joi, 20 decembrie 2018

Liftul

Seara se lăsa ca o pânză subțire peste oraș încetinind mersul trecătorilor și ascunzând mașinile sub penumbre de plastilină. Pașii îl duc singuri către casă dar înlăuntrul se zbate ca un hulub în plasa de sârmă, lovindu-și aripile de marginile prea aproape. „De ce m-aș duce?” saltă din umeri știind că nimic nu îl așteaptă. Ridică ochii și zărește firma de alamă clătinându-se ușor în bătaia vântului. O cafenea. Îi privește ochiurile luminate și în nări îl invadează miresmele aburinde. Intră. E o cafenea mică dar chic. Se așază. O fată îi aduce meniul. Rotește ochii împrejur. Patru mese, trei călători, un tânăr cu față de pictor, având o barbă lungă și ascuțită și un cuplu între două vârste care discută aprins despre prețul apartamentelor. Întinde mâna spre meniu, apoi o lasă să cadă peste stinghiile de lemn lăcuit. Își scoate țigările, îi face un semn fetei și cere un espresso. E cald în cafenea, afară s-a răcit. Umbrele se rostogolesc greoi pe stradă, ca și cum fiecare pas ar însemna un efort uriaș pentru smulgerea din încleștarea înserării. Soarbe ușor, din vârful buzelor și trage adânc fumul în piept. Bărbatul cu fața de pictor a terminat de mâncat. Își numără banii din portofelul descusut, nu știe dacă îi mai ajung de-o cafea. Femeia s-a îmbufnat, își strânge geanta la piept și privește încremenit pe fereastră undeva în depărtare. Bărbatul de lângă ea fierbe. Apartamentul pe care îl vrea femeia este mult prea scump. A terminat cafeaua. Ar mai sta, dar simte încruntarea încleștându-se ca un șarpe în jurul culorii. Nu-i place talmeș-balmeșul. Face semn fetei că vrea să plătească. Ea îi aduce nota într-o cutie de ness. Îi place ideea. La majoritatea restaurantelor nota vine între două coperți murdare și jerpelite. Lasă cincizeci și dă să plece. Fără să știe de ce, ridică nota. Un scris lăbărțat și greu descifrabil. Suma e cea pe care o bănuia. O așază pe masă. În timp ce o lasă din mână zărește în cutia de ness o bucată de hârtie. E o bucată dintr-o altă notă. Alt scris, dar tot de femeie. De data aceasta caligrafic, frumos rotunjit. „Strada Mirării Bloc A12” Atât! Chiar pe marginea rupturii mai apar două litere. Par să fie un E și un t. Probabil adresa mai conținea etajul și apartamentul. O caută din ochi pe fată. O găsește rapid, stă de vorbă cu băiatul de la bar. Râd amândoi. Sigur nu este scrisul ei. Este al unei femei cochete mirosind a migdali. Zâmbește. Încearcă să-și imagineze povestea din spatele bucății de hârtie. Este o joacă care îl întărâtă. Sauuu nu doar o joacă... Pufnește scurt ca un strănut...
Strada Mirării este într-o zonă a orașului pe care nu o cunoaște deloc, deși este născut în oraș și trăit în oraș. Îi plătește șoferului cursa și coboară. Blocul are zece etaje și un spațiu verde uriaș în față. Întinde un zâmbet șăgalnic spre coltul buzelor. Este o aventură absolut absurdă. Nu cunoaște nimic altceva decât numărul blocului și al străzii. Și mai cunoaște ceva. Conturase în cafenea un profil al femeii. Firma de alamă, ochiurile de geam luminate, cutia de ness pe post de suport pentru notă, scrisul rotund și atent, toate îl ajutaseră să contureze un profil al femeii. Ridică privirea. Sunt trei scări. Fără să ezite o alege pe cea din mijloc și intră. Scoate bucata de hârtie din buzunar și o privește atent. „Strada Mirării Bloc A12 Et” Fixează cu privirea hârtia încercând să-și imagineze contextul în care fusese scrisă adresa. O întâlnire întâmplătoare petrecută în viteză, doi oameni care s-au plăcut la prima vedere și care s-au despărțit în mare grabă. Ea a vrut să-i lase adresa pentru o întâlnire de amor. Nimic premeditat, plăcere pură. De ce însă bărbatul nu o luase întreagă?! De ce luase doar jumătate din ea?! Se certaseră în ultima secundă și ea își retrăsese mâna?! Nu știe răspunsul dar hârtia îi pare ca o fotografie cu doi oameni din care fiecare păstrează jumătatea cu celălalt. Privind atent hârtia un șase se înfiripă pe retină. Nu este scris niciunde ca o cifră, dar îl simte, iese din hârtie ca un abur de cafea din ceașca fierbinte. Este convins că este un șase acolo în adresă. Intră în lift și apasă butonul cu numărul șase. Liftul începe să urce ușor. Deschide ușa. Sunt patru apartamente pe palierul de la nivelul șase. Privește atent fiecare dintre uși. Sunt foarte asemănătoare, un furnir gălbui, tocuri banale, o broască mică. Nu pare să le diferențieze nimic semnificativ. E descumpănit. Undeva trebuie să mai fie un indiciu. Cercetează din nou cu mare atenție bucata de hârtie. Nu găsește nimic interesant. Privește pe fereastră. Încremenește! Este într-o margine a blocului fără nici cea mai mică îndoială. Privind în jos poate vedea strada pe care a venit, blocul fiind perpendicular pe ea. Asta deși urcase pe scara din mijloc. Liftul a mers cel mai probabil pe oblic, altfel nu-și poate explica. E incredibil ce i se întâmplă! Urcă din nou în lift și coboară la parter. Iese în stradă. Da, este la prima scară dinspre drum. Nu mai înțelege nimic. 