea nicio zgârietură, nicio ciupitură, nicio urmă de pensulă, părea neted ca o foaie de hârtie. Nu-mi puteam scoate însă deloc din minte vorbele lui Billy: „Chiar crezi că exista un perete de sticlă?”. M-am ridicat și am cercetat iar peretele. L-am pipăit ca să-i simt textura, l-am privit de foarte aproape ca să-i văd transparența, l-am cercetat îndelung și atent dinlăuntru, ca și cum aș fi fost o moleculă de siliciu viermuind printre alte molecule de siliciu, ca să-i înțeleg consistența. Nimic nu mă făcea să cred că nu este un perete real din sticlă groasă, atât de groasa încât să n-o poți sparge ușor și că e doar o închipuire. Am lovit-o cu pumnul. Apoi am luat un pahar și am lovit-o cu fundul paharului. Scotea un zgomot sec și înfundat, ca și cum ai lovi pământul cu ciocanul. Nici vorbă însă să crape. Și totuși cumva ar fi trebuit să se sfărâme și sticla aceea. Nimic nu rămâne întreg în lume în afara gândului că odată și-odată vom pieri. M-am gândit din nou la Billy. Pe lângă faptul că era cel mai bun prieten al meu, Billy era pasionat de bere și de SF. Doar de bere și de SF, de nimic altceva. De aceea mi se părea persoana cea mai potrivită să mă ajute să găsesc ieșirea din borcanul de sticlă pe care îl vedeam acum ca pe un labirint al lui Cnossos. L-am sunat dar n-a răspuns. Nu m-a mirat. I-am lăsat mesaj să mă sune de îndată ce poate. După vreo jumătate de oră am primit răspunsul lui. „Ce-i? Sunt la Groody”. „Ce faci acolo?”. „Beau bere”. „Auzi?! Cum pot să desfac capacul borcanului? M-am suit pe scaun și nu ajung. Am pus scaunul pe comodă, era să cad, dar tot n-am ajuns. Știi cum ar putea fi desfăcut altcumva?”. O vreme Billy n-a mai trimis niciun mesaj. Apoi a venit răspunsul lui sec. „Cine l-a pus, acela trebuie să-l și desfacă”. Am zâmbit. Departe de a fi adevărat, mesajul lui avea totuși un sâmbure de adevăr pe care l-am înțeles. Spun departe de a fi adevărat, pentru că la noi acasă de exemplu mama închidea borcanele toamna, dar de desfăcut le desfăcea tata primăvara. Fierte la bain marie borcanele sufereau o scădere de presiune în interior, stricând echilibrul forțelor naturale, ceea ce făcea ca presiunea exterioară să apese puternic asupra capacului crescând forța de frecare și îngreunând desfacerea. Cred că mai degrabă amintirea aceasta decât răspunsul lui Billy m-a pus iar pe gânduri. O scădere de presiune în interior... o scădere de presiune în interior care face să apară un zid care apără interiorul de presiunea din exterior. Descoperirea aceasta m-a luminat dintr-o dată. Explicația cu blocarea capacelor de borcan se aplica perfect și oamenilor. Există desigur la oameni o scădere de presiune în interior, o scădere a voinței de a comunica, de a socializa, ceea ce făcea ca presiunea lumii înconjurătoare să țină borcanul închis, fără ca asta să nu pară nici o povară, dar nici o mare realizare. Așa trebuia să fie pentru unii. Exact ca la borcanele de gem. Clar, povestea borcanelor se aplica sută la sută și oamenilor. Și atunci răspunsul lui Billy căpăta o altă perspectivă. Întrebarea era de fapt, nu cine a ridicat peretele de sticlă, ci cum a fost ridicat el, din interior sau din exterior? Odată lămurit răspunsul era mai ușor de găsit ulterior acela care ar fi avut cheia.           

Am luat o hârtie și un creion și am început să-mi notez idei, să fac mici schițe, câteva diagrame logice. Lucrurile îmi păreau tot mai limpezi, deși zidul de sticlă era tot acolo și capacul lui tot deasupra. Însă rămânea o întrebare căreia nu-i găseam încă răspunsul, mă învârteam ca un câine alergând după propria coadă. Peretele fusese ridicat din interior ca un zid de protecție, sau fusese ridicat din exterior, ca o zidire a individului dinăuntru, ca o izolare a unui tip antisocial, a unui neadaptat, pe o insulă pustie de la capătul lumii. Asta trebuia să înțeleg. Și aici nici Billy nu mă putea ajuta, căci eu însumi trebuia să răspund. Și mai ales trebuia să-mi răspund la întrebarea ce-mi doresc de la viață. Să învii, să alerg printre oameni, să schimb cu ei idei, cuvinte, priviri, ochi, mâini, degete, fire de păr, lacrimi, sau să mă retrag ca un călugăr în chilia sa?! 

Am închis ochii și am început să număr oi. Erau mițoase și complet albe, un alb curat ca de nori pufoși pe cerul bleu. Oile treceau prin dreptul mea una câte una, înclinau din cap când ajungeau în fața mea, ca și cum ar fi spus bună ziua, iar eu le treceam într-un caiet cu coperți groase și-i făceam semn următoarei să treacă. Când s-au terminat oile au început să apară capre. Apoi vaci, cai, gâște, în timp ce eu tot notam migălos în caiet, iar ele tot dădeau din cap în semn de bună ziua.  

Când m-am trezit dimineață peretele de sticlă dispăruse. „A dispărut peretele. Mulțumesc pentru sfaturi” i-am trimis entuziast mesaj lui Billy pe care îl bănuiam că încă mai doarme. „Ce perete?” a răspuns sec ca de obicei.

   

locul acela

dacă știi unde e locul acela

deși până acum nimeni nu s-a întors să ne spună că l-a găsit

și nu fiindcă n-ar fi dat de el cred eu 

ci pentru că n-au vrut ca noi ăștilalți să-l aflăm

deci dacă știi unde e locul acela

învelit în verde pepit cu galben cu roșu cu albastru cu alb

unde e atâta liniște încât îți auzi degetele inimii 

cum bat darabana în poarta nerăbdării

cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc

și cerul e atât de curat 

încât urma trecerii păsării rămâne suspendată cât e ziua de lungă   

iar soarele e atât de aproape

încât îi simți căldura ca pe o miere topită mirosind a lavandă

ei bine dacă afli totuși locul acela

și știi cum să fluieri într-un mod anume

dintre copacii din spate o să iasă o fată

care se va apropia plutind ca o libelulă

își va trece degetul mare peste buzele umede 

va zâmbi îți va răsfira cu palma părul din creștet

apoi te va înconjura cu brațele ca o liană tânără

îți va mușca urechea îți va culege privirile 

pe care le va închide în cutia unor scoici perfect rotunde

și te va strânge în brațe tare tot mai tare

atât de tare încât abia ai să mai poți respira

până se va cufunda cu totul în tine

abia atunci ai să simți soarele cum arde năprasnic 

mi s-a părut că o cunosc ai să spui când ai să ajungi îndărăt

dar până să întorc capul a dispărut

apoi ai să faci cu ochiul cuiva

ei au să ridice din sprâncene nimeni n-are să înțeleagă cui

doar fata dinăuntru are să zâmbească din nou 

Macarale 

- Uite asta-i, domn șef – spuse omul în salopetă.

- E mare – murmură polițistul ridicând cu un deget cozorocul caschetei și împingând-o pe spate.

- Când vă spui. Vreo sută de tone și înaltă de zece etaje.

- Și dumneata unde erai când a dispărut?

- În cabină! 

- Ei, cum dracu să dispară ditamai măgăoaia sub ochii tăi?

- Uite-așa, cum vă spui. Întâi a intrat unu și s-a așezat pe bord. L-am lăsat că era mic cât o monedă de 25 și drăgălaș. Era albastru. Pe urmă a venit ăilalți. S-a așezat unu lângă altu pe brațu macaralei. Cum se așeza, cum dispărea o bucată de macara, cum se așeza altu, cum mai dispărea o bucată. Adică io nu știu ce făcea ea acolo sub aripile lui, da ochii mei n-o mai vedea. Că doar o-nvelea, c-o mânca, c-o dispărea ca Iosefini, nu știu, da nu mai era. 

- Și câți fluturi s-au strâns? 

- Cu miile s-a pus! Unu lângă altu. Când s-au așezat toți, dispăruse orice urmă de macara. Dispăruse și brațu și cârligu și motoru și turnu. Numai betoanele de jos care țin turnu drept rămaseră.

- Ptiu drace, al naibii caz – oftă larg polițistul. 

- Acu io vă spui ce cred, da o să ziceți că nu-s în toate mințile. Io cred că cerul nu e ca o pătură albastră cum îl vedem noi de aici. Cerul e un mănunchi de fluturi albaștri și mici cât o monedă de 25 care șed înghesuiți unu în altu. Uneori, când vor să se distreze și ei, fluturii acoperă o bucată de lume. Doar o acoperă cu aripile lor și lucrul ăla dispare ochilor noștri că ei nu mai știe ce e aripă și ce e cer. Și bucata aia de lume dusă-i!   

în troleibuz

poetul ăsta e mort deja

îmi spune o doamnă cu coc în troleibuz

arătând din bărbie 

spre bărbatul cu obrajii supți și ochii goi

care privește pe fereastra aburită

mort fiind poți să ai idei 

dar nu le mai poți exprima

iar ele se rotesc acolo înăuntru

cum se rotește firul de nisip 

între pereții de sidef ai scoicii

de-aia îi și lasă uneori să se întoarcă 

să caste gura pe ferești

ca să le cadă perlele de pe limbă

îmi explica pe îndelete doamna cu coc

în timp ce poetul mort a și dispărut   

dragostea e o cremă cu valabilitate redusă

diavole! diavole, stai să te-ntreb ceva

zi-mi care-i treaba cu dragostea

dumnezeu m-a trimis la tine 

a zis că din punctul lui de vedere lucrurile sunt clare

dragostea e ca o cremă între două blaturi

care le ține lipite

diavolul a rânjit

dragostea e o cremă cu termen de valabilitate redus

se usucă, crapă, se fărâmă și până la urmă dispare

lăsând sufletele mânjite pe-o parte

apoi hop, iarăși apare

Pasărea-floare

Anticariatul apăruse ca din pământ în drumul meu de acasă spre centrul orașului. Căscam ochii pe strada la mașinile trecând în viteza, la chipurile oamenilor abătuți, sau veseli, sau indiferenți, atenți doar la drum și la țintele zilei și dintr-o dată l-am zărit. Contrasta puternic cu restul magazinelor de pe bulevard, strălucitoare, proaspete, colorate. Anticariatul era mic, cenușiu și întunecat. L-am privit uimit. Eram convins că acolo fusese cu numai două-trei zile în urmă un magazin de haine. Cu firmă luminoasă, vitrină multicoloră, câteva manechine în fereastră. Lumi... Limu... Limo... Limoncello, așa se numea. Da, da, Limoncello! Cum de se făcuse transformarea atât de repede, nu mi-am putut imagina. Ba mai mult, anticariatul avea aerul unui stabiliment vechi, uitat de lume și dacă volumele ar fi putut fi transferate cu relativă ușurință dintr-un loc în altul, aerul acela vetust n-ar fi putut fi transferat din trecut în prezent atât de ușor. De curiozitate am intrat. Și în interior era la fel. Geamurile, care pe afară mi se păruseră ferestre normale, aveau o sumedenie de fisuri interioare ca gheața lovită ușor cu o piatră și erau parțial mătuite, astfel încât era destul de greu să vezi orașul de dincolo de ele. Pereții erau acoperiți in întregime cu rafturi simple din lemn, doar ferestrele scăpând atacului cărților. Erau rafturi de sus și până jos de-a lungul încăperii, făcând ca micul spațiu să capete dimensiuni multiplicate. În colțuri atârnau greu pânze de păianjen acoperite de praf, ca și cum proprietarii le-ar fi lăsat de izbeliște, decedând sau luând alte drumuri. Față în față cu ușa era o pendulă uriașă al cărei braț de bonz stătea înțepenit pe oblică, iar cadranul avea orele lipsă, de parcă acestea ar fi profitat de spargerea geamului ce le acoperea și și-ar fi luat zborul, ceea ce mi s-a părut neașteptat. Într-un ungher, un bărbat în vârstă stătea la o măsuță mică, abia zărindu-i-se capul dintre cărțile care ședeau așezate de-a valma peste ea. Avea ochelari cu rame groase și lentile la fel de groase. Stătea nemișcat, ca și cum ar fi fost o statuetă din ceară. Doar dacă îl priveai insistent vreme îndelungată, puteai observa că din când în când dă pagina cărții pe care o ținea în mâini. L-am lăsat să citească mai departe și m-am învârtit printre rafturi.    

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost că niciuna dintre coperți nu avea înscrisă pe ea autorul și numele cărții. Toate erau foarte asemănătoare, ca și cum un anticar bătrân, tatăl sau bunicul celui ce stătea la măsuță, ar fi adunat cărțile una câte una și le-ar fi pus haine noi și asemenea, ca soldații la paradă. Dar asta demult de tot, căci păreau să fie foarte vechi. Aveau toate cotorul roșu, iar coperțile erau unele tot roșii, iar altele cenușii, în toate nuanțele, dinspre cel mai deschis spre cel mai închis, aproape negru. Pe la colțuri coperțile erau mâncate de vreme și cartonul se desfăcea în fâșii paralele care se umflau ca bobocii de floare. Am scos o carte din raft. Avea paginile albe. Am scos alta. La fel. Apoi alta la fel. Nu-mi venea să cred. Un anticariat cu un ceas care stă înțepenit de multă vreme, cu cărți pe al căror coperți nu era scris nici titlul și nici autorul și care aveau înăuntru numai pagini albe. Iar asta pe zeci de rafturi înalte până în tavan. Erau probabil acolo mii de cărți. Albe. Am dat să-l întreb pe anticar ce se întâmplă, dar am renunțat. Probabil că erau scrise cumva, dar nu deslușisem eu mecanismul prin care informația fusese inserată între file. Așa că am insistat singur. Abia la a patra carte mi-am dat seama că prima parte conținea numai pagini albe, dar de la un moment dat încolo erau scrise normal, ca orice altă carte. Am deschis și cărțile de mai devreme. Erau și ele scrise de la un moment dat. Am răsfoit și altele. Procentul de pagini albe diferea de la carte la carte, unele aveau doar câteva file albe, altele aproape pe toate, în timp ce majoritatea aveau o proporție aflată undeva între aproape tot și aproape nimic. 

Am căutat din priviri un scaun, dar fiindcă în afara celui pe care stătea bătrânul anticar nu era altul, m-am sprijinit cu umărul de un raft și am început să citesc. Toate cărțile erau organizate pe capitole. Fiecare capitol avea titlul său. Nu părea să fie un text unitar, ci mai degrabă un volum de povestiri, în care însă eroul principal era același. Uneori întâmplările păreau că se desfășoară în același oraș, alteori întâmplările se petreceau departe, în lumi diferite. Poveștile erau scrise la persoana întâia, dar personajul principal nu era povestitorul. Poveștile nu aveau o morală, sau un fir călăuzitor, păreau mai degrabă fotografii ale unui moment, ale unei întâmplări, ale unei întâlniri. Unele erau scrise cu farmec, altele anost, sau pur și simplu direct, ingineresc, fără fantezie și floricele. 

Am citit rezemat de zid câteva cărți, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Poveștile din fiecare carte conturau un om. Aproape că îl vedeam cum se înfiripă din lumină și sclipiri de praf în fața mea. Îi apărea întâi capul, apoi bucăți din trup. Brațe, trunchi, picioare, degete, nas, genunchi. Niciunul nu era întreg. Era ciudat anticariatul. 

Picioarele aproape îmi înțepeniseră de atâta stat în picioare, așa că m-am așezat pe pardoseală și am scos alte cărți. Pardoseala era din dușumea neșlefuită pe care praful o impregnase ca o vopsea, astfel devenise un fel de ciment tare. Îmi plăceau cărțile cu tot aerul lor misterios și nenatural. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii. Să-i privesc pe dinăuntru mai ales. 

Când soarele s-a scurs cu totul de pe pereți și a părut că vrea să intre într-una dintre cărți și să doarmă acolo până a doua zi dimineață, l-am mai privit o dată pe bătrânul anticar. Nu părea să-și fi schimbat poziția. L-am privit lung și am constatat că dă totuși pagina cărții. Citea mult mai încet decât mine. L-am privit atent. Omul părea să fie și să nu fie în același timp. Pe de o parte îmi apărea acolo citind, dând din când în când paginile cărții, pe de altă parte îmi părea mai degrabă o hologramă, o umbră a cuiva care se află în alt loc și alt timp. Nimeni n-ar fi avut răbdare să stea nemișcat atâtea ore și să citească întruna. Mai ales un bătrân cu ochii mici și adus de spate, cum era cel din fața mea. 

- Te-ai plictisit? Poți să mai vii și altă dată dacă azi ai terminat - a spus el cu glas molcom ridicând ochii din carte, parcă auzind ceea ce îmi trecuse prin minte. 

Da, aveam de gând să mai vin, dar nu revenirea îmi ocupa mintea, ci locul acela straniu, cu cărțile fără coperți, cu limba pendulei suspendată într-o parte, ca o pasăre cu aripa agăță într-un cui al cerului, cu poveștile acelea întregind contururi și cu oamenii care se construiau din lumină și praf.              

- Ai dreptate. Ceea ce vezi e ceea ce crezi – a spus iar bătrânul, pârând să-mi ghicească din nou gândurile. Acestea nu sunt cărți scrise, ci cărți care se scriu. 

- Cine le scrie?

- Eu, tu, el, ea... oricine participă la spectacolul vieții. 

- Și cine sau ce îi îndeamnă s-o facă?

La întrebarea aceasta bătrânul anticar și-a scos ochelarii și m-a privit cu ochii săi mici, mici, dar cu privirea adâncă. 

- Nimeni. Asta se întâmplă de la sine. E natural – a spus el, apoi și-a așezat iar ochelarii pe nas și a continuat să citească. Sau să privească în carte. Sau să privească într-o altă lume, prin porțile deschise ale cărții. 

Eram curios ce vedea acolo. Cel mai probabil îi vedea pe scribi. Privindu-l atent îi puteam vedea și eu. Ședeau în fața unui templu, în piațeta de piatră, cam la un metru unul de altul, în poziția lotus, ținând în poale cărțile cu coperți roșii în care scriau cu pene albe de gâscă. La dreapta fiecăruia era câte o călimară, ca un opaiț mic din lut, în care înmuiau din când în când pana. Erau înveliți cu o pânză albă care le lăsa descoperit umărul drept, cel al mâinii cu care scriau, pentru a le asigura mai multă libertate probabil. În picioare aveau sandale simple cu talpă din lemn și nojițe din piele. 

- E de la sine? E de la sine să scriem?

- Da. 

Am așteptat ca bătrânul să continue, să-mi explice de ce ceea ce lui îi părea atât de natural, chiar ar fi trebuit să fie. 

A urmat o pauză lungă în care amândoi am stat cu bărbia căzută în piept și în cele din urmă anticarul a continuat. 

- Privind un alt om, fiecare din noi scrie de fapt o bucată de poveste, care rămâne în ochii lui, în mintea lui, în sufletul lui. Ba mai mult, adaugă o bucată de trup celui privit. Când toate poveștile acestea, ale tuturor celor care l-au privit pe omul acela, se întregesc, atunci se întregește și omul. 

- Dar omul nu se naște întreg? – am replicat eu imediat mirat de afirmația lui.

Bătrânul a oscilat, a dat să deschidă gura să-mi răspundă, a închis-o, a tăcut o vreme, apoi mi-a răspuns cu aceeași voce molcoma, ca a fusului care descâlcește caierul și-l aduce fir. 

- Există doi oameni în fiecare dintre noi. Unul pentru noi înșine și unul pentru ceilalți. Ceilalți văd prea puțin din omul din noi. Ei văd crâmpeie din cel de afară, care se întregește pe măsură ce interacționează cu cei din jur, cu oameni sau lucruri.   

- Și până atunci e un om incomplet – am murmurat eu. 

- Desigur. E un om șchiop, sau ciung, sau chior... 

- Șchiop... sau ciung... sau chior... – am repetat încercând să dau contur ideilor bătrânului. 

- Da, căci cu siguranță lipsește o bucată din el, chiar dacă uneori pare întreg.

- Și cand e complet pe de-a-ntregul? 

- Când moare. Atunci nu se mai poate adăuga nimic conturului sau. E ca și când ai adăuga un contur de ceară fructului, pentru a-l conserva.  

Am tăcut amândoi o vreme, eu încercând sa procesez vorbele sale.

- Deci toate cărțile astea de aici... M-am oprit. Nu-mi venea s-o spun pentru că era prea de necrezut. Toate cărțile astea de aici sunt de fapt...

- Oameni, da. Sunt de fapt copii ale oamenilor. 

- Și de ce le ții aici?

- Altfel s-ar pierde toată informația aceasta. Nu mai e nimeni altcineva care să înregistreze o privire, o întâlnire, o discuție, o clipă de iubire. Omul nu moare când îi stă inima, omul moare când nu mai exista nimeni care să se gândească la el. Pe măsură ce cei ce l-au cunoscut mor la rândul lor, toată informația dispare. Eu fac o copie și o păstrez. 

- Bine, dar aici n-am văzut decât cărți care sunt scrise incomplet. Cele în care nu mai e loc de însemnări unde sunt? 

Bătrânul zâmbi pentru prima dată de când intrasem. Era deja noapte. Pe măsuța lui o lămpiță mică cu ulei de măsline abia licărea. Eu eram complet în întuneric, deși dincolo de peretele de sticlă, lămpile electrice ale orașului ar fi trebuit să-și împrăștie lumina orbitoare asupra lucrurilor din jur. Anticarul s-a ridicat, a luat lămpița și s-a apropiat de mine. Ajuns lângă mine s-a aplecat și a deschis din pardoseală un chepeng de lemn pe care abia atunci l-am observat. 