41, 42, 43, 44 sunt apartamentele de la nivelul patru. Caută în cutiile de scrisori. Toate sunt asemeni cu excepția celei de la 43 care  este plină de reclame. La 43 cel mai probabil nu stă nimeni sau nu a mai trecut pe acasă de foarte multă vreme. Știe unde trebuie să meargă. Urcă din nou în lift, dă să apese butonul cu numărul șase, apoi se răzgândește. Își mângâie bărbia și apasă butonul cu numărul cinci. Liftul se pune în mișcare. Urcă până la nivelul cu numărul șase. Iese din lift și privește peretele. Etajul șase. Dar altceva îl miră peste măsură. Liftul a oprit fix în fața apartamentului cu numărul 43. Puțin mai devreme oprise în partea stângă a scărilor, în fața apartamentului cu numărul 42, adineauri a venit pe dreapta lor. Nu-i a bună cu liftul. Ciocăne cu încredere. Niciun răspuns. Apasă butonul soneriei. După câteva secunde de așteptare o femeie apare în prag. Profilul ei este asemănător cu acela pe care îl schițase în cafenea. Se șterge pe picioare și intră. Trântește ușa în urmă și încearcă să înțeleagă unde se află. Nu se află la niciun etaj, e undeva la parter, e o ieșire în stradă, nicidecum o intrare într-un apartament. Liftul l-a păcălit. Se joacă cu el. Sau are propriile lui planuri. Nu recunoaște locurile. E un bulevard larg cu palmieri pe o parte și pe alta, cu terase colorate pe trotuar, cu mașini alergând grăbite care-ncotro. Și cu toate că dejurîmprejurul zumzăie continuu, e o liniște aparte venind parcă din bună-starea lucrurilor. Femeia îi zâmbește și îi face semn să îl urmeze. E înaltă și subțire femeia, are un trup ca un fluier. Când pășește, trupul femeii cântă. Femeia se oprește să îl aștepte din nou, s-o ajungă din urmă. E o mireasmă de oud în aerul din jur, știe s-o recunoască, are un iz aparte. Părul femeii flutură în adierea ușoara a vântului. Undeva nu departe este marea. Aerul e puțin umed și îmbibat de sare și miros de pește. Femeia îi zâmbește, el întinde mâna să îi cuprindă mijlocul. E cald mijlocul femeii, ca un cuib de țesător. Caută în buzunar după jumătatea de bilet. Ea trebuie să aibă cealaltă jumătate. Nu mai are nicio îndoială că ea are cealaltă jumătate. Nu găsește biletul, în buzunar sunt doar banii, restul de la cutia cu lapte și cele două avocado. Atingând banii își amintește că plasa a rămas în taxi. Chiar dacă l-ar mai găsi pe șofer laptele probabil s-a dus. Brusc se face întuneric, ca și cum gândul său ar fi răsturnat laptele, iar laptele, unul negru tăciune, ar fi inundat împrejurul acoperind totul. E un întuneric abisal. Nu mai vede nimic, absolut nimic. „Hei, unde ești?” încearcă șoptit. Face un pas și se împiedică de un obiect greu. E probabil o măsuță, căci aceasta se răstoarnă și face un zgomot infernal. O femeie țipă ascuțit. Se aprinde o lumină palidă. E o veioză din camera alăturată. E veioza din apartamentul 43, cel în care a intrat mai devreme. Un cap uriaș de femeie apare în pragul dintre cele două camere. Caută ușa de la intrare alergând ca un motan încolțit de câini în colțul grădinii. O găsește și iese fără să privească în urmă. De jos se aud sirene și glasuri de bărbați. Femeia a chemat cu siguranță poliția. Ezită dacă să ia liftul sau să coboare pe scări. Dacă ia liftul ar putea cădea chiar în brațele lor. Se uită spre cabina liftului. Îl așteaptă, ca și cum nimeni n-ar mai fi chemat liftul de când a urcat, ci a rămas acolo să îl aștepte pe el. Intră și privește cifrele. 10,9,8,7,6,5,4,3,2,1,P și în mod miraculos sub P mai apare un buton, B. Apasă pe B. Liftul coboară în viteză, vede lanternele polițiștilor urcând în fugă scările și îl aude pe unul dintre ei strigând spre cel de la parter să fie atent. Tremură. Liftul trece în viteză de parter și coboară mai departe. Teama dispare. Liftul însă nu se oprește. Îngrijorarea îl cuprinde din nou. Simte că nu mai are aer, că pulsul îi crește, simte cum se afundă tot mai mult în miezul Pământului. Apoi, dintr-o dată, liftul se oprește. Deschide ușa violent și iese zvâcnind ca un arc comprimat. Ușa liftului dă direct în stradă. Recunoaște strada. Ridică privirea. Recunoaște și firma de alamă. Aerul rece îl înconjoară repede. Se scutură ca dintr-un vis adânc. Deschide palma. Jumătatea de adresă este acolo, pe petecul de hârtie. Undeva în lume, o femeie mirosind a oud are cealaltă jumătate...
       

joi, 13 decembrie 2018

Amintire

Peștera avea o formă circulară
Ca o farfurie zburătoare ruptă din trecut
Liniștea era adâncă și brumărie
În timp ce apa era neclintită și limpede
Atât de limpede încât nici nu părea să existe
Existau doar stâncile din străfund
Tremurând sub razele furișate
Pe măsură ce trupul se cufunda devenea și el invizibil
Doar degetele bucurânde clipocind apa ca un pian

Sub luciul ei munți de mâini și picioare!