- Ai grijă la treptele înguste și la cap - mi-a spus el coborând înainte.   

Jos, locul semăna izbitor cu cel de sus. Aceleași rafturi până în tavan, aceleași cărți cu coperțile roșii. A luat la întâmplare o carte și a deschis-o la prima pagina. Era completă. A deschis apoi alta. La fel. Aerul era însă greu de respirat și niciun pic de lumină nu venea din afară. 

- Aici sunt cele complete – a șuierat el, mai degrabă ca un oftat, decât ca un șir de vorbe legate una de alta. 

Atunci am înțeles. Bătrânul nu făcea altceva decât să transforme viețile oamenilor din păsări care trec în flori care rămân.  

Cand am deschisa ușa anticariatului părea că am pășit în altă lume. Mașini traversau în viteză bulevardul trasând dâre de lumină colorată ca niște panglici jucăușe, trotuarele erau pline de oameni vorbind cu aplomb, lumina din felinare se împrăștia ca o miere călduță printre clădiri, iar reclamele luminoase clipeau ca niște monștri domesticiți.   

A doua zi când am ajuns într-un suflet în locul acela, am constatat că anticariatul dispăruse. L-am căutat în susul și-n josul bulevardului, pe străduțele mici laterale. Nu era nicăieri. Și nici nu-mi aduceam aminte vreun nume pentru a-l putea căuta pe internet, sau pentru a întreba împrejur. În locul lui apăruse vechiul magazin de confecții, Limoncello, cu firma sa luminoasă bleu-metalic, cu vitrina multicoloră, cu cele patru manechine din fereastră. Am intrat. Interiorul nu se asemăna deloc cu cel de cu o seară înainte. Era o încăpere modernă, chic, renovată cu gust, luminoasă, aerisită. 

- Nu vă supărați, anticariatul care a fost aici, nu știți unde s-a mutat? 

- Îmi pare rău. Nu știu nimic despre un anticariat care să fi funcționat în locul acesta.

- De câți ani sunteți aici?

- De cinci ani.

- Și înainte știți ce a fost? 

- A fost o clădire veche ce stătea să cadă, pe care am renovat-o noi. 

- Și nu știți nimic despre un anticariat? Unul cu rafturi multe, apropiate unul de altul de abia te puteai strecura printre rânduri, înalte până la tavan.

- Îmi pare rău, nu știu!

Mi se părea imposibil. Cu o seară în urmă intrasem tot acolo, atinsesem cărțile, citisem o parte din ele, vorbisem cu bătrânul anticar.

Cineva încerca să mă păcălească, dar nu știam cine. Și mai ales unde era de fapt păcăleala, în magazinul de confecții sau în anticariat? 

Apoi m-am gândit să fac o verificare. Am măsurat din ochi și m-am lăsat în genunchi. Am început să bat cu pumnul strâns până când mi s-a părut că suna a gol. Atunci am încercat să trag mocheta de lângă perete pentru a elibera locul pe care îl descoperisem.

- Domnule, ce faci, ai înnebunit? Te rog să te oprești. Chem poliția dacă nu încetezi – țipa femeia care se proptise în spatele meu, trăgându-mă de umeri. 

- E aici. Trebuie să fie aici. 

Cu toată împotrivirea femeii am reușit să dau la o parte mocheta până la chepengul din pardoseală. Era aceeași pardoseală din scândură nefinisată pe care mi-o aminteam, îmbibată de praf și de timp și care masca foarte bine trecerea înspre beci. Am ridicat cu greu chepengul. Femeia și-a dus mâinile la gură și a tăcut surprinsă. 

Am luminat scara cu telefonul și am coborât atent treptele înguste, urmat de femeia care amuțise. Nici acolo nu mai erau rafturi. Și nici cărți. Toate cărțile dispăruseră. Eram complet dezamăgit. Însă chiar înainte să urc înapoi am zărit culoarul. M-am apropiat. În capătul camerei din beci era un culoar lung și îngust parcă și mai întunecos decât întunericul beciului. Am luminat în depărtare, dar nu se distingea absolut nimic. Am știut însă că pe acolo scoseseră cărțile și le puseseră bine în altă parte. Sau poate în altă lume...      

pe gard

mi-a trecut moartea pe la ureche

poate n-aș fi știut dacă nu s-ar fi făcut dintr-o dată noapte

deși era opt dimineața

și moartea vâjjj pe lângă mine

era toată numai dinți 

albi

și-n frunte și pe brațe și pe picioare

și-n cur avea dinți

o să-ți vină și ție rândul

a șuierat printre incisivi

și s-a-ntins să mă muște 

în capu străzii a dat colțu și-a dispărut printre case

apoi s-a făcut iar zi

Elemente ajutătoare

Era dezamăgit de lume așa cum i se arăta. Mai ales că ziua era scurtă și norii umpleau cerul. Avea uneori perioade de înseninare, dar erau puține și trecătoare. Știa însă o soluție pentru a schimba lucrurile. Așa că adună cele necesare pentru a-și pune în aplicare planul. Îi trebuiau un scaun, o bucată zdravănă de funie și un cui bine înfipt în grindă. Găsi repede cuiul în care o vreme stătuse tabloul cu ăi bătrâni. Îl dădu jos și încercă cuiul. Era lung și solid. Apoi 

cumpără funia. Îi făcu un laț cam cât să treacă un cap de om și-l puse pe scaunul cu picioare curbate. Se sui pe scaun și legă capătul funiei de cui. Trase scaunul sub fereastră si șezu. Avu de așteptat vreme bună. Apoi zări soarele. Suia ușor ca o lămâie uriașă și se căznea să-și facă loc printre nori. Când ajunse în mijlocul fereștii, aruncă lațul în jurul rotundului și smuci. Soarele mai lunecă o vreme, apoi se poticni în cui și înțepeni în colțul din dreapta sus al ferestrei. 

Pe cealaltă parte a lumii era tot noapte.     

Cetatea cea nouă

Se săturaseră! Se săturaseră de zidurile înalte de jur împrejurul orașului care le spintecau orice privire aruncată spre depărtări, de străjerii urcați în turnurile de pază strigând în fiecare dimineață „azi este liniște, puteți să vă vedeți slobozi de treburi”, se săturaseră de oștenii răsturnând tarabe și tejghele, liniștea și rânduiala, pentru cei trei bănuți de fier pe care cetățenii îi datorau cetății. Se săturaseră de conținutul oalelor de noapte aruncate pe ferestre, alunecând numai când ploaia se învrednicea să se strecoare în oraș de-a lungul drumurilor pietruite înguste, altfel adunându-se-n movile, se săturaseră de legumele și fructele stricate ale precupețelor, aruncate în spatele tarabelor din inima piețelor și transformându-se într-o pastă cafenie urât mirositoare care amuțea cântecul păsărilor, se săturaseră de strigatele meșteșugarilor și de fumul ridicat din atelierele lor înnegrind florile și așternuturile. De frigul din casele de lemn se săturaseră, de noaptea care nu se mai termina, de vântul care șuiera pe sub paturi, de nelumină, de neculoare, de nedragoste, de toate se săturaseră. 

Gândul plecării a încolțit întâi în mintea aventurierilor, a celor ce rămăseseră datori stăpânirii și se ascundeau în cotloane de negură, a celor ce furaseră și nu fuseseră încă prinși, a celor ce erau nemulțumiți de prezent și voiau să se mistuie în viitor. N-aveau nimic de luat cu dânșii, doar straiele de pe ei și inima din piept. Apoi gândul de ducă s-a întins și a prins în mintea celor de mijloc, care n-aveau nici destul ca să-i împace, dar nici puțin ca să-i prindă în morișca vrerii, cum se prind șoriceii în roata fără oprire de îndată ce-și întind piciorușele. Cu toții considerau că lumea, lumea adevărată, nu poate arăta așa cum li se prezenta lor în cetate, ci că trebuie să fie mult mai mare și mai puțin grețoasă. „Să mergem, să mergem de aici în orașul cel mare – spuneau ei – unde e curat și miroase frumos și găsești tot ce-ți dorești și cerul e mereu senin și florile sunt mai colorate și unde păsările cântă toată ziua”. Unii chiar au început să-și strângă catrafusele și să-și împacheteze boarfele și cele câteva nimicuri de grabnică trebuință. Deja în unele case se zărea prin ferestre graba plecării și pe uliță nestarea tremurândă. Apoi au auzit de orașul cel mare săracii care și-au spus că-i musai loc mai bun de cerșit, că bucățile care cad de la masă trebuie să fie mai mari și mai gustoase și că noroiul din șanț trebuie să fie mult mai curat. În fine, când oamenii au început să se alinieze în fața porților cetății, au apărut dindărătul ferestrelor lor bogat ornamentate cu ramuri și frunze de măslin, cei bogați. „Dacă ei pleacă, noi de unde mai adunăm bunăstare?!” s-au întrebat ei și au pus slujnicele să umple cuferele și vizitii să tragă aproape trăsurile. În câteva luni orașul se adunase cu totul la porți, iar când acestea s-au deschis puhoiul de oameni, colorat în toate felurile pământului, s-a revărsat ca apa fără zăgaz. Doar ostenii de sus de pe creneluri au oscilat o vreme, apoi au coborât și ei, căznindu-se să nu-și îndoaie armurile grele și au prins din urmă coada de oameni, acolo unde rămăseseră șchiopii și bolnavii și țâncii și borțoasele. 

Lung se întindea șirul de oameni, fără ca cineva să știe încotro merg, ca un șarpe de apă pierdut între nisipuri. Unii auziseră de marele oraș, cu palatele sale de marmură, cu sale străzile late pe care aleargă calești însoțite de lachei în livrele bogat colorate, cu canalele de mizerie ascunse pe sub pământ, cu locurile pline de iarbă și flori, cu liniște, cu albastru. Dar nimeni nu putea spune cu siguranță că orașul există, căci nimeni nu-l văzuse vreodată. Însă toți aveau încredere și priveau senini înainte. 

Apoi zilele au început să se adune, întâi ca o grămadă de galbeni, apoi ca un butie cu vin, apoi ca un hambar cu grâne. Speranța începu să se șubrezească. La fel și rezervele de mâncare. Dar nimeni nu ofta, nimeni nu se văita, căci cu toții aveau încredere că orașul există. Nu putea să nu existe, pentru că altfel însăși exista lor ca indivizi care visează ar fi fost pusă la îndoială. 

După o vreme, cei mai slabi începură să moară, în timp ce celor mai zdraveni începură să le moară nădejdile. Poate că... Nu, nu, orașul exista! Undeva, poate că nu e foarte aproape, poate că e mai departe, după prima colină, după a cincea, sau după a șaptea, dar el trebuia să existe și să li se arate, așa cum oricărui om normal are să i se arate odată și-o dată visul. 

Și li se arătă. În sfârșit, prin aburul dimineții, prin perdeaua strălucitoare de galben, printre răsuflări agitate, văzură zidul. Era nesfârșit. Își puseră degrabă desagii în spate, sau pe crupa măgarilor, a catârilor sau a cailor de muncă și porniră la drum în zumzăit de vrăbii gureșe. 

Când ajunseră lângă zid nu le veniră să creadă. Dacă ar fi povestit nepoților ar fi spus că zidul se înălța până la cer. Cum însă își vorbeau unul altuia, își spuseră doar că zidul se înalță mai bine de treizeci de stânjeni. Abia se vedeau crenelurile din cauza soarelui ce umplea golurile dintre ele. Iar marginile, ohoo, marginile sale nu se vedeau nicicum, nici în stânga și nici în dreapta. Și nu se zărea picior de străjer la parapete. Iar asta îi descumpănea. Cine avea să le deschidă porțile atunci?! Cu cine aveau să se tocmească ca să-i lase să intre. Sau poate chiar să se lupte...  

Se strânseră grămadă în jurul porților uriașe. Erau impresionante, cât zece oameni puși unul peste altul și erau în întregime din fier. Parcă erau porți pentru uriași. Pe ele erau sculptate fiare ale pădurii și copaci și flori și păsări și sori. Oameni ca și ei apăreau ici, colo. Și groasă cât pumnul era înșeuarea de fier.  

„Heii, e cineva aici” întrebaseră cei mai curajoși și mai nerăbdători. „Heii, deschideți-ne poarta” strigară ei, bătând cu pumnii în fierul neclintit. „Heii, deschideți-ne poarta” se auzi ca un ecou de dincolo de ziduri, iar celor mai aproape de porți li se păru că auziră chiar loviturile în fier de pe partea cealaltă. Privind porțile înalte și zăvorâte, precum și zidurile care se prelungeau nesfârșit în stânga și în dreapta, unii începură să murmure că aceea nu putea fi decât marginea împărăției. Sau chiar mai mult, marginea lumii, iar asta îi înspăimânta un pic. Însă pe cei mai mulți nu-i mâna mintea într-acolo, ci rămăseseră la dorința ca porțile să se deschidă înspre lumea cea nouă.      

O vreme se lăsă liniștea. Porțile nu puteau fi sparte, asta era clar tuturor, iar zidurile nu puteau fi escaladate și asta era clar tuturor. Iar drum înapoi nu exista. Și asta era clar tuturor. Cine înălțase zidul se pricepuse s-o facă. Nu părea să ocrotească nimic, căci nu existau turnuri de veghe și nici osteni ca să-l apere. Ai fi zis că-i doar o stavilă care să separe o parte de cealaltă, în afara de înăuntru. 

Și când liniștea era mai adâncă, se auzi icnetul acela înfricoșător, de parcă o bucată din Univers s-ar fi desprins din întreg și s-ar fi prăbușit pe Pământ. Apoi zvâcnetul scurt al ușilor grele, ca o desprindere de real și o dungă subțire de lumină trecând dintr-o parte în alta prin deschiderea porților. Mișcarea lor îi lăsase fără glas. Nicio respirație nu se mai auzea, doar scârțâitul porților care rămăseseră nemișcate câteva secunde, pentru a se deschide apoi cu un huruit greu, ca un sfârșit de lume împărțind pământul între viitor și trecut.  

Și când în fine deschiderea se săvârși pe de-a-ntregul, încremeniră cu toii. Dincolo de zid nu era nicio cetate așa cum se așteptaseră, era doar pustiu cum era și dincoace. Și mai erau un puhoi de oameni așteptând înfrigurați în fața porților exact ca și ei. Iar în spatele lor un drum de țărână, care se subția pe măsură ce se depărta, pentru ca în zare, mică și rotundă ca o alună, să se zărească o cetate, exact ca cea din care plecaseră. 

Oamenii trecură dintr-o parte în alta, atingându-se unul pe altul, atingându-se pe sine, până când înlăuntrul se făcu una cu în afara...  

locuiește-mă

ești atât de diafană

încât mi-e teamă că dacă trag aer în piept lângă tine

o să te inspir și-o să dispari din lumea reală

de bună seamă că nu de tot

o să-mi aluneci pe cerul gurii, pe trahee, pe bronhii, până în plămâni

acolo fiecare fărâmă din tine o să fie cazată într-o cameră separată 

dimineață, când o să deschid ochii

și o să-mi desfac buzele

una din ele va ieși din cămăruța minusculă din lăuntrul meu

se va întoarce pe unde a venit

se va rostogoli de câteva ori prin aer

apoi se va lipi de perete 

sau de mobilă 

sau de cărțile din bibliotecă

semn lângă semn lângă semn lângă semn

până când întreaga mea cameră se va umple de tine

Povestea neștiută a Ilenei Simziana

“Muma zmeului roase din copaci, se agăță de ramure, sări din vârf în vârf, se strecură, și tot după dânșii, alergând ca un vârtej” silabisi el cu degetul în carte. De fapt, dacă ar fi fost o carte oarecare ar fi silabisit așa: “m-u-m-a z-m-e-u-l-u-i r-o-a-s-e d-i-n c-o-p-a-c-i”, dar cum era vorba de Ileana Simziana, care îi plăcea atât de mult și pe care o știa deja pe dinafară de cât de multe ori o citise singur, nu făcea decât să repete un text cunoscut, plutind cu degetul pe deasupra literelor. Era necăjit că Muma zmeului iar o să ajungă să scuipe văpăi după ei, deși știa bine că Ileana Simziana și calul ei zburător scăpaseră de fiecare dată. Însă el unul se săturase de așa încordare și voia problema rezolvată odată pentru totdeauna.  

Așa că luă de pe colțul mesei obiectul pe care-l pusese demult la îndemâna și coborî degrabă scările. Dacă avea să vină știa pe unde are treacă, prin spatele blocului, pe la tomberoanele de gunoi, așa că se îndreptă într-acolo. Și nu așteptă mult până când zări calul înaripat ba alergând, ba plutind ca un gând prin aerul rece. Aruncă un ochi și în cealaltă parte și zări imediat chipul hidos al zgripțuroaicei apărând de după bloc. Dintr-o mișcare scurtă dar hotărâtă, apucă coada calului și zvâcnetul galopului îl arunca direct în spinarea armăsarului, în spatele Ileanei Simziana. Știa că nici cremenea și nici peria scoase din urechile calului nu avuseseră vreun efect, căci zgripțuroaica rosese buștenii pădurii ce se întinsese îndărăt și urcase muntele de cremene ce se înălțase din pământ, așa că atunci când fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, el îi spuse șoptit la ureche: las’ pe mine de data asta, oi știe eu cum să te scap. Nici n-a observat că Ileana a tresărit speriată să audă o voce în spatele său, însă atunci când scorpia “suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă și să-i pârjolească” el scoase pe dată oglinda șterpelită din poșeta maică-sii și o îndreptă înspre gura ce scuipa văpaia pârjolitoare. Văpaia se opri brusc chiar la coada calului, ea însăși mirată de întorsătura neașteptată pe care o luase povestea, apoi se lovi cu capul de oglindă și se întoarse înapoi înspre Muma zmeului cu puteri înzecite. Iar zgripțuroaica arse și se făcu praf și pulbere, fără să mai rămână ceva întreg dintr-însa. Așa că el îi spuse calului să se oprească, coborî, verifică cu proprii ochi că vântul spulberase și cea mai mică urmă din Muma zmeului și abia atunci întinse mâna Ilenei pentru a o ajuta să coboare din șa. 

- Mulțumesc – șopti Ileana Simziana roșie ca o garoafă. 

- O nimica toată, bucuria mea – îi răspunse el mândru. Și dacă tot ești aici vrei să ne jucăm fațea? Fiindcă tu te-ai pus la peretele castelului și eu te-am găsit, e rândul tău acum. Îți așezi fața pe zidul blocului și numeri: Una mia sută lei / Ia te rog pe cine vrei / Din grămadă cu purcei / A lui Moș Andrei! / Dacă n-ai pe cine / Ia-mă chiar pe mine! În timpul ăsta eu mă ascund iar când ai terminat de numărat trebuie să mă cauți și să mă găsești, îi explică el pe îndelete regulile jocului. Ileana s-a învoit. Mai apoi au venit și Marius și Ana și Maria și Andrei și Mihai și Alexandra.

Deja se făcuse noapte, nu se mai vedea picior de ștrengar, doar rochia albă de voal a Ilenei Simziana se deslușea ca un licurici printre elefanți uriași, de hăt departe, din celălalt capăt al cartierului…  

Lumea de dincolo de mare

Gimle era un bărbat ca toți bărbații, niciun pic altfel. Nu era nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, nici bătrân, nici tânăr, nici deștept, nici greu de cap. Locuia în apropierea mării, într-o casă oarecare dintr-un oraș mai mult cenușiu decât luminos, mai mult zgomotos decât liniștit, mai mult neorânduit decât ordonat, cu oameni mai mult urâți decât frumoși. Gimle ar fi vrut să plece din oraș dacă s-ar fi ivit o ocazie, dar nu făcea nimic ca să iasă în întâmpinarea unui asemenea prilej. Trăia în orașul acela de când se născuse, trecuse printre aceiași oameni mereu, numărase tot atâția copaci de-a lungul drumului și când fusese copil și acum când devenise adult, aceleași fire de nisip i se prelinseseră printre degete, iar ideea de a trăi altundeva i se părea puțin fantezistă, lipsita de un fundament în cel mai adevărat sens al cuvântului. Cum ar fi trebuit să arate locul acela?! Ce ar fi trebuit să-i ofere?! Marea îl încântase o vreme, dar se obișnuise cu ea și deși încă o mai vedea frumoasă, o considera parșivă, alunecoasă, întunecată în adâncul inimii, gata să te sufoce oricând cu îmbrățișarea ei lichidă. Considera că marea sa seamănă cu Circe, fiica lui Helios și a lui Perseis, că l-a transformat într-o broască țestoasă uriașă și că-l ține prizonier pe insula ei împreună cu ceilalți locuitori, broaște țestoase și ei.  

De aceea, luni dimineață când s-a trezit, a deschis ușa casei, a coborât treptele de piatră spre mare și a văzut pasarela întinsă peste apă, n-a ezitat nicio clipă. Pasarela era construită din lemn. Avea piloni mâncați de apa și de timp, unii-i păreau șubrezi, pe care se agățau pumni de crustacee lipite una de alta și alge putrezite, adânc înfipți în apă, drugi proptiți oblic pentru a o susține mai bine și era podită cu lespezi de lemn brut, negre de la apă și vânt. Era lată cam de-un metru, iar în stânga și-n dreapta avea câte un braț puțin înalt ca să nu te prelingi în apă dacă ochii-ți sunt duși în depărtări. Așa cum era, cu șapca pe cap, în șlapi, șort și tricou fără mâneci, Gimle a pornit de-a lungul pasarelei. Ce i s-a părut ciudat era faptul că pasarela nu existase cu o zi înainte și nimeni n-ar fi putut-o construi peste noapte. Gimle considera însă că atunci când se ivește o oportunitate nu trebuie să te zbuciumi să înțelegi de unde vine și dacă ți se cuvine, ci trebuie doar s-o înșfaci. 

După zece minute de mers, Gimle a înțeles că pasarela pe care pășea nu era una ca toate celelalte. Întâi pentru că părea să nu se mai termine. Capătul nu i se vedea, se zărea doar o cută, un bot ciunt ca un cioc de ornitorinc, plutind deasupra apei ce se întindea pretutindeni în jur. Iar asta se întâmpla pentru că podeaua urca ușor, nici prea mult să îngreuneze pasul, dar nici prea puțin, să nu bagi de seamă urcarea. Cum vârful nu se vedea niciunde, Gimle se întrebă, și pe bună dreptate, dacă drumul acela nu mergea cumva până la cer. Deși i se părea un pic extra-ordinar, nu considera că e imposibil. Auzise de oameni apropiați care plecaseră la cer și, se gândea el, o asemenea pasarelă ar fi fost drumul cel mai la îndemână.    

După o vreme nu se mai vedea nimic nici mult înainte, nici mult înapoi. Pasarela arăta exact ca o barcă care plutește undeva deasupra mării. Orașul dispăruse. Și casele și copacii și oamenii. Gimle se întrebă o vreme unde are să doarmă când are să se lase noaptea, apoi își scutură gândul acesta și întinse un altul, încotro merge. Și de ce? Și cum de apăruse podul acela peste lume în fața casei lui, când nici cea mai harnică echipă din Univers nu l-ar fi putut construi într-o noapte. Considera că cel mai probabil nu fusese construit de oameni, ci de propria sa imaginație. Închise ochii fără să rărească pașii sau să încetinească ritmul și încercă să se gândească la ce făcuse în ziua dinainte. Mâncase ca de obicei, ieșise la malul marii să facă o baie ca de obicei, mersese în oraș ca de obicei, văzuse aceiași oameni, aceiași copaci, aceleași străzi. Și o femeie. Își amintea foarte bine, văzuse o femeie pe care nu o mai zărise cu alte ocazii. Nu o văzuse prea bine, nu știa să spună cum arăta, își amintea doar că avea un zâmbet larg. Femeia nu era cu siguranță din oraș, căci ar fi recunoscut-o. Probabil nu era nici din lumea aceasta, căci nu avea nici brațe, nici picioare, nu avea trup, ci doar un zâmbet. Gimle deschise ochii și păși mai departe. 

În mod curios nu era obosit, deși mersese multă vreme. Nu știa câtă vreme pentru că, la fel de curios, soarele nu-și schimba poziția pe cer cât timp trecuse peste pod. De fapt încă nu putea spune cu siguranță dacă era o pasarelă sau un pod. Dacă avea să se oprească undeva deasupra apei doar pentru a-l lăsa s-o privească din mijlocul ei, ar fi rămas o pasarelă, așa cum pornise la drum. Gimle ar fi trebuit atunci să se întoarcă și asta tare l-ar fi mâhnit. Dacă avea însă să coboare înapoi pe pământ, oricum ar fi arătat pământul acela nou, pasarela s-ar fi transformat de fapt într-un pod. Un pod între două lumi.   

Gimle avu impresia că a adormit așa mergând, că a dormit bine, s-a odihnit, că nu i-a fost nici cald, nici frig atâta timp cât a dormit, ba mai mult, că a visat că vine dintr-un oraș îndepărtat, de undeva de la capătul lumii, unde oamenii sunt triști, iar copacii mici și uscați, iar casele cenușii. Visase că orașul acela fusese cuprins de un teribil incendiu și arsese complet. Când deschise ochii, văzu botul bărcii cum se inclină ușor în față și coboară înspre mal. Apoi barca încetă să se mai clatine. Sau apa. Ajunsese pe o altă plajă, asemănătoare cu a lui. Deci nu era o pasarelă, ci un pod.    

Abia când păși pe plajă își dădu seama că aceasta este mare, mult mai mare decât cea de la capătul casei unde locuise până nu demult. Era foarte mare, uriașă chiar. De fapt plajă era cât vedeai cu ochii, mulți probabil ar fi spus că este un deșert. Nu știa încotro s-o apuce, dar era sigur că undeva este un drum marcat special pentru el. Nu fusese adus acolo, oricine ar fi fost acela ce pusese la cale cu atâta îndemânare aducerea lui, doar ca să-l lase să se usuce sub soare și sub vânt. Deși de jur împrejur nu se vedea nimic altceva decât nisip, nu era speriat, nu era nici măcar îngrijorat. Păși hotărât înainte și imediat descoperi un punct argintiu în zare, sclipind ca o oglindă foarte mică, sau ca o scoică lucind cu obrazul sidefiu, mult mai mare decât grăunții de nisip din jur. Merse într-acolo și pe măsură ce se apropia punctul argintiu căpăta tot mai mult forma unei femei. Îi apărură întâi capul, brațele, trunchiul, picioarele, apoi părul, ochii, buzele, tălpile, pânza albă simplă care îi învelea trupul și capul. Când se opri în fața ei, Gimle descoperi că era femeia pe care o văzuse cu o zi înainte în oraș. Era același zâmbet, nu avea cum să-l uite. Femeia avea aceeași înălțime ca și el, același păr șaten ca și el, aceiași ochi albaștri ca și el. Ea îi zâmbi și-i făcu semn să-l urmeze. 

Merseră unul lângă altul vreme îndelungată. Din când în când femeia se întorcea către el, zâmbea, apoi privea iar înainte urmărind un drum pe care părea că-l știe foarte bine, căci pasul îi era sigur și hotărât, deși Gimle nu putea deosebi o potecă în mulțimea de fire de nisip ce se-întindeau în cale. După o vreme Gimle începu să zâmbească și el, deși nu era convins că are vreun motiv, o făcea doar fiindcă i se părea că e singurul lucru potrivit pe care îl putea face în apropierea ei. Când femeia întorcea capul spre el și zâmbea, Gimle întorcea și el capul înspre femeie și zâmbea la rândul său, apoi amândoi încetau să mai zâmbească și priveau mersul înainte. 

Nu avea nicio idee încotro merg. Ar fi vrut s-o întrebe, dar îi era teamă. Era sigur că trăia sub o vrajă, o vrajă care-l smulsese din brațele lui Circe, cu insula ei și cu mulțimea de oameni transformați în broaște țestoase, iar singura condiție pentru ca vraja să nu se destrame era să nu întrebe încotro merg, unde trebuie să ajungă. Așa că nu întrebă nimic, ci merse mai departe tăcut ca și până atunci. După o vreme întinderea netedă începu să se onduleze și tot mai multe dune se ridicară din nisip. Deja Gimle se simțea ca într-o pădure, căci și în stânga și în dreapta nu se vedeau decât dune înalte ca niște copaci bătrâni și rămuroși și nimic în afară de ele. Dacă până atunci își pusese întrebarea cum de putea femeia să găsească drumul, acum lucrurile erau și mai complicate. Însă femeia avea aceeași îndemânare în a găsi calea indiferent de cum arăta relieful sau cât de mult se deplasau dunele sub bătaia vântului ca niște uriașe țestoase din nisip. Cu timpul femeia începu să râdă. Lui Gimle i se păru ciudat că femeia râde așa, fără motiv. Pur și simplu râsul luase locul zâmbetului fără să existe o cauză, un punct de plecare, un nod în mersul înainte. Femeia își lua privirile de la drum, întorcea capul spre el, râdea, apoi privea iar înainte spre drum, iar el făcea exact același lucru, de parcă el și femeia aveau o legătură invizibilă, așa cum au marionetele gemene legate împreună cu sfori. De fapt Gimle constată nu numai că amândoi făceau lucrurile exact la fel, pașii, gesturile, râsul, dar și că se apropiase foarte mult de ea. Dacă la început mersese un pic mai în urmă și la vre-un metru într-o parte, acum mergeau unul lângă altul atingându-se cu cotul sau cu umărul adesea. Mai mult decât atât, de acum atent la legătura lor invizibilă, Gimle constată că aceasta nu era chiar atât de invizibilă cum crezuse. Deși treceau printr-un deșert, deși nu era niciun fel de vegetație, nicio gâză, ochiul lui descoperi niște fire subțiri ca funigeii, care se întindeau dinspre trupul femeii până la al său, înfășurându-se pe brațe, pe pulpe, pe degete, în jurul capului. Cu cât înaintau cu atât numărul lor creștea strângându-i aproape ca într-un cocon de mătase. 

Gimle aprecie că merseseră cel puțin patru-cinci zile, ar fi putut fi și mai multe. Nu simțea oboseala, nu-i era sete, nu-i era foame, nu-i era cald. De sete și foame țineau râsetele, Gimle înțelese asta când,  pentru o vreme, începu să bată vântul, cerul se întunecă, dunele urcară-n vârtej către cer, nisipul fin le intră în ochi, în nas, în gură. Femeia își folosise pânza care o înconjură ca să-și acopere fața, iar el trebuise să-și scoată tricoul și să-l înfășoare ca pe un turban în jurul capului. Ei bine, atunci, pentru o bucată de timp, nu mai zâmbise niciunul. Nici nu mai râsese. Iar Gimle simțise foamea. Și căldura. Și setea. Sete și foame și fierbințeală care aveau să fie în curând ostoite. 

De cum vântul încetă și aerul începu să se limpezească, amândoi putură să vadă în zare un pâlc de copaci. Cu cât se apropiau, cu atât numărul lor era mai mare, iar între ei, ceea ce la început păruse un tufiș mărunt, devenise acum un lac, la început mic cât un lighean, apoi mai mare și mai mare, cam cât lacul din parcul orașului în care trăise până nu demult. Niciunul nu mări pasul și nici nu se grăbi, dar se priviră în ochi și râseră împreună. 

Când ajunse la oază, Gimle își aruncă turbanul și își cufundă capul în apă. Era răcoroasă apa deșertului, deși aerul era fierbinte. Femeia făcu întocmai, apoi bău mai multe guri de apă împreunând palmele și făcându-le cupă, își spălă fața și brațele. Curați și răcoriți, se așezară spate în spate să-și tragă sufletul după atâta mers prin pustiu. Gimle auzea respirația femeii în pieptul său. N-o auzea în urechi, nu venea din afară, o auzea înăuntru, în piept, în plămâni. Cu spatele pipăi nisipul umed și îi căută palmele. Le găsi, își așeză palmele sale peste ale ei și rămaseră așa vreme îndelungată. Apoi Gimle închise ochii. Atunci femeia se ridică, lepădă pânza albă în care era înfășurată și intră goală în apă. Se cufundă cu totul până când apa nu mai ridică niciun cerc și deveni dreaptă ca o coală de hârtie, apoi reapăru, apoi se cufunda iarăși și iar se ridică. O vreme rămase așa, ca o sirenă, cu părul lung și ud cazându-i peste umărul drept și de acolo mai jos, peste spate, cu sânii plini îmbiind apa cu nemângâieri, cu șoldurile rotunde împingând malurile și făcând apa cea mare și mai mare. Îl privea pe Gimle și el o privea pe ea. Își lepădă haina și intră lângă ea. O prinse în brațe și făcură dragoste acolo în mijlocul lacului, așa cum marea face cu malul nisipiu, sau cum luna face cu norii, sau fluturele cu floarea. Când deschise ochii femeia nu mai era. O căută din priviri și o descoperi nu departe culegând ceva dintr-unul dintre copaci. Se întoarse la el și desfăcu palma. Gimle culese cele câteva curmale din palma ei și le mâncă cu poftă. Apoi se culcară și adormiră îmbrățișați pe malul lacului.

                                                               ***

Dimineață, când Gimle se trezi, femeia avea deja pânza albă înfășurată în jurul trupului și a capului, acoperindu-i trupul și părul. Îi arătă soarele sus pe cer și îi făcu semn că trebuie să plece. Deși simțul orientării în mijlocul deșertului era firav și străveziu ca o pânză de păianjen, Gimle ar fi putut spune destul de sigur că pașii nu aveau să-i poarte înainte, pe un drum nou, ci înapoi de unde veniseră. Inexplicabil pentru lumea din care venea, soarele părea să fi rămas fix în aceeași poziție în care fusese cu o zi în urmă. Putea spune asta cu siguranță, urmărind umbrele pe care le făceau copacii din jurul lacului. Era același desen pe nisip pe care-l găsiseră și când sosiseră. Nu spuse însă nimic, căci știa care e singura condiție pentru ca visul să nu se destrame : „nu întreba unde mergeți”. Așa că porni încet în urma femeii, sperând că undeva în drumul lor exista o altă oază și apoi o alta și alta și alta.

N-ar fi putut spune cât au mers, poate trei zile, poate patru, poate mai mult de o săptămână. Nu-i era nici foame, nici sete, nici cald, nu simțea nici oboseala, doar trupul femeii strivit de al său îl simțea, așa cum dormiseră în mijlocul oazei, trecându-i prin coaste și lipindu-se pe peretele dinăuntru al trupului. De fiecare dată când mișca piciorul, simțea piciorul femeii dinlăuntru piciorului său mișcându-se si el, când mișca mâna simțea mâna femeii dinlăuntrul mâinii sale mișcându-se și ea, când clipea, simțea ochii dinăuntrul ochilor săi clipind și ei. Avea consistență trupul femeii dinăuntru și totuși nu-l obosea, se simțea tot ca unul nu ca doi. Mai degrabă îl furnica, așa cum fluturii furnică uneori deopotrivă înlăuntrul bărbaților și al femeilor, doar că furnicătura era în tot trupul, nu doar în stomac.   

Ca și atunci când veniseră, femeia îi zâmbea adesea. Lăsa drumul să se răsucească singur în jurul dunelor, întorcea capul către el, zâmbea, aștepta ca și el să-i zâmbească, apoi se uita iar înainte și prindea drumul între priviri. Din când în când femeia râdea, iar Gimle râdea și el, așa cum râd marionetele gemene legate cu sfori. 

Într-una din zile femeia i-a spus că trebuie să se odihnească. Gimle a fost un pic surprins, căci în lumea în care ajunsese nu exista oboseală. Și nici foame, nici sete, nici fierbințeală. Dar făcu așa cum i se spuse, se așeză pe nisip cu picioarele încrucișate sub el și privi soarele cum apune. Soarele nu apusese decât o singură dată de când se afla în lumea de dincolo de mare, acolo la lac, când făcuseră dragoste. În rest soarele rămăsese în același loc pe cer, ca o busolă pe care indiferent cum o răsucești, arată mereu fericirea. Gimle nu mai văzuse niciodată un apus mai frumos. Cu cât cobora, cu atât soarele se desfăcea mai mult în fâșii colorate. Din rotundul gălbui-roșiatic care fusese, soarele se arăta acum ca o vitrină cu eșarfe multicolore, unele roșii, altele albastre, bleu, mov, gălbui, portocalii, verzi, crem, bleumarin, roz, violet, altele amestecând culorile în tonuri apropiate, unele sidefii, altele marmorate, sau viu aprinse, sau moi precum catifeaua. Pe măsură ce soarele dispărea dincolo de linia orizontului, ghemul se desfăcea tot mai mult și eșarfele se depărtau ca niște bărci colorate, topindu-se în albastru și lăsând îndărăt vagi pete colorate. În cele din urmă soarele dispăru de tot și cerul capătă culoarea marmeladei. Stele se ițeau ici colo jucându-se una cu alta sau în grupuri mai mari. Gimle simțea cum el însuși se topește, ochii i se închideau, deși se străduise cât se poate de mult să-i țină deschiși, capul îi vâjâia de parcă era în mijlocul unui cor care cânta cântece de leagăn, iar gândurile se risipeau precum eșarfele soarelui, fără să se mai poată concentra la ceva. 

Când se trezi, soarele era iar pe cer, acolo unde îl știa. Dar femeia nu mai era. O căută cu privirile, dar nu o descoperi. O căută apoi cu pasul. Dădu ocol primei dune, apoi celei de-a doua, celei de-a treia, celei de-a patra, dar femeia nu era nicăieri. Dispăruse. Se sperie. Nu înțelegea ce înseamnă sperietura care-i mușca pieptul ca un vultur înfometat. Era teama de a fi rămas singur în mijlocul pustiului, sau teama de a fi părăsit de femeia pe care o îndrăgea? Sau poate că cele două variante însemnau de fapt un singur răspuns, prin plecarea femeii pe care o îndrăgea rămăsese singur în mijlocul unei lumi pe care nu o cunoștea și nu o înțelegea.

Căută vreme îndelungată, nu știa cât, căci soarele nu se mișca de pe cer. O zi, două, trei, patru. Începu să obosească și să i se facă foame. Și sete. Și îl durea capul de la soare. Buzele începură să-i crape și o ceață insistentă să-i acopere ochii. Fără ajutorul femeii care-l însoțise o vreme n-ar fi putut găsi drumul înapoi și nu s-ar fi putut întoarce în lumea în care trăise. Și nici lumea de dincolo de mare n-ar mai fi putut rămâne, căci îi devenea tot mai potrivnică. Cum însă femeia dispăruse, altă soluție decât să încerce să găsească singur drumul înapoi nu avea. Rătăci în deșert ca un animal hăituit, ca un suflet rupt din trup și lăsat în voia ploilor și a vântului și a tălpilor oamenilor. Când crezu că sfârșitul e gata, găsi o pată în nisip. Erau fire de nisip care căpătaseră culoarea neagră, pe lângă cele din jur care erau aurii. Dădu ocol locului neînțelegând ce a găsit. Simțea însă că semnul găsit e foarte important pentru viața lui. Oricât de slăbit ar fi fost, urcă pe duna cea mai apropiată și de sus privi iarăși nisipul. Acum petele negre din nisip i se înfățișau în forma lor completă. Era o umbră uriașă de femeie. Era umbra femeii cu care se însoțise. Gimle nu înțelegea cum de era acolo o asemenea umbră, și de ce o umbră dar și nu omul, și de ce umbra era atât de mare încât nu putuse vedea forma ei decât de sus, de pe duna de nisip. O mulțime de întrebări îi vâjâiau prin cap, însă cea care pleca mereu pentru a face loc altora, dar se întorcea întotdeauna, era cea legată de existența umbrei și de lipsa trupului ce imprima umbra. Se rupsese cândva umbra de trup? De ce? Ce semnifica asta în lumea de dincolo de mare? Gimle se gândi că, în lumea din care venea, singura posibilitate ca o umbră mult mai mare decât obiectul pe care îl reprezintă să fie întinsă pe sol, era ca acel obiect să se afle în aer, undeva între soare și pământ. Așa că Gimle ridică ochii mai mult din instinct și o văzu pe femeie pe cer. Stătea pe un nor, n-ar fi putut spune cât de departe, fără să spună nimic, fără să miște vreun pic. Era foarte mică, semn că era foarte departe, dar îi recunoscu zâmbetul. Ceva se întâmplase și femeia plecase din lumea de dincolo de mare și se refugiase într-alta, sus, lângă cer. Gimle nu știa ce. Cele trei lumi, lumea în care trăise, lumea de dincolo de mare și lumea de lângă cer, îi păreau trei ramuri mari ale aceluiași copac. Gimle îi făcu femeii semn cu mâna. Apoi o strigă. Aruncă cu nisip în văzduh făcând valuri rotunde. Însă femeia ori era prea departe și nu îl vedea, ori lumea de lângă cer nu avea legătură directă cu lumea de dincolo de ape. Când epuiză toate metodele de a-i atrage atenția se lăsă pe vine și începu să plângă. Și iar nu știu să-și spună de ce plânge. Pentru că pierduse pe cineva drag, pentru că-l lăsase să plece fără să încerce să-l rețină, pentru că cel drag plecase fără să-i spună vreo vorbă, sau pur și simplu pentru că lumile lor erau diferite una de alta, două ramuri depărtate ale aceluiași copac și se intersectaseră doar pentru o bucată scurtă de timp, lăsând în urmă doar o umbră cu formă neregulată și greu de identificat pentru cei cu picioarele bine înfipte în pământ. 

Deși nu reuși să intre în legătură cu femeia de la marginea cerului, Gimle știa că nu poate supraviețui decât scoțându-i umbra din nisip și însoțindu-se cu aceasta până la marginea apei. De aceea căută o scoică cu marginea ascuțită și începu să desprindă cu ea bucățile de umbră de pe fiecare fir de nisip. Nu era simplu, firele de nisip erau mici, abia dacă le putea prinde între degete, iar bucățelele de umbră lipite de ele erau subțiri și firave și se prăpădeau între degete cum se prăpădesc fulgii de nea în palma fierbinte. Nu avea însă încotro. Așa că le desprinse cu migală una câte una, le așeză una lângă alta și întregi umbra femeii. Apoi o luă de mână și porni mai departe. Simțea iar, ca și prima dată când o întâlnise pe cea care proiectase umbra în nisip, că există un drum înapoi numai pentru el și pentru umbra care-l însoțea. 

Și drumul avea să fie mult mai scurt decât se așteptase. Nu mult după ce începuseră să facă împreună primii pași, dunele începură să se înmoaie, curburile înalte precum cocoașele cămilelor se neteziră și deveniră câmp plat, iar curând începu să se vadă chiar marea, mai întâi ca o dungă, apoi mai lată, ca o șosea, apoi ca un lac și în fine se deschise privirii în toată măreția ei infinită. 

Gimle își vârî umbra în suflet și se apropie de podul pe care-l știa și pe care pe altă parte nu-l știa, căci acum arăta altfel. Deși era construit tot pe bârne din lemn aproape putrezite de care se agățau cochilii goale îngrămădite ca într-un pumn și alge mucegăite și era podit cu lespezi de lemn brut, negre de apă și vânt, podul îi părea acum mult mai firav. Părea să se prăbușească la primul pas. Așa că înaintă cu grijă. Un pas, al doilea, al treilea. Sufletul îi tremura. La fel și umbra care i se zbătea sub pleoapă. Își sprijini brațul de marginea făcută din ramuri subțiri. Al patrulea, al cincilea, al șaselea. Undeva în depărtare se vedea deja celălalt mal. Când se apropie descoperi că orașul de unde plecase nu arsese cum visase. Niciun incendiu nu-l mistuise. Erau acolo aceiași oameni triști, aceiași copaci mici și uscați, aceleași case cenușii. Și coliba lui de la marginea mării...

e toamnă

 e toamnă, doamnă

mor fluturi în pahare

se sinucid miresmele în floare

cad din albastru păsări călătoare

nu e de șagă, doamnă, este toamnă

e toamnă, doamnă

vuietul mării-i strâns grămadă

pe gardul care stă să cadă

se-mprăștie în frunze o cicadă

nu e de șagă, doamnă, este toamnă

e toamnă, doamnă

și lunii îi cresc colți de gheață

surâsul se deșiră-n ceață 

migdale amare mișună-n dulceață

nu e de șagă, doamnă, este toamnă

e toamnă, doamnă

roșu-a aprins pământul

se zvârcolește-n patimi vântul 

veșted pe buze e cuvântul

nu e de șagă, doamnă, este toamnă

e toamnă, doamnă

și ușa o s-o-ncui

fereastra-nchid, privirea mi-e hai-hui

iubirea-i agăță-n cui

nu e de șagă, doamnă, este toamnă

Jazz

Când fiica cea mare a lui Noah și-a găsit omul și a plecat de acasă, jumătate de lume s-a împăturit ca o aripă lungă de albatros de-a lungul trupului subțire și a dispărut pentru el. Când fata cea mică a lui Noah și-a găsit și ea omul și a plecat la rândul-i și cealaltă jumătate de lume s-a împăturit ca o aripă de albatros de-a lungul trupului și a dispărut. Ceea ce a rămas nu arăta nicidecum ca un trup subțire de albatros cu aripile strânse, ci mai degrabă ca o bucată de bacon aruncată în tigaie lângă ouăle bătute. Și asta nu fiindcă-și știa fetele departe, căci era sigur că le era bine acolo unde erau, ci din cauza golului pe care îl lăsaseră în urmă. Timp de douăzeci și cinci de ani viața lui Noah avusese un sens, legănase, spălase scutece, plimbase căruciorul de-a lungul aleilor parcului, învățase să coloreze, să spună povesti, uneori din cărți, alteori inventate, învățase șotronul, leapșa, ascunsa, cifrele, literele, geografie, chimie, istorie, trăise de câteva ori emoțiile admiterii, ale primei iubirii, ale nopților petrecute cine știe pe unde, emoția primului job, a primilor bani, a zborului. 

Noah citi o vreme, apoi se apucă de grădinărit, apoi de pictură, pentru o perioadă se ocupă de împletit nori și de gonit vântul, dar tot nu-și găsea locul. De fapt locul lui era acolo, îl putea vedea oricine care trecea pe stradă, sau îi intra în grădină, sau îl întâlnea în oraș. Doar că nimeni nu putea să îi intre în suflet. Golul continua să crească înlăuntrul său nevăzut, ca un fir de apă ce sapă în calcarul moale, întâi o gaură mică cât o nucă, apoi una mai mare cât o minge, apoi una cât casa, cât orașul, cât Pământul întreg. Și nu era doar din cauza fetelor, ele doar deschiseseră o poartă. 

Nimic nu i se părea potrivit să umple golul acela, literele erau prea mici, culorile se diluau imediat, iarba era ba verde și înaltă, ba uscată și aspră. Doar muzica reușea să întrerupă surparea dinăuntru. „Good morning Oklahoma! We are KOJH and we are filling your life with jazz and love!”. Îi plăcea jazzul, nu știa să-și explice de ce. Nu fusese o dragoste la prima vedere. Îi plăcuseră de-a lungul timpului și popul și bluesul și rockul și jazzul. Însă doar jazzul rămăsese deasupra, precum uleiul peste apă. Îi plăcea lentoarea cu care curgea, liniștea pe care o întindea ca untul pe pâine, cuvintele simple și grele ca perlele, oamenii din spatele cuvintelor. 

„When you sail across the ocean waters

And you reach the other side safely 

Could you smile a little smile for me? 

Because I’ll be thinkin’ about you”

Când se deștepta, de cele mai multe ori în viul nopții, deschidea radioul aflat pe noptieră cu volumul la zero și îl ridica doar cu o treaptă cât să n-o trezească pe Tess, îl trăgea lângă pernă și rămânea așa ascultând muzica abia șoptită, de cele mai multe ațipind înapoi. Când se bărbierea așeza radioul pe chiuvetă, când pregătea micul dejun, pe marginea aragazului, iar când mâncau, pe colțul mesei. Și sunetele curgeau înăuntru prin pâlnia urechii, apoi cădeau cu un ușor ecou de la înălțimea capului într-o grotă mare și goală care Noah bănuia că e sufletul, compensând golul pe care timpul îl săpa înăuntru, astfel încât acesta nici nu creștea, nici nu scădea, ci stătea aninat așa, ca o frunză uscată de ramura copacului. 

Când Tess s-a dus și ea spre alte lumi, radioul a devenit al treilea său braț. Indiferent ce făcea nu se despărțea de el. Îl punea alături când lucra în grădină, pe masă când era în casă, pe tăblia bufetului când muncea în bucătărie, sau pe cada de baie când se îmbăia.  

„I fall in love too easily

I fall in love too fast

I fall in love too terribly hard

For love to ever last

My heart should be well-schooled

'Cause I've been fooled in the past”

Așa cânta radioul și florile lui Noah zâmbeau șăgalnic, părând a ști ceva ce nu toată lumea știa.

„I fall in love too fast, I fall in love too terribly hard” repeta apoi Noah și săpa mai departe printre crizanteme, dalii, tufănele.

- Radioul tău este prea vechi și nu se mai găsesc așa baterii, dar când merg la OKC o să caut și-o să-ți aduc – i-a spus mai tânărul său vecin Roger, când Noah i s-a plâns că nu mai merge.

Tare s-a mai speriat atunci, așa cum te sperii când te privești în oglindă într-o dimineață și nu-ți mai vezi urechile. Îți găsești ușor nasul, gura, ochii, fruntea, gâtul, dar nu și urechile. Îți dai la o parte părul, dar urechile pur și simplu nu vor să se-arate, e doar piele netedă și păr. Și atunci timpul începea iarăși să sape în interiorul lui Noah fără ca muzica să mai pună nimic înapoi, iar golul dinăuntru se adâncea, iar lui i se înmuiau picioarele și văzul și sufletul.   

- Am găsit – i-a spus Roger după trei zile și i-a întins bateriile. Așa i-a spus și după un an și după doi și după cinci. Doar când s-a însurat nu i-a mai putut spune, nu c-ar fi uitat, dar fusese prins cu toate pregătirile, cu bucuria, cu emoțiile, cu teama, cu voiajul de nuntă. Dar când s-a întors a cumpărat bateriile și a bătut la ușa lui Noah. 

Nu i-a răspuns nimeni, dar Noah îl aștepta pe scaunul din living ca de fiecare dată, doar că acum scosese cutia cu baterii vechi, unele de zeci de ani și le întinsese pe toate pe masă, probabil că le încercase pe rând și radioul tot nu mersese, iar Noah stătea acum acolo și-l privea nedumerit și rece. Și nu clipea.    

„I fel such sorrow, I feel such shame

I know I won't arrive on time

Before whatever out there is gone

What can I do, that day is done”

Se auzea de undeva, probabil din vecini, sau fusese un cântec pe care Roger îl auzise adesea în casa lui Noah și îi răsuna iar în urechi. 

*Versurile sunt ale melodiilor „Thinking About You” (Norah Jones), „I Fall in Love Too Easily," (muzica Jule Styne, versurile Sammy Cahn) și „That Day Is Done," (Paul McCartney și Elvis Costello).

Cum să ucizi fluturele din lampă

Katerina n-a suferit niciodată bărbații. Nu avea nicio explicație pentru asta și înțelegea foarte bine că simțirea aceasta o ținea în afara tiparului normal al femeii. Dar se obișnuise. Nu era vorba că n-o atrăgeau bărbații ca masculi, sau că nu-i plăcea să facă sex cu ei, nici măcar nu încercase, nu, nu-i plăceau pur și simplu, din creștet și până în tălpi. Nu simțea nevoia să îi aibă în preajmă, nu le înțelegea felul de a gândi și de a vorbi, felul în care-și stabileau prioritățile, valorile. Nu-i plăceau mirosul lor, pielea lor aspră și obrajii înțepători, ochii pierduți, buzele lipsite de formă, nasul borcănat. Simțea că se raportează la bărbați așa cum se raportează la peștii din acvariu. Îi vedea cum deschid buzele groase părând a bea din apa bazinului, deși nu avusese niciodată certitudinea că fac asta, apoi cum se uită prin sticlă cu ochii așezați straniu de-o parte și alta a capului fără a părea că leagă ce vede ochiul de pe o parte cu ceea ce vede celălalt, pentru a-i privi în cele din urmă cum se depărtează printre algele dese dând alene din coadă, mereu în același ritm, niciodată mai repede sau mai încet, pentru a se pierde în final într-o lume veșnic fluidă.

Avusese o singură relație în facultate, prinsă în vârtejul iubirilor virgine alături de celelalte colege, dar primele atingeri ale palmelor lui de pulpele-i fierbinți și de sânii cruzi o făcuse să se chircească de groază în scaun și în cele din urmă să părăsească cinematograful înainte să se termine filmul. Iar când o ademenise în camera de cămin și văzuse pentru prima dată în viață un bărbat complet gol, o apucase o greață îngrozitoare, o greață pe care încă o mai simțea uneori, atunci când bărbații își dezveleau înlăuntrul. Relația lor se încheiase chiar atunci, după ce vărsase în baie și ieșise să își adune fusta și bluza aruncate pe podea, fără nicio explicație din partea niciunuia dintre ei. 

Fetele n-o interesau nici ele. Nu era lesbiana, se cercetase pe sine și era convinsă de asta. Era pur și simplu altfel.

În schimb pe Anna o iubise mult. O iubise mult dinainte de a se naște, chiar dinainte de a avea un nume, de pe când era doar un gând subțire ca o panglică roz la bereta unei domnișoare melancolice ieșită la plimbare în Letna. Se gândise mult, și înainte și după nașterea ei, de ce o dorise atât de mult. Maică-sa o înțepase și îi spusese că nu voia un copil ci doar o copie a ei, o copie care să rămână, să stea undeva într-o bibliotecă de copii unde ea ar fi avut oricând acces gratuit. Dar maică-sa avusese tot timpul limba ascuțită, de aceea nici nu lua de bun ce-i spunea, doar că sufletul părea să îi dea un dram de dreptate. Se simțise adesea singură. Deși spunea că nu are nevoie de nimeni, și chiar se descurca de minune fără niciun ajutor, se simțea singură de multe ori. Mai ales seara, în lunile de iarnă, când luminile se aprindeau în apartamentele blocului de vizavi și îi vedea pe locatari vânzolindu-se prin casele lor, pregătind cina, iubindu-se, jucându-se, certându-se, ajutându-i pe copii să-și pregătească temele. Atunci, întinsă pe canapea, strângând în brațe perna decorativă, simțea cum se pierde, cum capul începe să-i vâjâie, cum trupul se prinde într-un vârtej rotindu-se la început încet, apoi mai repede, din ce în ce mai repede, cum greața revine. Lumea, așa cum o știa, se curba, se îndoia precum copacii sub vânt, se topea ca vopselurile pe o pânză tocmai terminată peste care coboară ploaia și dispărea fiind înlocuită de un amestec de culori fără formă.

Nu suferea bărbații, nu simțea nevoia apropierii de oameni, nu iubea nici câinii și nici pisicile, nici vorbă să-și ia una ca să-și aline sufletul. Un copil era tot ce-și dorea.

Anna n-a avut tata. A fost concepută la o clinică de fertilizare folosind lichidul seminal al unui bărbat oarecare, nu știa nici măcar din ce țară e. Un bărbat caucazian, perfect sănătos, șaten, cu ochii albaștri, înalt de unu optzeci și având optzeci și unu de kilograme la data colectării seminței. Asta scria în catalog. A cerut ca nici ea și nici Anna să nu poată afla vreodată cine fusese donatorul. Datele trebuiau complet distruse după inseminare. Asta ceruse și semnase numai după ce citise urmărind literele cu degetul pe contract și se convinsese că ceea ce dorise era acolo, cuvânt cu cuvânt. Zece mililitri de lichid din lăuntrul său nu i-ar fi dat dreptul în veci să se numească tată și cu atât mai puțin să aibă vreun drept în ceea ce le privea. Urmaseră nouă luni în care urcase treaptă cu treaptă spre cer, oprindu-se ici-colo la câte un view-point, unde putuse să vadă trupul încovoiat ca o nucă în cochilie, apoi inima, mânuțele și mișcările buzelor de parcă i-ar fi vorbit. Nu strâmbase din nas nicio clipă, nu jelise, nu bodogănise, acceptase cu stoicism și greața și amețelile și greutatea ce-i apăsa trupul și vergeturile. 

O iubise nebunește din prima clipă. Nu-și putuse explica de ce și mai ales de ce atât de intens. I se păruse că cerul se despicase și eliberase jumătate de lume care stătuse până atunci ascunsă vederii, așa cum se întâmplă când deschizi unul câte unul obloanele de lemn vechi ale dormitorului. Îi cumpărase cele mai frumoase hăinuțe, o îngropase sub o grămadă de jucării, o împodobea cu bentițe colorate, cu flori artificiale, cu broșe aurite, cu mărgele strălucitoare. Avea grijă să nu-i lipsească nimic. 

- Așa, mami? – o întrebă pe Anna, trântită pe covor lângă ea și privind-o cum se joacă, serioasă ca un om mare. Era o dulceață de copil. Râdea mult, se supăra rar, însă atunci când o făcea chiar nu mai știa cum s-o împace. 

Anna se opri, ridică capul și o privi cu zâmbetul ei dulce, de copil fără griji, care știe iubit si protejat. Katerina îi zâmbi la rândul ei.

- Ești cel mai frumos copil din lumea – mai adăugă Katerina și o sărută pe obraz. Anna se opri o clipă din aranjatul farfuriilor, o privi fără să mai zâmbească, își șterse obrazul cu mâneca cămășii și continuă să toarne ceai în ceșcuțe. 

Dintre toate jucăriile îi plăceau cel mai mult păpușile Barbie și casa. Avea două păpuși, o mașină decapotabilă cu două locuri, un cal, o bicicletă și o mulțime de haine pentru ele. Casa nu era de dimensiunea păpușilor Barbie, era mult mai mică, dar arăta exact ca o casă normală. Clădirea propriu-zisă, adică cei patru pereți și acoperișul, se puteau da la o parte pentru a-și dezveli înlăuntrul unde erau doua încăperi, sufrageria și bucătăria și toate mobilele și ustensilele necesare într-o casă de oameni. 

- Canapeaua nu stă în bucătărie, mami. Canapeaua trebuie să stea în sufragerie - spuse Katerina și lua piesa de plastic din mâna micuței pentru a o așeza cu grijă în sufragerie, între comoda cea mică și comoda cea mare. 

- Nici lampadarul, mami, nu stă în bucătărie, el trebuie să stea lângă canapea pentru ca mama să poată citi revista preferată seara, când se odihnește – și Katerina culese firava piesă din plastic așezând-o lângă canapeaua proaspăt instalată. 

Se gândise adesea la ceea ce-i spuseseră prietenele, maică-sa, șefii. „Tu faci totul numai cum vrei tu. Nu accepți nicio părere de la ceilalți. Asta nu-i bine!”. Poate că nu era foarte bine, dar era viața ei, munca ei, copilul ei. De ce ar fi acceptat ca altcineva să-i spună cum să-și aranjeze viața?! Sau casa. Sau cum să-și crească copilul. Erau destule cărți, destule saituri unde putea să găsească informații. O viață numai pentru studiu să fi avut și tot nu i-ar fi ajuns să treacă prin toate. Se lovise de oameni și învățase să ia de la ei ceea ce-i era de trebuință. Voia ca Anna să crească înconjurată de dragoste și să nu-i lipsească nimic. Nu așa cum crescuse ea, cu o mamă rigidă și rece și un tata... Dar avusese un tată? Scutură capul să alunge amintirile. Avusese tot ce îi trebuie în copilărie, ai ei proveneau dintr-o familie avută, doar dragoste nu găsise în casa părintească. Și da, în tot ce făcea era viziunea ei despre ce înseamnă iubire. Nu se îndoia că exista și altele, dar acelea nu o interesau.    

O privi iar pe Anna cum mută lucrurile prin casă dintr-o parte în alta.  

- Floarea asta ar fi bine să o punem aici, pe pervazul ferestrei, ca să aibă mai multă lumină – spuse și luă dintre degetele mici și rotunde ca niște cârnăciori ale fetiței micul ghiveci și îl așeză pe pervazul ferestrei de la bucătărie. 

- Cred că ar fi bine să punem și lucrurile în șifonier, ca să nu lăsăm atâta dezordine prin casă. Dacă vin musafiri?! – mai adaugă, începând să adune hainele de jucărie și să le înșire pe umerașele minuscule, privind cu coada ochiului spre Anna.

Avea uneori un zâmbet care o speria. Deși i se înfățișa ca un zâmbet dulce, avea senzația că sub pojghița subțire de deasupra, sub buzele moi ca piersicile din compot, sub privirea ca o candelă aprinsă sub icoană, descoperă unul cinic, un zâmbet crud care șoptește încet, abia auzit, „lasă că mă fac eu mare, vezi tu”. Dar alunga mereu senzația aceea neplăcută. „Probabil că e din cauza celor ce mă înconjoară și mă omoară cu părerile și cu sfaturile lor. Am căpătat o teamă de a fi mama propriului copil” își spunea și încerca tot mai mult să fie părintele pe care și-l dorise mereu. 

- Acum punem la locul lor măsuța cu scaunele, uite aici în colț ar sta cel mai bine, căci e ferit de trafic și e și destulă lumină. Radioul îl punem înapoi pe comoda cea mică, iar ceșcuțele de ceai cred că ar fi mai bine să le ducem în dulapul din bucătărie. Cărțile le punem înapoi în bibliotecă, iar televizorul nu-l putem lăsa pe jos, mami, îl punem pe comoda cea mare.  

Luându-se cu treaba nici nu-și dădu seama când se micșorase și se cufundase în căsuță. Era prea absorbită de muncă. Își puse sorțul de bucătărie și continuă.  

- Fiindcă e sâmbătă trebuie să dăm un pic cu aspiratorul, vai cât praf s-a strâns, mai ales pe la colțuri. Ștergem un pic și praful. Și ferestrele ar trebui un pic spălate, uite, au niște pete. Și așa avem puține, fiindcă e doar un singur perete – râse ea și continuă cu trebăluitul.  

Când casa fu în sfârșit lună privi iar înspre Anna. Doar că acum trebui să privească în sus și abia atunci înțelese grozăvia și se sperie. 

- Anna!

Copila o privea din nou cu zâmbetul acela poznaș, pe care nu reușise să-l descoasă, dar care o speria, fără să înțeleagă prea bine de ce. 

Își scoase sorțul, dădu drumul din mâini sprayului cu care spălase geamurile care căzu cu zgomot pe covorul de plastic aruncând în jur stropi de lichid albastru, scoase mânușile de cauciuc galben și le dădu și lor drumul, apoi se grăbi să iasă pe ușa din apropiere care dădea spre terasă. Încercă clanța, dar era încuiată. Se răsuci și un pic uimită de descoperire, se porni să iasă prin unul dintre cei trei pereți inexistenți. Dar casa coborî dintr-o dată peste podea și făcu clicul acela pe care-l știa pentru a fixa pereții de podea. Se îngrozi. Era înconjurată. Încercă ușa din față care dădea înspre stradă, dar era închisă. Nu mai exista nicio altă ieșire. Intră în panică. Trase aer în piept de câteva ori și încercă să se calmeze. Așa ceva nu putea exista decât într-un vis. Unul cenușiu. Nu era real ceea ce i se întâmpla, era clar. Dar nici nu putea sta cu mâinile în sân. Luă televizorul în brațe, nu era atât de greu cum și-ar fi imaginat și ridicându-l deasupra capului izbi cu el în fereastra din sufragerie. Nu se întâmplă nimic. Căsuța era fabricată dintr-un plastic dur, special conceput să nu se rupă ușor și să-i rănească pe copii. 

- Anna, dă-mi drumul te rog, asta nu-i joacă – strigă Katerina lipindu-și fața și mâinile de fereastră. Annaaaa... 

Anna însă zâmbea și nu spunea nimic. Se ridică, își puse sorțul și începu să deretice mai departe prin casă. Spălă tacâmurile și farfuriile, șterse cu o cârpă moale aragazul electric, așeză cuțitul mare în suportul din perete, aruncă hârtiile rămase de la cumpărăturile mai vechi în coșul de hârtii, apoi luă floarea de pe pervaz și o așeză înapoi pe blatul din material compozit. „Stă mai bine aici. Florile nu trebuie ținute în lumina directă a soarelui. Ai văzut bine că orhideea asta nu înflorește niciodată. Din cauză că o ții în plin soare. Ai să vezi că dacă o lăsăm aici, va înflori”. 

Anna era mare. Deși își păstrase chipul de copil, era cât ea de mare. În fine, cât fusese ea de mare înainte de a intra în căsuța Mattel.   

- Anna, nu mă poți lăsa aici. Dă-mi drumul. Ridică te rog capacul căsuței. Vezi că trebuie să tragi un pic într-o parte ca să eliberezi blocajul. Annaaa... Annaaa...

Dar Anna nu păru să o audă. Sau să vrea să o audă. Dispăru în dormitor. Se întinse pe pat, luă de pe noptieră ultimul număr al revistei Vogue și începu să o răsfoiască mușcând dintr-un biscuit cu ciocolată.  

* Letna este un parc în Praga